Scouteri români pentru fotbalul românesc!

Se desfăşoară Campionatul Mondial din Africa de Sud şi nu aş vrea să se creadă că nu m-am implicat, la un nivel mult mai decent ca în alţi ani, e drept, în acest "spectacol" de imagine, marketing şi în ultimul rând sportiv. Am suferit puţin după eliminarea Angliei, în schimb am reuşit să trec peste şi să văd partea plină a paharului, bilanţurile. Chiar dacă este încă în desfăşurare, nu mi-e foarte greu să trag câteva concluzii cu privire la "surprizele" din acest an. Cea mai importantă, care mă face să scriu acum este slaba prestaţie a echipelor europene, în comparaţie cu nivelul mai ridicat al celorlalte continente. Dacă unora li se pare că în 2010 nivelul fotbalistic mondial a crescut va trebui să îi dezamăgesc, spunându-le că se înşeală. Este vorba despre o iluzie generată de deziluzia europeană. Echipe de renume precum Italia sau Franţa (o satisfacţie totală pentru mine prestaţia Franţei!!!) au plecat acasă din grupe, altele, precum Anglia, Danemarca sau Portugalia etc., în turul imediat următor. În schimb au impresionat Coreea de Sud, Japonia, Ghana (oarecum de aşteptat) şi constant, dar parcă mai mult ca în ediţiile trecute Chile, Brazilia sau Argentina. Aparent lucru de înţeles. În profunzime însă explicaţia este simplă. Fotbalul naţional european este în scădere de formă în primul rând datorită lipsei de interes cu privire la valorile naţionale. Nu este de mirare acest lucru, cel puţin pentru englezi, al căror fotbal îl cunosc ceva mai bine, câtă vreme potentaţii ruşi au cumpărat "valori" din toate aceste ţări care anul acesta au ieşit în evidenţă. În loc să încurajeze valorile interne, deloc puţine, s-a preferat cumpărarea pe bandă rulantă a unor nume din fotbalul Americii Latine sau Asiei, iar pe fondul acesta iată, aceste echipe strălucesc acum la Mondialul Sud-African.

Acest lucru are repercusiuni directe şi asupra fotbalului românesc, în colaps şi nu datorită lui Răzvan Lucescu, cum mulţi s-au grăbit să afirme. Citeam deunăzi că Rapidul se laudă cu "mari" achiziţii pentru viitorul sezon. Stranierii Veronesi (128.000 Euro pe an), Rui Duarte, Ezequias, Marcos Antonio, alţi "doi trei jucători de la Mondial", după spusele lui Dinu Gheorghe, despre care pot să pariez că nu sunt din Europa. Este şi normal să nu mai avem valori interne, când legea o fac stranierii. A nu se înţelege greşit, nu sunt naţionalist (absolut deloc) şi nici nu am fost până de curând un fan al legii Bossman. Poate însă că nu ar fi rea reintroducerea acesteia, câtă vreme echipelor româneşti de club nu le este condiţionată activitatea şi de promovarea jucătorilor români. Nu neg valoarea lui Veronesi şi nici satisfacţia pe care o voi trăi atunci când Rapidul meu de suflet va lua tot (sunt un optimist desăvârşit), cu toate acestea nu pot să pricep de ce nu se promovează tinerii fotbalişti români. Cu 128.000 Euro pe an ar putea fi plătite salariile a unui număr suficient de scouteri, cât să facă de-o echipă capabilă de juniori. Ştiu că există "juniorii Rapidului, dar să fim serioşi. Sunt atâţia tineri capabili în România, mulţi dintre ei dezavantajaţi geografic. Sunt atâtea mari valori fotbalistice ale României care trăiesc mai departe din pensii mizere (de pensii viagere nici nu are rost să discut acum) şi care, cu experienţa pe care o au ar putea asigura anual garnituri din care cel puţin 3 jucători ar putea creşte considerabil nivelul fotbalului intern. Te urci în tren, în avion, în maşina proprie, te cazezi pe rând în fiecare oraş şi sătuc important din România, ce minunat e turismul şi din când în când descoperi câte ceva... Simplu, banal de simplu.

Ce câştigă cluburile româneşti de aici. În primul rând un jucător cu clauză de câţi ani vor ele. În al doilea rând o economie evidentă, dar pe termen lung. Şi în al treilea rând imagine şi popularitate în ţară. Altă soluţie nu am şi nu văd. Altfel, sincer, nu există nici o perspectivă fericită pentru naţionala României în viitoarele 3-4 mondiale. Cât priveşte câştigarea Champions League de către Rapid cu această "minunată" garnitură de stranieri, permiteţi-mi să nu fiu optimist.

Patroni, aduceţi scouteri la echipele de club din România! They will make you proud one day! (e din "Scent of a Woman"!)

"Trenul foamei", un scurtmetraj de Viorel Timaru în care străluceşte Mircea Andreescu

Aseară în una din rarele, din ce în ce mai rarele mele insomnii culturale. De data asta nu s-a lăsat cu o noapte de lectură, ci cu una de film. Câteva din scurtmetrajele româneşti de la TIFF 2010. Le voi lua pe rând.

"Trenul foamei", în regia lui Viorel Timaru, 2010, cu Mircea Andreescu şi Silviu Debu. Singurul din cele patru văzute aseară, care, după scenariu nu mi se părea deloc atractiv. Mare surpriză. Nu de scenariu, receptorii mei îşi fac mai departe treaba în mod profesionist, prin urmare, lucrurile s-au desfăşurat ca la carte, sau mai bine zis ca în paginile ziarelor care la momentul respectiv au relatat cu tentă de senzaţional cum anumiţi pensionari-veterani de război îşi folosesc permisul gratuit CFR ce le dă drept la însoţitor pentru a însoţi diverşi călători, care, în schimbul acestui serviciu plătesc doar jumătate din călătorie, la care se adaugă reţeta de succes din "Scent of a Woman". Mare surpriză actoricească. Mircea Andreescu. BebeBebe şi Doamna Doamna l-au lăudat intens după "Întâlnirea" de la Nottara, eu însumi lăsându-mă convins de performanţele sale actoriceşti din "A fost sau n-a fost". Dacă ceva te face să priveşti cu uimire povestea pensionarului-afacerist din "Trenul foamei", acest lucru se datorează splendidei interpretări a actorului Teatrului Dramatic "Sică Alexandrescu" din Braşov. Naturaleţea acestuia este dezarmantă, profundă, elipsoidală şi mai presus de toate acestea, perfect dispecerată. Judec la rece şi totuşi nu mă pot abţine să nu constat că avem un actor imens, jucat insuficient şi cu un potenţial inepuizabil, Mircea Andreescu, care face ca vârsta a treia să pară minunată şi atrăgătoare.

Regia lui Viorel Timaru este superbă câtă vreme este populată de Mircea Andreescu, în prezenţa căruia debutantul Silviu Debu intră cu dreptul în block-startul tinerilor actori români de perspectivă. Regizorul "suferă" de un bun simţ estetic care îl ajută să nu cadă în capcanele facilului, câtă vreme actorii îl susţin, prin urmare, chiar dacă previzibil scenariul, maniera sa de a conduce lucrurile din străfundurile umbrei încă ţine deschise porţile surprizelor.

De ce vă recomand "Trenul foamei" printre cele mai bune scurt metraje româneşti 2010? Pentru Mircea Andreescu şi o poveste cuceritoare, chiar dacă aproape la toate segmentele rescrisă.

Mândria de a fi cioară

Ieri am ieşit să vedem meciul Anglia - Germania în oraş, la o bere. Nu vom discuta acum despre întâmplarea de ieri şi nici despre penaltiul anulat englezilor pe nedrept. Şi dacă la pauză scorul ar fi fost egal Anglia tot ar fi pierdut în faţa nemţilor...

Ideea era alta. Plecaţi de pe una dintre multele terase de la Oktogon, unde se pot vedea meciurile în aer liber şi oprindu-ne la o îngheţată descopăr în mulţime o faţă familiară. OMAR. Omar mi-a fost coleg de cămin în studenţie. Este negru şi provine din Nigeria. După câteva minute de "tatonare" ne apropiem unul de altul şi ne întrebăm dacă noi suntem aceia. Ceilalţi râd. Probabil că suntem nostimi. La un moment dat Istvan ma strigă întrebându-mă cu ce să fie îngheţata. Şi îi răspund: CIOCOLATĂ. Ei bine,dacă până acum orice africano-american s-ar fi putut da drept Omar pentru a-mi câştiga încrederea, de-acum încolo acest lucru este imposibil. Pentru că Omar dă o replică tipică: Eu sunt ciocolată!

Autoironie. Asta ne lipseşte multora dintre noi, asta ne face vulnerabili, încrânenaţi şi uneori aş zice chiar penibili. Imediat mi-am amintit de apelativul de "cioară" pe care l-am primit toţi rapidiştii, unii dintre noi mai băşicându-ne încă. De ce să mă supăr că sunt făcut cioară, cea mai inteligentă pasăre din lume? Chiar dacă ar fi să mă limitez la culori vestimentare şi tot nu aş avea de ce să mă supăr. Din tinereţe mi s-a părut că negrul e cool. Am fost şi din când în când am rămas rocker. Deci, e ok în negru!

Un NU mare pentru cenacluri literare

Sunt unul dintre cititorii fideli ai blogului lui Lucian Dan Teodorovici şi asta pentru că în mare măsură empatizăm. De această dată, când LDT scrie despre Cenacluri, părerile noastre nu se mai armonizează. Prin urmare, nu sunt de acord cu el atunci când duce dorul "cenaclurilor" literare şi îmi permit să susţin aceasta din perspectiva unui hârşit mai bine de jumătate de deceniu în atmosfera discutabilă a acestor manifestări. Acum îmi vine automat în cap întrebarea: ce fel de manifestări? Cultural-artistice? Sincer, nu aş zice. Eu înţeleg că deplângem absenţa din societate a acestor "grupuri" care de cele mai multe ori au rol de socializare şi cam atât, dar ce ne facem când ele există doar pentru a alimenta orgoliile unora şi altora? Repet, o spun din experienţă, uneori am avut senzaţia că un astfel de cenaclu echivalează cu AA de la americani, un loc unde toţi care "suferă" de creaţie se strâng. Ce ne facem însă când oamenii ăştia vin să se laude cu "viciul" ăsta şi nu să se "vindece" de el? Când brusc devin importanţi? Când au un motiv în plus să strălucească? Să te duci la Alcoolici Anonimi şi să te lauzi cu cât de mult poţi să bei chiar şi acum, în ciuda terapiei...

Un autor bun este un constructor bun. Un bun electrician de întreţinere. Un bun arhitect. Un bun medic. De cele mai multe ori o astfel de abilitate nu mai atrage după sine şi altele. Aşa şi aici. Autorii buni erau buni şi atât. Unii aveau voci impersonale, sau chiar prea personale în sens inestetic, alţii sufereau de o acută agorafobie. În acest context întotdeauna îşi fac apariţia speculanţii şi la un moment dat aceştia iau conducerea. De multe ori am avut senzaţia că locul ăsta le aparţine lor, celor care scriu submediocru dar citesc bine, care scriu submediocru dar au picioare superbe şi o talie de invidiat, lor, celor care scriu scremut dar mor să fie în centrul universului. Pe lângă ei apar doamnele sau domnişoarele nefericite, care vânează câte un "artist". Doamnele acelea pasionale din cale-afară, ca un dovleac copt strivit de roţile bicicletelor. Cu oftături, cu falsă pudoare, cu ochi umezi. Asta este reţeta de succes a cenaclurilor de care vorbesc. Când "şeful" mai aranjează şi cu vreo televiziune să prindă momentul, carnavalul submediocrităţii.

Prefer "atelierele" online. Aş putea spune că oferă premizele eternităţii şi interactivităţii, în comparaţie cu săptămânalele sau lunarele cenacluri. Există destule nume care au explodat prin intermediul atelierului virtual şi nu datorită cenaclului. Prin urmare conclud: câtă vreme există Internet, un cenaclu, după mine, nu are o prea mare valoare. Poate doar la nivel sexual sau matrimonial... Nu că pe Internet nu ar fi acelaşi lucru, dar e ceva mai puţin palpabil.

De ce e specială Diana Vickers?

Aşadar un nume nou pe firmament: Diana Vickers. Single-ul aici de faţă se numeşte "Once" iar în textul său este vorba despre o domnişoară care reduce întreaga sa existenţă la 1. O fi "one" a lonely number, dar ce te faci când "two" este un motiv pentru "one"? Asta ne explică Diana în piesa de mai sus. Cică unele lucruri nu le poţi face decât o singură dată în viaţă. Cum ar fi unele păreri bune despre anumite persoane... Sau sex cu Lady Gaga. Nu sunt convins că a doua oară ar urma un refuz din partea Gagăi, dar în orice caz există riscul ca, la cât de fragilă pare aceasta, a doua oară să se defecteze şi să dea rateuri.

Acum urmează partea care de obicei pe acest blog pare a fi doctă. De ce e specială Diana Vickers?Bla bla-uri despre voce, talentul său nemăsurabil în ani lumină, mişcarea scenică perfectă, o voce nemaiîntâlnită şamd. De data asta însă vă voi dezamăgi. Îmi place Diana Vickers pentru că, conform spuselor Doamnei Doamna este "blondă şi are buze roşii".

P.S.

A mai observat careva înafară de mine încă o calitate a acesteia? De pildă că nu are tatuaj deasupra noadei, acel din ce în ce mai invocat "număr de înmatriculare pentru curve"?

Viața merge înainte - Capricii

Un jandarm se conversa la telefonul mobil cu prietena sau soția, recapitulând cumpărăturile pe care le avea de făcut de îndată ce ieșea probabil din tură. ”Da dragă, am înțeles, castraveți și tetraciclină.” Probabil că ordinea de consum avea să fie inversă, încă un semn că viața merge înainte.

...

Acum mai bine de două decenii a murit cel mai bun prieten. Avea 16 ani. La înmormântare, actuala iubită a venit însoțită de noul ei iubit, cu care a intenționat să participe împreună la priveghi. Îmi amintesc că atunci eu unul m-am revoltat, mi se părea inacceptabil un astfel de comportament. Am fost la un pas să îi dau afară pe amândoi, în cele din urmă nu a mai fost nevoie. Tânărul a rămas afară iar fata a intrat, a stat câteva minute, după care a plecat, ținându-se de mână cu însoțitorul. Colegii de clasă mi-au explicat că ”viața merge înainte”. Depinde din ce perspectivă privești lucrurile...

Mi-am amintit de un film românesc. ”Angela merge mai departe”. L-aș revedea, dar dacă nu mă grăbesc o să apară noul Allen și iar nu voi avea timp... ”You Will Meet a Tall Dark Stranger” este anunțat pentru septembrie, 2010...