Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

marți, martie 15, 2011

"Portretul luptătorului la tinereţe" de Tică Popescu - neajunsul de a fi fost înger

Am văzut în sfârşit "Portretul luptătorului la tinereţe" şi de această dată voi face mai mult decât ce fac de obicei, când mă mulţumesc să scriu cronici cât se poate de realiste şi uneori chiar foarte obiective. Acum voi fi subiectiv de-a dreptul, fără menajamente. Aşteptam filmul ăsta aşa cum aştept de la Tică Popescu şi "Principii de viaţă", cu sufletul la gură. pentru că, poate am mai zis-o, în momentul de faţă ceea ce încearcă să facă Tică Popescu este o încercare de mic sisif. Probabil că lui îi revine acum misiunea de a crea joncţiunea între mult elogiata cinematografie românească minimalistă şi filmul românesc de valoare, indiferent de canonul căruia îi este tributar.

Prin urmare am fost foarte îngăduitor cu "Portretul luptătorului la tinereţe", chiar dacă, mă aşteptam la altceva, cel puţin după ce am văzut trailerul de mai multe ori. Asta mi-a făcut bine, pentru că am înţeles că pentru a putea vedea din nou un film românesc bun, "de acţiune" (deşi o să vedeţi termenul acesta este mai mult decât nepotrivit) este nevoie de spălarea minţii. Din păcate pentru producţiile cinematografice care ne vor exorciza, ele la rândul lor vor fi sacrificate în mai mică sau mai mare măsură. Prima parte din trilogia lui Tică Popescu plăteşte tribut la rândul ei. În primul rând nu eram pregătit să mă dezbrac de întreaga imagologie a eroului cinematografic român, fie el nenumăraţii Andrei de la Nicolaescu sau Iancu Jianu, sau Pintea. Nu eram pregătit pentru scene cu pac-pac fără coloană sonoră, fără relanti, fără praful care se ridică de pe urma rostogolirii lui Piersic, Pintea sau Nicolaescu. Nu eram pregătit pentru realismul cinematografic românesc în cazul unui schimb de focuri sau pentru anularea naţionalismului şi a patetismului născocit la pupitrul de montaj. Şuieratul gloaţelor (care mi-a amintit de filmele lui Eastwood cu Vietnam sau de "Saving Private Ryan"-ul lui Spielberg) şi eroul care, împuşcat prin pereţii şopronului, pur şi simplu nu mai iese au fost pentru mine lucruri noi. Şi încă ceva foarte interesant: actorii din film aleargă, sar şi se prăbuşesc ca nişte oameni normali. Adio graţie şi pictural al zborului. Până la urmă destinaţia este importantă şi nu eleganţa volutei sau numărul de bătăi de aripă pe secundă... Aşadar eroii lui Tică Popescu sunt un fel de îngeri. Asta mi-a devenit clar, acum că iau în calcul şi motto-ul de la începutul filmului deşi, nu mi-a fost aşa de uşor să înclin steagul în sensul ăsta. Îngeri cumpliţi. Lipseşte iarăşi umanitatea şi căldura, simpatia eroului hollywoodian. Partizanii din Făgăraş se comportă pe câmpul de luptă ca şi securiştii, nu îi distinge de aceştia decât ideologia. Şi cultura, dar interesant lucru, Tică Popescu este zgârcit. Îl lasă pe Pintilei Bodnarenko (Mihai Constantin) să se compromită vorbind mult şi bine, preferând ca partizanii săi să iasă în faţă rareori cu raţionamente personale. Până la urmă are dreptate căci, de pe urma întâlnirii cu îngerii rămâne probabil atingerea, lumina şi muzica. Vreau să cred că nimeni nu îşi va aminti că în cadrul întâlnirii cu un înger acesta i-ar fi citat din Cioran şi l-ar fi acuzat pe semenul lui, tot înaripat de colaboraţionism. Spuneam la început că filmul acesta ar putea fi unul de sacrificiu, în sensul că nimeni nu este în momentul de faţă obişnuit cu astfel de filme româneşti. Până acum însă, şi aş vrea să exclud din start perspectiva unui nou naţionalism românesc, am rămas uimit să constat un grad ridicat de reacţii pozitive, mai ales din rândul cunoscătorilor de film (cronica lui Mihnea Columbeanu (Pitbull) de pe cinemagia fiind chiar una excelentă).

Şi totuşi, şi totuşi... Realist, montat şi gândit ca un film documentar. Şi totuşi trebuie să o spun, imaginea lui Liviu Marghidan este mai frumoasă ca niciodată. De data asta Liviu Marghidan a fost mai bun ca Vivi Drăgan Vasile, pentru care iarăşi am o stimă ieşită din comun. Poate că o fi fost Marghidan atins de o aripă de înger...

Iar acum adun şi trag concluziile. "Portretul luptătorului la tinereţe" nu este un film de acţiune. Poate fi văzut ca un documentar. Respinge patetismul poeziei, respinge patetismul în general şi nu este gândit să ne facă aplaudăm în sală, cum se poartă la americani când, după mulţi pumni aplicaţi strategic, Willis se ridică şi, cu o replică cinică îl culcă pe adversar. Camera şi imaginea te fac o clipă să te gândeşti că până la urmă, oricât de urâtă o fi fost perioada respectivă, eroii în cauză ar trebui totuşi să fie fericiţi că au trăit în peisajul surprins filmic de Marghidan. Nu există momente retorice, nu există replici iscusite. Şi totuşi, şi totuşi... De ce m-am uitat până la capăt? Pentru că probabil Tică Popescu a descoperit reţeta unui film românesc dinamic, corect şi inovator. Pentru că, este posibil ca noul val cinematografic românesc să îşi păstreze ineditul, fără să colapseze, oarecum previzibil, după perimarea minimalismului.

P.S.

Probabil că diseară voi revedea "Portretul luptătorului la tinereţe". Sau poate că mâine seară, pentru că diseară joacă Bayern şi nu cred ca va fi prea uşor să păstreze avantajul de 1-0 chiar dacă joacă pe Allianz Arena...

Vedeţi trailerul! Ceci n'est pas une pipe...




Niciun comentariu:

Pleased to meet you, hope you guess my name...