Adevărul în cazul Mutu

Aseară în casa familiei Mutu forfotă mare. Numitul AdiMutu, fotbalist ocazional, stând pe canapea, în faţa televizorului, vorbeşte la telefon de mai bine de două ore, nemişcat, singura dovadă a vieţii care încă îi curge prin vine fiind câte un la naiba din când în când. La un moment dat, unul dintre canalele de limbă italiană difuzează un scurt documentar despre viaţa fotbalistului, comentat din studio, ca de obicei în experţi în "mutulogie". Documentarul începe cu intenţia declarată a sportivului de a se lăsa de fotbalul competiţional şi de a-şi începe cariera muzicală alături de trupa Praf în Nas, dispărută de câţiva ani din peisajul muzical românesc. Evident, cineva enunţă şi posibilitatea ca sportivul să fie "lucrat" la nivel ocult de mai marii echipei de fotbal, din dorinţa de a-l lega de glie printr-un şantaj murdar. Este momentul când fotbalistul îşi strigă soţia:

- Consuelo!

Consuelo apare, purtând pe trupul gol un şorţ de bucătărie pătat, în picioare papuci de casă cu muţunache şi în mână un melesteu. Vizibil afectată de noul scandal de familie îl împinge pe Mutu într-o parte, cu dictatoriala comandă:

- Adi, mut-o!

Ca orice soţie model, depunând ceas de ceas eforturi imense pentru a păstra echilibrul familiei, Consuelo nu rezistă mult şi reintră în bucătărie. Revine apoi nervoasă, intră în dormitor, de unde iese purtând pe un umeraş una bucată lenjerie sexy roşie pe care o aruncă peste fotbalistul care dintr-o dată începe să se fâstâcească.

- Am înţeles-o che ai folosit de la mine sibutraminna con care eu slabesca, săpunno, geldeduşo, prosopinno, dar de ce mi-ai purtat şi chiloţţi şi sutieno, finocchio?

Dintr-o dată sportivul este deconspirat. Nu era suficient că fusese depistat pozitiv, că risca o suspendare pe patru ani sau că este posibil să nu poată să plătească datoria către Chelsea, acum cutia Pandorei se deschisese. Spera ca Consuela să nu fi observat, numai că acum nici acest lucru nu mai constituia un secret. Era categoric mult mai bine să îl fi bănuit că ar înşela-o cu diverse femei pasagere, cum făcea Consuelo de obicei, decât să îl deconspire ca travestit.

Şi totuşi, toate acestea aveau să treacă şi undeva, la capătul tunelului o luminiţă începuse să licărească timid. Dacă altfel nu putea să scape din chingile fotbalului, mult prea mercantil şi inuman, după propriile-i păreri, pentru a se dedica în exclusivitate artei şi muzicii pentru care apăruse pe lume, atunci era bine şi aşa. Pentru alţi sportivi patru ani de suspendare reprezentau un supliciu, o moarte lentă, pentru el nu.

Pentru el nu, pentru că îl aşteaptă o carieră muzicală de succes alături de Praf în Nas.

Când poţi să îţi alegi numele de familie...

Împreună cu Doamna Doamna am pornit zilele trecute o dezbatere profundă bazată pe titluri de nobleţe. Totul a pornit de la o aberaţie de exprimare, oficializată. Copilul acela al domnului Paul Phlippe şi al numitei Lia, care se numeşte oficial, în acte Al României Carol-Ferdinand, după cum puteţi vedea în fotografia alăturată publicată de Cancan. Acest copil intră la şcoală. Conform certificatului de naştere înţeleg că acesta are toate şansele să fie primul la catalog, urmând să fie chemat la tablă cu numele de AlRomâniei. Până la urmă să opinăm că am mai văzut nume începând cu Al: Al Pacino, Al Martino, Al Padrino, Al Djazira, Al Bastru. Ieşi la tablă Al României! sau Mami, mami, Al României mi-a mâncat mărul! sau Să vezi, fată, m-am pupat cu Al României!

Peste ani, Carol Ferdinand se însoară. Să zicem că o va face cu o femeie, pentru că dacă între timp i se va permite şi se va nimeri să fie un bărbat alesul nu vom avea de-a face cu nimic special. Dar dacă se însoară cu o femeie, să zicem Maria, cum se va numi în acte respectiva doamnă: Maria Al României. Sau Ileana. Ileana Al României. Se va apela astfel la un mic artificiu, trecându-i-se în acte A României. Din acel moment însă oricine va putea spune că de fapt aceasta nu este soţia lui Al României pentru că pe ea o cheamă A României. Ca şi cum cineva care se numeşte Senzual ar pretinde că se înrudeşte cu mine, numele meu fiind Sensual. Cu S, nu cu Z. Nu era mai simplu şi mult mai corect ca respectivul Carol Ferdinand să fie numit De România? Mă întreb şi eu ca prostul.

În altă ordine de idei ţin pe această cale să le răspund tuturor celor care au acuzat-o pe mama copilului, numita Lia, despre care se spune că ar fi fost şi cu Desmond Tutu că nu ar fi conceput acest copil pe cale naturală că dinpunctul meu de vedere numita Lia a făcut un lucru corect şi patriotic pe deasupra. A născut un copil care nu este al ei, este al nostru, al tuturor, Al României. Să-i fie într-un ceas bun.

Cabana TreiBrazi, o adevărată legendă urbană dincolo de graniţele ţării

Mişto studenţie am avut, la Budapesta, din care pot spune că nu a lipsit nimic. Fac parte din generaţia în care lipsa banilor nu constituia o problemă, dacă erai dispus să munceşti aceştia nu te ocoleau prea mult. Prin urmare, repet: nu am dus lipsă de nimic. Îmi amintesc însă cu multă nostalgie această perioadă în primul rând datorită momentelor amuzante, care au întotdeauna rolul să solidifice anumite amintiri. Una dintre acestea este legată de tentativele mele involuntare de a preda limba română. La căminul facultăţii ELTE o dată pe an, vreme de o săptămână în cap se organizau zilele căminului, cu băutură, mâncare, muzică (în principal rock şi blues) din belşug şi cu gagici, dornice de momente de neuitat. Circula pe atunci un soi de urban legend, conform căreia, dacă erai prins la facultate în oricare dintre acele zile, seara, întors acasă îţi revenea sarcina nescrisă de a spăla uşa de reziduurile organice cu care erai gratulat. Am respectat cu sfinţenie această lege nescrisă şi prin urmare nu am fost supus niciodată acestor cazne.

Se făcea că în ultima seară a acestor "orgii", de fapt în zorii următoarei zile trebuia să plec acasă într-o scurtă vacanţă. Prin urmare, ca niciodată pe la ora 22.00 m-am retras pentru a mă odihni până la ora 4 când urma să plec spre gara. Înainte de această însă, colegii de cameră, doi la număr şi năstruşnici peste poate m-au rugat să îi învăţ ceva în româneşte. Nu foarte lucid, de fapt destul de aburit le-am zis la plesneală: "la Cabana TreiBrazi eu mă cac, tu te razi". Şi am uitat momentul, convins fiind că eleganţa acestora de a îmi arăta respectul lor nu va putea face faţă paharelor nemăsurate de tărie şi bere pe care le aveau de supus. În toiul minunatului somn, sunt trezit de Peti, cel mai silitor dintre colegii de cameră, care plana deasupra patului meu ca un spectru, sprijinit cu o mână de perete şi intonându-mi ceva nemaiauzit. Suna curat româneşte în felul următor: "la Cabana TreiBrazi eu mă cac, tu razii". Nu mi-a mai priit să dorm, am continuat cheful prin holurile căminului şi am plecat la gară, nu înainte de a le corecta gramatica colegilor mei, chiar dacă noul mesaj era, deşi eliptic, corect gramatical. Enunţa o realitate dură, aceea de a îndura chinuri grele în instanţa unui WC unic.

La întoarcere, sunt interpelat de o altă colegă din România, fata nu era de nasul nostru şi nu consuma cămin, care, ca fapt divers, îmi aduce la cunoştinţă o experienţă stranie, cu trei tineri unguri cu chef într-un refugiu de autobuz, mult după miezul nopţii, care cântau un ciudat cântecel turistic despre Cabana TreiBrazi. Am uitat să vă spun că acolo unde erau colegii mei erau şi pişcoturi de pavaj, căci, deh, aveau băieţii un fetiş. La beţie adunau pişcoturi de pavaj pe care ulterior le adăposteau în camera noastră. Aşadar, trei tineri afumaţi, cu pietroaie după ei, de parcă îndeplineau un neştiut supliciu cântând în gura mare: "La Cabana TreiBrazi eu mă cac, tu razii." Am râs trist. Pe de o parte îmi făcusem datoria faţă de patrie, popularizând limba română, chiar s-ar putea spune nu aşa cum se întâmplă de obicei, cu trivialităţi... Din nefericire mai reuşisem ceva nedorit: inhibasem elanul turiştilor maghiari către România. Dezlănţuisem o nouă legendă urbană legată de dotările sanitare insuficiente ale Cabanei TreiBrazi, conform căreia cabana cu pricina ar fi fost dotată cu un singur WC, încât combustia generată de necesităţile simultane poate duce uşor la multiple razii sincrone, ceea ce transformă respectivul edificiu într-o adevărată garnizoană pichetată cu asiduitate. Ce ţi-e şi cu oralitatea asta...

Străbunic la 16 ani

Mi-a fost dat ieri să întâlnesc pe un forum un cetăţean neinformat care se întreabă, firesc pentru gradul său de neinformare dacă în cazul sexului cu soţia gravidă nu există riscul ca şi micuţa nou născută să se nască tot gravidă. De fapt întrebarea acestuia este mult mai scandaloasă, dacă ţinem cont de faptul că nespunând nimic cu privire la sexul fătului emite raţionamente, în primul rând trimiţând la incest dar şi de natură homosexuală.

Acum înţeleg cât poate fi de importantă educaţia sexuală în rândul tinerilor, de fapt cât poate fi de importantă vârsta primului contact sexual. Pledoarie pentru abstinenţa timpurie. După cum observaţi din imagine, sexul înseamnă nu în ultimul rând şi responsabilitate. Dacă faci sex neprotejat la 14 ani există marele risc ca la 16 ani să fii străbunic, ceea nu ştiu cât de bine le pică unora. E drept că raportându-mă la Slam-ul lui Nick Hornby este şi aceasta o importantă experienţă de viaţă, dar totuşi... În dulcele stil al absurdului Hornbyan, la avantaje trebuie amintit acela de a avea de mic parteneri de jocuri, din familie, prin urmare totul rămâne între patru pereţi. Joci pocker cu copilul, nepotul, strănepotul, câştigul rămâne în familie. A câştigat strănepotul o căruţă de bani. Atunci grijuliu, străbunicul bagă banii în bancă, urmând să se folosească de aceştia în educaţia micuţului. Ca să nu mai zic nimic de absenţa mizelor cu caracter sexual. Prin urmare nu se pune problema pockerului pe dezbrăcate şi nici a aceluia pe favoruri sexuale. Cum ar fi să câştige strănepotul de 2 ani o partidă de sex cu străbunicul!

Puţină decenţă, vă rog.

Te cunosc după strămoşi, Cenuşăreaso!

Un amic care lucra acum câţiva ani la una dintre importantele firme de IT din Bucureşti avea la un moment dat o problemă majoră. Lipsă de personal. Sună ciudat în context actual, dar atunci era chiar o problemă. Lipsă de personal nu neapărat pentru că nu găsea oameni pricepuţi, ci pentru că şeful cel mare era xenofob. Îi ura pe unguri, pe evrei, pe armeni, pe bulgari şi probabil că şi pe români, dar aceasta era una dintre pornirile pe care ajunsese în timp să şi le reprime cu mare abilitate. Îi iubea în schimb pe albanezi, pentru că mama era albaneză, născută ce-i drept în România. Prin urmare, toţi candidaţii care îndeplineau cerinţele erau picaţi de către şeful cel mare pentru că îi chema Covaci (ungur), Popescu (evreu), Arachelian (armean), Popovici (bulgar) şi tot aşa. Disperat, colegul meu se hotărăşte să apeleze la o stratagemă, în momentul când realizează că şi următorii candidaţi au nume suspecte. Îi spune şefului că toţi aceştia au ascendent albanez, pe linie maternă.

Evident, oamenii sunt angajaţi iar şeful cel mare se arată foarte mulţumit de alegerea făcută, mai cu seamă că reuşise în mintea lui să epureze firma de tot ce nu este albanez. Cu toate acestea, într-una din zile îl cheamă la el în birou pe amicul meu şi îi spune printre altele că are pe zi ce trece o părere din ce în ce mai proastă despre femeile albaneze, pe care le consideră femei uşoare. Nu poate pricepe cum de o femeie albaneză poate să ia de bărbat un non-maghiar. Stupoare. Mama albaneză intentase divorţ de tatăl român pentru că îşi găsise un drăguţ maghiar cu care vroia să se şi mărite. Amicul meu s-a văzut nevoit să îi concedieze pe toţi, păstrându-i în firmă doar pe angajaţii români cu rădăcini maghiare. După acest moment, la câtva timp, amicul meu şi-a dat demisia, însă cu o strângere de inimă, căci noua firmă era departe de cea anterioară din punctul de vedere al remunerării. Ceva mai târziu a primit un telefon de la fostul său şef prin care era întrebat dacă ar putea să îi recomande câţiva IT-işti români dar cu ascendenţă africană.

Amicul meu a răsuflat uşurat.

Doamna Mândruţă mireasă, Mândruţă ginere - o căsnicie inegală

Din nou citesc şi mă minunez, de data aceasta un articol despre Lucian Mândruţă din Click în care se spune că: "Câţiva ani mai târziu, ei au îmbrăcat rochia de mireasă şi costumul de ginere şi s-au căsătorit şi religios." Două formulări de aici nu-mi dau pace: "ei au îmbrăcat rochia de mireasă..." Mi-e clar că urmează un plural motiv, dar şi aşa pentru a evita comicul, poate că ar fi fost mai bine să se folosească pentru fiecare dintre părţi câte un singular decent. Înţeleg prin urmare că Mândruţă a îmbrăcat pe rând atât rochia soţiei dar şi costumul şi mireasa a făcut la fel la rândul ei. În ceea ce priveşte costumul lui Mândruţă, iar am o dilemă. Ok, acesta se numeşte costum de ginere, bine, asta pricep, deşi sintagma cu pricina îmi pare că face trimitere la o cămaşă de forţă. Costum de ginere... În orice caz, câtă vreme există rochie de mireasă, mi se pare elegant şi politically correct să existe şi costum de mire. Sau dacă mirele îmbracă până la urmă costumul de ginere şi mireasă să facă bine şi să îşi pună pe ea "rochia de noră". Cel puţin pentru că la cununie, cei doi se angajează să fie împreună şi la bine şi la rău.

Dacă Mândruţă şi-a început căsnicia "îmbrăcând costumul de ginere", mi-e teamă că are circumstanţe atenuante cu privire la adulterul ulterior. Bietul om a fost împovărat de costumul de ginere, iar această presiune l-a făcut să îşi piardă minţile. Simplu ca bună ziua.