Un spirit nou, de prin Buzău sau Stângăcii din Buzău

Astăzi vă recomand spre lectură acest text. Sub titlul "Realizările celui mai tânăr parlamentar: „Păi să vă iau cu câte biserici am ajutat...?“ veţi avea ocazia să citiţi ceva care ar putea fi scris la trei mâini de Urmuz, Benny Hill şi Adrian Mutu. În cele ce urmează, iată trei pasaje emblematice, care rotunjesc imaginea unui deputat român de doar 29 de ani. La sfârşit veţi înţelege că tinerii noştri merită o şansă în plus, cu atât mai mult cu cât, deputatul Adrian Mocanu, nefiind fotbalist (deşi la cultură şi logică se ţine destul de aproape de Adi Mutu - aproape că îi suflă în ceafă!) şi nefiind din punct de vedere motric obligat să se retragă la 33 de ani, sau să fie retras, vezi multdiscutatul caz Gizăs, va mai avea multe de oferit românilor, în timp.

1. Ce maşină conduceţi?

Un Volkswagen Passat din 2008.

Citeam undeva că aveţi un BMW X6.
Am un X6? Păi dacă am un X6, uitaţi-vă în declaraţia de avere să-l vedeţi.

Am citit că aţi făcut un mic accident cu un X6.
Soţia mea are un BMW X6.
 

Până la urmă omul în felul lui este corect. Spune că e stângist (sau stângaci, în funcţie de context) convins şi că principiile stângii sunt să ia mai mult de la bogaţi şi mai puţin de la săraci. Cum BMW e o maşină de bogaţi şi VW Passat una de săraci, logic că într-o atare situaţie, dacă s-a lovit maşina scumpă, să îşi asume toată răspunderea pentru accident proprietara maşinii scumpe, respectiv soţia şi nu orice pilot se nimereşte.

2. Atunci identificaţi nişte lucruri care trebuie schimbate.
V-am spus, asta cu şomerii. Trebuie să facem ceva. În localitatea Săpoca, unde, aţi văzut, s-a intrat şi în Cartea Recordurilor cu cea mai mare salată din lume...

A crescut în grădina unui cetăţean sau cum?
Nu, domnule, a fost preparată, salată de mâncat.

Păi şi asta cu ce ajută în problema şomajului?
Vedeţi dumneavoastră cum mă luaţi peste picior? Ce vrea să însemne că s-a făcut salată acolo? Asta înseamnă că sunt mulţi cultivatori de roşii, de ceapă, ceapă de Buzău. Trebuie să te faci cunoscut, să creezi un brand. În zona aia e şi Pleşcoi, vorbim de cârnaţii de Pleşcoi.

Şi cu salata aţi contribuit cu ceva?
Eee, am contribuit... Am fost şi eu invitat.

Nu aţi înţeles nimic. Oamenii sunt şomeri pentru că nu au imaginaţie, asta spune Mocanu. Cum ălora le-a dat prin cap să facă cea mai mare salată, folosind tot ceea ce aveau prin curte, o roşie, o ceapă, un deodorizant de wc, câteva ouă mai vechi, şi ceva regurgitări de la animalele din bătătură, de ce nu s-ar introduce în reţetă şi câţiva cârnăciori de Pleşcoi, alături de şosetele folosite ale gloriei locale, fotbalistul Romică Bunică. Deja avem un brand.

3. Care e ultima carte pe care aţi citit-o?

Pfuuu! Ultima carte, ultima carte... (se gândeşte). Ultima carte... să ştii că anul ăsta n-am citit.

Şi uite că vine 1 octombrie. Înseamnă că nu prea e pasiune.
Ba e pasiune, dar n-am prea avut timp. Am avut şi campanie la locale, mă rog...

Aici ne aducem cu nostalgie aminte de Adi Mutu, cum ne vorbea el languros despre clipele sale de adâncă simţire când citea, mai întâi din Dostoievski şi mai apoi din Coelho. Până la urmă cred că noi suntem răi şi stăpâniţi de prejudecăţi, atunci când folosim cuvintele numai cu sensul lor direct. De exemplu "pasiune". E pasiune domne, e pasiune peste tot, numai că nu toate pasiunile ăstea se manifestă la fel, pentru fiecare dintr noi. Iar în cazul pasiunii pentru citit situaţia stă cam ca la pasiunea pentru femei: unii fac secs cât e ziua de lungă, alţii o dată pe an. Ca şi cititul deputatului Mocanu, cazul din urmă este caracterizat tot prin pasiune, chiar dacă prin moartea ei. Până la urmă nimic din ce e viu nu ţine o veşnicie...

O felie din viaţa lui Rouge... - le Rouge et le noir ne s'épousent-ils pas ?"

La aproximativ o săptămână de când şi-a pierdut cătuşele, Adriana Alexandru, alias Rouge, a intrat din nou în posesia acestora.

Cea care i le-a găsit a fost chiar menajera, în timp ce îi făcea curat prin şifoniere.

Cum artista anunţase că va oferi recompensă celei care i le va înapoia, ea i-a dat angajatei sale un bonus de 500 de euro.

Această ştire aparent nu există, cel puţin asta este părerea plină de bube, mucegaiuri şi noroi a Doamnei Doamna. Pe de o parte înclin să îi dau dreptate, pe de altă parte însă susţin cu încredere că nu este corect să ignorăm astfel de momente, care, în definitiv, reprezintă o felie din viaţa unui om. Ar trebui să recuzăm întreaga cinematografie românească minimalistă, care tocmai pe asta se clădeşte: felia de viaţă. Să ne gândim de pildă la Poliţist adjectiv şi la scena cu ţigara. La ce e bună o astfel de secvenţă, dacă până la urmă ţigara arde şi omul nu mai rămâne cu nimic aparent, radiografiile pulmonare neintrând în calcul? Aşa şi cu Rouge asta. Excludem cu nesimţire că pe cortexul ei, absenţa cătuşelor a lăsat o mică crevasă şi vom face asta până când, într-o bună zi Rouge va avea o ieşire pe care nimeni nu şi-o va putea explica, şi cum ea a mai avut astfel de recidive, înclin să cred că acest lucru se va întâmpla cât de curând. Şi atunci, când a produs scene spectaculoase, nu s-a întrebat nimeni de la ce i se trage? Dacă nu cumva în copilărie şi-a pierdut simţul raţiunii? 

Astfel de articole din presa noastră de scandal reprezintă anamneze adevărate, care ar trebui strânse şi puse la dosar. Şi mai au o valoare, aceea de fişă pentru Fisc. Astfel, menajera este asigurată la Fisc, faptul că a primit 500 Euro, neimpozabili reprezentând certificatul său în alb. 

Oare când vom învăţa să citim peste rânduri? Oare când vom înţelege că Rouge este provocarea destinului şi orice experienţă cu această individă este o aventură, pentru noi toţi? Când eşti ataşat de ceva, nimic raţional pe lumea asta nu mai contează. Nimic! Să ne deschidă chakrele Rouge! Doamne ajută! 

Mihai Stoichiţă şi promisiunea unui "orgasm cosmic" plin de ambiguităţi...

Suntem anunţaţi astăzi, semioficial cel puţin, dacă nu de-a dreptul oficial câtă vreme anunţul s-a făcut prin organele noastre de presă că Mihai Stoichiţă consideră că ”Titlul ar însemna un orgasm cosmic!”

Asta m-a şocat şi mi-a dat, totodată de gândit. Cum adică "orgasm cosmic"? Adică o să fie un orgasm pentru el însuşi, până la cer şi îndărăt, după care, soarele şi luna vor fuma ţigara de după? Sau o să fie unul global, pentru noi toţi, din partea sa, Stoichiţă urmând să ne dea fiecăruia câte unul, cât să ajungă tuturor?

Ce nu pricep eu este de ce să sufere şi nesteliştii, ca mine de pildă, de pe urma orgasmului cosmic indus de Stoichiţă, sau, şi mai grav, de Stoichiţă şi gaşca lui. Deja mi-l imaginez pe Dodel în toată splendoarea sa şi nu miroase a bine.

Prin urmare, îi doresc lui Stoichiţă să nu câştige titlul (chiar dacă la ultimul meci Steaua a jucat cu adevărat frumos - dar ce ne facem că şi Rapidul a excelat???) şi să rămână nesatisfăcut sexual, cu un orgasm mai puţin, cel puţin cu unul cosmic.

Statistici cu românce frumoase și cu copii care beau apă din Dunăre

Pot să dorm liniștit pentru că statisticile cu caracter social din România își fac treaba, cuantificând ratele de risc pentru fiecare situație în parte. Dacă mâine mi-aș dori să îmi iau Pontiac, ceea ce nu se va întâmpla, sigur nu mâine, cel puțin, de fapt nu prea îmi doresc Pontiac..., dar, dacă mâine ar fi să îmi iau Pontiac, ar fi suficient să răsfoiesc statisticile ca să aflu cam cât de urât sau de frumos ar da chestia asta în societatea românească:  câți români mai au, cam pe unde circulă în România astfel de mașini și cam ce femei se potrivesc în locul din dreapta. Și tot așa... Două statistici recente însă mi-au atras atenția și cred că merită câteva secunde. 

Una dintre ele se referă la femeile frumoase din România. Întrebare de bun simț: unde credeți că sunt concentrate cele mai frumoase femei din România. Ziceți repede, fără să dați pe google! La Țicleni sau la Bengești Ciocâdia? Surpriză totală: la București. Cine ar fi crezut? Cum așa ceva? O fi ceva cu apa din București, cu clima, cu mezelurile sau brânzeturile... Dacă ținem cont însă că cele mai frumoase femei din SUA se află în Utah (dar la prima vedere conservatorismul nu te lasă pe tine, bărbat obișnuit cu goliciunea) să observi și dincolo de bonetă și nicidecum în Vegas sau New York, sper să mă înțelegeți de ce am mizat totul pe Țicleni. M-am înșelat.

Cea de-a doua statistică se referă la Deltă. De unde credeți că peste jumătate dintre copii beau apă? De la chiuvetă, de la ciușmea, de la pet sau din Dunăre? Nu o să credeți: răspunsul este ”din Dunăre”. Noroc că doar jumătate dintre copii beau această apă și nu toți, pentru că atunci am fi avut probleme cu cotele apelor Dunării. Dintre acești copii, fetele, când cresc devin femei obișnuite, nu însă frumoase, și acest lucru se vede din statistici. Dacă ar fi fost frumoase Bucureștiul ar fi fost detronat. E clar că apa din Dunăre, chiar nu lămâie nu prea le ajută pe femei să devină fotomodele. Ca să nu mai spun că băutul apei din Dunăre mi se pare din start ceva foarte scârbos. E suficient să mă gândesc că în apa aceea pe care bieții copilași au sorbit-o tocmai făcuseră secs niște pești. Și nu ar fi exclus și unul-doi turiști străini excentrici.

Aici mă opresc, am de dat search pentru niște fose septice. Nu mă interesează ponderea lor în București, ci cam câte dintre ele se livrează la pachet cu plasmă și Ferrari...

Despre conceptul de ”tragedie în lumea muzicală din România”

Aflu din presă că "o noua tragedie zguduie lumea muzicala din Romania." A murit fratele lui Puya. M-am liniştit. Pentru început mi-era teamă că vom fi anunţaţi că Fuego şi-a schimbat secsul cu unul care se vindea la reducere. Sau că Pamela de România va scoate primul album solo, după Ecstasy, cu Dan Grigore la pian, intitulat "Liduri celebre la dildo şi vibrator". Sau că Denisa de la Bambi a fost numită şefă de campanie la Irinel Columbeanu şi că nu va mai cânta niciodată. A plecat nenea Maicăl şi nu o să se mai întoarcă niciodată - cam aşa se exprima un băieţel după concertul lui Maicăl Gecsăn de la Bucureşti. Şi a avut dreptate să se văicărească, pentru că nu s-a mai întors.

Acum, la rece mă întreb şi eu ce legătură are cu lumea muzicală. Sesizaţi vă rog că sunt totuşi băiat finuţ şi nu mă întreb retoric ce legătură are Puya cu lumea muzicală românească, ci ce legătură are fratele său. Ar fi culmea ca de acum încolo, când moare fratele unui medic lumea medicală românească să fie zguduită de tragedie sau tragedie în lumea inginerilor, a murit fratele inginerului Pârvu... Doar pentru că era fratele lui Puya ar fi fost cazul ca toate casele de discuri şi imprimeriile din ţară să îşi oprească procesul. Produsul întrerupt brusc urmând astfel să se comercializeze pe bani grei, însoţit de disclaimerul: material muzical întrerupt în momentul când a fost anunţată oficial ora morţii fratelui lui Puya!!! De pildă, cred că acum este momentul când sunt făcute CD-urile cu colinde pentru decembrie, noile materiale cu "ler" şi cu Hruşcă. Brusc, după câteva leruri curajoase, linişte. Ca la Nutopiam International Anthem al lui Lennon. Opriţi zgomotele, a murit fratele lui Puya, PUIU.

Cum a murit fratele lui Puya? De supradoză. OK. Ce ar mai fi de spus? Că e greu pentru Puya, categoric, era doar fratele lui, dar tragedie pentru muzica românească nu văd de ce? Să fie oare pentru că din acest motiv Puya va juca câteva zile rolul Baronului Tourette, care va duce la neînțelegeri cu toți din preajam lui. Mai degrabă cred că e vorba despre o tragedie în lumea service-urilor auto din Italia, pentru că unii mecanici vor munci dublu ca să suplinească absența fratelui lui Puya. Și poate că și unii clienți îi vor simți lipsa.

Indiferent cum este privită, o tragedie rămâne o tragedie. Aici nu este vorba despre lumi, găști sau echipe, ci despre un om care nu mai este printre noi. Printre noi toți.

Frumuseţea româncelor sau Nu ne vindem ţara dar permitem penetrarea

Zilele trecute citisem într-un tabloid despre prezenţa la Bucureşti a unui mare actor de box-office de la Hollywood. Dincolo de tot felul de întrebări care mai de care mai idioată adresată acestuia, trona, cu superioritate eterna şi imanenta: "Cum vi se par femeile din România?" Asta chiar m-a enervat, deşi, ulterior am realizat că dintre toate complimentele pe care le cerşim de la străini, ăsta cu femeile este cel mai nevinovat, chiar dacă, din necunoaştere i se pune unui homosexual. Până la urmă ce e frumos îi place şi lui dumnezeu, nu? Cu brânza sau cu carnea e puţin mai delicat, pentru că nu tot vizitatorul în România este consumator de lapte sau carne. Decât să îţi răspundă că îl lasă rece, mai bine să ne spună că femeile din România sunt cele mai frumoase din lume, chiar dacă se simte de la o poştă că ne-a minţit.

Mă întreb ce fac feministele românce în timpul ăsta, pentru că un astfel de clişeu transformat într-un canon de "diplomaţie culturală" nu le poate face decât rău. Bine că m-am scandalizat eu, în timp ce ele şi-au rezervat din timp bilete la Titanic 3D.... Şi ne mai întrebăm unde s-a pierdut seva geto-dacă a românismului, lăudându-ne în sus şi în jos cu acuplarea între bărbaţii daci şi femeile romane, care a dus la naşterea poporului român. Adică invers, dar reducerea asta la absurd mă incită.

Mi-e teamă de această recrudescenţă a propagandei cu frumoasa, neasemuita şi nemaiîntâlnita femeie româncă. Mi-e teamă de genocid. Deşi aparent acesta este îmbrăcat în haina turismului, fie el şi sexual, există pericolul ca la un moment dat genocidul să se declanşeze. Să ne pună Uniunea Europeană popreală la româncele frumoase. Să nu aibă voie să iasă în stradă decât cu măşti pe faţă de Batman, Minnie Mouse sau Sergiu Nicolaescu.

Anecdota care îmi dă de gândit a fost relatată de cineva, care tocmai a vizitat o puşcărie din afară, populată cu cei mai periculoşi infractori. La un moment dat i se oferă ocazia să dialogheze cu unul dintre ei şi, surpriză mare, omul vorbeşte româneşte. Terminase medicină la Bucureşti. Amintiri grozave din România, şi printre altele întreabă: "Româncele tot aşa, frumoase ?" La sfârşitul conversaţiei, cunoştinţa mea îi mulţumeşte directorului penitenciarului şi îşi exprimă surpriza de a fi întâlnit oameni foarte drăguţi, totuşi închişi. Nominalizându-l pe deţinutul care studiase în România, directorul face ochii mari şi, relaxat spune: "Omul ăsta este închis pe viaţă. Ucigaş în serie! După ce s-a întors din România a omorât una după alta 10 femei".

Şi uite aşa, stau şi mă întreb cu privire la efectul pe care îl au româncele noastre asupra străinilor. Nu e cazul să generalizez, fireşte, dar este totuşi un subiect... sensibil...

Ioniță din Clejani își pune silicoane de dragul Margheritei...

Iată o știre șoc pentru mulți dintre noi, cărora Ioniță din Clejani li s-a părut întotdeauna un tip cool, ba chiar un simbol al bărbatului român contemporan. ”Margherita, fericită după ce şi-a convins tatăl să-şi pună silicoane!” Ioniță, acest haiduc modern nu este decât o păpușă de cârpă în mâinile fiicei sale, Margherita, gata să îi îndeplinească acesteia orice dorință, inclusiv aceea de a-și pune silicoane. Dacă nu mă credeți, citiți mai multe aici.

Citind aceasta, zău așa dacă nu mi se face milă de bărbați, de Ioniță aici în cauză, care, de dragul fetei este gata să se dea și peste cap. Dacă până acum condiția femeii în societate se putea rezuma la: ”numai mamă să nu fii!”, văzând în ce hal l-a adus Margherita pe Ioniță, îmi vine să exclam: ”numai tată să nu fii!” S-a întors lumea cu susu-n jos de a ajuns Ioniță din Clejani să își pună silicoane, de dragul de a-și face fiica fericită... Păcat totuși că nu are și Guță o bomboană de-asta de fată, că aș fi avut și eu niște idei cu privire la lucrurile simple care le fac pe fete fericite.

Lucian Viziru - un anal-ist pe probleme de patrimoniu cultural național

Am o curiozitate morbida. Mi-aș dori să văd extemporalele lui Viziru Lucian, Temișan Aurelian și Trăistariu Mihai la română, mai precis la ”Țiganiada”. Îmi dau seama însă că cer prea mult. Oricum, fac apel la toți dascălii acestora, să caute lucrările acestor elevi. Sunt convins că acestea au deja o mare valoare sociologică. Răsfoindu-le s-ar putea să fim surprinși de naționalismul precoce al acestor trei elevi. Mare minune dacă ele nu se încheie cu: mie nu mia plăcut pentru că e cu țigani și Budai-Deleanu nu e un scritor pentru copi pentru că scrie prost și urât și despre țigani. În orice caz, mi-ar fi suficient și dacă cineva i-ar întreba astăzi cine a scris Țiganiada. Parol că nu știu. Viziru sigur o să zică ceva de Vârciu - că sunt pe același tronson: cântăreți actori, Temișan o să îl facă pe Rică Răducanu autorul epopeii iar Trăistariu cu siguranță o să ne răspundă ușor interogativ: Costi Ioniță sau Copilu? Copilu? Într-adevăr, dacă nu ar fi fost Budai-Deleanu, românul ar fi trăit mult mai fericit, ideea că țiganii sunt atestați până și în literatură adeseori tulburându-i nopțile. Eu personal în dimineața asta aș fi putut să îmi beau mult mai liniștit cafeaua dacă nu ar fi existat pe sticlă un anal-ist muzical (de fapt existențialist, pentru că raționamentele sale depășesc cu mult sferele muzicii) precum Viziru. Prezența sa m-a tulburat. Un băiețaș care nu s-a remarcat cu nimic în nimic, dar care a fost mereu prezent pe sticlă. Aveam eu niște colegi pe care astăzi îi suspectez că erau de fapt watcheri, care cum se întâmpla ceva special în zona în care coabitam erau prezenți. Se filma pe Dorobanți ”Alo, aterizează străbunica”, hop apăreau și ei în mulțime. Avea loc un accident, cei mai documentați în materie ghiciți cine erau? Trebuiau descărcați pepeni, hop apăreau și ăștia. Așa și Viziru. Trebuiau niște băiețași să pseudocânte, îl vedeai și pe Viziru. Era nevoie de un actor care să zică. Bună dimineața! sau Cât e ceasul?, rolul i se atribuia lui Viziru. Iar acum, Viziru acesta este și analist muzical. Și trage semnale de alarmă, ros pe față de invidia că el nu se găsește pe lista calificaților la preselecția pentru Eurovision 2012. Ce grozăvie, ce blestem pe România să fie reprezentată la Eurovision de o trupă care cântă în rromani. Pare articulat băiatul până când ne explică că același blestem s-ar repeta și dacă în locul celor de la Electric Fence am fi reprezentați de Cătălin Josan. Pentru că el nu este român, este moldovean!!! Asta m-a convins de intelighenția lui Viziru, de altfel român verde, fără nici o îndoială, după cum rezultă și din nume. Nepotu lu Gogu Viziru...

Din păcate, prezența lui Lucian Viziru pe sticlă este la fel de meteorică precum prezența sa oriunde, așa că să nu vă așteptați la consecvență. Data viitoare când îl vom mai vedea scremându-se să formeze sau să reformeze opinii va fi vorba de vreo eclipsă de soare sau de vreun pârș rătăcit pe DN1. Mi-ar plăcea să îl aud pe Viziru, nu vă mint, militând să fie scoasă înafara legii și ”Mica țiganiadă” a celor de la Phoenix, dar și filmul ”Șatra”. De asemenea și în ”Train de vie” filmul lui Mihăileanu, țiganii ar trebui înlocuiți cu niște români amărâți. Dar nu se va întâmpla acest lucru, pentru că Lucian Viziru, foarte consumat după talk-show-ul în care a explicat ce rău ar face României Electric Fence dacă s-ar prezenta cu piesa ”Șun ta” la Eurovision și-a luat o binemeritată pauză.

De fapt pe Viziru cel mai mult îl supără limba. Și manelele dacă ar fi fost cântate în rromani l-ar fi deranjat, firește, cântate în română acestea au devenit patrimoniu cultural național. Apropo de patrimoniul ăsta, poate că totuși, cineva ar trebui să îi explice lui Viziru că până la urmă scrierile în rromani, în maghiară, în germană, în sârbă, în rusă sau ucraineană de pe teritoriul României fac parte din patrimoniul cultural românesc. Pentru că ele aparțin unor cetățeni români, de alte etnii. Dacă respectivii emigrează, Viziru se laudă că sunt români de-ai lui, trend destul de specific momentului, mai ales că pe zi ce trece aflăm că tot mai mulți hollywoodieni sunt români de-ai noștri, dacă însă rămân în țară îi subminează supremația. Până la urmă, chiar dacă a fost supărat pe privighetoarea muzicii românești, recte Trăistariu, băiatul ăsta cu voce gâtuită de emoție mai ceva ca Fuego, Viziru recunoaște că a făcut lobby României cântând Tornero în italiană, ba mai mult, i-a făcut pe italieni să priceapă că și românii sunt oameni. După succesul lui Tornero în Italia, toți italienii se înghesuie să cunoască români. De altfel se și spune că mai nou italianul are o singură dorință arzătoare: să cunoască un singur român și să moară. Dar o trupă de români să cânte în rromani... așa ceva nu s-a mai auzit.

Ce rușine universală a produs Nat King Cole când a cântat ”Espanol”. Sau Sting cu al lui ”Fragile”. Ca să nu mai zic de Paul Simon pe ”Graceland”. Rușine pentru culturile lor!

P.S.

Propun ca în cazul în care Electric Fence câștigă Eurovision, Viziru să fie scutit de contribuția la acest eveniment. Până la urmă, ar trebui în cazul ăsta să plătească totul Electric Fence din buzunarul propriu, da? Pentru că eu nu am vrut să câștigăm concursul ăsta, da-o dracu de celebritate și de ieșire din anonimat. Dacă mă gândesc bine chiar nu vreau să știe Europa de noi. Noi îl avem pe Viziru, bun la orice. El poate să cânte, să joace un meci demonstrativ de tenis, să pupe o actriță și să îngaime raționamente. E tot ce ne trebuie. Și dacă chiar atât ne roade că nu avem și noi Eurovision la București, propun să organizăm noi un fel de festival iar interpreții din diverse țări să fie interpretați de Viziru cu peruci, fuste scurte și pantofi cu toc. Și unde Viziru chiar nu poate fi convingător, să îl susțină Trăistariu.

Lucian Viziru - românul nostru etern și universal.

Disidentul - un comis voiajor de succes

Totul pornește de la un raționament al lui Vasile Ernu, desprins din ”Născut în URSS”. Spune Ernu că "disidentul este primul produs al colaborârii dintre cele două sisteme, comunist şi capitalist. Cred câ este primul produs exportat de URSS pe care occidentalii nu numai că l-au consumat, ci i-au şi pus această etichetâ frumoasă. Disidenţa e o creaţie, un soi de limbaj comun al celor două sisteme care a fost întreţinut de ambele părţi. (...) Când URSS era vie, el era cel care îi împiedica să gândească, să scrie, cu toate că el, sistemul, era obiectul muncii, al cercetării şi al criticii lor. Acum, câ URSS nu mai există, ceea ce le stă în drumul liberei lor creaţii nu mai e URSS, ci lipsa sa." Într-adevăr, disidența ca popularizare a sistemelor închise este un adevăr de necontestat, de aceea, dincolo de ministere ala turismului dezvoltate special pentru popularizare, o disidență culturală în principal face cam toată treaba unui astfel de minister și încă ceva pe deasupra. De ce să aloci clădiri, personal cât cuprinde, cheltuieli pe salarii și de întreținere, câte și mai câte, când cel mai simplu e să te faci câteva clipe că nu ai fost atent și să deversezi în ”lumea bună” o mână de disidenți. E ca și cum ai arunca o căprioară printre lei. Dacă prin mega absurdul vieții capra scapă, atunci, în primă fază băștinașii se vor bucura de diversitatea cinegetică a zonei. Pe urmă vor umbla ca disperații după un țap, nu neapărat ca să îi ofere caprei satisfacție sexuală, cât mai ales pentru a se asigura de perpetuarea speciei. Când nu ai decât un exemplar ești incredibil de protector, pe urmă, odată cu înmulțirea pe bandă rulantă începi să iei în calcul și profitul. Pe măsură ce ne umplem de disidenți, scăpăm lejer de unii dintre ei, deja nefolositori la perpetuare.

Când nu ai nicio capră, atunci poți spune că ai într-adevăr o problemă. Poți să tunzi leii, să îi pui la cură și la o slăbire severă. Nu o să facă niciodată behehe, dar ai putea, eventual să îi dotezi cu un dispozitiv. Și tot nu îți ies capre. Cu o capră nu faci tu primăvară, dar ai măcar un sfert de material de studiu. Și pe urmă, populația ți se servește pe tavă, nimic nu te mai oprește să te implici în behaviorisme și alte curente care analizează din perspectiva ta specia. Capra este, dacă vreți un ambasador al celorlalte capre de pe continent.

La fel și disidentul. Ambasador neonorific și neoficial. Nu îi iese nimic dictatorului să eradicheze disidența, pentru că ar însemna că își anulează poate cea mai interesantă valență dictatorială. Și atunci dictatorii se fac că îi vânează pe disidenți, care, sunt utili într-un număr controlat. Prea mulți riscă să fondeze un stat în exil, pericol mare. Un disident este, vulgarizând nițel ca pipi de mâță - mimi siku. Marchează locul și îi oferă dictatorului la rândul său material de aprofundat pentru a-și păstra mai departe dictatura în pas cu moda. Statele gazdă de asemenea nu se vor grăbi să îi expulzeze pe disidenți, pentru că acest lucru le-ar nega egoul avansat, darnic și primitor. Și mai e și diversitatea culturală la mijloc. Părem cosmopoliți e bine!

Dă bine să cerem cetățenie țigănească, are un aer exotic și altruist. Vine disdentul la tine acasă, la ușă. Măcar odată în viață uită că obișnuiai să îi alungi pe colindători. Cine știe, poate că disidentul-colindătorul îți va oferi o surpriză neașteptată. Îți va vinde ceva și nu îți va cere niciun bănuț. Poate doar un păhăruț cu lichid. Mai toarnă domnule gazdă, mai toarnă un pahar!

A man you don't meet everyday

Probabil cei mai religioși dintre voi îi simt prezența la tot pasul. Ceilalți ne mirăm atunci când îi simțim răsuflarea divină (ușor halenică), însă lucrul ăsta ne marchează ore întregi, luni întregi, poate chiar ani...

Nu, nu este vorba despre dumnezeu, ci despre un anumit tip de om. Omul perpetuu, omniprezent și atotinfluent. În mod normal ar trebui să existe unul singur, cam la vreo mie de ani, prezența simultană a mai multora putând duce la adevărate crize în rândul ordinii universale. Eu unul vreau să cred că acesta se produce în serie unică, iar apariția sa universală este rodul unor ciudate înlănțuiri de evenimente. Omul ăsta despre care vă vorbesc știe tot, a văzut tot și întregul microcosmos îi stă la degetul mic. De exemplu, dacă cineva, cu care întâmplător a avut de-a face iese de-odată în față, motivul este EL. În urma unei discuții, omul de care vă vorbesc i-a sugerat acestei persoane că ar fi bine să facă ceva să se distingă. Nu contează că se remarcase mai demult, faptul că acum ieșirea aceasta a devenit publică i se datorează LUI prin excelență. I-am zis eu să nu mai stea așa și să facă ceva... Și te privește cu profund subînțeles.

Individul de care vă vorbesc a văzut toată lumea. A văzut Cuba. L-a văzut și pe Fidel Castro, pe care, recunoaște totuși că nu l-a cunoscut personal. L-a cunoscut însă personal pe fratele lui ”Fideluță”, cum începe să îi spună. Mai mult, a fost chiar prieten bun cu fratele lui Fideluță care venea la el și îi cerea whisky, spunând că ”noi suntem săraci”. Ce om era fratele lui Fideluță. Și Fideluță nu era așa cum îi vede lumea, ce tip nemaipomenit! La un moment dat, când vorbea public despre oamenii dintr-o bucată, despre cei care nu se dau în lături de la nimic și care îți spun baiul lui verde în față el știe că făcea referire la el, fiindcă aflase de la fra-su. De la fratele lui Fideluță. Cu Maicăl Gecsăn a vorbit așa cum vorbește acum cu tine, ca de la om la om. Înclini să îl crezi, fiindcă, leșinat de la halena gurii sale ajungi să te întrebi dacă nu cumva de aceea purta Maicăl masca aceea textilă pe față și pe nas. Atunci l-a certat pe Maicăl că nu lasă copiii în pace și Maicăl i-a spus că nu e adevărat. Așa și era, nu era adevărat. El este omul care i-a făcut prankuri Doinei Badea și Margaretei Păslaru. Cu una a rămas prieten iar cealaltă trăiește în străinătate. Îl poți bănui că șterge urmele. Nici un tip celebru nu i-a scăpat, iar anumite gesturi ale acestora, pe care le reții, sunt întotdeauna rodul prezenței sale în peisaj. Este inutil să vă mai spun despre efectul său asupra femeilor. Toate i s-a oferit până acum GRATIS. Nu femei de rând, ci cele mai cele. Multe dintre ele chiar de față cu soțul, care, blazat, i-a lăsat să își facă de cap și, la finele exercțiilor fizice aștepta cuminte, în banca lui, în sufragerie, cu o bere în față.

Un amestec ciudat de Mafalda, Oracol și Superman-pensionat-pe-caz-de-oboseală-cronică. Memory man. Un soi ciudat de superhero care ucide lighioanele cu o simplă rememorare. Interesant este că niciodată nu produce amintiri despre cei din preajmă. Capul său este ca o uzină, trebuie să dea ceva luni la paleți până să genereze ”amintirea”. Niciodată amintiri despre cei din preajmă. Dacă prin absurd i l-ai aduce pe fratele lui Fideluță, ți-ar spune cu un soi de înverșunare de taină că acesta de fapt nu este fratele adevărat, adevăratul frate al lui Fideluță a fost împușcat pentru că nu era întocmai comunist. Evident, fusese împușcat după ce îl prinseseră bând o bere cu EL, după ce făcuse de rușine partidul și poporul cubanez, motivând cererea de whisky prin acel ”noi suntem săraci”.

O fi omul cel mai întâlnit element din Univers, după azot, dar pe omul ăsta de care vă vorbesc eu ai șansa să îl vezi o dată în viață. Și atunci trebuie să fii foarte hotărât asupra deciziei tale: fie asculți până la epuizare cum prezența sa universală a influențat lumea, fie îi întorci spatele și trăiești mai departe cu regretul că nu vei afla niciodată dacă Elvis a murit sau încă mai trăiește. Poate în Cuba...

Artistul român pentru eternitate...

Să vorbim puțin despre artiștii români de ieri și despre cei de azi. Dacă mă întrebați pe mine vă voi răspunde că nu s-a schimbat mare lucru în ceea ce privește profilul sau îndrăzneala acestora, și nici măcar în ceea ce privește mediatizarea și popularizarea lor. Nu pot spune că astăzi artiștii din provincie sunt mult mai vizibili decât erau în perioada comunistă.

Atunci exista cel puțin iluzia vizibilității. Îi vedeam la Cântarea României. La sărbătorile mai speciale. Pentru mulți cele cinci minute de sticlă erau suficiente pentru a hrăni egouri încă un an. Apar și astăzi pe sticlă, dar după un algoritm care ridică la statut de condiție obționalul. Posturile de nișă. Vrei să te uiți, îi vezi, nu vrei, habar n-ai că ei există. Prin posturi de nișă includ aici și TVR Cultural și TVR 2, alături de Mynele și de Taraf TV. Până la urmă toți cei care ne uităm la aceste canale, suntem într-un mod pervers legați între noi prin iubirea de nișă. Mai există perspectiva vizibilității și în tabloidele de scandal, și pe posturile care alimentează aceste tabloide. Aici artiștii noi ar trebui să se bucure că au acces la celebritate. Dacă nu ai succes cu vocea ta, măcar cu alt organ să-ți pui în lucru coatele și să accezi la celebritate. Îmi amintesc de o artistă care în anii 80 a fost exclusă de la Mamaia pe motiv de curvăsărie cu străini. La începutu anilor 90 aceasta ar fi fost șefă de promoție. Iar respectiva guristă, care astăzi, paradoxal, este un nume mare în România a reușit să iasă în față exclusiv prin talentul ei și nu prin ”calitațile” care au declasat-o în 80...

Am ajuns, voit, la un topic drag mie: seriozitatea. Sunt cei de astăzi mai serioși decât artiștii de pe vremea lui Ceaușescu? Ei bine, nu. Categoric nu. Au în mod cert o deschidere mult mai mare la nou și o libertatea incomensurabilă, dar mai serioși, în numele lui Trompi, NU. Moșteniserăm în anii aceia, pe filon sovietic o anumită deontologie a artistului iar lucrul acesta a primat. Dacă în particular mulți te surprindeau prin libertatea asumată, în câmpul muncii erau de o meticulozitate bolnavă. Evident că și cei din jurul lor trebuiau să să se comporte pe măsură, pentru că altfel nu se putea. Îmi amintesc din nou că la televiziune existau acele ”burdufuri” în care cu zile bune înainte artiștii repetau. Îmi mai amintesc că o actriță cunoscută astăzi, în anii 80 ”wonderchild” la pupat ceaușeștii - omologul feminin al lui Duban era muștruluită sever de regizor pentru că venea la filmări cu hainele descusute. Astăzi nu mai putem vorbi de așa ceva.

Am avut zilele trecute bucuria să lucrez cu doi artiști români: unul din anii 80 și altul de la sfârșitul anilor 90. Primul a funcționat ceas, ireproșabil. A respectat cu strictețe programul impus, la minut, fără nici cea mai mică scuză, care, între noi fie spus, datorită vârstei i s-ar fi cuvenit. Deschis la sugestii, dar argumentând întemeiat în favoarea conservatorismului său, umil și totodată de o erudiție uimitoare. Singura acuză adusă acestuia ar fi putut fi didacticismul. Mulți ne-am simțit ca la curs, dar ca la unul la care te duci jurându-ți că a doua oară nu vei mai repeta greșeala și pe care îl vei frecventa la nesfârșit. Gestul ca acest om să îți dăruiască la un moment dat munca sa este copleșitor, rămâi cu senzația că ai primit cadou un unicat. Și încă ceva. Toate cunoștințele și talentul său se revărsau oarecum firesc, fără nici cea mai mică undă de hatâr din partea artistului. Întreaga sa prestație era o poveste și nicidecum o interpretare de lux.

Cel de-al doilea artist a funcționat totalmente invers. Deloc punctual. Recordul întârzierilor a fost de 25 de minute iar asta pe fundalul unui discurs obsedant despre valoarea sa ca artist și respectul acordat de sine însuși artei sale. Când îți pui în pericol punctualitatea prestației, permiteți-mi să mă îndoiesc de sinceritatea acestui tip de artist. Cu atât mai mult cu cât trâmbițează sus și tare despre valoarea sa de artist ieșit din comun. Lucrurile ăstea mă scot din sărite. Sigur, mă bucur că au libertate totală în performanța lor, că dacă apar pe scenă în papuci de baie chinezești și cască de baie de la Marriott, transparentă, pe cap, o pot face, că pot veni la un concert cu etichetă și după, la recepție să umble după ei cu gențile de voiaj pline cu CD-uri de vânzare, dar asta nu mă oprește să îmi amintesc că ”strămoșii” lor nu își permiteau astfel de derapaje.

Poate că din sală lucrurile se văd altfel. Acesta este și motivul pentru care nu am divulgat nume. Să lăsăm publicul să se umple de arta artistului român, fie el de rit nou sau vechi. Pentru că altfel ar trebui să îl aducem în actualitate pe Croce. Și pe mulți alții. Și nu aș vrea, sincer să vad stațiile de metrou și de autobuz pline de artiști, cu șapca în mână.

Marian Vanghelie iese din clozet cu ajutorul Oanei Niculescu Mizil

În imagine: Oana Niculescu Mizil şi trei bărbaţi: soţul ei, Marian Vanghelie (amantul) şi soţul acestuia. De la dreapta la stânga sau de la stânga la dreapta, nu mai are nicio importanţă, câtă vreme toţi o au ca numitor comun pe doamna pe care o cheamă ca pe oraş. Poate că importanbţa există doar la nivel gramatical sau lingvistic, dar chiar nu mai contează. Acum, cu acest document în faţă pot să declar mândru că am avut dreptate, da, Marian Vanghelie e gay.

Şi dacă nu mă credeţi, iată ce declară aici chiar Oana Niculescu Oraş: "Atât eu cât şi Marian ne-am separat de soţii noştri şi suntem în relaţii foarte bune cu ei ", a spus Niculescu Mizil pe blogul personal. " Adică ea de soţul ei şi el de soţul lui. Mi se confirmă aşadar bănuiala pe care am început să o am de când l-am auzit prima oară pe Vanghelie rostind chestia aia cu "google". El săracu a rostit corect şi cu mesaj, chiar "cacăl", noi însă ne-am grăbit să interpretăm ca pe "gagăl".

Mai am puţin şi mă voi bate în previziuni cu Carmen Hara! Mi-ar plăcea să o văd pe Hara, cum, la final Champions League cu Rapid, la 3-0 pentru giuleşteni aceasta pronostichează victoria Rapidului. Nu mă interesează că până acum nu a făcut decât să abereze, pentru asta sunt gata să o absolv...

Jurnalistul şi subiectul, baba şi asbocimentul

Cred că jurnalistul este ca frizerul. Un frizer bun îţi conferă un cap nou, unul prost ţi-l reconferă pe vechiul cap sau îţi reconferă capul pe care nu ţi-l doreşti. Scapi doar dacă ai pretenţii mici: un numero 1 sau un zero. De asemenea tot frizerul te poate ajuta să arăţi mai inteligent decât eşti sau la fel de inteligent ca Fuego. Văd interviuri moderate de Cătălin Ştefănescu, Viorel Gaiţă, Eugenia Vodă (uneori) sau de Cătălin Bordea (Jurnal de Bordea), în care invitaţii par din cale-afară de inteligenţi. Pe urmă, aceiaşi oameni, la alte interviuri mă fac să plâng. Îmi dau seama că trăim în plină industrializare mass-media, unde invitaţii noştri devin nişte copii. Oamenii din presă au puterea să îi cizeleze să îi înveţe să sugă, să muşte, să dea pârţuri şi să facă pipi de la linie până la gard. Zici că ziariştii noştri sunt John Locke (nu ăla din Lost!!!), le dai materialul şi îl şlefuiesc, ca masonu, numai că ei lucrează ziua. Dacă dai peste ziaristu lui peşte prăjit de la unul dintre aceleaşi tabloide ţi-ai cam pus-o. De fapt ideea e că ieşi oricum într-un mare fel dar pentru alţii. E ca şi cum ai trage peştişorul de aur şi îi zici dorinţa: fă-mă să mă iubească femeile! Şi pe urmă nu mai scapi de femeia cu barbă şi mustaţă şi altele ca ele. Că ai zis femei, la plural. Ziaristul deştept te vinde la deştepţi, ziaristul prost la femeia cu barbă şi mustaţă.

Alex Velea mi se părea un băiat deştept. Deştept, nu foarte deştept, un fel de negru dar nu foarte negru. Asta până am apucat să citesc o declaraţie dintr-unul din tabloide: "Imi plac foarte mult copiii. Daca as avea cum, as adopta multi copii si as avea grija chiar si de un unul bolnav. Daca as avea bani multi, multi, as adopta multi copii si nu asa, de fita, ci ca sa-i vad cum evolueaza", a declarat Alex Velea pentru Music Channel. În profunzime Alex a zis ceva de perfect bun simţ: dacă aş avea bani mulţi, mulţi, aş adopta multi copii. Mulţi ăsta îl exonerează de gândurile noastre necurate. Cu toate acestea deschide şi o portiţă către o tâmpenie de ecuaţie (am fost infect la matematică!) cu nişte chestii comune care se anihilează între ele. Adică "mulţi-toţi" şi tăiem. Şi rămâne "dacă aş avea bani i-aş cheltui pe copii". Adică Alex nu are bani? Nu are deloc? Dacă nu am bani deloc nu adopt deloc copii. Asta e ecuaţia în oglindă, cu minus... Aşa cred că e Alex, numai că dacă îi ia interviul un tip iscusit îl poate ajuta să nu mai pară ipocrit. Dacă i-l ia jurnalistul căruia dacă spui "frunză" trebuie să i-o şi araţi, atunci iese cam cum a ieşit Alex prima oară la lumină. Adevărul pur, gol-goluţ, dracu negru.

Mişto e că, parcă simţind că a dat cu mucii în piure, Alex completează: să-i văd cum evoluează. Nu mă înnebuni, măi, DarwinMic. Să vezi cum evoluează copiii? Vroiai să zici că nu eşti pedofil, sau adeptul "pisicii bonsai". Aici îl cred, nu e, dar e altceva şi mi-e frică să merg mai departe. Fie cum zici tu, poneiule mic!

Dansează băiete, dansează!

Românii, mai săraci fără Bendeac

Să facem un exercițiu: să presupunem că sunteți străini, prin urmare și eu o să uit că dacă ați fi străini nu ați avea cum să înțelegeți cele scrise de mine în românește, așa că voi pretinde că înțelegeți tot ce scriu. Bun. Deci sunteți străini, ajungeți în România și citiți în presa noastră că: ”Mihai Bendeac a dus foarte sus ratingurile emisiunii sale şi a dus la apariţia unui adevărat fenomen, după ce personajele interpretate de el au lansat replici memorabile.” Care e următorul pas pe care îl veți face? Veți căuta un suvenir cu Bendeac: tricou, cană, chiloți, căciulă, orice. Nu numai că nu veți găsi, dar atunci când veți întreba lumea pe stradă de Bendeac toți vor ridica din umeri, vă veți lovi de un zid de ignoranță cam cum mi s-a întâmplat mie în Varșovia căutând vechiul și prezervatul zid al ghetoului, bănănăind prin zonă. Deși eram la câțiva metri de el, localnicii habar nu aveau unde e. Cum nu sunteți români nu veți ști să întrebați de: ”nuștiude-astea”, și de aici eșecul. E ca și cum acum mulți ani ați fi cerut relații despre Mugur Mihăiescu. Dacă ați fi folosit cuvântul magic, Garcea, altfel ar fi stat treaba, dar cum nu sunteți români - eșec total. Așadar vă întoarceți acasă cu buza umflată. Vestea bună pe care v-o dau este că, ”totuşi, actorul a hotărât deja că, la un moment dat, va veni şi vremea retragerii, tocmai în America”.

Americani, vine muntele pe Tărâmul Făgăduinței! Problema voastră este ca și rezolvată, în curând memorabilia cu Bendeac va curge gârlă. V-ați scos! Puneți bani la ciorap, pentru că distracția asta nu va fi ieftină. Plus că, datorită tehnologiei moderne, totul va fi în 3 D de la bun început. Bendeac în 3D! Să moară Jim Carrey de ciudă, nu alta. Ar trebui acum să fiți fericiți că nu v-ați luat suveniruri cu Bendeac și că din banii de buzunar ați cumpărat Eugenia (chiar dacă de rit nou) și pufuleți. Vă veți bucura la ore eclectice de Bendeac în casele voastre, însă ceea ce veți vedea pe ecrane este înșelător, pentru că umorul de acum al lui Bendeac nu mai are nici o legătură cu acela care l-a făcut celebru la În puii mei.

Exercițiul s-a încheiat. Nu sunteți străini, ci români. Aveți la discreție Eugenia și pufuleți și cu puțin efort, nopțile, prin Dorobanți chiar și pe Bendeac, căruia îi puteți cere direct de la sursă un suvenir. Grăbiți-vă pentru că numărătoarea inversă a început, așa că profitați de marele artist cât mai este printre voi. Eventual rugați-l să vă semneze autografele cu nuștiude-astea. Pentru că: "peste două săptămâni începe numărătoarea inversă a show-urilor mele până la retragere. Aşa cum am anunţat, oricare ar fi ratingurile, oricât de amplu ar deveni fenomenul 'În puii mei', din 2014 show-ul îşi ia adio. Asta nu înseamnă că mă evapor. Voi continua să realizez două mari show-uri de televiziune pe an (de Revelion şi de Paşte), voi face teatru, film şi voi locui câteva luni pe an în State, pentru a mă perfecţiona. Când începem să numărăm emisiunile de la 50 în jos, aţi vrea ca fiecare show să aibă o temă?" Vă rog încă ceva, păstrați-vă calmul la faza cu cele două mari showuri, și să nu dramatizăm. Ceaușescu făcea tot două mari showuri, unul de Revelion, cînd ne ura de sănătate, de una și de alta și altul de 23 august, când ne ura de asemenea, și tot am mers mai departe. Eventual, la cererea publucului Bendeac s-ar putea să cedeze și să accepte un al treilea și poate al patrulea astfel de show monumental, pe același interval orar cu meciurile de fotbal ale naționalei noastre, sau cu X Factor de România. Eu zic totuși să nu încercați să îl opriți pe Bendeac și să îl lăsați să plece în America. Fiți siguri că se va întoarce, poate mai repede decât vă așteptați, pentru că, noi românii, facem o sărbătoare din orice.

Lucian Mândruţă, victimă a femeilor din vecinătate

De fapt, nu ştiu câţi şi-au dat seama de faptul că Lucian Mândruţă este în realitate o victimă. O victimă a femeilor din viaţa lui. Mai întâi fuse Andreea Esca. Lucian Mândruţă era, lângă Esca o prezenţă masculină. Atât şi nimic mai mult. Apoi soţia. O doamnă doctor. Iarăşi, Lucian Mândruţă s-a lăfăit liniştit la umbra titlului de "domnul doctor". Domnul Doctor Lucian Mândruţă. Pe urmă a apărut amanta. Clar ca lumina zilei, Mândruţă a fost şi de data asta o victimă, pentru că nu şi-a înşelat benevol soţia, ci în urma hărţuirii necontenite a amantei. Pe urmă iarăşi, constrâns de împrejurări, a făcut ce ştia mai bine. A ieşit pe post şi şi-a clamat postura de sex slăbit, atunci când şi-a cerut scuze soţiei în direct, la TV. De teamă să nu mai fie încă o dată hărţuit, acceptă să facă mai departe televiziune. O emisiune în care stă la şuetă cu vedete, în cada de baie. Dar nu oricum, ci îmbrăcat. Aproape de bondage, în orice caz sado-maso fără nicio îndoială. Recent, Lucian Mândruţă nu s-a putut abţine şi a sărit la jugulara Alinei Plugaru, fostă porno-star. Motivul? Se simte hărţuit de această, acum însă pe Twitter. Iată declaraţia sa:
„Alina, mă urmăreşti degeaba. N-ai ce învăţa de la mine. Singura poziţie nouă pe care o ştiu e cu cartea pe toaletă. Dar e posibil s-o ştii şi tu, în versiunea cu revista de modă.“

Poate că a venit vremea să-i explice cineva lui Mândruţă că raţiunea acestui twitter este "să fii urmărit". Altfel de pomană mai ai cont de twitter. Este ca şi cum s-ar fi dus la un bordel pentru a avea ocazia să spună tuturor că acolo a fost abuzat sexual. La fel şi cu Twitterul. Nu ar fi exclus ca Mândruţă să umble cu Alina Plugaru, şi pentru a nu bate la ochi a introdus textul ăsta. În orice caz, ce îmi place la Mândruţă este stofa de intelectual, mai ales atunci când se laudă cum citeşte el literatură de valoare pe căcăstoare. În orice caz, din text rezultă că a descoperit-o de curând. Şi mai rezultă ceva, în completarea celor spuse de mine, anterior, când vă spuneam că Mândruţă este supus femeilor din imediata sa apropiere. Nicio femeie nu are ce învăţa de la el. Există oricum şanse ca Mândruţă să se dezvolte în continuare ca individ, ca autodidact în măsura în care va explora noi şi noi poziţii. Cum ar fi: "cu cartea de identitate sub pernă".

Go for it, Lucian!

Dan Bittman, zis și ”rock", între Iosif Sava și Sfântul Sava

"Muzica e dată de inspiraţie, dar eu am altă părere. Nu-mi doresc să ajung ca Mick Jagger, de la Rolling Stones. Aş fi preferat să fiu un Kurt Cobain, un Janis Joplin sau Jimi Hendrix decât să fiu Mick Jagger, nu e genul meu. Deşi îi admir pe cei care o fac - chiar trebuie să vină Tom Jones şi abia aştept, am luat bilete în primul rând. Am de multe ori senzaţia că muzica e legată de energie, de tinereţe, de prospeţime şi la un moment dat trebuie să mă retrag. Vin dinurmă oameni talentaţi, frumoşi, care au multe de spus. Tu ai avut şansa ta, ai spus 10, 20, 30 de ani, gata. Pot să le arăt şi în continuare drumul, dar din spatele scenei. Nu trebuie să te dai la o parte de tot, poţi să o faci şi în altfel". E declarația zilei, care completează postul anterior, cel legat de cultura muzicală a copiilor noștri, sau mai degrabă incultura lor muzicală cultivată de părinți și care îi aparține lui Dan Bittman. După acesta citire, Tom Jones este peste Mick Jagger. Peste Cobain, Joplin sau Hendrix este doar dintr-un anumit punct de vedere - este viu, îi dă prilejul să îl vadă în concert, ba mai mult, să stea chiar în primul rând. De fapt, dacă recitesc axioma Bittman, nu fărâma de viață este definitorie în alegerea modelelor. Argumentul meu este simplu: cei trei i se par revoluționari în muzică, Jagger nu! Nimic mai fals. Atunci probabil că îi venerează pe cei trei pentru prestația scenică. Mick Jagger îl sperie, îl face să realizeze că i-ar fi fost imposibil să depună energia lui Mick pe scenă, preț de 120 de minute de concert. Dacă ar fi fost altfel astăzi am fi ascultat ”Moves like Joplin” sau ”Moves like Cobain”, nu ”Moves like Jagger”. Și totuși, dacă i-a ales pe cei trei numai pentru că numele acestora sună eclectic? De ce nu a zis că îl are model pe Brian Ferry sau pe Bob Dylan, cel puțin din punctul de vedere al motricității aceștia fiind doarte apropiați de idealul scenic al lui Bittman? Pentru că sunt vii.

Așadar la următorul concert în România al lui Jagger, cu sau fără Rolling Stones, din primul rând va lipsi Dan Bittman. Tristețe mare. Promoterul concertului va simți acut la buzunar această absență. Poate că ar trebui ca cineva să îi explice lui Bittman că ceea ce face el de ani buni nu este rock. Și dacă nici măcar nu se leagănă pe scenă (”to rock”), atunci impostura este totală. Dan ”Rock” Bittman... wtf... Poate că ar trebui ca cineva să îl întrebe pe Bittman dacă el crede că Jagger sau chiar Tom Jones sunt conștienți că și el există, ceea ce mă face să mă întreb dacă extratereștrii știu că pe undeva, într-o anumită galaxie existăm și noi. Mai mult, că ni-i imaginăm în fel și chip și de câteva ori pe an (Helloween și serbări școlare de tip carnaval) chiar ne îmbrăcăm ca ei. O să vă grăbiți să îmi spuneți că bat câmpii, că sigur că extratereștrii știu de prezența noastră, doar și-au trimis spionii după noi. Vă voi combate cu un argument stupid, dar real. Nu. Cei care au venit pe pământ nu erau de-ai lor, sau altfel spus, erau de-ai lor în măsura în care și Dan ”Rock” Bittman este un cântăreț de rock!

Preţioasă chiar şi la WC...

Citesc aici următoarea maximă: "Sunt obişnuită să dorm singură. Când e cald, dorm mai mult dezbăcată. În rest aleg lucruri fine. Am învăţat de la mama mea că este foarte important să fii preţioasă chiar şi atunci când dormi."

Avem de-a face cu o comoară la casa omului. Problema este ca nu care cumva să şi-o fure la un moment dat, dacă tot e atât de preţioasă (de la mz Evil Twin). De fapt nu e o comoară, pentru că o posibilă convieţuire cu duduia asta ar presupune din oficiu un apartament cu cel puţin două camere, şi în nici un caz o garsonieră. Dacă pe vremuri femei emblematice deveneau visul oricărui student, sărac sau oricum precar financiar, astăzi timpurile s-au schimbat. Nu mai poate tânărul intelectual să viseze la un concubinaj cu Lavinia Pârva (nu mă întrebaţi cine e pentru că nu v-aş putea răspunde), pentru că duduia doarme singură. Singură dar goală.

Acum se aud suspine în rândul studenţimii. Pentru că fata e preţioasă chiar şi atunci când doarme. Bănuiesc că e vorba de faptul că nu sforăie. Sau acest lucru se întâmplă numai când e frig, deseori iarna. Vara sforăie. Dar vara studenţii pleacă acasă şi o lasă pe Lavinia Pârva să dea de mâncare la pisică şi să ude florile...

People I hate... lately

Da, în ciuda pacifismului meu aproape religie, iată că vă voi face o surpriză şi vă voi devoala câteva aspecte care nu îmi fac cinste. Nu îmi fac cinste deloc. Aspecte care mă retrogradează la statutul de fiară, de individ antisocial şi de nedorit în preajmă. O să mă numesc, pentru moment, Vasile Sensual Cel Care Urăşte. Iată şi persoanele pe care le urăsc:
1. Şoferii dobitoci lângă care trebuie de multe ori să mă aflu. Genul care, după ce că încalcă flagrant legile de circulaţie, tăind pe interzis o intersecţie aglomerată, la un pas de a fi tamponaţi de tramvai se trezesc vociferând, uimiţi: ăsta de unde a mai apărut.
2. Toţi cei care îl consideră pe Mihai Bendeac comic. Poate că ar trebui să îi mulţumesc totuşi lui Bendeac că datorită lui îi evit cu uşurinţă pe toţi cretinii care se declară fanii săi.
3. Băieţii care consideră că Martinovici şi Stanca meritau roşu. Lor nu le-aş dori decât să se afle într-o situaţie similară cu Galamaz. Şi eu să fiu pe acolo. Şi să mă uit la ei şi să le zic, râzând: mamă da ce v-a cârpit. Sau: de ce aţi închis ochii când v-a pocnit. Şi să nu fac nimic. Să nu mă bag. Să nu intervin. Să argumentez cu: ar însemna că comit o infracţiune.
4. Pe toţi cei care au început să bea Pepsi după ce au văzut-o pe Inna îndemnându-ne să participăm la respectiva campanie. Sunt exoneraţi cei cu capul mic, de bibilică. Ei au o scuză, speră probabil că după o cură de Pepsi vor avea un cap frumos, ca al Innei. Dar ce cap frumos răsare, e al meu, al meu e oare? Sau: şi totuşi are cap frumos...
5. Doamnele care cred că Fuego este un bărbat şi care visează că, într-un fel sau altul, într-un moment sau altul din viaţa lor ar putea avea o legătură trecătoare cu aceasta. Cu Fuego, vroiam să spun. Singura scuză pe care i-aş găsi-o femeii care m-ar refuza, şi care până în prezent nu s-a inventat ar fi să îmi spună că nu sunt "drăguţ" ca Fuego. Pe ea aş ierta-o, posibil să îi dăruiesc chiar flori, cu soţ, de ziua femeii.
6. Pe toţi cei care au pe noptieră cărţile lui Dostoievski. Chiar şi pe cei care ascund, sub coperţile cărţilor lui Dostoievski romanele roz ale Danielei Steel, rudă cu Titus.

Deocamdată atât. Pe măsură ce se mai strânge nu voi ezita să o expectorez. Despre ură era vorba.

Erou post-mortem

Citeam ieri seara câteva aberații despre ”eroii zilelor noastre”, caracteristici, semnalmente sau reacții adverse. Evident, avem de-a face cu o o exagerare a civismului, care la un moment dat începe să arate urât. Bineînțeles că acest lucru se întâmplă tocmai pentru că ducem din ce în ce mai multă lipsă de implicare, dar și pentru că există mai departe subiecte care ne sensibilizează, iar ăsta cu eroul de lângă noi mai trezește încă multe suspine, vezi ”șeful sectorului suflete”, nea tăticu, sau regretatul Corado Negreanu în halat de atelier. Pentru cei din generațiile mai tinere, Corado Negreanu nu are nici cea mai mică legătură cu Corado Cattani și nici cu Daniel Negreanu. Corado Negreanu, actor specializat în roluri de comuniști înțelegători, trecuți de vârsta a doua, care cu un simplu sfat putea dezamorsa conflicte mai ceva ca în Golf.

Așadar despre eroi. Se scriu pe bloguri vrute și nevrute, mai că ai zice că la noi pe lângă codriii verzi de brad și câmpurile de mătase, cresc 2-3 eroi prin case. Acum trăim o nouă modă: eroismul. După un cioban prevăzător (nu aș zice și clarvăzător) care trăiește o relație mai specială cu oaia dumisale și un meșter care își zidește femeia născătoare ca să primească bravo-bravo de la domnu', am ajuns să ne întrebăm dacă Toma Alimoș era mai mare eroul decât Andone când și-a dat pantalonii jos. Serios vorbind însă eroismul ăsta nu e o treabă deloc ușoară. Ca să fiu mai clar o să vă relatez iute două întâmplări. Acum mulți ani cuiva, care stătea pe refugiul stației de tramvai i s-a părut că poate deveni erou. A zărit o fetiță care traversa strada, pe zebră, amenințată de o mașină care venea în viteză, a făcut doi pași ca să o tragă pe fată numai că, împiedicându-se în marginea bordurii s-a aruncat cât era de lat peste copil. Șoferul care intuise impactul cu copilul schimbase ușor banda, nu însă suficient pentru a-i evita pe cei doi care au aterizat în fața lui. Eroism de înaltă clasă. Un altul, vrând să demonstreze ceva lumii întregi s-a cocoțat pe vârful blocului și și-a dat drumul. Ar fi putut deveni erou, un soi de portavoce a disperării dacă în cădere nu s-ar fi prăbușit peste o babă care venea acasă de la piață cu laptele în sacoșă. Eroism fără discuție.

Și uite așa m-am trezit întrebându-mă: până la urmă ce te poate transforma din om de acțiune în erou, pentru că e clar, nu sunt totuna. Cele anterioare mă fac să mă gândesc la ceasul rău, la un anumit concurs de împrejurări care te pot distinge, fără ele, eroismul tău rămânând o simplă acțiune. Atât de mulți factori, atâta subiectivitate e la mijloc că devine practic imposibil să mai fii erou al zilelor noastre. Să spunem generic că este vorba despre bad timing. Nu e ușor să trăiește cu un erou în imediata ta apropiere, eroul de la scara B. Sinucideri în lanț și lovituri de apartament. Vei descoperi imediat că ”eroul” are un coș pe nas, pute sau are o sensibilitate crescută pentru femeile căsătorite. Numai timpul prezervă eroismul. Singura ta șansă să devii erou este moartea. Ai întins bocancii și ți-a sărit un nasture la cămașă. Sub nasture, bluza lui Superman mulată pe corp.

Cred că Superman, eroul de azi, sau Batman au murit de mult. Altfel nu am fi atât de liniștiți la gândul că cineva e mai bun ca noi. Sau Zburătorul. Toți aceștia au intrat de mult în descompunere.

Serghei Mizil și Cristea ”Măgărușul” - show-trotterii perioadei de criză la români

Mă uit ocazional la TV. Mă întâlnesc constant cu două personaje pe care, personal nu le înțeleg. Primul este Serghei Mizil, cel de-al doilea Eugen Cristea ”Măgărușul”. Îmi amintesc de anii 90 când invitații sau moderatorii mă făceau să îmi doresc să le calc pe urme: CTP, Dinescu, Liiceanu, Patapievici, Pleșu, Exarhu, Gheorghe, Răzvan Teodorescu, Tudor Octavian și mulți, mulți alții. Oamenii ăștia nu au decedat, nu au fost trimiși în gulag. Sunt mai departe printre noi, nu însă și pe sticlă. În schimb îi avem pe sticlă pe Mizil și pe Măgărușul și oricât m-aș chinui nu pot înțelege ce anume îi face pe aceștia interesanți, care este valoarea acestora?La oricare dintre cei citați anterior puteam să vin cu o notă explicativă: un jurnalist nedus la biserică, un poet și un convorbitor mucalit, un filozof, alt filozof, un estet, un om de radio, un istoric de artă, un scriitor și tot așa. Despre cei doi ”show-trotteri” ce pot spune. Prin ce se distinge Serghei Mizil de un interlop șucar? Probabil pentru că Mizil îl joacă și pe actorul. Din când în când. Și prin limbaj. În rest, îi recunosc pitorescul unui astfel de personaj, pitoresc care se consumă rapid, într-un talk-show. Și gata. Atât.

Când vine vorba de Măgăruș groaza este mult mai mare, asta pentru că teoretic acesta se prezintă drept ”actor”. Dacă treci de misterul importanței acestui personaj vei descoperi că este caracterizat de anumite calități, iar cea mai importantă este un raționament naiv, care îi guvernează întreaga existență. De pildă, într-un interviu mai vechi Măgărușul își proba dragostea aproape paternă față de Andrei Duban prin faptul că Duban este iubit în familia Măgărușului chiar și de soția acestuia, Cristina Deleanu, cu atât mai mult cu cât aceasta a și jucat într-un film rolul mamei. WTF? Prin analogie și Sergiu Nicolaescu a fost urât toată viața de Gigi Dinică, mai ales că acesta a jucat în numeroase filme rolul unui răufăcător. Zilele trecute l-am auzit pe Măgăruș povestind de ce a plecat în Mall. Ei bine, după cum vă așteptați, Măgărușul are un raționament inefabil, care ne lasă pe toți cu gura căscată. Măgărușul și soția s-au dus în Mall nu pentru că le-ar plăcea, nu, nicidecum, nu dă bine să declari că îți place în Mall, pentru că intri în rândul celorlalți. E bine să te distingi, iar în cazul Măgărușului aceasta vine prin intermediul pickamerului. A ajuns în Mall pentru pickamerul din coltul străzii i-a tulburat liniștea. Interesant nu? În orice caz, încurajator pentru Măgăruș este alegerea. A ales Mall-ul în defavoarea unui psihiatru sau a unui neurolog. Argumentele Măgărușului îmi sunt clare. De ce ne-ar mai trezi interesul raționamentele acestuia?