Profeţiile unui bătrân retrograd şi nostalgic - The night they drove all music down...

Am îmbătrânit, sunt un moş libidinos, cu amintiri de neuitat şi cu vicioase nostalgii. Sunt un moş periculos pentru tineretul din ziua de azi, cu porniri nesănătoase, nocive şi greu de stăpânit. Muzica este viaţa mea, vorba unor preţioşi-preţioase de pe plaiurile noastre. Îmi amintesc de casetele ORWO, de benzile de magnetofon, tot ORWO (acestea fiind cele mai ieftine). Îmi amintesc de muzicile pe care cu greu puneam mâna în anii 80, de vinilul "Born in the USA" al lui Bruce Springsteen pe care cu greu l-am returnat, de vinilul "Back in Black", pe care aş fi putut să îl înstrăinez de la un dobitoc, care, habar nu aveam, îl furase de la BebeBebe şi se dădea că e al lui, în felul ăsta făcând ca astăzi acest disc să rămână în posesia proprietarilor de drept. De Cindy Lauper, tot vinil, de fapt 2. De dublul vinil cu "Love Songs" de la Beatles sau de "Brown Sugar" de la Rolling Stones, ambele după o coadă de zile mari la magazinul Sofia. De primul meu disc cu KISS, luat de la bişniţari din faţă de la Muzica. De caseta "Flash Gordon - OST", originală, pe care am agăţat-o, ceea ce m-a făcut ca o noapte întreagă să muncesc la descarcerarea ei din cas, după care am trecut la lipit, făcând în aşa fel încât să nu se simtă diferenţa. De compilaţiile tâmpite pe care le făceau colegii din liceu, cu mult mai mult acces la muzica de peste ocean decât aveam eu, încât strângeam câte 10-12 bucăţi după care făceam de o casetă pe gustul meu. Îndepărtam Sandra şi Sam Fox şi C.C.Catch şi Modern Talking şi Cliff Richard (mă exaspera deja "Some Peooopleeeeeeeee") şi Bad Boys Blue şi BZN şi rămâneam cu Mick Jagger - "Ruthless People" sau Tina Turner - "We Don't Need Another Hero", sau rockăieli ceva mai comestibile: Guns, Motley Crue, Poison, Kiss ş.a.m.d. Dădeam năvală în cutiile de câte zece casete BASF ale lui Casi, verişoară-mea şi făceam slalom printre educaţia pe care oricât s-a străduit nu a reuşit să mi-o impună, legată de muzica negrilor, pentru a extrage câte un Pet Shop Boys, Eurythmics sau Talking Heads. Şi nu în ultimul rând erau emisiunile de radio de la miezul nopţii de la Radio Europa Liberă, unde, cu brum sau fără brum reuşeam să aflu noutăţi. Cam aşa s-a făcut cultura mea muzicală. Pe urmă, când a năvălit peste noi piaţa liberă m-am autosufocat cu metale şi rock clasic. Astfel am reconstituit din cenuşă etapele pe care le-am ars.

Aseară la Vocea României am avut un mic şoc. Mai întâi doi tineri spuneau că nu au cântat în viaţa lor o piesă a celor de la Beatles. Smiley concluzionează că un astfel de om şi-a trăit viaţa de pomană. Subscriu. Sunt fan declarat Rolling Stones, dar Beatles a existat întotdeauna alături, nu avea cum să nu existe, mai ales că era vorba despre o muzică fredonabilă şi facilă. Cum să nu fi fredonat odată în viaţa ta "Hey Jude"? Refuz să accept acest lucru ca reper actual. Că tinerii din ziua de azi nu au habar de aşa ceva. Înţeleg că în gaşca lor nu se gustă aşa ceva dar totuşi... Să trag de aici concluzia că a doua generaţie a pus stăpânire pe oraş ? Sau că suntem mai manelişti decât credem? Chiar, mă întreb dacă la recensământ s-a recenzat şi numărul celor care ascultă manele? Sau că părinţii nu mai au timp să stea de vorbă cu copiii lor pe un background de Dylan, sau Louis Armstrong sau Cohen?

Pentru sănătatea mentală a fiului meu, refuz să îi hrănesc posibila viitoare ignoranţă de grup conform căreia muzica pop a început odată cu Enrique Iglesias, Justin Bieber, Drake, Eminem, Rihanna, Maroon5 sau clubberi de doi lei. Nici nu m-aş fi supărat prea tare dacă cele două fătuci de aseară ar fi întrebat dacă nu cumva Annie Lennox e rudă cu Lennox Lewis, măcar le plăcea sportul, sau le contaminaseră părinţii. Pentru ele "Why" de la Annie Lennox era la fel de nou ca şi "Zen", jurnalul lui Cărtărescu. O să îmi spuneţi că sunt eu exagerat şi nemilos. Aşa o fi. Măcar lupt pentru ceva! Încerc să nu îmbătrânesc mut. Să uit să mai comunic, pentru că nu mai împărtăşim aceleaşi coduri de limbaj. Să mă trezesc la 70 de ani că, la un concert Rolling Stones, pe stadion, în afara mea vor mai fi cel mult zece octogenari şi paznicul care moţăie în colţul intrării, privindu-şi nervos ceasul. Când se termină mizeria asta, să pun lacătul şi să plec şi eu, ca tot omu la o bere?

Alien 5 - Margin Call

Au scos americanii Alien 5, numai că, stăpâniţi de teama că s-ar putea ca publicul să nu guste încă o sechelă cu numele ăsta l-au redenumit: Margin Call. Povestea noului Alien este simplă: de data aceasta monstrul lui Geiger nu va mai putea fi vizibil, toate acţiunile fiind săvârşite de nişte "homunculi" conduşi direct de acesta. John Tuld, personajul lui Jeremy Irons, de altfel are meritul de a face legătura între Alien şi Nosferatu, ceea ce s-ar putea la fel de bine concretiza în Alien 6, cel puţin dacă ţinem cont de scena finală cu Irons la masa din restaurant, surprins parcă într-un respiro dintre mai multe orgii cu sângele poporului. Bineînţeles, toţi "lucrătorii" contractaţi de Alienul corporatist sunt lipsiţi de sentimente, mecanici şi muncitori. Am citit cronici în care se spune că brokerii în cauză sunt de fapt tipi normali, cu sentimente, remodelaţi cu puţină răceală şi detaşare prin natura meseriei. Fals. Este adevărat că Sam Rogers (Kevin Spacey) plânge, dar să fim serioşi, vorbim acum despre singura secvenţă comică din film, de fapt un comic izvorât din cinism - întrebat fiind dacă plânge pentru soarta celor disponibilizaţi acesta răspunde că nu, plânge pentru moartea iminentă a câinelui său. În rest nu ne mai rămânem decât să punem aşa zisele sentimente în spinarea unor simple curiozităţi. Nu aş interpreta o întrebare de genul: şi puştiul va fi şi el dat afară? drept emanaţia unor sentimente altruiste ci mai degrabă drept o pură curiozitate. Poate cu puţin regret, dar numai curiozitate. Regret că Nea Tase, instalatorul şi-a pierdut slujba, dar nu sufăr pentru asta. Regret preţ de o amintire. La fel şi în Margin Call. Oamenii îşi fac datoria, iar generalul lui Alien şi aghiotanţii generalului lui Alien (Demi Moore şi Simon Baker) şi generalul generalului lui Alien (Kevin Spacey) la fel. În filmul lui J.C. Chandor, debutul pe marele ecran al regizorului, răii sunt drăguţi, amabili, fără să îţi trezească nici o clipă sentimentul că îşi înfrânează arsenalul malefic. Dacă suntem surprinşi de acest lucru, asta se datorează clişeului hollywoodian care ne-a fost impus. Un angajator care disponibilizează trebuie să fie malefic. Un angajator care oferă locuri de muncă este un bonom. De parcă nu ar fi aceeaşi persoană. În cele din urmă nu îmi mai rămâne decât să concluzionez că Alien este peste tot şi că există premizele să vedem zeci de sechele cu acest personaj, mai ales prezentat din umbră, care să se bucure ca şi Margin Call de un mare succes.

Evident e lucru rar să îi strângi laolaltă pe toţi marii de la Hollywood şi să îi distribui în acelaşi film, dându-le replici colocviale pigmentate cu foarte puţine neologisme din domeniul bankingului şi cu cifre, infinit de multe cifre. Să îl ai în film pe Spacey, Irons şi Tucci cărora să le interzici să supraliciteze partiturile, şi când spun supralicitare mă limitez strict la o interpretare de bun gust, e lucru mare. Singurele momente "mundane" ale acestora sunt, citez din memorie, replici zdrobitoare de genul: deşi sunt plătit regeşte tot am nevoie de bani sau am avut miliarde în cont şi acum am ajuns să nu mai am decât 400.000 de dolari. În definitiv acesta este contrapunctul prin care Margin Call se distinge de The Social Network, ambele realizate într-un stil ce ar putea fi numit film-document. Am fost întrebat dacă cred că filmul lui Chandor s-ar putea bate la Oscar. Cred că nu. Dar mai cred că dacă intra în cursa pentru Oscarul trecut l-ar fi câştigat cu o mare detaşare în detrimentul filmului-document regizat de Fincher.

Probabil că voi revedea Margin Call. Nu mi se întâmplă des, ca într-un interval atât de scurt de timp să revăd un film, dar cred că asta spune multe despre impactul acestuia şi îmi şi scuză mie exagerarea. Reuşita filmului se datorează clar unui aspect de ansamblu, care transcede filmul în sine. Replica din scenariu: uită-te la oamenii ăştia care îşi trăiască viaţa fără să aibă habar ce lise va întâmpla poate fi generalizată. La masa de montaj, în momentul finalizării, mi-l imaginez pe Chandor spunându-şi retoric: uită-te la oamenii ăştia care îşi trăiască viaţa fără să aibă habar ce lise va întâmpla. Nimic mai mult decât o criză, de data asta una de receptare a cinematografiei actuale, de calitate.

Meciurile lui Lucian Bute = succes facil = insucces

Avea mare succes la femei, la toate femeile, un succes cum nu mai avusese nici un bărbat din lume până la el. Nu era una care să îl fi refuzat vreodată. Din nefericire cu atât rămânea, pentru că un astfel de triumf nu poate fi sub nici o formă omologat, din motive, mare parte dintre ele pragmatice. De exemplu corvoada unui recensământ, care, după cum se știe reprezintă un șir nesfârșit de peripeții. Și pe urmă, una e să recenzezi la comun și alta să te adresezi numai femeilor, multe dintre ele cu soțul lângă ele. Așadar avea să țină șarmul său personal doar pentru el, și pentru femeile care i se dăruiseră fără vreun regret. Pentru toate prostituatele mai noi sau mai vechi care lucraseră în bordelurile pe care le frecventa dintotdeauna.

Păstrând proporția, cam așa văd eu personal lucrurile în ceea ce privește meciul de aseară al lui Bute cu Glen Johnson. Nu am susținut nici o clipă că valoarea lui Bute este zero, am început însă să mă îndoiesc de calitățile de ”campion” ale acestuia după meciul de aseară, și spre surprinderea mea nu sunt singurul care gândește așa. Presa de peste ocean vorbește concertat despre parteneri slabi, aleși tocmai pentru ca Bute să își păstreze centurile. Nici nu ar putea vorbi altfel după un meci în care Johnson nu a dat nici o clipă senzația că ar avea intenția să îi remodeleze chipul armonios al lui Lucian. Nu a existat nici un moment în care Johnson să încerce în ultimele runde să salveze punctele pierdute pe parcurs, parcă tot ce și-ar fi dorit fiind să piardă meciul, însă în picioare. Au apărut speculații cum că Lucian ar fi jucat accidentat. Până la urmă eroul tot erou. Nu m-am lăsat convins, tot ce am văzut aseară rămânând o confruntare de tip spare-partner.

Este posibil să fiu bănuit de rele intenții. Tot românul care se identifică prin Lucian se va simți, pe bună dreptate jignit. Avem și noi o valoare și eu, alături de alții mă trezesc să arunc cu noroi, să pierdem și șansa asta de a fi cunoscuți în lume. Una peste alta, pentru liniștea mea personală voi spune doar atât: nu sunt fanul lui Doroftei și cred că Bute este mai bun decât Leonard. Până acum însă, cu un marketing mult mai responsabil decât a avut Moșul, Bute și-a consemnat mai mult celebritatea, pentru că i s-au ales parteneri pe măsură. De la un anumit moment însă acest marketing se va întoarce împotriva sa. A venit momentul confruntării cu Froach, singurul meci care l-ar putea legitima pe Lucian.

Pe cine va alege o femeie frumoasă venită în bordel și care nu ar urma să fie plătită pentru serviciile prestate? Acesta este momentul adevărului. Când banii nu mai au nicio autoritate.

Răzvan Lucescu - un tip care vrea totul sau nimic

Răzvan Lucescu vrea totul sau nimic. Pentru el, un meci nu prezintă importanță prin sine însuși, ci prin surprizele colaterale pe care le poate stârni în jurul său. S-a văzut și în seara asta, prin maniera de abordare a partidei Rapidului cu Legia. Răzvan a plecat la drum sigur pe victorie. Dar nu e totuna să câștigi pur și simplu sau să câștigi într-un mod inedit, cum ar fi în 10 oameni. Chiar și așa, parcă victorii în 10 oameni s-au mai văzut, dar victorii în 10 oameni și cu un portar debutant într-un meci oficial cu echipa mare, nu doar internațional, pur și simplu oficial, asta nu s-a mai văzut. Ăsta a fost dezideratul lui Răzvan. În loc să se scrie 2 zile în presă despre reușita sa, ia să se scrie o săptămână. Să pornească domne motoarele ruginite ale jurnalismului de investigații și să producă foiletoane întregi despre ”misterul Drăghia”.

Trebuie să fiu cârcotaș și să atrag atenția că dacă așa s-ar fi întâmplat, nu zic, ar fi vuit presa, clar, însă nu cum ar fi vuit dacă în locul lui Drăghia Răzvan ar fi jucat cu cineva care nu a pus în viața lui piciorul sau mânuța pe minge. Cum ar fi Fuego. Imaginați-vă o pagină de tabloid cu un instantaneu cu Fuego cu spatele la poartă și titlu enorm: Fuego își apără onoarea. Sau Oana Roman și titlul: Oana Roman închide poarta Rapidului. Sau cu Perversu în poartă: Pe aici nu se trece. Sau cu un portar de Minister.

Ce strateg Răzvan, ce curajos, ce mare descoperitor de talente... Să te bați pentru a-ți asigura serviciile lui Răzvan Lucescu, să-ți vină să îți vinzi casa, mașina, acvariul și chiar și nevasta, orice numai ca micul Lucescu să mai antreneze Rapidul câțiva ani. Să vrei totul sau nimic! Asta da onoare. Răzvan Lucescu este omul care ne poate reînvăța să stăm cu capul sus. Parcă prea mult am stat cu fruntea plecată, anchilozând. A venit vremea să ne flectăm gâtul, așa, de chestie...

Preţioasă chiar şi la WC...

Citesc aici următoarea maximă: "Sunt obişnuită să dorm singură. Când e cald, dorm mai mult dezbăcată. În rest aleg lucruri fine. Am învăţat de la mama mea că este foarte important să fii preţioasă chiar şi atunci când dormi."

Avem de-a face cu o comoară la casa omului. Problema este ca nu care cumva să şi-o fure la un moment dat, dacă tot e atât de preţioasă (de la mz Evil Twin). De fapt nu e o comoară, pentru că o posibilă convieţuire cu duduia asta ar presupune din oficiu un apartament cu cel puţin două camere, şi în nici un caz o garsonieră. Dacă pe vremuri femei emblematice deveneau visul oricărui student, sărac sau oricum precar financiar, astăzi timpurile s-au schimbat. Nu mai poate tânărul intelectual să viseze la un concubinaj cu Lavinia Pârva (nu mă întrebaţi cine e pentru că nu v-aş putea răspunde), pentru că duduia doarme singură. Singură dar goală.

Acum se aud suspine în rândul studenţimii. Pentru că fata e preţioasă chiar şi atunci când doarme. Bănuiesc că e vorba de faptul că nu sforăie. Sau acest lucru se întâmplă numai când e frig, deseori iarna. Vara sforăie. Dar vara studenţii pleacă acasă şi o lasă pe Lavinia Pârva să dea de mâncare la pisică şi să ude florile...

People I hate... lately

Da, în ciuda pacifismului meu aproape religie, iată că vă voi face o surpriză şi vă voi devoala câteva aspecte care nu îmi fac cinste. Nu îmi fac cinste deloc. Aspecte care mă retrogradează la statutul de fiară, de individ antisocial şi de nedorit în preajmă. O să mă numesc, pentru moment, Vasile Sensual Cel Care Urăşte. Iată şi persoanele pe care le urăsc:
1. Şoferii dobitoci lângă care trebuie de multe ori să mă aflu. Genul care, după ce că încalcă flagrant legile de circulaţie, tăind pe interzis o intersecţie aglomerată, la un pas de a fi tamponaţi de tramvai se trezesc vociferând, uimiţi: ăsta de unde a mai apărut.
2. Toţi cei care îl consideră pe Mihai Bendeac comic. Poate că ar trebui să îi mulţumesc totuşi lui Bendeac că datorită lui îi evit cu uşurinţă pe toţi cretinii care se declară fanii săi.
3. Băieţii care consideră că Martinovici şi Stanca meritau roşu. Lor nu le-aş dori decât să se afle într-o situaţie similară cu Galamaz. Şi eu să fiu pe acolo. Şi să mă uit la ei şi să le zic, râzând: mamă da ce v-a cârpit. Sau: de ce aţi închis ochii când v-a pocnit. Şi să nu fac nimic. Să nu mă bag. Să nu intervin. Să argumentez cu: ar însemna că comit o infracţiune.
4. Pe toţi cei care au început să bea Pepsi după ce au văzut-o pe Inna îndemnându-ne să participăm la respectiva campanie. Sunt exoneraţi cei cu capul mic, de bibilică. Ei au o scuză, speră probabil că după o cură de Pepsi vor avea un cap frumos, ca al Innei. Dar ce cap frumos răsare, e al meu, al meu e oare? Sau: şi totuşi are cap frumos...
5. Doamnele care cred că Fuego este un bărbat şi care visează că, într-un fel sau altul, într-un moment sau altul din viaţa lor ar putea avea o legătură trecătoare cu aceasta. Cu Fuego, vroiam să spun. Singura scuză pe care i-aş găsi-o femeii care m-ar refuza, şi care până în prezent nu s-a inventat ar fi să îmi spună că nu sunt "drăguţ" ca Fuego. Pe ea aş ierta-o, posibil să îi dăruiesc chiar flori, cu soţ, de ziua femeii.
6. Pe toţi cei care au pe noptieră cărţile lui Dostoievski. Chiar şi pe cei care ascund, sub coperţile cărţilor lui Dostoievski romanele roz ale Danielei Steel, rudă cu Titus.

Deocamdată atât. Pe măsură ce se mai strânge nu voi ezita să o expectorez. Despre ură era vorba.