Ramona, o tânără regizoare americană de teatru ce ar trebui invitată şi în România

În imagine o aveţi pe Ramona, cea care se prezintă aici ca o tânără speranţă în ale regiei de teatru. Evident, sigur v-a trecut şi vouă prin cap ceea ce i-a trecut şi Doamnei Doamna care mi-a transmis, sever-didactic: oare ce căutai pe net de ai dat tocmai peste numele ăsta. Evident, căutam frumosul nume Ramona, aşa se face că am ajuns aici, iar acum sunt foarte satisfăcut pentru că am mai descoperit o regizoare care ar putea monta cu foarte mult succes, cred eu, în România. Sunt convins că spectacolele acesteia se vor vinde ca pâinea caldă, publicul român interesat de experimental dând buluc în sălile care astfel se vor dovedi mult prea neîncăpătoare.

Am o singură rugăminte! Atunci când o veţi aduce pe Ramona din Statele Unite tocmai în România, vă rog să nu mă săriţi, să vă amintiţi de la cine aţi primit pontul şi eventual să îmi trimiteţi şi mie o invitaţie. Sunt un bun-platnic, aşa că nu vă faceţi griji, nu veţi ieşi în pierdere.

P.S.

Pot să recomand şi un spectacol de teatru interesant de pus în scenă de Ramona? "Monologurile vaginului". Pe afiş ar scrie cu litere imense:

MONOLOGURILE VAGINULUI,

un spectacol de Pula

Zi-le Loredana!

Verde-n faţă: Loredana Groza nu îmi spune absolut nimic! Ba mai mult, ieri am primit şi încurajări pe această temă atunci când, aducându-i la cunoştinţă Doamnei Doamna părerile mele personale, aceasta m-a provocat franc: spune-mi o piesă de-a ei! După care adaugă imediat: dar nu "Bună seara, iubito!" Păi da. Nu ştiu nici una şi chiar credeam că ştiu ceva muzică. Acum nu ştiu ce să zic, poate că e nedrept pentru Loredana să reţin piese precum gara mică, hai mai joacă-te cu mine, şoferul de autocamion, billy joe king, şi afară pulouă pulouă, îmi plac desenele-animate şi să nu cunosc una dintre reuşitele acesteia. Faza e simpla pronunţie a numelui acesteia nu îmi provoacă nimic: nici nu îmi vine să închid radioul dar nici nu mă ambiţionez să mai stau multă vreme în preajma sa. Asta e bine, pentru că mă dezic de orice simptom paranoic.

De fapt, cum mi-a venit asta cu Loredana? Ieri căutam pe google numele domnişoarei din Focşani (consăteanca mea, ce naiba), tovarăşa de viaţă a lui Eugene Hutz de la Gogol Bordello, pentru că poţi găsi orice despre cei doi, mai puţin numele fetei Vrâncioaiei şi aveam şi eu o curiozitate. Şi uite aşa dau peste linkul ăsta unde Loredana declară că "a experimentat mai mult ca Madonna“. Aha. A experimentat ce, mai precis? Îmi aduc aminte de Loredana în anul când debuta la Mamaia, că arăta ca o tânără de pension, cu ochii uşor revoltaţi şi, cel mai important detaliu, "costumată" cu hăinuţe croşetate, mai exact chiar din mohair. Ei bine, aici o cred, asta nu cred să fi experimentat Madonna vreodată. Ei bine, titlul acesta m-a cucerit şi m-a stârnit să parcurg întreg articolul. Şi o să vedeţi de ce nu îmi pare rău. Mai întâi aflu ce înseamnă "tzuki": “«Tzuki» poate să fie un pupic, aşa cum se spune în Ardeal, «te ţuc», dar este şi o lovitură mortală în artele marţiale. Dacă ar fi să combinăm sensurile, pot spune că mi-am dorit ca albumul să fie ca un sărut mortal”, mărturiseşte cântăreaţa." Aoleu, aoleu, asta e mişto de tot. Cu alte cuvinte e un album profund. Îl aştept pe următorul care ar trebui să se numească "Carata": un atribut al valorii şi totodată o lovitură mortală. Şi continuă Loredana: “Mă bucură că, în cele din urmă, s-a inspirat şi ea din cultura românească, balcanică, ţigănească, sau cum vreţi s-o numiţi, cultură pe care eu o promovez de atâţia ani. E o recunoaştere a valorii muzicii pe care o cânt, iar faptul că ea promovează la nivel mondial acest gen şi acest spirit nu poate fi decât extraordinar pentru mine. Este ca un link către Loredana şi către muzica din această parte a lumii”, declară cântăreaţa. “Am curajul să spun că am experimentat mai mult decât Madonna, cel puţin în ultima perioadă, şi chiar am riscat şi risc mai mult decât ar putea-o ea face”, adaugă Loredana, supranumită “Madonna din România”. Ce faci Loredana? Uite, mă bucur. Ce faci? Mă bucur? Da, de ce? Păi mă bucur pentru că Madonna se inspiră şi ea din ce mă inspir şi eu. Ce profund le zice Madonna din România, care riscă mai mult decât Madonna. Mi-o imaginez riscând enorm şi trecând pe roşu, dar asta nu e neapărat din proprie iniţiativă, ci datorită ochilor săi neliniştiţi şi agitaţi.

Ne apropiem de final, mai precis de momentul când aflăm câte ceva despre gradul de profesionalism al Loredanei: “Am lucrat la acest disc încă din 2007, dar am încheiat înregistrările în această toamnă. Am lucrat cu muzicieni de mare valoare, cum ar fi Alex De Calvarho, un chitarist care a cântat alături de Deep Purple sau Aerosmith, ori Cash, o artistă care cântă împreună cu DMX. Alături de aceştia, am lucrat cu Kenneth McDonald, coproducător al albumului. Am înregistrat în studiouri în care el a lucrat cu Alicia Keys sau George Benson, spre exemplu”, mai spune cântăreaţa." Ce mi-au plăcut mie întotdeauna micile noastre victorii, cum ne împăunăm noi că stăm pe acelaşi scaun pe care a mai stat şi fundul şoferului lui Ozzy sau că bem din aceeaşi cană în care şi-a stins ţigara ţuţărul lui Marley... Şi vine finalul: "Vorbim despre Madonne care se adresează unui public cu totul şi cu totul diferit. Ea cântă unui public planetar, eu, la o scară mai mică." New Age în toată regula cu mai multe Madonne, câte una pentru fiecare gust...

De fapt ce m-a supărat în articolul acesta? Micimea. Provincialismul. Externalizarea "buricului pământului". Poza de divă, când în esenţă singurul merit cu adevărat remarcabil al Loredanei este că, în ciuda neimportanţei produsului său ea continuă să existe. Les Elephants Bizarres, Mono Jacks, The Pixels, The Amsterdams, Urma... Sunt trupe care vor ajunge celebre în afara României înaintea Loredanei. Mă rog, până la urmă "madonna de România" e doar pentru uz intern, cam ca maneaua...

A existat Mick Jagger din cele mai vechi timpuri?

Astăzi, 29 aprilie este ziua de naştere a lui Jerry Seinfeld, prin urmare iau leapşa de la Alex Vidia, via Radio Guerilla şi formulez şi eu una în dulcele stil Seinfeld: aţi observat că... Georgia May Jagger, fiica lui Mick cu Jerry Hall seamănă perfect cu Brigitte Bardot?

Asta înseamnă că părinţii lui BB semănau şi ei ca două picături de apă cu Mick şi Jerry? Bine, acum nu trebuie să excludem nici varianta cross-over, conform căreia mama lui BB semăna cu Mick şi tatăl cu Jerry. Şi dacă nu părinţii poate bunicii, poate străbunicii, poate undeva în trecutul familiei lui BB a existat o altă Jerry şi un alt Mick. Poate dacă ne vom uita mai bine pe pereţii de la Altamira vom recunoaşte un personaj bizar, cântându-le mamuţilor...

It's just history repeating...

Timpul, mare pişicher - un caz cu Dr. Ciomu, concediu medical şi câini luaţi spre eutanasiere

Angoasa zilei de astăzi este TIMPUL cu coloana sonoră de la Floyd, eventual de 1 decembrie cu un air-play masiv marca Corina Chiriac: "opriţitimpulclipaastaminunatăînsufletes-opăstrămsăiubimşisăvisăm". Aşadar Pink Floyd:

And you run and you run to catch up with the sun, but it's sinking
Racing around to come up behind you again
The sun is the same in a relative way, but you're older
Shorter of breath and one day closer to death

...
Home, home again
I like to be here when I can
And when I come home cold and tired
It’s good to warm my bones beside the fire

Nu sunt un obsedat de ore. De ceasuri, evident, nici atât. Singurul lucru pentru care consider că merită să porţi ceas la mână, în ciuda replicii moştenire de familie că: "mâna fără ceas ar fi moartă" este că te ajută să îţi programezi cum trebuie TIMPUL. Îmi marchează aşadar nemărginirea zilelor. E ca un termometru, ce mai - dacă am ajuns la 40 beau nişte apă plată cu gheaţă. Şi ca să nu par foarte ipocrit o să recunosc acum public că duminică mi-am cumpărat un ceas nou, dat fiind că Swatch-ul vechi de la Doamna şi Domnu mă lăsase. Mi-am cumpărat un ceas pentru a-i mai da pace mobilului, dar în acelaşi timp şi pentru că era mişto. Deşi e un Fossil, şi mă declar un mare fan al acestei mărci, acum aflându-mă la al treilea, l-am luat pentru că era retro rău de tot. Dar să revin. Dacă eşti puţin realist, eventual într-o pasă proastă, vei observa cu surprindere că nu ai timp. Nici dacă vrei să îţi petreci zilele cu burta în sus, parazitând, tot nu ai timp, măcar pentru că ţi se face foame sau din motivul celălalt.

Ceea ce mi se pare scandalos, acum, în context social, este că autorităţile nu îţi dau deloc răgazul necesar, semn că nu au înţeles deloc că nu te joci cu timpul. Iată şi cazul care mă tulbură de dimineaţă, şi ţineţi cont că "jaloanele" sunt rupte din realitate şi din ştirile româneşti ale zilei de ieri şi de azi:

Te-ai îmbolnăvit. Se mai întâmplă. Ceri concediu medical. Se mai întâmplă. Îl primeşti. Te duci la medicul tău de familie, surpriză, ai de aşteptat de la 1 la 3 zile, începând din clipa când îţi faci programarea. Nu e de glumit cu boala spontană. Pleci mai departe la alt medic şi la alt medic. Nici o şansă de consult mai repede de următoarele trei zile. În cele din urmă nimereşti la un cabinet unde, surpriză nu e nimeni în sala de aşteptare. Ieşi, fugi la prima biserică şi iei un pumn de tămâie şi o cruce. Cu ele revii, aprinzi tămâia şi cu crucea în mână deschizi uşa cabinetului. Un domn drăguţ, cu părul alb şi chelie, cam la 50 şi ceva te întâmpină. Te consultă şi îţi prescrie o reţetă interminabilă. Ieşi satisfăcut, gândindu-te acum că va începe goana după medicamente. Dai să ieşi din clădire, dar îţi aminteşti că nu ştii la ce medic ai fost şi că e bine să reţii pentru ca, eventual să îl recomanzi şi tu la rândul tău. Fuseseşi la Doctorul Ciomu. Naum Ciomu. Te duci acasă, rupt, după ce te-ai târăt şi până la farmacii pentru a intra în posesia recomandatelor. Bun. Ajungi acasă şi te întâmpină în prag cel mai bun prieten al tău, câinele. Care trebuie scos la plimbare. Ce mişto alternativă, să îţi plimbi câinele în parc la miezul zilei. Nu mai făcuseşi asta de pe vremea liceului, când chiuleai. Până la urmă nu e tocmai rău concediul ăsta medical. Doar că de-abia te ţii pe picioare. Mama ei de răceală! Totul decurge conform planului numai că apar căţelele. Tu nu ţii bine lesa, câinele se zmuceşte şi dispare din sfera ta vizuală. După căutări îndelungi acompaniate de înjurături te întorci blazat şi vlăguit spre casă. Singur. Şase zile continui căutările. Nimic. În a patra, când te întorceai acasă după încă una dintre aceste incursiuni, la intrarea în bloc poliţie şi oameni în alb. Eşti verificat dacă eşti într-adevăr bolnav, după cum spune noua directivă. Vecinii ies la geamuri, în curte. Îşi dau ghionturi: e un prefăcut, chiuleşte de la serviciu. Ghinion de neşansă să nu te prindă "brigada concediaţilor la odihnă acasă". Eşti dus la secţie şi anchetat. Auzi doi poliţişti vorbind despre o altă nouă directivă, de această dată cu privire la câinii comunitari. Stăpânii nerevendicaţi de câini sunt ţinuţi şapte zile în adăposturi după care sunt eutanasiaţi. Scuze, câinii făr stăpân. Intri în panică, deja doar câteva ore te mai despart de ceasul execuţiei. Măcar ştii unde să cauţi. În cele din urmă anchetatorii se înduplecă. Te vor elibera dacă dai o declaraţie că ai minţit, că eşti sănătos şi că vrei să consumi banii statului. O faci şi pe asta, doar să scapi la timp ca să ajungi la adăpost. Îl aştepţi pe cel care trebuie să îţi ia declaraţia, care momentan este pe teren...

Să hotărâm că până la urmă deznodământul este unul fericit. Ajungi la locul execuţiei chiar în clipa când acul atingea blana stufoasă. Până la urmă răsufli uşurat şi simţi nevoia să mulţumeşti cuiva, care a reuşit să dejoace timpul. Domnului Doctor Ciomu, pentru că, primindu-te rapid ţi-a oferit probabil trei zile în plus pentru a-ţi îndeplini misiunea de recuperare. Poliţiştilor pentru că te-au ridicat şi te-au dus la secţie, unde ai aflat locaţia. Dacă eşti supărat pe cineva, nervii tăi se îndreaptă spre comisia de verificare a bolnavilor cu concediu medical. Dacă ar fi venit în prima zi, atunci când umblai pe drumuri după medicamente măcar ar fi crescut şansele să îţi găseşti câinele rapid. Ce le poţi recomanda? Mai multă eficienţă domnilor!

Ca să nu zic că orice om normal în prima zi de concediu sărbătoreşte. Ce dacă acesta poartă numele de concediu medical, tot eliberare de muncă este, şi prin urmare, în prima zi a concediului este cel mai bine să se facă verificările. Aşteptaţi-i până seara şi dacă îi vedeţi că vin împleticindu-se, să nu îi credeţi că ar avea febră. Nici vorbă. În realitate tocmai biruiseră câteva sticle de bere la cârciuma din colţ....

Daniel Mafteiu la First Novel Festival, Budapesta 2010 - Triumful absolut al narativului

În perioada 22-25 aprilie 2010 la Budapesta, în aceeaşi locaţie ca în ultimii ani, Complexul Millenaris, a avut loc cea de-a XVII-a ediţie a Târgului Internaţional de Carte, Bookfestival. Anul acesta, Institutul Cultural Român din Budapesta l-a invitat să reprezinte România la First Novel Festival pe Daniel Mafteiu, autorul unui "Mic tratat de management culinar". Alături de "debutantul" român au mai fost prezenţi colegi de breaslă din 16 ţări. Bruno Nassim Aboudrar (Franţa), Ricardo Adolfo (Portugalia), Anela Borcic (Croaţia), Arno Camenisch (Suedia), Fernando Clemot (Spania), Viktor Horvath (Ungaria), Zahary Karabashliev (Bulgaria), Martin Kongstad (Danemarca), Natasa Kramberger (Slovenia), Grete Kutsar (Estonia), Vincent Overeem (Olanda), Malgorzata Rejmer (Polonia), Michaela Rosova (Slovacia), Verena Rossbacher (Austria), Marek Sindelka (Cehia), Giorgio Vasta (Italia). Sâmbătă, 25 aprilie, Daniel Mafteiu a fost prezent la Millenaris la o masă rotundă alături de participanţii la acest eveniment, vorbind despre numărul de volume vândute, tematica volumului şi proiectele de viitor. Într-o atmosferă relaxantă, tânărul prozator român a plăcut, vorbind relaxat, cu umor şi sinceritate. Mafteiu şi Martin Kongstad chiar şi-au strâns mâinile în momentul când moderatorul a vorbit despre cartea cu pretexte culinare a autorului român şi meseria de critic culinar a lui Martin Kongstad.

În altă ordine de idei, "Mic tratat de management culinar", aproape deloc mediatizată în România, dacă excludem presa online s-a bucurat la Târgul de carte budapestan de traducerea câtorva fragmente, atât în maghiară cât şi în engleză, publicate în broşura Festivalului şi este posibil ca în viitor să fie şi tradusă. Interesantă mi se pare mai departe "linia elitistă" de la care literatura română nu s-a hotărât încă să se dezică, motiv care a generat deja divergenţe de opinie atât în critica literară românească a momentului. Consecinţa este că autori care abordează deja trendul actual al literaturii universale devin pe zi ce trece oi negre ale evaluării critice. Trendul actual în proza universală se dezice abrupt de doct, de parabola barocă, de metatext, de hipertext sau de intertext, până la despuierea elementară şi prezentarea nudă a tramei. Ne întoarcem la poveste, la simboluri şi la valorile lor iar astfel cursivitatea textului se angajează să "popularizeze" literatura în rândul celui mai nepregătit public: iubitorii constant în număr mare de BD-uri, iubitorii de film şi nu în ultimă instanţă cititorii ziarelor. Această întoarcere a-rebours, pe alocuri hermeneutică iar pe de altă parte progenitură directă a creative writting-ului se potriveşte mănuşă scriiturii lui Daniel Mafteiu, realizând efectiv conexiuni preponderent sociologice (comportamentale) de la care raportarea spre literar îmbracă estetic mesajul, fără abuzuri decorative. Limbajul devine o armă, cuvintele-valiză ies la rampă şi textul în sine, deşi în aparenţă incredibil de facil se distinge prin profunzimi imediate.

De aici, este evident că pe plan literar se desfăşoară deja un "conflict" de curente şi orientări şi singurii care pot decide deznodământul sunt cititorii, de fapt toleranţa acestora la compromisuri de lectură, de dragul poveştii.

Mitocan cu pedigree, un produs finit, la gri

Sâmbătă a fost o zi mişto şi care se merită povestită, în episoade. Primul se referă la o replică pe care, în funcţie de cum o spui poate genera fie reacţii adverse, posibil violente, fie scârbă. Ca de obicei, voi evita să nominalizez, nefiind intereat de stigmatizare ci de evaluarea mecanismului lingvistic al respectivului şi de percepţia colectivă a unei atare replici.

Aşadar, tu eşti invitat din oraşul tău natal să fii oaspetele unui alt oraş. Eşti plimbat, hrănit, ţi se conferă toată atenţia, eşti gâdilat şi în fund dacă e cazul iar la finele zilei ţi se adresează o rugăminte elegantă: spune te rog care sunt asemănările între oraşul tău natal şi oraşul căruia i-ai fost oaspete de frunte. Iar replica ta este: singura asemănare între oraşul meu natal şi acest oraş al cărui oaspete sunt este că ambele încep cu aceeaşi literă. Modalităţile de interpretare, ad-literam sunt, după mine, două. Fie oraşul tău este cvasi-anonim, cam ca oraşul gazdă şi atunci remarca ta da bine a uşor complimente, evident în strânsă legătură şi cu comportamentul tău elogios-umil. Există însă şi cealaltă variantă, în care, vii dintr-o metropolă, arborezi un aer superior şi atunci evident, dacă spui că singura asemănare este că numele ambelor oraşe începe cu aceeaşi literă aroganţa ta ajunge să nu mai aibă limite. Te-ai şters la fund cu toate bunele intenţii şi cu curtoazia gazdelor, fiindcă, ce să spun, tu eşti metropolitan căruia nu poate să îi stea în faţă un orăşel de provincie, cochet, curat, elegant. Tu eşti o putere financiară iar acum, gazdele şi edilii e bine să înţeleagă că nu ei ţi-au făcut un favor că te-au invitat ci tu lor, că ai dat dovadă de o imensă înţelegere, onorându-i du prezenţa.

P.S.

Ca să vedeţi cât e de frumoasă viaţa să vă spun şi continuarea. La aceeaşi întrebare s-a grăbit să răspundă un alt "stranier", venit dintr-o altă metropolă. Iar răspunsul său a fost acesta (nu o luaţi ad-literam, am căutat un înlocuitor pentru obiectul cu care a asemănat cele două oraşe, pentru a potenţa astfel palma dată primului): asemănarea este că atât în oraşul meu natal cât şi aici am întâlnit un muzeu al mitocăniei. Diferenţa este că în oraşul dumneavoastră muzeul datează din secolul XVII iar în oraşul meu acesta a fost înfiinţat în secolul XXI şi, datorită numărului mare al exponatelor, suntem nevoiţi să nu ne limităm la unul singur.