Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

miercuri, martie 28, 2012

Adevăratul motiv al divorţului dintre Marina Almăşan şi Victor Socaciu

Marina Almăşan a divorţat pe cale amiabilă de Victor Socaciu. Şi ieri am făcut ciulama în care ne-am gândit că deşi sunt micuţele, mai bine tăiem pipotele în bucăţele mici de tot. Şi pentru că era treabă de negrişor, am băgat ceva muzici, adică "Bad as Me", ultimul Tomiţă Ueits, o bucurie, nu altceva de a trecut timpul că ai zice că am tocat o pipotă şi nu vreo sută... În Libertatea citim declaraţia Marinei Almăşan: Din respect pentru cei 16 ani petrecuţi alături de el, precum şi din dragoste pentru fiul nostru, mă voi abţine - cel puţin deocamdată - să dezvălui adevăratele motive, unele dintre ele foarte intime, ale despărţirii noastre. Chiar şi în aceste condiţii, îi doresc lui Victor să fie fericit şi, mai ales, sănătos", a declarat pentru MEDIAFAX Marina Almăşan. Mi-a dat de gândit asta cu "sănătosu". Adică e clar, ceva e în neregulă cu sănătatea lui şi de aici toată nenorocirea asta cu divorţul.


Cred însă că sunt în măsură să vă divulg cu mult înaintea declaraţiei oficiale a Marinei Almăşan adevăratele motive ale acestei rupturi. Da, este vorba despre o boală, o boală grea a trubadurului (adică Socaciu - deşi e drept că şi instalatorul cântă când dă la cheie, dar cu precădere manele, deci instalatorului îi vom spune nu trubadur ci manelist) de care suferă de mulţi ani. Victor Socaciu este bolnav după sincronizare. Moare să sincronizeze tot. La început nu s-a manifestat chiar atât de agresiv ca în prezent, mulţumindu-se din când în când să traducă în româneşte nişte înjurături englezeşti. Aici trebuie să constat că a făcut-o mult mai profesionist decât Irina Margareta Nistor care se mulţumea să spună "du-te dracului". La Socaciu înjurătura tradusă ţinea cu mult mai mult. Suspect de tourette, ceea ce până la urmă Marinei i-ar fi convenit mult mai mult s-a constatat în cele din urmă că boala lui Socaciu este cu mult mai grea. La Trilogia Inelului a vorbit fără întrerupere peste 11 ore, acesta vizionând alături de întreaga sa familie varianta lungă a filmului lui Peter Jackson. Apoi a trecut la muzici, pentru că, susţinea acesta că şi muzica ar trebui dublată. Dacă s-ar fi limitat să facă coveruri nu ar fi fost chiar aşa de rău, mai ales că mulţi necunoscători de limbă engleză ar fi vrut poate să înţeleagă versurile poetice ale Beatles-ilor, numai că Socaciu recita traducerile de versuri, de vecinii ajunseseră să creadă că a reînviat Păunescu.


Apogeul s-a petrecut în urmă cu câţiva ani, când Victor Socaciu a început să traducă prin casă filmele porno. A devenit atunci pentru familia sa dublura oficială (la voce) a lui Titus Steel şi neoficial, dublura lui Sasha Grey şi Sandra Romain. Iar asta a devenit o plăcere şi o obişnuinţă. încât cum se strângea familia Victor Socaciu dădea drumul la filmele porno. Până aici le-a fost Almăşancei şi fiului său. Şi de aici divorţul.


Acum că ştim motivele rupturii, chiar credeţi că nu ar fi existat soluţie pentru a-l lecui pe Socaciu, păstrând astfel familia unită. Iată cum unii senatori ai noştri fac din promovarea unei legi o adevărată misiune de credinţă. Şi din această perspectivă Victor Socaciu este un misionar, fără vreo legătură cu poziţia misionarului...

Cristi Puiu şi Horia-Roman Patapievici despre "Aurora"


"Înapoi la argument", un dialog superb şi profund între Horia-Roman Patapievici, în calitate de moderator şi Cristi Puiu, un soi de psihanalist-infractor-creator, discutând despre "Aurora". Chiar dacă nu v-a plăcut filmul, profesiunea de credinţă a lui Puiu merită luată în seamă.

Priviţi-i, merită! Am postat această emisiune pentru că "nu am putut lăsa lucrurile aşa..."

marți, martie 27, 2012

Aurora: Cristi Puiu + pușca sa = Un duo formidabil

Ei bine, filmul meu românesc preferat pe 2011 a câștigat Gopo. Nu trageți concluzia că e ceva nemaipomenit premiul ăsta. Nu este încă, dar are șanse să devină. Deocamdată este pur și simplu bine pentru că am ocazia să spun două vorbe despre ”Aurora”, filmul lui Cristi Puiu.

Meritul ”Aurorei” este că, deși ca idee pare geamănul filmului lui Joel Schumacher ”Falling Down”, cu Michael Douglas, pentru cine își mai aduce aminte, ca abordare reușește să speculeze și să exploateze maniera prin care tu ca spectatori ajungi să te identifici într-atât cu protagonistul, încât deznodământul din final îți pică mănușa. Nu mai ești undeva sus, contemplând pierderea eroului principal cu inima frântă, ci de la nivelul ochiului tău dai socoteală simplu și firesc, pentru un fapt de domeniul senzaționalului, scris cu litere stridente în colțul de sus al imaginii de pe televizor. Flaubertian vorbind, Viorel ești tu și briefingul este lipsit de strălucire, de glamour-ul pe care ni-l imaginăm de multe ori că ar înconjura personalitățile celor certați cu legea. Îl mai țineți minte pe Mickey Knox, outlaw-ul din ”Natural Born Killers” al lui Oliver Stone? Viorel este tot ce nu e Mickey. Introvertit, pragmatic, fugind de gesturile patetice și ample și mai presus de toate foarte zgârcit când vine vorba de violență. Nici măcar cea vizuală nu pot spune că l-ar caracteriza, bătutul obrazului atunci când cere restituirea banilor împrumutați făcând toți banii. Iar acum vin împușcăturile, care au meritul de a mă face să tresar, cum n-am tresărit nici la ”Comando” și nici la ”Saving Private Ryan”. Este ceva în chimia acestor explozii, iar Cristi Puiu poate că ar trebui să le dea lecții lui Clint Eastwood și chiar lui Spielberg, a cărui scenă cu execuția fetei cu pistolul la tâmplă, în lagăr din ”Lista lui Schindler” mi se păruse la ora aceea execuția cinematografică perfectă, atât la nivel vizual cât și audio.

Complicitatea de mai bine de două ore și jumătate cu Viorel nu te vor face nici să îl iubești, nici să îi găsești circumstanțe atenuante. Te fac să descrii cele întâmplate ca în ”O'Malley's Bar" o capodoperă narativă de pe Murder Ballads, albumul lui Nick Cave, să le relatezi cu lux de amănunte, ca și Puiu de altfel, transformându-l pe Viorel într-un erou romantic. Pentru că asta este, un erou romantic, angajat și care respinge compromisul de orice fel. Pentru el frecventele derapări în căsnicie, relațiile mult prea uzate dintre soți sau implicarea celor de afară în problemele specifice cuplului îi provoacă scârbă. La începutul dragostei, cum ar spune de undeva din neant Nichita, așa ceva nu intrase în scenariu, nici avocații și nici socrii. Acum a venit vremea reparației. Într-o lume fără avocați și socri, dragostea are toate șansele să reziste, după ispășirea pedepsei, firește iar Viorel se implică pentru a recupera ceea ce de drept îi aparține numai lui, fiind doar dat cu împrumut: un vis de fericire.

Iar acum, odată autodenunțat se vede pus în fața unei situații neprevăzute: repetarea alienantă a anamnezei, ca într-un tandem de gângavi. Mărturisirea cu seninătate a crimei este paralela spirituală a justificării din prima jumătate a filmului cu privire la motivele care îl aduc pe Viorel în ipostaza jenantă de a-și cere înapoi banii împrumutați. Atunci una dintre bancnotele restituite era ruptă, acum garanția fericirii fusese compromisă.

Un om și pușca sa, un duo formidabil...

Marian Nistor salvat de tricou...

Am vrut cu răutatea care mă caracterizează să scriu câte ceva despre Marian Nistor. Pentru cine nu ştie, Marian Nistor este ultimul romantic român, penultimul fiind Gabriel Dorobanţu şi antepenultimul Fuego. Marian e chiar ultimul. Savoy de felul său, acesta ar fi îmbătrânit urât dacă nu ar fi existat bentiţa, să îl salveze. Şi doamna din dreapta sa, Dorina, fireşte. Aş fi vrut să scriu despre Marian Nistor şi Mirabela Dauer, Marian Nistor şi Corneliu Vadim Tudor, Marian Nistor şi câinele, cel mai bun prieten al omului, Marian Nistor şi Marian Nistor.



Nu am să fac acest lucru. Nu voi spune nimic despre el. Absolut nimic. Şi ştiţi de ce? Pentru că poartă tricou cu The Cure, coperta albumului "Mixed up". Şi orice fan Robert Smith şi The Cure merită respectul meu. Aşadar, imunitate totală pentru Marian Nistor.



Şi aviz pentru instigatoarea Akritură! Încetează cu supoziţii de genul "cred ca l-a primit cadou de la vreun vecin care-l cumparase de la second hand". Uneori haina chiar îl face pe om! Şi alteori bentiţa...

Ziua Mondială a Teatrului - şi ce dacă?


Astăzi este Ziua Mondială a Teatrului. Sunt curios, câţi veţi afla acest lucru din alte medii de informare, până la finele zilei. Ard de curiozitate. Minunea asta oricum s-ar putea întâmpla dacă astăzi s-ar petrece ceva senzaţional în oraş, nu ştiu, un eveniment neaşteptat. Să iasă public, în Piaţa Universităţii Iurie Darie alături de Anca Pandrea, fireşte, şi să anunţe că restituie premiul Gopo primit ieri, pentru că acesta constituie o ispită periculoasă pentru fizicul tovarăşei sale de viaţă. Capul omuleţului lui Gopo e lin şi lipsit de asperităţi, încă ca dimensiuni, raportat la întregul corp s-ar putea spune că îi face concurenţă tigvei lui Costi Ioniţă. Să iasă public Iurie Darie, la costumul lui Adam. Şi de undeva, din public, pompierul Teatrului Naţional să intre în cadru sudălmind cu textul: "Să ne facă domne una ca asta, astăzi, domne, de ziua teatrului". Întâmplarea asta, coincidenţa asta fericită ar putea duce la popularizarea acestei Zile Mondiale. Târziu, spre noapte, decalându-se toate programele TV, ziariştii români ar intra în fibrilaţie încercând talk-show-uri şi interviuri ad-hoc cu artiştii din proximitate... Dar asta este doar o fantezie. În realitate, în România ziua asta presimt că va trece neobservată. Poate Caramitru, purtătorul naţional de cuvânt să zică pe undeva două vorbe. Sau Costin Mărculescu, ambasadorul Broaştelor şi al Cocalarilor... Sau Mitoşeru, ambasadorul piţipoancelor. fie că veţi crede, fie că nu, aceştia din urmă sunt ambii, actori. Şi mai e şi Duban, care ne zice o glumă despre teatru...

Revenind la lucruri serioare, mesajul internaţional a fost transmis astăzi, în lumea întreagă de un mare actor şi de teatru, John Malkovich. Iată-l mai jos:



„Voi adresa câteva gânduri succinte tuturor colegilor şi prietenilor mei din teatre. Vă doresc ca munca voastră să fie convingătoare şi originală. Vă doresc ca ea să fie profundă, să emoţioneze, să îndemne la reflecţie, să fie unică. Fie ca ea să ne ajute să medităm la ceea ce înseamnă să fii om şi ca această meditaţie să fie binecuvântată cu suflet, sinceritate, inocenţă şi graţie. Vă doresc să învingeţi adversităţile, cenzura, sărăcia şi nihilismul, ceea ce mulţi dintre voi cu siguranţă vor fi obligaţi să facă. Vă doresc să fiţi binecuvântaţi cu talentul şi rigoarea necesare pentru a ne învăţa bătaia inimii umane în toată complexitatea ei (...). Fie ca cei mai buni dintre voi – căci doar aceia, numai rareori şi pentru scurt timp vor reuşi – să fie în stare să ilustreze elementara întrebare: „cum este viaţa?”. Succes!”




În final doar un mesaj. Ieşiţi dragilor la teatru! Seară de seară, comedianţi plătiţi derizoriu încearcă să vă facă să uitaţi că viaţa este urâtă, nedreaptă sau scurtă. Numai pentru voi şi numai datorită vouă ei încearcă să uite că viaţa este urâtă, nedreaptă sau scurtă. Avem nevoie de actori cum şi ei au nevoie de noi, ei, cei care seară de seară joacă numai pentru voi, cei din sală. Ei, care pentru voi, refuză să se vândă la talk-showuri. Care au trac când urcă pe scenă. O Românie cu săli de teatru pline, cu nevoia de a construi noi şi noi săli de spectacole este o Românie care nu mai dă doi bani pe "vip"-urile de pe micul ecran. O Românie care renunţă la scaunul moale de acasă pentru scaunul din sala de teatru este o Românie care, la adăpostul culturii este ferită de senzaţionalul grotesc şi facil.



La mulţi ani, teatru românesc!

Doru Iuga, această Prinţesă Maró a opiniei româneşti ne vorbeşte despre chestii abstracte

"Un act sexual cu un minor nu este pedofilie, ea nu are legătură cu homosexualitatea" declară Doru Iuga aici şi acesta este doar începutul unui şir întreg de elucubraţii debitate de un fost formator de opinie. Nu ştiu de ce, dar mi-a venit aşa, ca într-o epifanie, să îl numesc pe Doru Iuga Prinţesa Maró, aşa că vă rog să îmi permiteţi să o apelez astfel. Ei bine, mai întâi Prinţesa Maró îşi recunoaşte statutul de prinţesă, şi acesta este un prim pas important în folosul călătoriei iniţiatice la care tocmai se înhamă. Dă de pereţi cu maşinuţele, cu soldăţeii, aruncă cu un oftat pachetul de ţigări boţit la nervi în hazna şi strânge în braţe păpuşica roz, toată numai dantelă şi voaluri. "Hai să mergem, fată, să ne vedem de-ale noastre!" Pe urmă ni se explică că actul sexual cu un minor nu este pedofilie, pedofilia neavând legătură cu homosexualitatea. Dar Prinţesa Maró este homosexuală, pedofilia este inferioară homosexualităţii iar actul sexual cu un minor nici măcar pedofilie nu e. De ce oare Prinţesa Maró ne vorbeşte atât de abstract, să fi fost de vină răcoarea, să-l fi tras la cap? Staţi aşa că s-ar putea să fi elucidat eu însumi misterul. Iată ce zice la un moment dat Prinţesa Maró: "Îmi pare rău că nu am rechizitoriul la mine, reţeaua nu a fost condusă de mine, sunt nişte tineri care se prostituau pe nişte sume de bani. Erau minori!" Adică dacă i se face act secsual de către un minor, nu poţi domne să îl acuzi pe respectivul sodomizat că ar fi pedofil, cum nu poţi să acuzi pe unul care trece sub geamul unei bănci că a spart banca, dacă din senin fereastra se sparge şi cade peste el. L-a spart banca pe bietul om, asta s-a întâmplat!!! Nu poţi să îl acuzi, nu-i aşa? NU POŢI!!! Iar minorul activ nu este neapărat homosexual, de aici şi constatarea Prinţesei Maró cum că nu are legătură cu homosexualitatea. Prinţesa Maró ca mulţi alţii acuzaţi că ar fi pedofili sunt de fapt victimele unor minori emancipaţi, nu neapărat homosexuali, dar în orice caz curioşi şi iubitori de sporturi extreme. Un soi de indieni tălpi iute, cum te prind cum te şi ... Normal că Prinţesa Maró nu a plătit pentru favorui sexuale pentru că nu au fost favoruri. Pentru nişte heterosexuali acestea sunt defavoruri, pentru un homosexual sunt un fel de surprize-suprize. Şi totuşi tinerii aceia aveau farmecul lor, iar de-aici încolo trebuie citit printre rânduri, pentru că Prinţesa Maro ne face dovada bunelor sale intenţii, declarând că nu ne doreşte să ajungem şi noi la puşcărie "Pentru el, închisoarea a fost o experienţă cumplită şi umilitoare, pe care nu o doreşte nimănui." Ar fi fost culmea să ne dorească aşa ceva... Să trecem şi noi printr-o prismă greu de explicat, cum i s-a întâmplat domniei sale: "Am trecut printr-o prismă greu de explicat." Probabil că puşcăriile la noi sunt dispuse cu tuneluri sub formă de prismă, nu cilindrice, ca în puşcăriile americane (am văzut eu în Prison Break!!!) Şi totuşi, în ciuda aparenţelor avem de-a face cu un bărbat adevărat ascuns sub numele de Prinţesa Maró, pentru că iată, de ce este el revoltat: "Am primit scrisori în care eram întrebat dacă am scăpat săpunul la duş, cum pot formula ei oare aşa?" Adică totuşi, nu mă luaţi în balon, vorbiţi-mi cum îi vorbiţi unui bărbat adevărat: ţi-ai tras-o pe la spate? Te-ai înţepat în ochiul maro, Prinţesă Maró?


Şi iată ún cele din urmă şi ultima maximă a acestui ipochimen: "Nimeni nu purta mănuşi, nu aveam bucătăreasă pentru a servi, tot deţinuţi aduceau mâncarea." Păi auzi păpuşă mică, ia du-te tu dracu'... În puşcărie eşti infractor, violator sau violat de minori, nu mă-ntere, eşti oricum jegos de tot. Na că m-am enervat! Dacă vrei matale bucătăreasă du-te acum la pensiune, la demipensiune sau la hotel, ca să recuperezi timpul pierdut în care ai fost servit cu friptură de curcan în aspic şi sos de prune coapte cu mâna pe care tocmai şi-a scos-o deţinutul din rozetă. În ceea ce priveşte nevinovăţia Prinţesei Maró nu mă pronunţ, dar aştept să îi citesc viitoarele aventuri.

Pleased to meet you, hope you guess my name...