I'm back with no revenge

Am revenit. Recunosc că habar nu am avut că voi băga capul la fund şi sincer, la un moment dat eram foarte sigur că nu voi mai reveni prea curând, cel puţin nu anul acesta.

Ar fi şi câteva motive, pe care, cultivând sinceritatea dintotdeauna nu mă voi eschiva să le enumăr:

1. numărul mic de hituri. Până la urmă a contat, dar iată, se pare că nu a ţinut foarte mult. Le mulţumesc totuşi cititorilor mei fideli, şi celor care mi-au simţit lipsa. Evident că dacă am revenit am făcut-o şi pentru aceştia.

2. starea internetului în România, şi dezinteresul faţă de mediile de cultură şi informare cu adevărat valoroase. Într-un astfel de univers, în locul administrării şi populării unui blog mai bine mă apuc de televiziune, şi în curând o să vă prezint proiectul meu în lucru...

3. cartea la care lucrez în continuare şi din cauza căreia, probabil că frecvenţa postărilor aici va fi considerabil mai mică. De-abia voi termina primul capitol, care la prima mână ajunge la 100 pagini, carte pe care sper să o închei până în Crăciun. Cu puţin noroc! În orice caz, sper că ultima corectură să fie înaintea vacanţei de anul viitor, încât poate de Crăciunul viitor o să şi iasă.

4. senzaţia de amar în gură cauzată de anumite re-evaluări ale culturii în România. Cum senzaţia continuă, mi-e greu să vă promit conitnuitate aici.

5. concediul, minunat şi fascinant de altfel, cu foarte multe provocări şi revelaţii. Despre acesta, voi aduce în timp mai multe lămuriri.

Şi acum, vorba unui "clasic" TV (even if he didn't die on TV - vorba altui clasic, Roger Waters pe numele său) să trecem la treabă!

Serge Gainsbourg şi Jane Birkin, Mona şi Lisa timpurilor noi...

Această fotografie are pentru mine valoarea pe care "Mona Lisa" a avut-o pentru generaţiile anterioare, nu de alta, dar atâta s-a vorbit despre celebrul tablou al lui Leonardo încât s-ar putea spune că până în prezent mi s-a oferit ocazia de a şti totul şi totodată nimicul. Nu m-ar mai mira astăzi nici dacă aş afla că Mona Lisa există, în starea ei pură, din tablou, milenară, într-un bloc confort 10 din Ferentari, cu grup sanitar du coté de chez le cotetz de porque, nici dacă aş afla că de fapt femeia care a fost zugrăvită de autor nu era de fapt femeie, ci un gibon asexuat în crepuscul.

Priviţi-l pe Serge şi pe Jane şi filozofaţi vă rog: cine credeţi că moare primul? Şi dacă da, vă rog, ziceţi şi de ce. Evident, v-aţi prins, v-am pus o întrebare capcană, pentru că evident nu Jane a murit prima, ci Serge. Cauza decesului său: cu siguranţă cele 3 pachete de Gitanes pe care le fuma, zilnic. După cum vedeţi şi în imagine, el este cel vicios şi, paradoxal, totuşi moare fata. Încă o dovadă că viaţa este nedreaptă cu mulţi dintre noi. Şi totuşi, ce ne facem dacă nu e niciun paradox în spatele acestui instantaneu şi explicaţia este alta: fotografia a fost făcută dincolo, în iad sau în rai sau în purgatoriu, sau la Apaca, sau la Tehnicotex, sau la Oţelul Roşu, sau la Havana, unde morţii arată ca Serge şi viii, pentru morţi arată precum Jane. Ca şi prejudecata cu negrii sau cu ţiganii care au un miros aparte. Eu am întrebat un negru, fost coleg de cameră în cămin, dacă noi, albii nu avem pentru ei niciun miros special şi mi-a zâmbit cu înţeles...

În orice caz, Serge Gainsbourg şi Jane Birkin ar trebui să fie prezentaţi în orice enciclopedie ca un monolit. Ca StanşiBran, ca SimonşiGarfunkel, ca IrinaLoghinşiFuego, ca HoşiMin. Unul fără altul, dust in the wind...

Mihai Stoichiţă şi promisiunea unui "orgasm cosmic" plin de ambiguităţi...

Suntem anunţaţi astăzi, semioficial cel puţin, dacă nu de-a dreptul oficial câtă vreme anunţul s-a făcut prin organele noastre de presă că Mihai Stoichiţă consideră că ”Titlul ar însemna un orgasm cosmic!”

Asta m-a şocat şi mi-a dat, totodată de gândit. Cum adică "orgasm cosmic"? Adică o să fie un orgasm pentru el însuşi, până la cer şi îndărăt, după care, soarele şi luna vor fuma ţigara de după? Sau o să fie unul global, pentru noi toţi, din partea sa, Stoichiţă urmând să ne dea fiecăruia câte unul, cât să ajungă tuturor?

Ce nu pricep eu este de ce să sufere şi nesteliştii, ca mine de pildă, de pe urma orgasmului cosmic indus de Stoichiţă, sau, şi mai grav, de Stoichiţă şi gaşca lui. Deja mi-l imaginez pe Dodel în toată splendoarea sa şi nu miroase a bine.

Prin urmare, îi doresc lui Stoichiţă să nu câştige titlul (chiar dacă la ultimul meci Steaua a jucat cu adevărat frumos - dar ce ne facem că şi Rapidul a excelat???) şi să rămână nesatisfăcut sexual, cu un orgasm mai puţin, cel puţin cu unul cosmic.

Felicitări, masa cu nelipsitul pește și dansul victoriei - tikitaka sensual

Dragilor, vă mulțumesc din suflet pentru susținerea la RoBlogfest 2012! Faptul că blogul acesta s-a distanțat de ultimele locuri și la popularitate vi se datorează numai vouă și pentru asta vă sunt recunoscător. Vă sunt recunoscător, cu atât mai mult cu cât sistemul de vot nu încurajează electorii spontani. Când din recunoștință, din extaz, din spontaneitate vreau să votez blogul care îmi place și descopăr că pentru aceasta va trebui să mai pierd destule minute pentru a-mi face cont, mi se taie. Renunț să mă mai implic. Și sunt convins că același lucru s-a întțmplat și acum, cu multe bloguri. Nu e ok, mie personal nu mi se pare ok, dar câtă vreme nu eu organizez astfel de competiții nu voi spune mai multe.

Îi felicit pe organizatori pentru inițiativă și recunosc, mi-ar plăcea ca la anul să îi felicit și pe alții pentru alte competiții de gen. Și mulțumesc juriului pentru puncte, deși, nu mă pot stăpâni să mă întreb dacă ei, membrii aveau conturi făcute?... 

Și dacă pun la socoteală și că în seara asta Rapidul, o echipă care înainte de această partidă nu ocupa podiumul a învins cu 5-0 în deplasare (și putea fi 7-0) echipa care se vrea campioana României, pot să închei opinând că trăiesc o seara frumoasă...

Marian Nistor salvat de tricou...

Am vrut cu răutatea care mă caracterizează să scriu câte ceva despre Marian Nistor. Pentru cine nu ştie, Marian Nistor este ultimul romantic român, penultimul fiind Gabriel Dorobanţu şi antepenultimul Fuego. Marian e chiar ultimul. Savoy de felul său, acesta ar fi îmbătrânit urât dacă nu ar fi existat bentiţa, să îl salveze. Şi doamna din dreapta sa, Dorina, fireşte. Aş fi vrut să scriu despre Marian Nistor şi Mirabela Dauer, Marian Nistor şi Corneliu Vadim Tudor, Marian Nistor şi câinele, cel mai bun prieten al omului, Marian Nistor şi Marian Nistor.

Nu am să fac acest lucru. Nu voi spune nimic despre el. Absolut nimic. Şi ştiţi de ce? Pentru că poartă tricou cu The Cure, coperta albumului "Mixed up". Şi orice fan Robert Smith şi The Cure merită respectul meu. Aşadar, imunitate totală pentru Marian Nistor.

Şi aviz pentru instigatoarea Akritură! Încetează cu supoziţii de genul "cred ca l-a primit cadou de la vreun vecin care-l cumparase de la second hand". Uneori haina chiar îl face pe om! Şi alteori bentiţa...

A man you don't meet everyday

Probabil cei mai religioși dintre voi îi simt prezența la tot pasul. Ceilalți ne mirăm atunci când îi simțim răsuflarea divină (ușor halenică), însă lucrul ăsta ne marchează ore întregi, luni întregi, poate chiar ani...

Nu, nu este vorba despre dumnezeu, ci despre un anumit tip de om. Omul perpetuu, omniprezent și atotinfluent. În mod normal ar trebui să existe unul singur, cam la vreo mie de ani, prezența simultană a mai multora putând duce la adevărate crize în rândul ordinii universale. Eu unul vreau să cred că acesta se produce în serie unică, iar apariția sa universală este rodul unor ciudate înlănțuiri de evenimente. Omul ăsta despre care vă vorbesc știe tot, a văzut tot și întregul microcosmos îi stă la degetul mic. De exemplu, dacă cineva, cu care întâmplător a avut de-a face iese de-odată în față, motivul este EL. În urma unei discuții, omul de care vă vorbesc i-a sugerat acestei persoane că ar fi bine să facă ceva să se distingă. Nu contează că se remarcase mai demult, faptul că acum ieșirea aceasta a devenit publică i se datorează LUI prin excelență. I-am zis eu să nu mai stea așa și să facă ceva... Și te privește cu profund subînțeles.

Individul de care vă vorbesc a văzut toată lumea. A văzut Cuba. L-a văzut și pe Fidel Castro, pe care, recunoaște totuși că nu l-a cunoscut personal. L-a cunoscut însă personal pe fratele lui ”Fideluță”, cum începe să îi spună. Mai mult, a fost chiar prieten bun cu fratele lui Fideluță care venea la el și îi cerea whisky, spunând că ”noi suntem săraci”. Ce om era fratele lui Fideluță. Și Fideluță nu era așa cum îi vede lumea, ce tip nemaipomenit! La un moment dat, când vorbea public despre oamenii dintr-o bucată, despre cei care nu se dau în lături de la nimic și care îți spun baiul lui verde în față el știe că făcea referire la el, fiindcă aflase de la fra-su. De la fratele lui Fideluță. Cu Maicăl Gecsăn a vorbit așa cum vorbește acum cu tine, ca de la om la om. Înclini să îl crezi, fiindcă, leșinat de la halena gurii sale ajungi să te întrebi dacă nu cumva de aceea purta Maicăl masca aceea textilă pe față și pe nas. Atunci l-a certat pe Maicăl că nu lasă copiii în pace și Maicăl i-a spus că nu e adevărat. Așa și era, nu era adevărat. El este omul care i-a făcut prankuri Doinei Badea și Margaretei Păslaru. Cu una a rămas prieten iar cealaltă trăiește în străinătate. Îl poți bănui că șterge urmele. Nici un tip celebru nu i-a scăpat, iar anumite gesturi ale acestora, pe care le reții, sunt întotdeauna rodul prezenței sale în peisaj. Este inutil să vă mai spun despre efectul său asupra femeilor. Toate i s-a oferit până acum GRATIS. Nu femei de rând, ci cele mai cele. Multe dintre ele chiar de față cu soțul, care, blazat, i-a lăsat să își facă de cap și, la finele exercțiilor fizice aștepta cuminte, în banca lui, în sufragerie, cu o bere în față.

Un amestec ciudat de Mafalda, Oracol și Superman-pensionat-pe-caz-de-oboseală-cronică. Memory man. Un soi ciudat de superhero care ucide lighioanele cu o simplă rememorare. Interesant este că niciodată nu produce amintiri despre cei din preajmă. Capul său este ca o uzină, trebuie să dea ceva luni la paleți până să genereze ”amintirea”. Niciodată amintiri despre cei din preajmă. Dacă prin absurd i l-ai aduce pe fratele lui Fideluță, ți-ar spune cu un soi de înverșunare de taină că acesta de fapt nu este fratele adevărat, adevăratul frate al lui Fideluță a fost împușcat pentru că nu era întocmai comunist. Evident, fusese împușcat după ce îl prinseseră bând o bere cu EL, după ce făcuse de rușine partidul și poporul cubanez, motivând cererea de whisky prin acel ”noi suntem săraci”.

O fi omul cel mai întâlnit element din Univers, după azot, dar pe omul ăsta de care vă vorbesc eu ai șansa să îl vezi o dată în viață. Și atunci trebuie să fii foarte hotărât asupra deciziei tale: fie asculți până la epuizare cum prezența sa universală a influențat lumea, fie îi întorci spatele și trăiești mai departe cu regretul că nu vei afla niciodată dacă Elvis a murit sau încă mai trăiește. Poate în Cuba...

Carmen Şerban nu poate fi lesbiană pentru că e bărbat!

Lumea a luat-o razna clar. Aflăm pe zi ce trece că nimic nu este ce pare a fi, prin urmare da, pipa încetează să mai fie o pipă, doar Pippa va rămâne Pippa, ceea ce s-ar traduce prin: noroc cu naturelu! Înainte ca ACTA să îşi intre în drepturi, secrete ţinute cu mare stricteţe ascunse în tainiţele inimilor ies la iveală, şi nu o să ghiciţi niciodată unde, la CanCan TV de la KanalD, de unde sunt înclinat să trag concluzia că deja ACTA există în România şi că îşi face treaba, dar şi că providerii de net sunt mână în mână cu CanCanTV. Mai mult, printre angajaţii acestora câţiva sunt fani ai manelelor şi fac demersuri disperate de a scoate de la naftalină manelişti intraţi în dizgraţie.

Aseară am aflat cu stupoare că unica, inegalabila, regina manelelor şi a curelor de slăbire, Carmen Şerban ar fi gay. A căzut cerul pe mine. Toate visele mele erotice în care protagonista, Carmen Şerban cânta în momentul orgasmului "mănânc friptură la grătar fără grijă la cântar, măi" s-au năruit. Am sperat în timpul confruntării televizate între cele două ca Carmen Şerban o va face praf pe micuţa impostoare, însă nu a fost aşa. A recunoscut că a luat-o sub aripa ei protectoare. Că a tuns-o cu o forfecuţă mică, de unghii. În cap, cică. Eu unul m-aş plictisi să tund pe cineva cu forfecuţa de unghii, faptul că Carmen Şerban nu s-a plictisit mă face să cred că în paralel mai făcea ceva. Poate cu cealaltă mână îi făcea pedichiura, cine poate şti? Pe urmă a zis că micuţa nimfetă îi zicea chiar "mama", deci nici vorbă de sex, după care aflăm că Carmen Şerban îşi zice chiar ea "mamă" în relaţie cu cele mai bune prietene ale ei. Cu care doarme împreună în pat. Că sunt prietene, doar, cu prietenii împarţi şi acelaşi pat, la o adică. Noroc că nu sunt prieten cu Fuego, m-a ferit dumnezeu... Of doamne, mare şi atotputernic, scoate doamne nişte dovezi pertinente că Carmen Şerban nu a făcut secs cu micuţa şi dacă a făcut, ascunde doamne cearceaful care mai poartă şi astăzi semnele deflorării acesteia. Pentru că nu e bine. Nu e bine pentru întreaga cultură românească să ne pierdem şi puţinii artişti valoroşi.

Lumea fără Carmen Şerban va fi mult mai săracă şi lipsită de farmec. Muzica, cultura, alimentaţia sănătoasă fără dietele Carmenei Şerban sunt lucruri greu de conceput. Dacă este adevărat, eu unul nu voi mai putea să ascult manele fără să mă întreb: oare nu cumva sunt minţit? Oare nu cumva oamenii ăştia spun lucruri neadevărate. De pildă Guţă. Acum stau şi mă întreb dacă nu cumva Guţă ne minte când zice "sunt frumos ce faţă am de gigoloo0oo, mor femeile, de mine ce mişto..." Sau dacă nu cumva şi Guţă se iubeşte cu bărbaţi. .. O doamne, fă să nu fie adevărat.

Acum mă întreb - pentru că a făcut secs cu o minoră, ca profu de sport, până la urmă, nu? - oare dacă se dovedeşte că e adevărat, o să facă Carmen Şerban puşcărie? O doamne, salveaz-o pe Carmen Şerban, te conjur! Poate că aflăm că Carmen Şerban e transsexuală. E bărbat jos, înţelegeţi ce vreau să zic... Sau e marţian. Deci nu mai poate fi lesbiană. Şi poate nici fata nu era minoră în momentul actului secsual, doar că, din cochetărie feminină îşi ascundea vârsta.

Dreptul de a urî o femeie (pe lângă Elena Ceauşescu)

Am avut o polemică dialectologică zilele trecute cu un amic pe tema: cum pot să urăsc o femeie. Probabil că, ştiut faptul că nu am fost, nu sunt şi nici nu voi fi vreodată misogin, amicul cu pricina a încercat să integreze întregul discurs în jurul unei emanări neaşteptate a subconştientului meu. Totul pornise de la o figură de stil plastică şi mai mult declarativă, eu fiind acela care i-am spus că "o urăsc pe Paula Seling". Respectivul, categoric prieten cu PS, a sărit nu să îi ia dumneaei apărarea, combătându-mi motivele, ci să mă pună pe mine la colţ pentru ieşirile mele bestiale. Aşa că de atunci m-am tot gândit dacă e ceva în neregulă cu mine şi cu oricine poate urî o anumită femeie. Una singură, nici vorbă să generalizez.

Problema mare în cazul meu este însă alta. Nu doar pe Paula Seling o urăsc, aşa că înclin să cred că întregul raţionament ar trebui să pornească de la două femei în sus. Un fel de threesome. Pentru că, pe lângă Paula Seling o mai urăsc şi pe Elena Ceauşescu. Prin urmare las deschisă întrebarea: are un bărbat dreptul să urască două femei, dintre care una, obligatoriu trebuie sa fie Lenuţa?

Profeţiile unui bătrân retrograd şi nostalgic - The night they drove all music down...

Am îmbătrânit, sunt un moş libidinos, cu amintiri de neuitat şi cu vicioase nostalgii. Sunt un moş periculos pentru tineretul din ziua de azi, cu porniri nesănătoase, nocive şi greu de stăpânit. Muzica este viaţa mea, vorba unor preţioşi-preţioase de pe plaiurile noastre. Îmi amintesc de casetele ORWO, de benzile de magnetofon, tot ORWO (acestea fiind cele mai ieftine). Îmi amintesc de muzicile pe care cu greu puneam mâna în anii 80, de vinilul "Born in the USA" al lui Bruce Springsteen pe care cu greu l-am returnat, de vinilul "Back in Black", pe care aş fi putut să îl înstrăinez de la un dobitoc, care, habar nu aveam, îl furase de la BebeBebe şi se dădea că e al lui, în felul ăsta făcând ca astăzi acest disc să rămână în posesia proprietarilor de drept. De Cindy Lauper, tot vinil, de fapt 2. De dublul vinil cu "Love Songs" de la Beatles sau de "Brown Sugar" de la Rolling Stones, ambele după o coadă de zile mari la magazinul Sofia. De primul meu disc cu KISS, luat de la bişniţari din faţă de la Muzica. De caseta "Flash Gordon - OST", originală, pe care am agăţat-o, ceea ce m-a făcut ca o noapte întreagă să muncesc la descarcerarea ei din cas, după care am trecut la lipit, făcând în aşa fel încât să nu se simtă diferenţa. De compilaţiile tâmpite pe care le făceau colegii din liceu, cu mult mai mult acces la muzica de peste ocean decât aveam eu, încât strângeam câte 10-12 bucăţi după care făceam de o casetă pe gustul meu. Îndepărtam Sandra şi Sam Fox şi C.C.Catch şi Modern Talking şi Cliff Richard (mă exaspera deja "Some Peooopleeeeeeeee") şi Bad Boys Blue şi BZN şi rămâneam cu Mick Jagger - "Ruthless People" sau Tina Turner - "We Don't Need Another Hero", sau rockăieli ceva mai comestibile: Guns, Motley Crue, Poison, Kiss ş.a.m.d. Dădeam năvală în cutiile de câte zece casete BASF ale lui Casi, verişoară-mea şi făceam slalom printre educaţia pe care oricât s-a străduit nu a reuşit să mi-o impună, legată de muzica negrilor, pentru a extrage câte un Pet Shop Boys, Eurythmics sau Talking Heads. Şi nu în ultimul rând erau emisiunile de radio de la miezul nopţii de la Radio Europa Liberă, unde, cu brum sau fără brum reuşeam să aflu noutăţi. Cam aşa s-a făcut cultura mea muzicală. Pe urmă, când a năvălit peste noi piaţa liberă m-am autosufocat cu metale şi rock clasic. Astfel am reconstituit din cenuşă etapele pe care le-am ars.

Aseară la Vocea României am avut un mic şoc. Mai întâi doi tineri spuneau că nu au cântat în viaţa lor o piesă a celor de la Beatles. Smiley concluzionează că un astfel de om şi-a trăit viaţa de pomană. Subscriu. Sunt fan declarat Rolling Stones, dar Beatles a existat întotdeauna alături, nu avea cum să nu existe, mai ales că era vorba despre o muzică fredonabilă şi facilă. Cum să nu fi fredonat odată în viaţa ta "Hey Jude"? Refuz să accept acest lucru ca reper actual. Că tinerii din ziua de azi nu au habar de aşa ceva. Înţeleg că în gaşca lor nu se gustă aşa ceva dar totuşi... Să trag de aici concluzia că a doua generaţie a pus stăpânire pe oraş ? Sau că suntem mai manelişti decât credem? Chiar, mă întreb dacă la recensământ s-a recenzat şi numărul celor care ascultă manele? Sau că părinţii nu mai au timp să stea de vorbă cu copiii lor pe un background de Dylan, sau Louis Armstrong sau Cohen?

Pentru sănătatea mentală a fiului meu, refuz să îi hrănesc posibila viitoare ignoranţă de grup conform căreia muzica pop a început odată cu Enrique Iglesias, Justin Bieber, Drake, Eminem, Rihanna, Maroon5 sau clubberi de doi lei. Nici nu m-aş fi supărat prea tare dacă cele două fătuci de aseară ar fi întrebat dacă nu cumva Annie Lennox e rudă cu Lennox Lewis, măcar le plăcea sportul, sau le contaminaseră părinţii. Pentru ele "Why" de la Annie Lennox era la fel de nou ca şi "Zen", jurnalul lui Cărtărescu. O să îmi spuneţi că sunt eu exagerat şi nemilos. Aşa o fi. Măcar lupt pentru ceva! Încerc să nu îmbătrânesc mut. Să uit să mai comunic, pentru că nu mai împărtăşim aceleaşi coduri de limbaj. Să mă trezesc la 70 de ani că, la un concert Rolling Stones, pe stadion, în afara mea vor mai fi cel mult zece octogenari şi paznicul care moţăie în colţul intrării, privindu-şi nervos ceasul. Când se termină mizeria asta, să pun lacătul şi să plec şi eu, ca tot omu la o bere?

Alexandra Bădescu, supranumită "organismul defect"

"La mine buzele ţin maxim două luni, organismul meu este un pic defect" declară cu vioiciune Alexandra Bădescu aici. Nu mă întrebaţi cine e Alexandra Bădescu, pentru că mi-ar fi imposibil să vă răspund fără a apela la termeni mai puţin ortodocşi. Ideea e că fata este mai mult sau mai puţin articulată, deci vorbeşte şi câtă vreme comunică, zic eu că nu avem de ce să ne facem griji, cel puţin vom fi anunţaţi din timp de calamităţile pe cale să le producă cu organismul său defect, devansându-l pe Mărmureanu şi chiar şi pe Hâncu. Urmează un comunicat important pentru ţară! Atenţiune atenţiune, se apropie periculos de voi organismul meu defect! Eu înţeleg că ne putem feri de organismul Alexandrei Bădescu, dar ce ne facem cu buzele ălea, care o ţin maxim două luni? Să presupunem că ai din greşeală o relaţie cu o astfel de fată pe care buzele nu o ţin decât maxim două luni. Ce facem? Trăim cu intensitate maximă două luni - când ai buze fierbinţi de ce să stea cuminţi n-o să le ţii aşa o viaţă-ntreagă, dragă - după care fugi mâncând pământul, că fata de care îţi plăcea şi care înainte te întâmpina cu buze darnice şi cărnoase acum se uită la tine cu scârbă sau de parcă tocmai şi-ar fi vărsat maţele, sau te uiţi la buze şi spui: decât să mă simt vinovat că te-au ţinut buzele doar câteva zile, sau de-acum încolo să nu mai am scăpare pentru că în relaţia cu mine buzele te-au ţinut mai mult de două luni, mai bine PA? Ce ne facem ce ne facem? Eu zic să o lăsăm pe Alexandra Bădescu.

Dar nu, nu pot. Pentru că fata declară mai departe, vorbind despre acidul hialuronic pe care urmează să şi-l injecteze: "Mă simt foarte bine, îmi era dor de senzaţia asta." Numai mie mi se pare că ori că a zis asta, ori că ar fi zis că îi era dor să îşi scoată un dinte, să facă caca după o lungă constipaţie sau să se opereze de apendicită e cam acelaşi lucru? Îmi era dor să îmi tai unghiile de la picioare. Îmi era dor să îmi storc un coş, îmi era dor fac biluţe de muci... Sunt deja convins că organismul Alexandrei Bădescu este integral defect. Mi-o imaginez pe aceasta, încă în convalescenţă după un transplant de creier. Deja vă grăbiţi să opinaţi că ar declara: "mă simt foarte bine, îmi era dor de senzaţia asta"? Greşit. Primele sale cuvinte, de-abia înţelese şi consemnate cu sfinţenie de cronicar vor fi: "vai ce mă doare capul!" Parol dacă vă mint.

I started a joke... cu Durex şi general managerul Michel Erectyce

Pe scurt povestea stă aşa. Cineva, pe un blog, face o glumă de 1 aprilie, o glumă deosebit de credibilă, dacă ne raportăm la aberaţiile actuale în mijlocul cărora trăim astăzi. Cum că cei de la Durex vor să îi dea în judecată pe Zdob şi Zdub pentru că "utilizează simbolul masculin patentat de companie. Este vorba de căciulile ţuguiate, pe care le-au purtat zdubii la concursul Eurovision 2011 din Germania". Două indicii însă ar fi trebuit să servească oricărui jurnalist ca să nu cadă în această capcană: data acestui zvon - 1 aprilie şi un nume propriu: "Michel Erectyce, managerul general al companiei Durex". Cât de tare să te cheme Erectyce şi să lucrezi pentru Durex... Adevărul că într-o lume absurdă, ca cea în care trăim ar fi mişto să nu poţi fi angajat decât dacă ai avea nume predestinat: Avicenia sau Galina la Avicola Crevedia sau Proctoleanu la Proctoline.

Haios e că jurnaliştii noştri au pus botul şi au lansat ştirea ca atare, luând de pe blogul jucăuş inclusiv declaraţiile lui Roman care se întreabă retoric: cine a mai văzut prezervativ din lână de oaie. Prin urmare, Adevărul de Moldova scrie un articol cu titlul Durex ameninţă Zdob şi Zdub cu judecata: „Nu vă băgaţi peste spermatozoizii noştri!“, după care, la finele articolului anunţă totuşi că: "S-ar putea să fie vorba totuşi de o glumă, deoarece materialul a fost postat pe pagina web pe 1 aprilie." Nu vi se pare ciudat acest gen de jurnalism? Era atât de greu să mergi la articolul chiar de ei citat, adică aici şi să te convingi că e o glumă?

Alexandru BOT says:
16 mai 2011 la 08:36
Fraţilor se pare ca gluma de 1 aprilie a celor de la bazar-news.com a prins viaţa datorită nouă Am aici cel puţin 3 surse care citează gluma din post cu titlu de adevăr:

http://www.adevarul.ro/moldova/actualitate/VIDEO-_Durex_ameninta_Zdob_si_Zdub_cu_judecata-_-Nu_va_bagati_peste_spermatozoizii_nostri_0_481151952.html

http://ziarero.antena3.ro/1305453122-Durex_ameninta_Zdob_si_Zdub_cu_judecata_Nu_va_bagati_peste_spermatozoizii_nostri

http://www.click.ro/vedete/romanesti/Durex-Zdob-Zdub-spermatozoizii-VIDEO_0_1175882418.html

Recunosc că până în prezent e cea mai tare glumă de care am avut parte

PS: Iubitorilor de ştiri mondene liniştiţivă că totul e calm în relaţia Durex – Zdob şi Zdub! A fost o glumă! Una reuşită de fapt

Cu toate acestea, se poate şi mai rău de atât. ProTV Chişinău transmite: Confuzie maxima la conferinta de presa a Zdubilor dupa ce au revenit de la Eurovizion. Artisitii au fost rugati sa comenteze acuzatiile de plagiat care ar fi venit de la compania de prezervative Durex. Aşadar cineva i-a luat pe Roman şi tovarăşii la întrebări, cu privire la posibilul proces...

P.S.

Mi-am adus aminte de un cântec minunat, iată-l mai jos, care spune totul despre o astfel de glumă. Deşi sunt creditaţi Faith No More, o bucurie de trupă, adevărul e puţin mai trist. Este vorba doar de Mike Patton, fostul solist, în mare formă şi într-un simplu cameo în clip.

Doamnelor şi domnilor: "I Started a Joke".

Oana Turcu consideră că graviditatea reglează femeilor imperfecţiunile

Ştiu, nu o să vă placă cele de mai jos, dar am descoperit ceva ce ar putea impulsiona creşterea natalităţii în România. Pentru asta însă aş numi-o mai întâi tot pe Oana Turcu (nu e domne nici un nepotism, pur şi simplu azi am scris două posturi despre ea şi sigur nu o să vă mai întâlniţi prea curând cu aşa ceva) "ambasador al natalităţii în România", pentru că va trebui să se implice, să umble din uşă în uşă şi să ducă zvonul. "Sarcina e o minune. A reglat anumite imperfecţiuni ale mele! Nu puteam să citesc nici un sms sau orice altceva, dacă mă aflam în maşină şi conducea altcineva. Mi se făcea rău. Acum, fenomenul a dispărut!"

Sunt lucruri pe care, din ignoranţă, mulţi dintre noi nu le ştim. Sau nu le ştiam până acum. De pildă răul de înălţime. Multe femei îl au, dar puţine verifică dacă mai suferă de vertij, în luna a patra. Dacă se vor urca într-un vârf de copac, nu mare să ne fie mirarea când le vom auzi: uraaaaaaaa, fătul mi-a reglat imperfecţiunea! Sau teama de fiarele sălbatice. Să le vezi pe viitoarele mămici cum, coborâte din maşină aleargă în plin safari în mijlocul leilor şi panterelor, strigând acelaşi victorios: uraaaaaaa, fătul mi-a reglat imperfecţiunea! Şi exemplele pot curge gârlă. Faceţi fetelor copii, veţi scăpa de imperfecţiuni. Un fel de pastişă la Junimism: faceţi copii, faceţi-i oricum, numai faceţi-i!

Lăsând însă gluma la o parte trag un semnal de alarmă cu privire la Oana Turcu. Nu cred că ar fi prea rău dacă aceasta, cel puţin pentru o perioadă de timp ar fi izolată. Mi-e teamă de viitoarele sale raţionamente, care le-ar putea pune viaţa în pericol viitoarelor mame. Şi un lucru e clar, nu de la sarcină Oana Turcu poate citi acum sms-uri în maşină, ci de la fonturile mai mari, pe care, în sfârşit le-a găsit pe device...

Testul de sarcină - un mod simplu de a diferenţia crampele de contracţii

Dragii mei, astăzi este o zi cu adevărat efervescentă în ştiri "senzaţionale" - a se citi "în ştiri lipsite de importanţă dar expuse sau intitulate de-a dreptul grotesc. Dintre toate, cea mai dragă mie este "Oana Turcu și-a făcut testul de sarcină în toaleta unui mall". Lucrurile sunt simple: Ion Ipingescu şi-a dus la reparat o pereche de pantofi, Marioara Istrate a cumpărat un kilogram de roşii în plus pentru că erau prea frumoase ca să le laşi acolo, să le ia acolo, Stela Ifrim a desfăcut carasul pe spate şi l-a curăţat de maţe, iar Pompiliu Fronea a mancat sandviş cu icre şi piept de curcan. Toţi aceştia au comis în aceeaşi zi, la aceeaşi oră lucruri neobişnuite, atât pentru ei cât şi pentru mare parte dintre noi. Nu are rost să mai întreb de ce ei nu au ieşit în presă, mediatizându-li-se anomalia. Ei nu sunt Oana Turcu.

Nu comentez asupra statului de VIP al acestei doamne, acum pur şi simplu mă voi concentra asupra titlului. Nu poate fi atât de simplu, pur şi simplu nu cred că o astfel de banalitate merita să ne fie vândută cu titlul de senzaţional. Era pe acolo şi pentru că nu îi mai venise de cinci luni (asta mi se pare mai senzaţional, ignoranţa în secolul în care ne aflăm) şi-a luat un test de sarcină, şi pentru că tot l-a luat şi pentru că în mall sunt toalete, a zis femeia să profite de această proximitate şi să-şi satisfacă curiozitatea, mai ales că altfel ar fi decurs ziua, după o astfel de revelaţie. Fără răspuns, cu testul neatins în Vuitton, nu-ţi arde de nimic, fată zău, nu-ţi vine deloc să caşti ochii prin magazinaşe când ştii că poate e ăla micu cu tine. Aşa, Oana Turcu a aflat că a căzut grea cu 5 luni în urmă, că mai are 4 de aşteptat şi că, contrar grăsimii Maiei Morgenstern, grăsimea ei este un viitorul ţării. "Au trecut 20 de săptămâni din sarcină, adică cinci luni, şi trebuie să vă spun, mă aşteptam ca viaţa de femeie însărcinată să-mi fie mai grea. Au trecut aceste zile fără stări de rău. " Mai mult: Oana Turcu și-a făcut testul de sarcină în toaleta unui mall - Vedete de la noi Libertatea.ro E prea simplu.

Părerea mea este următoarea. Oana Turcu va naşte mai repede decât ne aşteptăm noi toţi. În câteva zile. Confundând însă atâta vreme durerile facerii cu durerile facerii de materii fecale, aceasta s-a obişnuit cu ideea, reuşind, iată să ajungă până acum, în luna a opta, cu conştiinţa împăcată că rezultatul e compus din doua consoane şi două vocale. Ce nu a înţeles Oana Turcu e că e vorba însă despre alte două consoane şi alte două vocale. Acutinzându-se însă acestea şi crampele dând semne de contracţii, Oana Turcu a fugit repede la toaleta mall-ului pentru a se edifica cu privire la produsul acestor dureri din ce în ce mai severe. A ieşit din toaletă, solară, luminoasă şi plină de o energie neînţeleasă iar soţul ei, nimeni altul decât la fel de celebrul Cristi Brancu tocmai făcuse rost de un sul de hârtie igienică. Oana Turcu i-a răspuns: mersi, dragă, acum nu e nevoie!

RObotzi - noul model de umor românesc sănătos

De câteva zile suntem sub vraja RObotzilor. Am văzut toate episoadele de până acum şi pot spune cu mâna pe inimă că le ştim textele pe dinafară, pe care le si folosim când ţi-e lumea mai dragă. La momentul oportun "ce faci, foca?" "apasă-l, apasă-l, apasă-l!", "bine măi mediocrule" sau "suge o ceapă!". De unde de fapt atracţia asta a noastră?

Pur şi simplu ne-am regăsit câţiva în umorul RObotzilor, am recunoscut aici ca într-o suspectă premoniţie întregi clişee colocviale actuale. Până la urmă, fără modestie, cred că umorul ăsta al nostru este umorul momentului şi este foarte interesant că acesta este unul benign, cel puţin în comparaţie cu ce se purta acum un deceniu. Atunci era la modă anecdota uşor fizică (mă gândesc la Dumb şi Dumber), chiar dacă cu o amplitudine redusă faţă de umorul lui Stan şi Bran şi Norman şi cu o componentă trivială uşor exacerbată. Astăzi umorul a devenit mai postmodernist şi mai metacomic. Râdem de asocieri, de bagajul comun pe care îl regăsim, de metatext. Râdem de neaşteptatele versificări. Râdem de trimiterile în limbile străine pe care nu trebuie neapărat să le ştim şi de inserţiunile neaşteptate (pentru cine e familiarizat cu acest serial un exemplu ar fi "o p...lă roz din fier cu luminiţe, o p...lă roz din fier cu luminiţe"...) ceea ce ne apropie destul de mult de arsenalul absurdului. Râdem mai puţin angajat, nu mai râdem politic şi aş risca să spun că nici măcar social nu mai râdem. Şi nici măcar nu mai vibrăm (cine a vibrat vreodată) la glumele vulgare tip Vacanţa Mare. Vulgarul explicit la RObotzi este doar de natură clişeistică, stârnind comicul tocmai prin neaşteptata vecinătate sau insistenţă cu privire la explicitarea acestuia.

Nu spun că RObotzi este o operă de artă, nu spun nici că e genial, ci doar că este genul de filmuleţ al cărui umor ne pică nouă, sensualilor mănuşă. Încercaţi episodul pilot! Noi deja aşteptăm fiecare episod!

Nu lăsați ”superunealta” de la Bergenbier să încapă pe mâinile cui nu trebuie!

De câteva zile urmăresc reclama la Bergenbier, aceea cu ”superunealta” și nu contenesc să îmi pun câteva întrebări.

În primul rând referitor la condiția bărbatului, nu pricep de unde atâta disperare pe cetățeanul care se trezește în pat cu uriașii chiloți ai celei care, urmare a unei nopți de desfrâu, alimentată cu Bergenbier tocmai îl violase. Dacă țineți minte, aici avem de-a face cu continuarea unei alte reclame, în care cetățeanul este legat de pat cu cătușe roz de pluș. După ce actul sexual s-a consumat, de ce se mai agită tânărul nostru să fugă? Nu dă nici cea mai mică dovadă de curiozitate umană, să vadă măcar cum arată ”atentatoarea” sau ce alte calități are? Poate că are cap de păpușă sau poate că este un geniu în finanțe-bănci. Rezultă din cele de mai sus că un viol, din când în când, nu este într-atât de grav câtă vreme berea vinovată te scoate din ananghie cu ”superunealta”. Bărbatul nu este altceva decât un animal sexual bergenbier. A bifat-o și pe fata cu chiloții cu mulți de x, acum poate merge mai departe.

În ceea ce privește condiția femeii, problema devine usturătoare. De fapt, problema femeilor care nu sunt fotomodele, nu sunt pițipoance, nu au bani de la tata sau de la ”bunicu” cu care trăiesc este de-a dreptul tragică, pentru că nu le bagă nimeni în seamă, cel puțin la așternut, petrecându-și majoritatea nopților singurele. Noroc cu Bergenbier, care li se urcă la cap bărbaților, transformându-i în niște victime neajutorate. Totul e ca prin preajmă să se afle o astfel de doamnă neliniștită. Bergenbier devine medicamentul potrivit pentru hipo-egoul femeilor supraponderale.

În concluzie, revenim la aceeași lume a bărbaților, în care berea Bergenbier se livra până nu de mult cu o partidă sexuală de cel puțin o seară. Prin intermediul noii reclame cu ”superunealta” partida sexuală cu partenera surpriză se limitează la una singură. La asta e bună superunealta. Aștept cu interes o nouă reclamă, în care, după mai multe astfel de beri, eroul nostru folosește cu succes superunealta pentru a-i tăia jugulara unui amic miștocar, care se trezește glumind pe seama partidei sexuale dintr-una din nopțile anterioare, petrecută alături de cucoana cu chiloți cu mulți x. Are potențial găselnița asta cu ”superunealta”. Sechelele pot continua cu aventurile eroului în pușcărie și ale ”violatoarei” cu alte victime, care mai de care mai cretinoid, meritându-și, zău, soarta.

Fosa sceptică

Valoarea fundamentală a lui Alin Damian, patron, este orientarea către client. Avem de a face cu un patron activ, cu alte cuvinte, în comparaţie cu alţii, pasivi. Printre produsele oferite se numără şi tradiţionalele "cosnerve".

Într-un cuvânt DAMIANAL S.R.L.. Am putea să aflăm şi noi portofoliul de clienţi?

Infiintata in anul 1994, Damianal S.R.L isi propune sa ofere potentialilor clienti achizitionarea unor produse de calitate la cele mai bune preturi.

Compania noastra va pune la dispozitie produse de calitate ca bauturi alcoolice, bauturi racoritoare, apa minerala, dulciuri, carne, lactate, cosnerve, cafea, tigari, ulei, zahar, cosmetice, detergenti. Firma noastra are un personal de 5 angajati. Prin serviciile pe care le oferim dorim sa intampinam nevoile clientilor nostri din Romania astfel incat sa devenim un partener de incredere in colaborarile viitoare.

Noi avem si respectam proceduri clare de lucru, care asigura un nivel inalt, constant, in calitatea produselor si serviciilor noastre. In firma Damianal S.R.L este promovata o cultura organizationala puternica avand ca valoare fundamentala orientarea catre client.

Bucurandu-ne de o reputatie foarte buna in randul clientilor nostri, suntem siguri ca produsele si serviciile companiei noastre va vor oferi o satisfactie garantata.

Credem ca o cooperare intre companiile noastre poate fi reciproc avantajoasa.

In speranta interesului dumneavoastra pentru oferta noastra, va invitam sa ne contactati.

Efectul de bumerang mi-a amintit de păcatele tinereţii

Efectul de bumerang, cu alte cuvinte orice gest al tău se întoarce mai devreme sau mai târziu cu o forţă cel puţin egală cu iniţială. Aşadar sâmbăta trecută, toate bune şi frumoase, zi pe care am aşteptat-o de o săptămână, fericit că nimic nu mă va mişca din bârlogul meu. Şi iată că, pe nepusă masă, în jurul prânzului un minunat mesaj pe YM în care eram anunţat că a intervenit o "semiurgenţă". Evident că m-am resemnat repejor cu ideea că din nou voi pleca pe drumuri, problema era că de o jumătate de oră nu mai primeam nici o veste legată de această "semiurgenţă". Până la urmă aflu că de fapt era o glumă a Directorului X. După încă o jumătate de oră mi-am revenit şi atunci am aflat de la BebeBebe ceea ce nu realizasem de unul singur. Că "efectul de bumerang" şi-a făcut simţită prezenţa.

Cu ani în urmă le-am făcut ceva asemănător părinţilor, când am ajuns acasă de la afişarea rezultatelor de admitere la facultate. Ei nu mizau prea mult pe un eventual succes, dat fiindcă dădeam la filologie la doar câteva luni după ce mă hotărâsem să renunţ să îi mai calc pe sistem pe profesorii care îmi corectau lucrările de admitere la medicină şi într-un fel începusem şi eu să cred că sunt dator cu încă un eşec. Nu a fost să fie, după ce m-am căutat pe lista celor picaţi am început cu coada listei admişilor şi nu eram. Era logic să cred că dintr-un motiv sau altul lucrările mele fuseseră anulate. Până la urmă mi-am luat inima în dinţi şi m-am uitat şi pe lista mică şi surpriză, fusesem admis. Cu zero orgoliu spun povestea complet: primul. Prin urmare m-am gândit eu că dacă tot am suferit, altruist vorbind este normal să îi fac acum şi pe ai mei să sufere, în acelaşi timp poate şi din dorinţa de a reconstrui atmosfera apocaliptică care se declanşa în familia noastră la fiecare eşec de-al meu. Părea să înceapă o nouă perioadă şi îmi doream o renaştere prin foc. Aşadar am intrat în casă şi le-am spus senin că am picat. Ca să contrabalansez cu adevărul am insistat chiar să îi conving nu numai că am ratat admiterea dar şi că eram ultimul de pe lista respinşilor. Ai mei au încetat să mai raţioneze, poate din dragostea lor enormă pentru mine, care îi oprea să mă creadă mitoman şi paranoic pe deasupra, doar le spusesem după ce dădusem cele trei examene că mai mult ca sigur voi intra. O jumătate de oră a durat mica noastră dramă, cu ai mei resemnaţi, căutând soluţii pentru viitorul meu, al dracului de înceţoşat, mai cu seamă că picând la admitere urma inerent să plec în armată - spaima mamei. În cele din urmă mi-am luat inima în dinţi şi le-am spus, la fel de senin că am intrat. Evident că le-a mai trebuit o jumătate de oră să priceapă că de data asta nu îi mai mint şi le spun adevărul gol-goluţ. Au urmat zile de fericire totală. Ai mei nici măcar o secundă nu s-au gândit să verifice lista admişilor, prin urmare preferau să aştepte până în septembrie verdictul: este fiul nostru mitoman?

Întâmplarea de sâmbăta trecută mi-a amintit de poantele mele tâmpite şi am înţeles că voi mai avea multe de ispăşit până când să îmi spăl păcatele. Asta pentru că mai am şi altele, cel puţin la fel de idioate şi potenţiale provocatoare de infarct. Şi nici nu pot garanta că nu aş mai emana glume cel puţin la fel de proaste ca asta cu admiterea...

”Afară” între propriu și figurat

La un etaj, de bloc o doamnă se plimbă de mai bine de o jumătate de oră de la un capăt la altul al holului, lung, cam ca de aici şi până la gardul acela verde. Mă priveşte insistent, ceea ce, vădit, mă deranjează. Nu pot spune că arată prea încurajator, ochi mari, dioptrii, ceea ce rezultă în ochi cu mult mai mari, început de mustaţă, capod de casă. La un moment dat se opreşte în faţa mea şi îmi spune:

"Nu te speria, nu îţi fac nimic, mă mişc puţin pentru că nu pot să ies afară." După cum arăta doamna în cauză am ales sensul figurat al spuselor sale, deplasându-se de altfel ca o gazelă. Cât despre fobii, le elimin şi pe acestea cu desăvârşire.

Grid Modorcea, apărătorul regizorilor români cu intenții admirabile

În urma unui concurs de împrejurări am ajuns să citesc articolele semnate de Grid Modorcea în paginile Tricolorul și așa am ajuns aici, la un articol semnat de "părintele Indiggo” despre premiile Uniunii Cineaștilor pe 2006. Iată un fragment edificator, care pe mine unul m-a scandalizat:

Anul trecut au iesit în premiera 12 filme, dintre care 8 debuturi, celelalte fiind semnate de regizori consacrati: Geo Saizescu, Mircea Muresan, Ioan Carmazan si Cristina Nichitus, ale caror filme sunt de departe premiabile, macar la unele capitole. Daca ar fi fost dupa mine, Marele Premiu i l-as fi acordat Cristinei Nichitus pentru Si totul era nimic, un film de exceptie, singular în peisajul filmului românesc, si sa ne gândim numai la imaginea lui Gabriel Kosuth, demna de un Oscar, iar pentru Pacala se întoarce i-as fi acordat lui Geo Saizescu premiul pentru valorificarea folclorului românesc, pentru tenacitatea cu care se inspira din aceasta sursa inepuizabila de spiritualitate, încercarea lui de a face un film în versuri si rima populara fiind unica în lume.

Din nefericire pentru nostalgicul Modorcea, am făcut greșeală să văd ”Păcală se întoarce”. Nu aș fi fost de acord cu opinia venerabilului domn nici dacă să spunem că într-adevăr, folclorul invocat chiar ar fi fost folclor. Nu aș fi fost de acord, pentru că în ciuda ”nișizării” vieții nu mi se pare normal să dau un premiu pentru un costum popular într-un film, pentru barba lui Papaianii, pentru gamba Magdei Catone, pentru mobilitatea lui Eugen Cristea și nici pentru asemănarea între Denis Ștefan și Andi Garcia. Este ca și cum Ridley Scott ar fi primit la Oscar un premiu pentru ”valorificarea” Bronxului în ”American Gangster”, distincție care pe marele regizor cu siguranță l-ar fi jignit. Pe de altă parte, concluzia lui Modorcea îl jignește indirect pe Saizescu, recunoscându-i acestuia subnivelul regizoral, dar apreciindu-i în schimb subconștientul pro-folclor, aproape conjunctural, nimic mai mult. ”Încercare” din formularea modorciană spune totul, de fapt aceasta este piatra de temelie a tuturor filmelor lui Saizescu: încercarea. Iar de aici și până la aprecierea acestui regizor mai mult decât minor ca fiind ”părintele comediei românești” este o distanță de la cer la pământ. Norocul lui Saizescu că a murit Eminescu cu ceva timp înainte sa, pentru că în acest caz am fi avut de-a face cu realmente ”primul film românesc în versuri și rimă populară” iar Saizescu ar fi rămas fără nici un fel de elogiu. De fapt e fals ceea ce afirm, pentru că cu siguranță că și în acest caz Modorcea l-ar fi ridicat în slăvi pe Saizescu ca fiind singurul regizor român cu baston.

Faptul că Modorcea cultivă nepotismul, lăudându-l pe Saizescu este mai puțin flagrant decât absurdul cu care acesta încearcă să tragă o ”ligne Maginot” între vechii și noii cineaști români. Mi se pare logic ca Puiu, Porumboiu și compania să fie mult mai apreciați cel puțin din câteva motive: logistica, viziunea modernă, îndrăzneala. Este ca și cum ar lua MTV Music Awards Goombay Dance Band sau Ottawan și nu Enrique Iglesias (pe care nu îl apreciez sub nici o formă). Pământul se învârte, nimic nu stă pe loc iar ”dinozaurii” au fost gândiți ca la un moment dat să facă loc lupilor tineri. Asta nu înseamnă că vechii cineaști sunt supuși unor interdicții, ci pur și simplu că s-a schimbat trendul, se cere altceva.

Acestea fiind zise, închei cu un alt citat din marele și (din fericire) în goană spre extincție domn Modorcea, care contrazice tot ceea ce a spus până acum. ”P.S. Eveniment TV în America. Marţi, 13 ianuarie 2009, ora 10 PM, se difuzează pe canalul NBC episodul HOTHOUSE din celebrul şi multpremiatul serial LAW&ORDER: SPECIAL VICTIMS UNIT, în care joacă şi actriţele gemene Mihaela şi Gabriela Modorcea, alias trupa INDIGGO. ” Păi, domnu' Modorcea, ți se pare corect matale să multpremiezi un film precum L&O în vreme ce o capodoperă precum ”Rescue Me”, să treacă neobservată? Lumea e nedreaptă, asta e ideea, noroc că din când în când gemenele Indignău ne fac viața mai frumoasă...

Baba Porno contra constipaţiei acute

Pentru că am scăpat instantaneu de nesuferita de constipaţie.

Mai bun ca sportul, rhamnolax, fructele pe bază de fibre şi lichidele în număr mare.

Număr de cod: Baba Porno - Porno Profesoara!

Adevărul e că asta ne mai lipsea dupa PornoPiticul, SexyBrăileanca, Magda Ciumac şi alţi frici ai naturii...