Cu fluieraşul moral în biserica Amoralului - subopinia publică faţă cu Adrian Păunescu

Acum câteva zile, absolut întâmplător am aflat că Adrian Păunescu are probleme de sănătate. Prima ştire am trecut-o cu vederea, convins fiind că nu ar fi nimic serios. Apoi însă au început să curgă gârlă: buletine de sănătate, scrisori ale poetului, scrisori ale fiicei poetului şi tot aşa. Mediatic vorbind şi chiar româneşte vorbind mi se pare normal. Presa noastră trebuie să mai alterneze: câteva zile Ciuciu, câteva zile Mădălina, câteva zile Iurie Darie şi Anca Pandrea şi, peste acestea, câte un subiect, nu aş zice monden ci mai degrabă funebru-lacrimogen, care oricând poate reduce din ponderea celor anterioare. De data asta, după Gheorghe Dinică a venit şi rândul lui Adrian Păunescu. Iarăşi, trebuie să repet, nimic din ce am citit nu mă surprinde. Sistemul medical românesc mi-e foarte familiar, sistemul medical românesc impulsionat de o pila mi-e iarăşi familiar, patetismul, sentimentalul, patriotismul, umorul foarte uşor atins de cinism al lui Păunescu iar e o constantă, iar opiniile oficiale ale unora şi altora pot spune că se înscriu într-o marjă normală de subiectivism, pentru care se spune că s-a murit în 89. De asemenea şi punctul meu de vedere cu privire la personalitatea lui Adrian Păunescu este tot eminamente subiectiv, personal şi dincolo de orice rigoare a motivării.

Am să vorbesc însă despre ceva pe care, mundan îl simţim cu toţii, însă nu îl putem certifica, underground şi disponibil doar celor care nu au ce face şi citesc comentariile de subsol ale unor articole cu privire la aceste momente grele din viaţa poetului. E vorba despre elogiile sau acuzele (o parte dintre ele obscene şi gratuite) la adresa lui Adrian Păunescu.

1. Comunist.

Da. Ba mai mult, unul consecvent. În 89, când mulţi nu ştiau cum să se transforme în victime ale regimului, în indivizi siluiţi efectiv să se declare comunişti, riscând altfel moartea Păunescu a fost agresat în public tocmai pentru că a declarat că el va rămâne comunist toată viaţa lui...

2. Favorizat al mai multor conduceri.

Da. Nu mai este un secret pentru nimeni că Adrian Păunescu a profitat din plin de clemenţe, pentru că a putut. A intervenit pentru ultima sa soţie în momentul accidentului de maşină care a dus la moartea a doi oameni pentru a o scăpa de condamnare. Pentru că a putut. Mi-e greu să cred că în societatea românească contemporană mai există indivizi cu o coloană vertebrală rigid de dreaptă, încât să fie în stare să refuze şansa de a-şi scăpa basma curată familia.

3. Băutor, chefliu, instabil emoţional.

Da. Nu toţi suntem abstinenţi, sobri, calculaţi sau echilibraţi.

Se evită subiectele care fac referire la talentul său literar, şi pentru că este greu să convingi publicul că Adrian Păunescu este o nonvaloare. La fel şi la nivel de manageriat sau de promotor al anumitor talente. În ceea ce priveşte "Cenaclul Flacăra", acesta este vorbit fie de bine, fie este ignorat iar motivele sunt evidente: alternativa la nimic într-o perioadă de austeritate a spontaneităţii tinerilor sau necunoaşterea detaliilor.

Într-o societate cu desăvârşire amorală, moralitatea ca argument încetează să mai fie un instrument de evaluare. Prin urmare declar primele trei puncte nule.

Rămâne valoarea lui Adrian Păunescu ca om de cultură. Renunţ să mai citesc subsolurile editorialelor până la apariţia unor exegeze ale operei lui Adrian Păunescu. Până atunci nu pot decât să îi doresc acestuia multă sănătate şi să îşi revină grabnic. Prin boala sa, orice individ încetează să mai fie controversat la nivel uman. Rămân realizările profesionale. Am convingerea că încercările de supravieţuire anulează măştile.