O felie din viaţa lui Rouge... - le Rouge et le noir ne s'épousent-ils pas ?"

La aproximativ o săptămână de când şi-a pierdut cătuşele, Adriana Alexandru, alias Rouge, a intrat din nou în posesia acestora.

Cea care i le-a găsit a fost chiar menajera, în timp ce îi făcea curat prin şifoniere.

Cum artista anunţase că va oferi recompensă celei care i le va înapoia, ea i-a dat angajatei sale un bonus de 500 de euro.

Această ştire aparent nu există, cel puţin asta este părerea plină de bube, mucegaiuri şi noroi a Doamnei Doamna. Pe de o parte înclin să îi dau dreptate, pe de altă parte însă susţin cu încredere că nu este corect să ignorăm astfel de momente, care, în definitiv, reprezintă o felie din viaţa unui om. Ar trebui să recuzăm întreaga cinematografie românească minimalistă, care tocmai pe asta se clădeşte: felia de viaţă. Să ne gândim de pildă la Poliţist adjectiv şi la scena cu ţigara. La ce e bună o astfel de secvenţă, dacă până la urmă ţigara arde şi omul nu mai rămâne cu nimic aparent, radiografiile pulmonare neintrând în calcul? Aşa şi cu Rouge asta. Excludem cu nesimţire că pe cortexul ei, absenţa cătuşelor a lăsat o mică crevasă şi vom face asta până când, într-o bună zi Rouge va avea o ieşire pe care nimeni nu şi-o va putea explica, şi cum ea a mai avut astfel de recidive, înclin să cred că acest lucru se va întâmpla cât de curând. Şi atunci, când a produs scene spectaculoase, nu s-a întrebat nimeni de la ce i se trage? Dacă nu cumva în copilărie şi-a pierdut simţul raţiunii? 

Astfel de articole din presa noastră de scandal reprezintă anamneze adevărate, care ar trebui strânse şi puse la dosar. Şi mai au o valoare, aceea de fişă pentru Fisc. Astfel, menajera este asigurată la Fisc, faptul că a primit 500 Euro, neimpozabili reprezentând certificatul său în alb. 

Oare când vom învăţa să citim peste rânduri? Oare când vom înţelege că Rouge este provocarea destinului şi orice experienţă cu această individă este o aventură, pentru noi toţi? Când eşti ataşat de ceva, nimic raţional pe lumea asta nu mai contează. Nimic! Să ne deschidă chakrele Rouge! Doamne ajută! 

Statistici cu românce frumoase și cu copii care beau apă din Dunăre

Pot să dorm liniștit pentru că statisticile cu caracter social din România își fac treaba, cuantificând ratele de risc pentru fiecare situație în parte. Dacă mâine mi-aș dori să îmi iau Pontiac, ceea ce nu se va întâmpla, sigur nu mâine, cel puțin, de fapt nu prea îmi doresc Pontiac..., dar, dacă mâine ar fi să îmi iau Pontiac, ar fi suficient să răsfoiesc statisticile ca să aflu cam cât de urât sau de frumos ar da chestia asta în societatea românească:  câți români mai au, cam pe unde circulă în România astfel de mașini și cam ce femei se potrivesc în locul din dreapta. Și tot așa... Două statistici recente însă mi-au atras atenția și cred că merită câteva secunde. 

Una dintre ele se referă la femeile frumoase din România. Întrebare de bun simț: unde credeți că sunt concentrate cele mai frumoase femei din România. Ziceți repede, fără să dați pe google! La Țicleni sau la Bengești Ciocâdia? Surpriză totală: la București. Cine ar fi crezut? Cum așa ceva? O fi ceva cu apa din București, cu clima, cu mezelurile sau brânzeturile... Dacă ținem cont însă că cele mai frumoase femei din SUA se află în Utah (dar la prima vedere conservatorismul nu te lasă pe tine, bărbat obișnuit cu goliciunea) să observi și dincolo de bonetă și nicidecum în Vegas sau New York, sper să mă înțelegeți de ce am mizat totul pe Țicleni. M-am înșelat.

Cea de-a doua statistică se referă la Deltă. De unde credeți că peste jumătate dintre copii beau apă? De la chiuvetă, de la ciușmea, de la pet sau din Dunăre? Nu o să credeți: răspunsul este ”din Dunăre”. Noroc că doar jumătate dintre copii beau această apă și nu toți, pentru că atunci am fi avut probleme cu cotele apelor Dunării. Dintre acești copii, fetele, când cresc devin femei obișnuite, nu însă frumoase, și acest lucru se vede din statistici. Dacă ar fi fost frumoase Bucureștiul ar fi fost detronat. E clar că apa din Dunăre, chiar nu lămâie nu prea le ajută pe femei să devină fotomodele. Ca să nu mai spun că băutul apei din Dunăre mi se pare din start ceva foarte scârbos. E suficient să mă gândesc că în apa aceea pe care bieții copilași au sorbit-o tocmai făcuseră secs niște pești. Și nu ar fi exclus și unul-doi turiști străini excentrici.

Aici mă opresc, am de dat search pentru niște fose septice. Nu mă interesează ponderea lor în București, ci cam câte dintre ele se livrează la pachet cu plasmă și Ferrari...

Modernism românesc cu ceva licenţe de incultură

Nu știu cum ați defini curentul cultural în care se încadrează acest blog, dar îmi place să cred că locul lui nu ar fi departe de ”modernitate”. Mă consider un conservator empatic şi uşor cameleonic. Înţeleg rostul noului şi al modernităţii însă nu calc peste cadavrele celor care ne-au adus cultural sau social acolo unde suntem astăzi. Prin urmare, sunt prezent atât la recepţii cu ştaif cât şi la petreceri relaxate. La nici una dintre ele însă nu îmi permit "modernism"-ul de-a mă aşeza cu curul pe masă (cu atât mai mult cu cât aceasta este dispusă cu o faţă de masă, cu pahare şi platouri cu mâncare), asta pentru a arăta celor din jur cât de bine mă simt eu, cam ca peştele în apă. Există anumite coduri peste care, indiferent de curentele culturale care îmi dau târcoale nu îmi voi permite niciodată să le încalc. Aici de exemplu veţi găsi ceva care pe mine mă sperie. În rezumat, aflăm că la un anumit vernisaj, al unei artiste moderne din categoria stigmatizată mai sus a fost prezent şi Constantin Bălăcescu Stolnici. WTF este Bălăcescu Stolnici?

A trecut ceva vreme de când Bălăceanu Stolnici a încetat să îmi mai fie simpatic, dar asta nu înseamnă că de atunci, pentru a mă răzbuna, aş fi justificat să îi pocesc numele din Bălăceanu în Bălăcescu, chiar dacă, într-adevăr, s-ar putea spune că s-a cam bălăcit, de dragul bălăcirii, nu din motive stringente şi comprehensibile din punct de vedere uman. Asta însă nu le dă dreptul moderniştilor de pe site-ul la care am făcut trimitere mai sus să reboteze personalităţi ale României contemporane, în ciuda imoralităţii acestora. Dacă însă argumentul suprem este incultura, atunci chiar că îmi permit să afirm că modernismul anumitor artişti români contemporani nu este decât o libertate asumată dincolo de relicve, de moaşte şi de cadavre. Iar dacă pentru cultura tinerilor se consideră că Bălăceanu Stolnici poate fi "poreclit" Bălăcescu Stolnici, nu mă voi mira nici când voi afla că mulţi artişti români moderni au ca modele pe Tristan Ţara, pe Doamna Baba - pictorul sau pe Constantin Brâncoveanu - sculptorul, fireşte.

Long Live Modernism!

Frumuseţea româncelor sau Nu ne vindem ţara dar permitem penetrarea

Zilele trecute citisem într-un tabloid despre prezenţa la Bucureşti a unui mare actor de box-office de la Hollywood. Dincolo de tot felul de întrebări care mai de care mai idioată adresată acestuia, trona, cu superioritate eterna şi imanenta: "Cum vi se par femeile din România?" Asta chiar m-a enervat, deşi, ulterior am realizat că dintre toate complimentele pe care le cerşim de la străini, ăsta cu femeile este cel mai nevinovat, chiar dacă, din necunoaştere i se pune unui homosexual. Până la urmă ce e frumos îi place şi lui dumnezeu, nu? Cu brânza sau cu carnea e puţin mai delicat, pentru că nu tot vizitatorul în România este consumator de lapte sau carne. Decât să îţi răspundă că îl lasă rece, mai bine să ne spună că femeile din România sunt cele mai frumoase din lume, chiar dacă se simte de la o poştă că ne-a minţit.

Mă întreb ce fac feministele românce în timpul ăsta, pentru că un astfel de clişeu transformat într-un canon de "diplomaţie culturală" nu le poate face decât rău. Bine că m-am scandalizat eu, în timp ce ele şi-au rezervat din timp bilete la Titanic 3D.... Şi ne mai întrebăm unde s-a pierdut seva geto-dacă a românismului, lăudându-ne în sus şi în jos cu acuplarea între bărbaţii daci şi femeile romane, care a dus la naşterea poporului român. Adică invers, dar reducerea asta la absurd mă incită.

Mi-e teamă de această recrudescenţă a propagandei cu frumoasa, neasemuita şi nemaiîntâlnita femeie româncă. Mi-e teamă de genocid. Deşi aparent acesta este îmbrăcat în haina turismului, fie el şi sexual, există pericolul ca la un moment dat genocidul să se declanşeze. Să ne pună Uniunea Europeană popreală la româncele frumoase. Să nu aibă voie să iasă în stradă decât cu măşti pe faţă de Batman, Minnie Mouse sau Sergiu Nicolaescu.

Anecdota care îmi dă de gândit a fost relatată de cineva, care tocmai a vizitat o puşcărie din afară, populată cu cei mai periculoşi infractori. La un moment dat i se oferă ocazia să dialogheze cu unul dintre ei şi, surpriză mare, omul vorbeşte româneşte. Terminase medicină la Bucureşti. Amintiri grozave din România, şi printre altele întreabă: "Româncele tot aşa, frumoase ?" La sfârşitul conversaţiei, cunoştinţa mea îi mulţumeşte directorului penitenciarului şi îşi exprimă surpriza de a fi întâlnit oameni foarte drăguţi, totuşi închişi. Nominalizându-l pe deţinutul care studiase în România, directorul face ochii mari şi, relaxat spune: "Omul ăsta este închis pe viaţă. Ucigaş în serie! După ce s-a întors din România a omorât una după alta 10 femei".

Şi uite aşa, stau şi mă întreb cu privire la efectul pe care îl au româncele noastre asupra străinilor. Nu e cazul să generalizez, fireşte, dar este totuşi un subiect... sensibil...

Adevăratul motiv al divorţului dintre Marina Almăşan şi Victor Socaciu

Marina Almăşan a divorţat pe cale amiabilă de Victor Socaciu. Şi ieri am făcut ciulama în care ne-am gândit că deşi sunt micuţele, mai bine tăiem pipotele în bucăţele mici de tot. Şi pentru că era treabă de negrişor, am băgat ceva muzici, adică "Bad as Me", ultimul Tomiţă Ueits, o bucurie, nu altceva de a trecut timpul că ai zice că am tocat o pipotă şi nu vreo sută... În Libertatea citim declaraţia Marinei Almăşan: Din respect pentru cei 16 ani petrecuţi alături de el, precum şi din dragoste pentru fiul nostru, mă voi abţine - cel puţin deocamdată - să dezvălui adevăratele motive, unele dintre ele foarte intime, ale despărţirii noastre. Chiar şi în aceste condiţii, îi doresc lui Victor să fie fericit şi, mai ales, sănătos", a declarat pentru MEDIAFAX Marina Almăşan. Mi-a dat de gândit asta cu "sănătosu". Adică e clar, ceva e în neregulă cu sănătatea lui şi de aici toată nenorocirea asta cu divorţul.

Cred însă că sunt în măsură să vă divulg cu mult înaintea declaraţiei oficiale a Marinei Almăşan adevăratele motive ale acestei rupturi. Da, este vorba despre o boală, o boală grea a trubadurului (adică Socaciu - deşi e drept că şi instalatorul cântă când dă la cheie, dar cu precădere manele, deci instalatorului îi vom spune nu trubadur ci manelist) de care suferă de mulţi ani. Victor Socaciu este bolnav după sincronizare. Moare să sincronizeze tot. La început nu s-a manifestat chiar atât de agresiv ca în prezent, mulţumindu-se din când în când să traducă în româneşte nişte înjurături englezeşti. Aici trebuie să constat că a făcut-o mult mai profesionist decât Irina Margareta Nistor care se mulţumea să spună "du-te dracului". La Socaciu înjurătura tradusă ţinea cu mult mai mult. Suspect de tourette, ceea ce până la urmă Marinei i-ar fi convenit mult mai mult s-a constatat în cele din urmă că boala lui Socaciu este cu mult mai grea. La Trilogia Inelului a vorbit fără întrerupere peste 11 ore, acesta vizionând alături de întreaga sa familie varianta lungă a filmului lui Peter Jackson. Apoi a trecut la muzici, pentru că, susţinea acesta că şi muzica ar trebui dublată. Dacă s-ar fi limitat să facă coveruri nu ar fi fost chiar aşa de rău, mai ales că mulţi necunoscători de limbă engleză ar fi vrut poate să înţeleagă versurile poetice ale Beatles-ilor, numai că Socaciu recita traducerile de versuri, de vecinii ajunseseră să creadă că a reînviat Păunescu.

Apogeul s-a petrecut în urmă cu câţiva ani, când Victor Socaciu a început să traducă prin casă filmele porno. A devenit atunci pentru familia sa dublura oficială (la voce) a lui Titus Steel şi neoficial, dublura lui Sasha Grey şi Sandra Romain. Iar asta a devenit o plăcere şi o obişnuinţă. încât cum se strângea familia Victor Socaciu dădea drumul la filmele porno. Până aici le-a fost Almăşancei şi fiului său. Şi de aici divorţul.

Acum că ştim motivele rupturii, chiar credeţi că nu ar fi existat soluţie pentru a-l lecui pe Socaciu, păstrând astfel familia unită. Iată cum unii senatori ai noştri fac din promovarea unei legi o adevărată misiune de credinţă. Şi din această perspectivă Victor Socaciu este un misionar, fără vreo legătură cu poziţia misionarului...

Marian Nistor salvat de tricou...

Am vrut cu răutatea care mă caracterizează să scriu câte ceva despre Marian Nistor. Pentru cine nu ştie, Marian Nistor este ultimul romantic român, penultimul fiind Gabriel Dorobanţu şi antepenultimul Fuego. Marian e chiar ultimul. Savoy de felul său, acesta ar fi îmbătrânit urât dacă nu ar fi existat bentiţa, să îl salveze. Şi doamna din dreapta sa, Dorina, fireşte. Aş fi vrut să scriu despre Marian Nistor şi Mirabela Dauer, Marian Nistor şi Corneliu Vadim Tudor, Marian Nistor şi câinele, cel mai bun prieten al omului, Marian Nistor şi Marian Nistor.

Nu am să fac acest lucru. Nu voi spune nimic despre el. Absolut nimic. Şi ştiţi de ce? Pentru că poartă tricou cu The Cure, coperta albumului "Mixed up". Şi orice fan Robert Smith şi The Cure merită respectul meu. Aşadar, imunitate totală pentru Marian Nistor.

Şi aviz pentru instigatoarea Akritură! Încetează cu supoziţii de genul "cred ca l-a primit cadou de la vreun vecin care-l cumparase de la second hand". Uneori haina chiar îl face pe om! Şi alteori bentiţa...

Doru Iuga, această Prinţesă Maró a opiniei româneşti ne vorbeşte despre chestii abstracte

"Un act sexual cu un minor nu este pedofilie, ea nu are legătură cu homosexualitatea" declară Doru Iuga aici şi acesta este doar începutul unui şir întreg de elucubraţii debitate de un fost formator de opinie. Nu ştiu de ce, dar mi-a venit aşa, ca într-o epifanie, să îl numesc pe Doru Iuga Prinţesa Maró, aşa că vă rog să îmi permiteţi să o apelez astfel. Ei bine, mai întâi Prinţesa Maró îşi recunoaşte statutul de prinţesă, şi acesta este un prim pas important în folosul călătoriei iniţiatice la care tocmai se înhamă. Dă de pereţi cu maşinuţele, cu soldăţeii, aruncă cu un oftat pachetul de ţigări boţit la nervi în hazna şi strânge în braţe păpuşica roz, toată numai dantelă şi voaluri. "Hai să mergem, fată, să ne vedem de-ale noastre!" Pe urmă ni se explică că actul sexual cu un minor nu este pedofilie, pedofilia neavând legătură cu homosexualitatea. Dar Prinţesa Maró este homosexuală, pedofilia este inferioară homosexualităţii iar actul sexual cu un minor nici măcar pedofilie nu e. De ce oare Prinţesa Maró ne vorbeşte atât de abstract, să fi fost de vină răcoarea, să-l fi tras la cap? Staţi aşa că s-ar putea să fi elucidat eu însumi misterul. Iată ce zice la un moment dat Prinţesa Maró: "Îmi pare rău că nu am rechizitoriul la mine, reţeaua nu a fost condusă de mine, sunt nişte tineri care se prostituau pe nişte sume de bani. Erau minori!" Adică dacă i se face act secsual de către un minor, nu poţi domne să îl acuzi pe respectivul sodomizat că ar fi pedofil, cum nu poţi să acuzi pe unul care trece sub geamul unei bănci că a spart banca, dacă din senin fereastra se sparge şi cade peste el. L-a spart banca pe bietul om, asta s-a întâmplat!!! Nu poţi să îl acuzi, nu-i aşa? NU POŢI!!! Iar minorul activ nu este neapărat homosexual, de aici şi constatarea Prinţesei Maró cum că nu are legătură cu homosexualitatea. Prinţesa Maró ca mulţi alţii acuzaţi că ar fi pedofili sunt de fapt victimele unor minori emancipaţi, nu neapărat homosexuali, dar în orice caz curioşi şi iubitori de sporturi extreme. Un soi de indieni tălpi iute, cum te prind cum te şi ... Normal că Prinţesa Maró nu a plătit pentru favorui sexuale pentru că nu au fost favoruri. Pentru nişte heterosexuali acestea sunt defavoruri, pentru un homosexual sunt un fel de surprize-suprize. Şi totuşi tinerii aceia aveau farmecul lor, iar de-aici încolo trebuie citit printre rânduri, pentru că Prinţesa Maro ne face dovada bunelor sale intenţii, declarând că nu ne doreşte să ajungem şi noi la puşcărie "Pentru el, închisoarea a fost o experienţă cumplită şi umilitoare, pe care nu o doreşte nimănui." Ar fi fost culmea să ne dorească aşa ceva... Să trecem şi noi printr-o prismă greu de explicat, cum i s-a întâmplat domniei sale: "Am trecut printr-o prismă greu de explicat." Probabil că puşcăriile la noi sunt dispuse cu tuneluri sub formă de prismă, nu cilindrice, ca în puşcăriile americane (am văzut eu în Prison Break!!!) Şi totuşi, în ciuda aparenţelor avem de-a face cu un bărbat adevărat ascuns sub numele de Prinţesa Maró, pentru că iată, de ce este el revoltat: "Am primit scrisori în care eram întrebat dacă am scăpat săpunul la duş, cum pot formula ei oare aşa?" Adică totuşi, nu mă luaţi în balon, vorbiţi-mi cum îi vorbiţi unui bărbat adevărat: ţi-ai tras-o pe la spate? Te-ai înţepat în ochiul maro, Prinţesă Maró?

Şi iată ún cele din urmă şi ultima maximă a acestui ipochimen: "Nimeni nu purta mănuşi, nu aveam bucătăreasă pentru a servi, tot deţinuţi aduceau mâncarea." Păi auzi păpuşă mică, ia du-te tu dracu'... În puşcărie eşti infractor, violator sau violat de minori, nu mă-ntere, eşti oricum jegos de tot. Na că m-am enervat! Dacă vrei matale bucătăreasă du-te acum la pensiune, la demipensiune sau la hotel, ca să recuperezi timpul pierdut în care ai fost servit cu friptură de curcan în aspic şi sos de prune coapte cu mâna pe care tocmai şi-a scos-o deţinutul din rozetă. În ceea ce priveşte nevinovăţia Prinţesei Maró nu mă pronunţ, dar aştept să îi citesc viitoarele aventuri.

Ioniță din Clejani își pune silicoane de dragul Margheritei...

Iată o știre șoc pentru mulți dintre noi, cărora Ioniță din Clejani li s-a părut întotdeauna un tip cool, ba chiar un simbol al bărbatului român contemporan. ”Margherita, fericită după ce şi-a convins tatăl să-şi pună silicoane!” Ioniță, acest haiduc modern nu este decât o păpușă de cârpă în mâinile fiicei sale, Margherita, gata să îi îndeplinească acesteia orice dorință, inclusiv aceea de a-și pune silicoane. Dacă nu mă credeți, citiți mai multe aici.

Citind aceasta, zău așa dacă nu mi se face milă de bărbați, de Ioniță aici în cauză, care, de dragul fetei este gata să se dea și peste cap. Dacă până acum condiția femeii în societate se putea rezuma la: ”numai mamă să nu fii!”, văzând în ce hal l-a adus Margherita pe Ioniță, îmi vine să exclam: ”numai tată să nu fii!” S-a întors lumea cu susu-n jos de a ajuns Ioniță din Clejani să își pună silicoane, de dragul de a-și face fiica fericită... Păcat totuși că nu are și Guță o bomboană de-asta de fată, că aș fi avut și eu niște idei cu privire la lucrurile simple care le fac pe fete fericite.

Necazuri în dragoste cauzate de burete şi săpun

"Kerry, care locuieste in Marea Britanie, a spus: “"Este incredibil ce fac... Sper ca intr-o buna zi sa inving aceasta boala si sa fac dus fara sa fiu tentata sa mananc buretele si sapunul”. "

Aşadar, avem de-a face cu o domniţă care are o problemă legată de apetit. Simte nevoia să mănânce. Nu însă orice, ci doar produse de baie, care altora le-ar face cu ochiul cel mult datorită culorii sau a formei ghiduşe. Săpunuri şi bureţi. Pur şi simplu nu se poate abţine să mănânce aceste lucruri. Evident că, până la urmă nu e chiar aşa o mare problemă, nu sunt nici scumpe, nici interzise achiziţionării în cantităţi mari. Între preţul unei fripturi speciale cu o garnitură deosebită, a unei supe, prăjituri, cafea şi băuturi alcoolice şi costul unui săpun cu burete cu tot este o diferenţă de la cer la pământ. E ieftin să consumi bureţi şi săpun, dimineaţa, prânz şi seara. Marea problemă a fetei apare însă în momentul când cineva încearcă să o cucerească. Poate mânca nestingherită săpunul din toaleta restaurantului, până la urmă dacă va fi sărutată chiar nu e rău, va mirosi promiţător. Nici setea nu e chiar aşa nocivă, după ingerarea săpunului fiind recomandat să nu bea lichid câteva minute, pentru a nu invada spaţiul cu baloane de săpun. Marele necaz se produce atunci când ajunge la om acasă. Intră în baie şi mănâncă bureţii şi săpunul, şi a doua oară nu mai pupă ea om de omenie. Toate ca toate, dar până la cleptomanie. Azi îţi fură un săpun, mâine casa şi maşina. Plus că o relaţie armonioasă cu o astfel de persoană presupune ori să goleşti baia, ori să nu îi laşi accesul aici. Complicat.

Avea dreptate biata fată că datorită acestei metehne iubiţii o evită. Până la urmă nu există defect mai mare la o femeie decât să mănânce bureţi şi săpun. Poate să fie arogantă (aroganţa mai are şi ceva secsi, ca să nu zic că la armistiţiu te simţi un mare învingător şi civilizator!), nesimţită, să întârzie la întâlniri, să se creadă ceea ce nu e, să fie beţivă sau să-i miroasă picioarele. Toate pot fi tolerate, dar să o surprinzi în baie, muşcând cu poftă din săpun - NICIODATĂ. Ca să nu zic că mai poţi fi privit şi cu o anumită reticenţă atunci când zilnic ieşi din magazin cu alt săpun, cu alt burete de baie. Pentru că, bănuiesc că una cum e Kerry nu consumă chiar orice produs, ci doar pe cele proaspete.

Maria Răducanu a cântat alături de ”balo și nu-mai-știu cum”...

Astăzi, pe contul de Facebook al Mariei Răducanu (pentru unii dintre noi ”o cântăreață”, pentru ea însăși, după propriile declarații ”o artistă desăvârșită”) câteva vorbe despre un apropiat concert al acesteia la Budapesta.

”cantari la unguri acasa, cu sebastian burneci la tropeta, gyarfas istvan la ghitara, balazs horvath la gordun si inca un domn, balo si nu-mai-stiu cum la baterie. tare fain. apoi cantare la galati cu sorin terinte - din pacate, dupa cantare, florin sunetistul nu a fost destul de agil cat sa reuseasca sa ma prinda si sa ma bage in microbuz imediat, asa ca am apucat sa ascult o trupa de muzica lautareasca, ceva absolut naprasnic si fin in acelasi timp. acum sunt un pic mahmura. m-au distrus baietii aceia. nu stiu cum se pune problema "corect politic", dar vreau sa cer cetatenie tiganeasca.”

Din textul de mai sus trag două concluzii: Maria Răducanu are probleme cu memoria, una deosebit de scurtă, din moment ce nu mai reține numele unuia dintre muzicienii alături de care urma să cânte și este o împătimită a jocului ”de-a prinselea”. Asta îmi amintește de bancul cu găina care se întreabă dacă să se lase prinsă sau nu, și cum s-ar putea traduce decizia pe care ar lua-o. Fiecare concert este pentru Maria Răducanu un prilej de a își testa memoria, și unul de a nu se lăsa prinsă de responsabilii cu programul artistei, în perioada în care aceasta este în custodie. Până la urmă, poate că Maria Răducanu nici nu fuge conștient. Dacă are memoria scurtă, pentru cântăreața româncă fiecare astfel de galop de sănătate în care nu se lasă prinsă este primul...

Din respect pentru muzicianul maghiar, care a onorat-o pe Maria Răducanu cu virtuoasa sa percuție (și nu baterie!!!), iată numele întreg și portofoliul succint al acestuia:

István Baló

se familiarizează cu tobele la vârsta de 12 ani, iar în 1978 absolvă Colegiul de Muzică Bartók Béla, catedra de jazz. Cântă, în ordine cronologică alături de: István Regős, László Dés, János Másik, Károly Binder, Mihály Dresch, György Szabados (în al cărui grup este unul dintre membrii activi ce promovează „muzica ungurească liberă”), Gábor Gadó, Gyula Babos, Béla Szakcsi Lakatos, András Párniczky (grupul Nigun), Mihály Borbély. Cântă alături de grupurile artiştilor internaţionali John Tchicai, David Murray, Archie Shepp, Dewey Redman, Chico Freeman şi John Zorn. În prezent este membru permanent al grupurilor Dresch Quartet, Borbély Műhely, Bacsó Kristóf, respectiv Földi Gergő, însă în timpul liber cochetează cu colaborări alături de alţi muzicieni maghiari de jazz precum: István Grencsó, Róbert Benkő, Ernő Hock, János Egri, Miklós Birta sau i Márton Fenyves. A predat peste 30 de ani după propria metodologie iar din 2008 predă la catedra de artă a Colegiului de muzică Kodolányi János din Székesfehérvár.

P.S.

O să îi scriu eu lui Moș Nicolae să îi aducă Mariei Răducanu, în cizmele negre de cauciuc, cu floricele albe, atașate, floricele tot de cauciuc o folie de lecitină. Fabricată în America...

Iată și un print screen de pe pagina Mariei Răducanu, nu de alta, dar dacă uită că a zis așa ceva să am și eu dovada că am spus adevărul...

Gabriela Cristea, artizana unui genocid cu rubeolă

Trebuie să o bag puţin în... seamă pe Gabriela Cristea, deşi, vă jur am făcut eforturi supraomeneşti să nu dau importanţă tuturor ştirilor care au umplut astăzi tabloidele, legate de prezenţa acestei individe pe sticlă. Nu am să zic nimic despre povestea cu maioneza pe care şi-o întinde pe faţă, din care uneori mai şi mănâncă, pentru că mi se pare peste limite de cretinoidă. În schimb nu pot să nu zic nimic despre această femeie, autoare a unui genocid naţional. În depline facultăţi mintale, cel puţin nu a venit nimeni până acum cu ceferticatul, Gabriela Cristea îşi infectează cu premeditare invitaţii cu rubeolă, cu atât mai grav fiind atunci când la mijloc sunt mămici gravide în 20 de săptămâni.

"Ieri i-am avut aici pe Oana şi pe Viorel Lis. N-am divulgat în emisiune faptul că pe Oana o cam mânca pielea şi avea un fel de urticarie aşa pe mână. Între timp, astăzi trebuiau să fie invitate fetele de la Pin-Up Girls. Numai că, una dintre ele, respectiv Silvia, este însărcinată. Lucrurile nu se termină aici! Angi tocmai ce a aflat că are reubeolă! Şi un coleg de-al nostru a avut rubeolă cu două săptămâni în urmă! Mă întreb, oare nu cumva şi Oana Lis are rubeolă?

De ce distrusul care înţepa femeile în autobuz era mai periculos decât Gabriela Cristea care, în locul carantinei este gata ca pentru rating să cheme în emisiune femei gravide, care, dacă s-ar îmbolnăvi până în 20 săptămâni de sarcină ar putea naşte copii cu malformaţii? Nesimţirea mi se pare dusă la extrem atunci când Cristea declară că "nu am divulgat în emisiune" şi pentru lucrul ăsta cel puţin ar trebui să dea socoteală. Nu i-aş acuza pe soţii Lis de inconştienţă, pentru că, până la urmă, obişnuită cu tenul lui Shrek Păcănele Oana a ajuns să creadă că încet încet se metamorfozează, evident din simpatie pentru mai tăbăcitul ei soţ dar Gabrielei Cristea i-aş ura un sincer: puşcărie fericită!

Oana Lianu, erou al muncii socialiste clasa a 9-a

Pe zi ce trece mă conving mai mult și mai mult că toate concursurile de talente, televizate au rolul de a ne ajuta, pe cei mai puțin hotărâți dintre noi de a renunța la televizor în favoarea socializării ”in wild”. Odată ce ai prins mecanismul, odată ce ai fost dezamăgit ai tendința chiar dacă vei continua să urmărești emisiunea să o faci mult mai critic și cred că asta mi se întâmplă mie acum. Sunt fericit că m-am uitat la Vocea României și că l-am descoperit pe Canaf și că la prima ediție de români cu talent l-am văzut pe Ianău. De-aici încolo totul devine discutabil.

Am văzut sâmbătă, în reluare și printre picături românii cu talent. De fapt am văzut o reclamă de emisiune viitoare, și fără să pricep că nu mi se va oferi nimic din aceasta în ediția de față am așteptat ca prostul să o văd cu ochii mei pe Oana Lianu, decalând astfel ieșirea în parc cu ”piciu”. Înainte de a arunca cu pietre în mine, ascultați-mă până la capăt. Nu am dezvoltat nici o ”plăcere vinovată” (că observ că e la modă să traducem expresii din engleză, evident datorită absenței acestora în limba română...) pentru Oana Lianu! Am avut însă ocazia să o urmăresc, cu vreme în urmă, prestând ca o profesionista în muzică. Conferenţiar universitar doctor la catedra de Pedagogie Muzicală a Facultăţii de Muzică a Universităţii din Oradea și autoare a unui Curs de folclor muzical, cea de-a treia carte a sa, s-ar putea spune despre Oana Lianu că este o profesionistă. Cadru didactic și dirijoare de ansamblu folcloric, Oana Lianu mai are și un loc de muncă. Acum să consider că acesta ar fi talentul Oanei Lianu mi se pare din cale-afară de arogant. Meseria, brățara de aur, poate fi văzută ca un talent, dar aș rămâne doar la sensul de figurat, pentru că, în esență, când practici un job de ani de zile, nu prea mai știi ce e talent și ce e exercițiu. Prin urmare aș zice că Oana Lianu are exercițiu. Asta nu înseamnă însă că locul unui astfel de profesionist este la Românii au talent, pentru că se creează un precedent periculos. Mă aștept deja să îl văd concurând aici și pe Hagi, și pe Marcel Iureș, și pe Mircea Cărtărescu sau Andrei Șerban, practicându-și în public și pe ecrane meseria care i-a consacrat. Și totuși, poate că tocmai, talentul Oanei Lianu este că, pe lângă faptul că este doctor și cadru didactic mai este și o guristă desăvârșită. Enormitatea este că, fără nici o cultură în materie sau vreun ”talent” desăvârșit de a cânta jazz, Oana Lianu comite o impostură. Vine la Românii au talent și se preface că ar ști să cânte jazz. Mutilează Ciocârlia, lăsând-o nu doar fără pene, cu tuleiele la vedere, dar înlocuindu-i organele interne cu niște agregate scârțâitoare made in CCCP.

Și fiindcă tot veni vorba de URSS, aș mai spune că cei care au prins perioada comunistă, sau care nu au prins-o dar au citit cartea lui Vasile Ernu ”Născut în URSS”, gestul Oanei Lianu se încadrează perfect la categoria ”erou al muncii socialiste”, prestând acum la Cântarea României. Pentru că asta face. Gradele obținute nu sunt suficiente pentru un artist muzical polivalent ca Lianu. Mai trebuie să și exceleze prin acestea, pe piața proletară. Să afle toată lumea de valoarea ei încât imprimeriile și casele de discuri să nu mai poată face față cerințelor pieții. Să îl surclaseze pe nenea Maicăl Gecsăn la vânzări. Să meargă după ea, în concerte nu cu geanta de voiaj plină cu CD-uri, ci cu un vagon special conceput, dotat cu agregate de conservare din care să își comercializeze pe bandă rulantă produsul muzical.

Acestea fiind zise nu mai am nici o îndoială cu privire la ”talentul” Oanei Lianu. El există, este mare, poate chiar desăvârșit, dar nu are nicio legătură cu arta. O pot considera de pe acum ”Erou al muncii socialiste clasa a 9-a” în impostură!

Gabriela Cristea goală şi o iapă primordială

Citim aici despre "Transformarea unei vedete: de la fetiţa inocentă la diva goală în «Playboy» şi prezentatoare TV". Nu că ar fi fost mult de citit, dar autorul acestui articol s-a gândit să lase fotografiile să vorbească în locul cuvintelor, cu care, probabil nu este în relaţii foarte bune. Aşa că după câteva fotografii cu vedeta pozând în fel şi chip vine rândul uneia care ne dă de gândit. După cum puteţi observa în printscreen, ni se înfăţişează un convoi de nuntă, undeva, într-un defileu cu cai împodobiţi, săteni la port popular, căruţă dar şi un transporter. cum toate pozele de până acum fuseseră cu vedeta, fireşte, am început să o caut în peisaj. Pe nicăieri. Dacă e cumva prin boschet, poartă un camuflaj perfect, demonstrând încă o dată că atunci când vrea românul este frate cu natura. Dacă este o metamorfă, iarăşi îşi controlează la perfecţiune calităţile, deoarece nu am reuşit să remarc nici cea mai mică similitudine între iapa principală şi Gabriela Cristea. Iapa primordială, nu principală...

Sau poate că, lipsită de orice calitate specială fata stătea în transporter iar fotograful a răspuns pur şi simplu comenzii: du-te şi fotografiază iapa. De unde să ştie omul că aceasta nu vine spre el, ci se întinde goală, lasciv, în transporter? Oricum, din spirit de transparenţă au anexat şi poza asta, pentru ca noi, publicul să pricepem că nu este totuna să ai în faţa aparatului o femeie goală. Fără nici un semn distinctiv aceasta se pierde în peisaj. Şi dacă îi spui altfel decât "femeie", atunci cu siguranţă va deveni neidentificabilă...

Carmen Şerban este lesbiană fiindcă este sub acoperire (undercover agent for Poliţia Română)

Iată, domnul a dat un semn. Mi-a îndrumat paşii pe site-ul oficial Carmen Şerban unde am fost întâmpinat de aceste texte. Printre ele, în josul paginii avem următorul mesaj: "mesajele cu caracter nepoliticos şi obscen nu vor fi luate în considerare şi vor fi redirecţionate organelor competente ale Poliţiei Române. " Acum cel puţin mie mi-e clar că Carmen Şerban joacă un rol, pentru a da pe mâna justiţiei cât mai multe drogate sau prostituate specializate pe lesbianism. Ea este Chuck Norris al României şi comisarul Moldovan (Andrei, fireşte!!!) la un loc. Din păcate, deconspirată, de-acum încolo Carmen Şerban nu va mai putea să fie luată drept lesbiană, deci probabil că în curând vom afla că s-a măritat şi că face mulţi copii. Sinceră din fire, Carmen Şerban s-a dat de gol şi a recunoscut, printre rânduri că are buton roşu direct cu Poliţia Română.

Altfel cum vă imaginaţi acest moment? Comisarul primeşte un mail cu fwd cu mesajul "Du-te-n..., sugi..., vrei să mi-o...." şi tot aşa. În mod normal acesta ar trebui să îşi alerteze colegul, dar el, calm mută mesajul în folderul Carmen Şerban, spunându-i tânărului său ucenic care îi admiră calmul "îl pun puţin aici, e de la Carmen".

De asemenea tot din textul de mai sus aflăm că, oricât de mult şi-ar iubi Carmen Şerban fanii, "mesajele cu caracter nepoliticos şi obscen nu vor fi luate în considerare", vedeta nu va pune totuşi botul la invitaţii de genul "suge-mi ciorapii" sau ... Mă abţin cu greu, dar mă abţin să vă redau şi restul mesajelor.

Monica Columbeanu crede că animalele nu trebuie tratate ca oamenii!

Am citit ceva profund aici, mai concret, câte ceva despre umanismul ce o caracterizează pe Monica Columbeanu atunci când vine vorba despre animale. “Aproape toţi am crescut mâncând carne, purtând piele, mergând la grădinile zoologice şi la circ. Mulţi dintre noi am avut un animal de companie, fie un porcuşor de Guineea, fie o pasăre păstrată frumos în colivie. Nu ne-am gândit niciodată la impactul pe care îl au aceste acţiuni asupra animalelor implicate. Nu e prea târziu să facem o schimbare. Consider că animalele nu trebuie tratate precum oamenii, dar s-ar impune să fie măcar respectate, să acceptăm dreptul animalelor la o viaţă decentă, să le protejăm de abuzuri, suferinţe, asigurându- le o bună calitate a vieţii”, ne-a mai spus românca.”

Din fericire pentru neuronii noștri, care ar putea ușpr face implozie, Moni încetează să mai fie abstractă atunci când la mijloc stă o cauză demnă, ca cea de sus și ne oferă soluții pentru a nu interpreta noi aiurea. Deci animalele nu trebuie tratate precum oamenii și pe urmă vine cu explicații care duc în final la un corolar: asigurându-le o bună calitate a vieții. Cu alte cuvinte eu pricep de aici că:

- cu animalul de companie nu faci secs, de nici un fel și în niciun caz nu încerci să faci secs cu un animal încă minor. Vedeți că la animale majoratul se calculează altfel!

- animalului de companie nu trebuie să îi cumperi mașini sau accesorii scumpe, pentru că acesta este legat sufletește de stăpânul său, la nevoie printr-o lesă

- dacă animalul de companie, a fugit de acasă (în aceste momente istorice a început să se mai poarte) nu trebuie să intentezi divorț, pentru că de regulă face asta dintr-un motiv hormonal. Cum s-a reglat se întoarce!

- cu animalul de companie nu mănânci din aceeași strachină, cu aceeași furculiță și pe cât posibil nu te săruți pe gură, în orice caz, nu cu limba

- într-un mijloc de transport în comun nu ești obligat să cedezi locul unui animal, nici chiar dacă acesta este gravid

și cred că ar mai fi destule care scoată în evidență faptul că prea multă intimitate cu un animal de companie strică, ducând la deviații. Ideea este, conform behavioristei Monica Columbeanu, să le oferim animalelor o bună calitate a vieții, eventual dincolo de orice tigaie în care fierbe uleiul încins și, evident, dincolo de orice belire. Să trăiască și să îmbătrânească acolo, demn, netratate ca oamenii, firește, însă bucurându-se de un confort mediu.

Lichidul galben care l-a supurat sânul stâng al "viespei" lui Ogică

Poate că nu ar fi rău dacă, biologii români ar răspândi din când în când flyere care să educe populaţia cu privire la animalele înconjurătoare. Trăind în cercul lor cel strâmt materia îi petrece şi noi aicea pe pământ demult n-am luat un zece... O să riscăm să avem factori de decizie care vor striga pisicile cu cuţu-cuţu şi căţeii cu pisi-pisi. Alţii vor crede că taurii sunt cocoşi pentru că au şi ei ouă sau că zebrele sunt cai care şi-au tras puţin sufletul pe băncile proaspăt vopsite ale oraşului. Ogică este argumentul meu în sprijinul educării populaţiei prin mesaje simple de genul: râma nu muşcă, porcul nu se escremează trufe şi, nu în ultimul rând, viespea, dacă nu e albină nu are cum să producă miere, adică "un lichid galben din sânul stâng". Poate că nu aţi aflat la timp, dar Ogică este tutore la o viespe pe care, în urma mulgerii numitului Ogică secretă un lichid gălbior. Iată şi textul:

"Nu am purtat acea bustieră care trebuia să o port, iar Ogică mi-a desfăcut bandajele prea devreme. Mi-a curs şi un lichid din sânul stâng, dar asta este. Sper să îmi revin", a spus "viespea" lui Ogică."

Ceea ce nu pricepe Ogică este că fata cu pricina nu este nici pe de parte o viespe, ci o albină hărnicuţă, care, draga de ea, produce miere, când ţi-e lumea mai dragă. În orice, în perversiunea care mă caracterizează trebuie să recunosc că mi-l imaginez pe Ogică în frenezia anterioară mulsului, cum dă târcoale bandajelor fetei, ca un copil care vânează fundele de la cadourile de Crăciun, în orele dinaintea Ajunului!

Marian Vanghelie iese din clozet cu ajutorul Oanei Niculescu Mizil

În imagine: Oana Niculescu Mizil şi trei bărbaţi: soţul ei, Marian Vanghelie (amantul) şi soţul acestuia. De la dreapta la stânga sau de la stânga la dreapta, nu mai are nicio importanţă, câtă vreme toţi o au ca numitor comun pe doamna pe care o cheamă ca pe oraş. Poate că importanbţa există doar la nivel gramatical sau lingvistic, dar chiar nu mai contează. Acum, cu acest document în faţă pot să declar mândru că am avut dreptate, da, Marian Vanghelie e gay.

Şi dacă nu mă credeţi, iată ce declară aici chiar Oana Niculescu Oraş: "Atât eu cât şi Marian ne-am separat de soţii noştri şi suntem în relaţii foarte bune cu ei ", a spus Niculescu Mizil pe blogul personal. " Adică ea de soţul ei şi el de soţul lui. Mi se confirmă aşadar bănuiala pe care am început să o am de când l-am auzit prima oară pe Vanghelie rostind chestia aia cu "google". El săracu a rostit corect şi cu mesaj, chiar "cacăl", noi însă ne-am grăbit să interpretăm ca pe "gagăl".

Mai am puţin şi mă voi bate în previziuni cu Carmen Hara! Mi-ar plăcea să o văd pe Hara, cum, la final Champions League cu Rapid, la 3-0 pentru giuleşteni aceasta pronostichează victoria Rapidului. Nu mă interesează că până acum nu a făcut decât să abereze, pentru asta sunt gata să o absolv...

Florin Radu, fotograful care le-a furat sufletul Mălinei şi Mădălinei

Trebuie să vedeţi chestia asta pentru că o dovadă mai clară a faptului că paranormalul este la tot pasul nu există. De fapt, cazul de care vă vorbesc este într-un fel mai aproape de miturile indienilor, care considerau fotograful un hoţ de suflete. Odată poza făcută, multe zile nu mai aveai. Această cutumă s-a perpetuat, şi astfel de "vraci" au ajuns şi pe la noi iar unul dintre ei este Florin Radu. "În acest context, şedinţele foto cu Mălina şi Mădălina, făcute în acelaşi studio foto în 2006, la distanţă de numai câteva luni, par cel puţin stranii. Florin Radu, fotograful care a realizat imaginile, a povestit pentru cancan.ro că pozele cu Mălina au fost realizate în aprilie, iar cele cu Mădălina Manole - în august. Mai mult, după cum se poate vedea în fotografii, cele două cântăreţe au pozat în ipostaze asemănătoare."

Deşi este absolut evident din poze, eu o să mai punctez câteva dintre similitudinile ieşite din comun dintre destinul Mălinei Olinescu şi a Mădălinei Manole. Mai întâi nu este de neglijat că pe ambele le cheamă asemănător. Mălina-Mădălina. O silabă lipsă chiar nu mai contează când destinul vrea să îşi facă jocul. Pe urmă, uitaţi-vă la poze ca să vedeţi că ambele pozează nu doar aceluiaşi fotograf, dar în ipostaze identice: una cu chitară, alta cu scaun, una în blugi, alta în fustă, una cu mâna în păr, alta cu chitară lovindu-se în cap. Era să uit, că mai stau şi ambele cu mâna între picioare, ceea ce iar poate fi un semn către cei care le vor urma. Poate că e vorba de indicarea direcţiei, un fel de: aici, jos! Nu în ultimul rând cred că fotograful Florin Radu ar trebui pus urgent sub observaţie. E bine să ştim cine i-a mai pozat, ca să ştim să procurăm din timp materiale cât mai compromiţătoare pentru campania post mortem. Să fim cu un pas înainte, acesta este dezideratul.

Siguranţa tinerei generaţii din România în mâinile Nicoletei Luca, procuror din Timişoara, născută Plictisită

Am o întrebare, vorba lui Mo către FOCA: e sănătos să crezi în justiţie? Nu săriţi pe mine, staţi să vedeţi. Eu aş opina că nu, că este absolut periculos şi nerealist să crezi în justiţie. Că este mult mai sănătos să speri că în ziua în care procurorul va pune mâna pe dosarul tău va fi fericit: satisfăcut sexual, la o zi după ce a luat şpagă sau proaspăt posesorul unei maşini noi-nouţe, chiar cu fundiţă roz, de la cel/cea cu care speră să se însoare/mărite. Merge mai bine la femei, pentru că mă gândesc precis la o femeie. Nicoleta Luca. Ea este femeia care dacă este în toane bune face dreptate, dacă nu îmi transmite un sec: "Vă rog să contactaţi purtătorul de cuvînt al instituţiei". Nu vreau să sune fatalist, dar dacă intri sub incidenţa legii, în România actuală eşti aproape pierdut. Începi să te lupţi cu un corp străin, neidentificat deocamdată ca parametri biologici, căruia nu ştii unde să îi aplici lovitura fatală. Nu ai efectiv cui să te adresezi, nimeni nerăspunzând decât de un anumit demers, care oricum, pentru tine nu are nicio relevanţă: unul ţi-a luat dosarul de la registratură, altul ţi-a luat dosarul de acolo şi l-a dus mai departe la doamna cutare, de la doamna cutare se duce la arhivă, de acolo la procuroare, de la procuroare la şefu, pe traseu la purtătorul de cuvânt şi tot aşa. Vorbim despre un aberant telefon fără fir. Uitasem să spun că între timp, dosarul deshis ţine şi locul feţei de masă pe care procuroarea şi colegii, eventual o femeie de serviciu cu grădină mănâncă brânză cu roşii şi castraveciori.

Cazul concret care îmi trezeşte fatalismul poate fi citit în Evenimentul Zilei, aici. Pe scurt, o fată de 17 ani, violată în repetate rânduri de tatăl său este acum, când face cunoscut calvarul prin care trece, tratată cu indiferenţă (de fapt chiar cu cinism) de procurorul de caz, Nicoleta Luca, care îl şi eliberează pe părintele violator pe motiv că fata "a tăcut prea mult". Trag de aici concluzia că Nicoleta Luca este în posesia unui algoritm care ar contoariza limita acceptabilă a toleranţei". Să ne spună şi nouă cum calculează domnia sa, "limita de rupere" a fiecărui om. Nu de alta, dar poate va reuşi să calculeze şi cam când opinia publică din România se va revolta, făcând încă o dată să explodeze mămăliga, tot la Timişoara.

Se mai invocă dovezile insuficiente. Dacă doar moartea sau naşterea unui copil conceput în incest reprezintă suficienţa, atunci da, Nicoleta Luca poate să doarmă liniştită noaptea, pentru că încă nu s-a ajuns la aşa ceva. Încă.

Înclin şi eu să cred ca fata este totuşi vinovată. Vinovată ca în scrisoarea pe care o publică Georgeta Petrovici nu se regăsesc câteva cuvinte cheie, care ar fi făcut-o pe procuroarea care a citit dosarul în diagonală să se gândească de două ori: Jean Monnet, parlamentar, deputat, ministru sau măcar cămătar sau recuperator. Sau poate că fata este absolvită de vină, pentru că în declaraţia sa tatăl incestuos a avut grijă să scrie că este "ministrul de interne al familiei sale".

În concluzie, cred din ce în ce mai puţin într-o justiţie corectă, câtă vreme nimeni nu poate fi tras la răspundere. De aceea nu voi face acum un apel la corectitudine, ci la "conservare". Moare jurnalismul de investigaţii în România. Jurnalişti precum Georgeta Petrovici, care se implică, care practică profesia asta fiindcă vor ei să facă lumină sunt în plină extincţie. Ajutaţi-o pe Georgeta Petrovici şi pe semenii ei să nu ajungă să scrie despre piţipoance şi cocalari! Despre dive inexistente. Despre macho-mani de mahala. Ajutaţi România să devină un organism responsabil! Făceţi-ne să ne înfiorăm la ideea că în locul Monicăi, fata de 17 ani violată de un tată dement ar fi putut fi copilul nostru şi nu să răsuflăm uşuraţi că am scăpat de tragedie. Să ne umfle şi pe noi plânsul ca pe Bono când a avut de cântat în "Do they know it's Christmas?" versul 'Well, tonight, thank God it's them, instead of you!'...

Dreptul de a urî o femeie (pe lângă Elena Ceauşescu)

Am avut o polemică dialectologică zilele trecute cu un amic pe tema: cum pot să urăsc o femeie. Probabil că, ştiut faptul că nu am fost, nu sunt şi nici nu voi fi vreodată misogin, amicul cu pricina a încercat să integreze întregul discurs în jurul unei emanări neaşteptate a subconştientului meu. Totul pornise de la o figură de stil plastică şi mai mult declarativă, eu fiind acela care i-am spus că "o urăsc pe Paula Seling". Respectivul, categoric prieten cu PS, a sărit nu să îi ia dumneaei apărarea, combătându-mi motivele, ci să mă pună pe mine la colţ pentru ieşirile mele bestiale. Aşa că de atunci m-am tot gândit dacă e ceva în neregulă cu mine şi cu oricine poate urî o anumită femeie. Una singură, nici vorbă să generalizez.

Problema mare în cazul meu este însă alta. Nu doar pe Paula Seling o urăsc, aşa că înclin să cred că întregul raţionament ar trebui să pornească de la două femei în sus. Un fel de threesome. Pentru că, pe lângă Paula Seling o mai urăsc şi pe Elena Ceauşescu. Prin urmare las deschisă întrebarea: are un bărbat dreptul să urască două femei, dintre care una, obligatoriu trebuie sa fie Lenuţa?