Azi îţi cumperi un jacuzzi, mâine-aflăm că ţi-ai luat UZZI.

Citind ieri presa noastră mioritică am dat peste acest articol. Un cetăţean israelian vroia să îşi facă pe terasa comună a blocului, anexă apartamentului său un jacuzzi. Nu discut legalitatea acestui demers, este evident că ceva aici e putred. Din articolul celor din Libertatea reiese clar că dacă nu ar fi fost zgomotul, vecinii probabil că i-ar fi tolerat omului extinderea. Până la urmă cupiditatea l-a compromis, căci dacă se limita la a-şi face jacuzzi în propriul apartament probabil că în timp ar fi putut ajunge la o adevărată reţea acvatică. Şi aşa, cu jacuzzi pe terasa comună, până la urmă tot s-ar fi aplanat tensiunea, mai întîi trece şi face o baie mică vecinul de la 2, pe urmă vecinii de la 3 şi tot aşa, până la urmă pentru consumul de apă israelianul plăteşte şi toţi locatarii sunt spălaţi, masaţi şi în cele din urmă uscaţi. Dar nu a fost să fie. Dacă vă uitaţi cu atenţie în fotografia celor de la Libertatea veţi constata deja începuturile echivocului, atunci când se anticipa acromegalierea acestui jacuzzi într-o piscină.

Astăzi, aud la radio cu stupoare o ştire conform căreia rezultă că acesta "a început să construiască o piscină pe terasa blocului în care locuia, din zona Piaţa Unirii, Inspectoratul de Stat în Construcţii urmând să stabilească dacă lucrările au afectat structura de rezistenţă a imobilului, " transmite Mediafax.

De unde a început deformarea? Iniţial am fost tentat să cred că "gura lumii" e de vină, acum, după ce am văzut şi fotografia din Libertatea mi-am schimbat opinia. Această deformare a fost indusă. Prin urmare, românul nu e chiar atat de înapoiat, el ştie ce e acela "jacuzzi". Problema este încă o dată mărimea, care contează al naibii de mult. În concluzie, dacă acum, în plină criză tu îţi cumperi un lighean, aşteaptă-te să iasă vorbe cum că tocmai ai achiziţionat o frumuseţe de bazin...

Agassi îl bate pe Năstase?

Sunt un mare iubitor de tenis, însă, recunosc, admir acest sport în acceptul pe care îl avea în anii '80, un sport total în care tenismanul părea un actor, descoperindu-şi meci după meci calităţile. Cu ceva timp în urmă am intrat în posesia marii finale McEnroe - Borg şi cu ochiul de astăzi am trăit acut cu senzaţia că urmăresc Star Wars în interpretarea celor de la Muppets. Tenisul de astăzi, poate de la Sampras încoace promovează roboţi, genii ale motricităţii dar analfabeţi ai instinctelor, nişte indivizi reprimaţi sentimental. Tocmai acesta este motivul pentru care nu îl pot urmări pe Federer decât în măsura în care joacă un meci cu Nadal, pe care, dacă ar fi după mine l-aş reeduca cam aşa cum O'Toole şi Burton l-au educat pe Sir Anthony Hopkins de a ajuns astăzi probabil cel mai profund actor britanic. Dar să revin. Vorbeam de zeii tenisului "old style". Îmi plac McEnroe pentru tot ceea ce este Mac: un sportiv care şi-a impus să se autodepăşească şi atât cât a putut a şi făcut-o şi când nu a mai reuşit mi-a transmis mie, spectatorului toată zbaterea umană a celui care clachează. McEnroe este uman. Năstase a avut geniu, însă nu şi l-a exploatat, probabil din automulţumire, explorându-şi în schimb histrionismul până la limite nebănuite. Nu mi-a plăcut Năstase, însă mi-a trezit patriotismul naţional nu de puţine ori. Şi mi-a mai plăcut Borg. Dar pe el nu îl pot defini atât de uşor, ca pe primii doi, poate pentru ca Borg este un "replicant", el este prototipul.

Evident, habar nu aveam de dependenţa lui Agassi de crystal meth, dar, citind printre rânduri trebuie să recunosc că aveam anumite suspiciuni în ceea ce priveşte instabilitatea sa emoţională. Despre Agassi, McEnroe avea grijă în chiar minunata sa autobiografie "Serious" să fie cât mai expeditiv, limitându-se în a-l ignora, absolvindu-l oarecum de toate păcatele atunci când conchidea că până la urmă i-a iertat şi pe el şi pe Steffi Graf pentru că s-au căsătorit. (Steffi Graf, cea care i-a fost parteneră la dublu lui Mac l-a lăsat pe acesta cu faţa în soare fără nici o explicaţie, tenismanul aflând ulterior că motivul era proaspăta relaţie a acesteia cu Agassi.) Dacă în autobiografia sa Mac nu face nici un rabat de la a-l stigmatiza şi el cum poate pe Connors (aici este în consenc cu Agassi), în ceea ce-l priveşte pe Andre, interesul lui Mac este nul.

Presa noastră s-a aprins teribil la sfârşitul săptămânii, la aflarea veştii că în cartea sa Agassi îl face pe Năstase "un român mare şi prost" şi, răsfoind paginile ziarelor noastre trăiesc cu senzaţia că în curând vom pune de un referendum cu privire la Agassi. Năstase este mai departe admirabil şi declară aici că de fapt nu e nici o mare filozofie. Nu îţi trebuie prea multe cunoştinţe de limba engleză pentru a deduce că "stupid" nu se traduce neapărat cu nonotaţi de "prost" ci mai degrabă de prostovan, mare difernţă. În definitiv, aici subconştientul lui Agassi tocmai spusese lucrurilor pe nume: Năstase e un român mare şi cu atât mai caraghios când face circ, ceea ce eu, marele Andre Agassi nu voi putea face niciodată, fiindcă am simţul ridicolului. Nu ştiu ce simţ are Agassi, dar în cele din urmă acesta îl plasează de această dată într-o lumină "proastă". Agassi este un american mic şi prost, alt fel de prostie în comparaţie cu ludicul lui Ilie Năstase. O prostie care l-a făcut pe acesta să îşi dea foc la valiză când nici măcar nu mai era cazul. O prostie care s-ar putea să îl coste atât pierdea trofeelor, poate şi sancţiuni financiare din partea ATP dar şi eventuale sancţiuni din partea celor de la Longines, care îl numiseră ambasador. Motivul va fi, evident, faptul că nu poţi fi reprezentat de un junkie. Mai grav nu este că Agassi e un junkie, ci că Agassi este mincinos şi laş.

Berti Barbera cântă standarduri jazz la Budapesta

Săptămâna trecută, mai precis pe 30 octombrie 2009, la Budapesta, în cadrul Locomotivei Jazz, ediţia a 7-a, program avansat de către ICR Budapesta, a avut loc un concert inedit: Berti Barbera (RO) - vocal şi percuţie, Robin Hilary Ashe-Roy (UK) - flaut, Gyarfas Istvan (HU) - chitară şi Csuhaj-Barna Tibor (HU) - contrabas.

În faţa a circa 80 de spectatori, cei patru, cu doar 3 ore de repetiţie înainte, moment în care s-au şi cunoscut pentru prima dată, au pus pe picioare un gig de zile mari având la bază standarduri de jazz precum: "Straight No Chader", "Don't Get Around Much Anymore", "Four", "Windows", "My Funny Valentine", "Fly Me To the Moon", "Corcovado", "James", "Watermellon Man" sau "Spain". Responsabil cu percuţia, am avut norocul să îl prind pe Berti Barbera într-una din zilele mari, reuşind prin intervenţiile sale să dezlege îndrăznelile celorlalţi muzicieni care iniţial şi-au propus doar un concert corect din punct de vedere muzical. A ieşit mult mai mult de atât. Robin Hilary Ashe-Roy a fermecat şi asta nu neapărat prin ştiinţa flautului ci prin deschiderea şi îndrăzneala de a insera armonii inedite în liniile melodice ale unor piese standard iar Csuhaj-Barna Tibor şi-a asumat de asemenea rolul de solist, dându-i contrabasului partiturile pe care le merită. Istvan Gyarfas a fost ca de obicei în plinătatea ritmului şi a informaţiilor sale muzicale, pentru a broda linii melodice curate şi pe alocuri surprinzătoare. Închei prin a spune două vorbe despre Berti Barbera. Din trupă. Asta spune tot. Părea de o vecie în acest grup ad-hoc, curios, sigur de sine, inspirat.

Prin urmare, Locomotiva Jazz, iniţiată de ICR Budapesta a ajuns la ediţia a 7-a şi este pe cai mari, mai departe în căutare de colaborări inedite. În viitor se aşteaptă repetarea acestor concerte şi la Bucureşti.

"The wrong hole" for another right campaign

Prin anul 2000, când nu mai eram demult copil, îmi amintesc că lucram într-o formă de tristă amintire. Singurul lucru cu adevărat special era că beneficiam, lucru destul de rar pe atunci de un mare acces la informaţie. Prin urmare , fiind un tip curios de felul meu, nu am pregetat nici o secundă să mă familiarizez cu toate prostiile posibile, muzicale şi nu numai. Dar muzical vorbind, pentru că la asta vroiam să ajung atunci l-am descoperit pe Adam Sandler, cântăreţul şi ale lui aberaţii de fond. Iar acum pe DJ Lubel pe care vi-l împărtăşesc şi vouă dintr-un altruism care numai mie mi se întâmplă.

Toate ca toate, însă la finalul clipului, se ridică o întrebare firească: cum stă cu încrederea de sine Taryn Southern, domnişoara din imagini, care tocmai a descoperit "farmecul wrong hole" (în particular câştigătoare a unei competiţii American Idol)? Cât de repede se va obişnui aceasta cu statutul de "wrong hole", poreclă care bănuiesc că deja i se atribuie nu numai în cercurile intime? Se va obişnui până la urmă, sau sfârşitul acesteia va fi la fel de tragic precum cel al lui Vanilli, prietenul lui Milli din celebrul duo al anilor '80? Pronosticul meu este că da, aceasta va trece cu brio peste această sincopă, mai ales dacă ţinem seama de faptul că după "Hott 4 Hill", aceasta a avut totuşi puterea să clameze sus şi tare că nu este lesbiană. Faptul că s-a prefăcut pentru a milita astfel pentru Hillary Clinton o absolvă de sperjur, cum ar trebui să o absolve şi de porecla de "wrong hole".

Ambele campanii ale lui Taryn au avut loc pentru o cauza dreaptă!

K-20, un om deosebit mai ceva ca un spray paralizant

Îmi place să cred că cinematografia are acum, mai mult ca niciodată șansa de a ieși din platitudine și de a reînvia canoane pe care unii europeni le-au refuzat după ce le-au batjocorit inițial. Gura aceasta de oxigen vine din Asia, mai precis din țări precum Japonia, China sau Coreea de Sud și câștigă din ce în ce mai mult teren în fața principalului competitor, America, cu o cinematografie previzibilă și manieristă, în ciuda eforturilor disperate de a evita acest pericol. Să vă dau un exemplu simplu, pentru a fi mult mai clar. Mă uit la un serial. OK. Știu de la bun început care sunt personajele cu care trebuie să empatizez, nu știu însă cine sunt maleficii. Și dintr-o dată apare cu titlul de ”guest star” un actor pe care îl recunosc. Ei bine, din acel moment mi-e clar cine este ticălosul. Ca european însă, fără prea mulți idoli în rândul actorilor asiatici, orice film este o continuă mirare cel puțin la nivelul liniei narative. După care urmează încântarea maximă la nivelul imaginii, filtrele de culoare, lumina, animaţia şi muzica armonizându-se unitar pentru a manipula sentimental implicarea afectivă a spectatorului. De aici poezia totală a acestor producţii, fie că vorbim despre action-uri sau despre filme romantice sau drame. Cu acest reţetar asiatic se poate vorbi despre mutaţii evidente de la canonul consacrat de Hollywood.

"K-20: Kaijin niju menso den" sau "K-20: Legend of the Mask" este filmul japonez care mi-a readus aminte de prospeţimea din "cetatea filmului" în anii '70-'80. Nu discut acum de filme cu pretenţii de brainstorming sau cine ştie ce capodopere conceptuale, ci despre un banal film cu supereroi, doar că mai altfel decât ne-a dresat Hollywood-ul. Mai altfel în sensul că eroul creşte şi acest lucru este redat cu umor, cu un plus multaşteptat de ludic chiar din partea eroului, care în cinematografia americană este o chintesenţă a monolitului. Ei bine, Heikichi Endo (Takeshi Kaneshiro) este un acrobat, care, din raţiuni pur proletare este angrenat într-un scenariu terorist. Evident, pentru a se exonera Heikichi trebuie să devină mai bun decât cel cu care fusese confundatm chiar K-20, un soi de justiţiar, un luptător împotriva sistemului, iar ceea ce urmează poate fi considerată varianta niponă a pregătirii fizice la care apelează Rocky în toate cele 4 ecranizări, numai că de data aceasta predominant este umorul. În tot acest timp Kogoro Akechi, un poliţist de succes ce urmează să se însoare cu prinţesa Yoko Hashiba continuă să îşi clădească renumele pe falsa acuzaţie a lui Heikichi de a fi K-20 în persoană, numai că nu ia în calcul faptul că deşi prinţesă, aleasa inimii sale este mai presus de toate un cetăţean responsabil şi onest, dornic să ajute păturile inferioare, restabilind astfel echilibrul social. Ce mai urmează merită să vedeţi, deşi, credeţi-mă că prea multe surprize la acest nivel nu veţi surprinde. Veţi fi însă atât de cuceriţi de poveste încât puţin vă va mai păsa de previzibilitatea tramei, uzată moral de cel puţin 4 decenii.

De ce este special filmul lui Shimako Sato? Tocmai pentru că nu se vrea un film special, ci o poveste onestă, în limita plauzibilului. Pentru că, la o privire mai atentă vom înţelege care este diferenţa între personalitatea asiatică şi supermanul american, supereroul lui Sato fiind mult mai aproape de Zorro decât de V ("V For Vendetta") sau de Batman. Deşi ambele personalităţi prin definiţie fac trimitere la profilul comunistului, modelul asiatic este mult mai aproape de definiţia de dicţionar, în comparaţie cu varianta americană, în care liderul are un caracter mult mai dictatorial şi autosuficient. Una peste alta, efectele lui Sato, împrumutate din manga, poezia oraşului întunecat, naturaleţea şi imperfecţiunile fizice ale actorilor te fac, ca european, să te simţi mult mai aproape de "K-20..." decât de orice alt personaj fantastic rupt din Marvel. Iată că moştenirea lui Zorro a fost pasată nu la europeni, nu comisarului Moldovan, cum toţi românii ar fi sperat, din patriotism local, nu de alta, ci niponilor. C-aşa ne trebuie dacă uităm cui se adresează de fapt şi de drept poveştile...

"Femeile menajere" la putere

Nu mi-am făcut un obicei din a mă teme. Este vorba de energia pe care aş canaliza-o pentru a-mi reprima reacţiile ulterioare momentului în care am hotărât că ceva rău este pe cale să mi se întâmple. Cu toate acestea mă tem de un lucru. Mă tem că am să emit acum un raţionament imbecil pe care mă voi încrâncena să îl şi argumentez în legătură cu rolul dictaturii în sistem. Pornesc de la enunţul că: dictatura era şi ea bună la ceva. Era bună la a tăia din elanul celorlalţi pretendenţi la funcţia supremă. Unul singur omnipotent şi alţii care încercau şi ei să îşi păstreze stindardul sus, lucru imposibil de realizat fără un cerc "vicios". Mă gândesc că pretutindeni unde a ieşit ceva bun a fost aplicat un mic exerciţiu de forţă.

Îl iau drept exemplu pe Chuck Morris. Indiscutabil el este cel mai bun, Chucky este etalonul. Ce s-ar fi întâmplat însă dacă Chucky ar fi cedat supremaţia spre folosul şi utilizarea mai multor figuri mult mai puţin carismatice? Vă spun eu ce s-ar fi întâmplat. Ar fi murit umorul de calitate. Noi, corifeii lui Chucky am fi fost dintr-o dată dezbinaţi în mai multe tabere: susţinătorii lui Cichii Cian, ai lui Bruce Lae, ai lui Sammo Hâc sau ai lui Vai Doamne. Din inerţie am fi pornit cu un banc cu unul dintre aceştia, urmat de un alt banc cu un altul, apoi, cel mai irascibil dintre noi i-ar fi invitat pe ceilalţi afară, la o reglare de conturi. Şi de aici începutul războiului. Dictatura Chuck Morris se dovedeşte a fi utilă.

Odată cu revoluţia, deci mai bine de două decenii, în România la putere este dictatura femeilor menajere (cunoaşteţi deja această sintagmă, ce îi aparţine unui ghid de la Chişinău!!!). Cred că singurătatea le îndeamnă pe unele dintre acestea la acest comportament, faptul că zi de zi sunt înconjurate de acelaşi inanimism, sâcâitor, redundant şi apăsător. Eu unul sunt mai uşor dispus să-l înţeleg pe unul care se răsteşte la bocanci decât pe acest gen de "femeie menajeră" care, trează fiind, se stropşeşte la closet. În momentul în care apar fiinţe vii, "femeia menajeră" simte că a tras lozul cel mare. Are în sfârşit pe cine să supună. Indiferent de modul politicos în care i te adresezi aceasta te agresează verbal. Te agresează verbal pentru că nu ai strivit sticla de plastic pe care o arunci la gunoi, pentru că, obligat fiind de serviciu, ai călcat peste spaţiul de curând frecat de aceasta cu mopul, chiar dacă în timpul orelor de program şi nu înainte cu o oră, cum mi se pare şi normal să se facă curăţenia în birouri, te agresează verbal pentru că pur şi simplu nu eşti ortodox (sau eşti ortodox dar nu şi fundamentalist) sau porţi tricou. Dacă ar putea probabil că te-ar obliga să îţi dai jos barba şi să te tunzi, ca în vremurile de triste amintire pe care cei nu foarte tineri cu siguranţă încă ni le mai amintim. Pentru că ele conduc lumea. Iar dacă îţi permiţi să le răspunzi eşti bănuit de caracter burghez şi de lipsă de colegialialitate. Mai deunăzi am fost acuzat de o astfel de "femeie menajeră" că nu aş fi bun coleg, după ce i-am explicat că anii ei avansaţi nu pot totuşi bate la fundul gol anii mei puţini de facultate. "Suntem colegi" mi-a spus aceasta...

Totuşi, nu cred că vreau să fiu coleg cu o astfel de "femeie menajeră" şi vă rog să aruncaţi cu pietre în mine sau cu orice găsiţi de cuviinţă, dar această concesie nu o voi face niciodată. Sunt setat să fiu amabil, politicos, să-i spun "sărut-mana" şi nu "bună ziua" acesteia, chiar să îi fac mici servicii pe care mi le pot permite, fără să trăiesc cu sentimentul că m-am coborât la un nivel mult inferior mie. Dar coleg cu acest tip de "femeie menajeră" NU. Pentru că acest lucru m-ar obliga enorm să mă ridic la nivelul său. Iar eu prefer să nu fac eforturi. Prin urmare, nu colegi. Noi să fim sănătoşi, că dacă trăim noi vor avea şi "femeile menajere" o pâine de mâncat. Şi le mai scăpăm şi de singurătatea făraşului, a găleţii şi a closetului. Sau să apelăm la serviciile unor asiatici mici, care să le inventeze acestora "rechizite" vorbitoare. În acest fel vor mai exista şi alţii care să se subordoneze acestora. Totul e să se poată ridica ei la aşteptările "femeilor menajere" în ceea ce priveşte "colegialitatea"...