Au mai rămas trei zile până la surpriza de vineri!!!

Dragilor, dragelor, e bine să ştiţi că, în mod normal, vineri după orele prânzului există mari posibilităţi să vă dau o veste interesantă, dacă nu pentru toţi, cel puţin pentru unii dintre voi. Nu pot să vă spun decât că lucrul acesta pe unii îi va surprinde şi pe alţii îi va mulţumi în totalitate. Nu cred însă că va fi cineva totalmente nemulţumit de acest lucru.

Nu pot decât să vă invit să intraţi din nou vineri, după-amiază, dacă până atunci nu o veţi mai face, şi să primiţi vestea bună, prima pe acest an şi sper eu, cea care va deschide seria de surprize 2012.

Pentru că, contrar tabloidelor şi a jurnaliştilor noştri de chiloţi şi ţâţe, lumea este minunată, cu oameni decenţi şi dornici să rămână retraşi, dincolo de paginile foilor cotidiene de scandal.

Pe vineri!

Vocea României - Papaia 2011, sub patronajul "Companiei de artişti Dorian's Art"

Să vă arăt ceva din cale afară de interesant: Iată textul de prezentare de pe contul de Facebook al Companiei de artişti "Dorian's Art", condusă de nimeni alta decât Dana Dorian, sfetnica din echipa Loredanei.

In virtutea unei pregatiri profesionale desavarsite, Compania de Artisti a inclus, inca din anul 2005, in modulul principal de Canto, cursuri de teorie muzicala, improvizatie muzicala, improvizatie teatrala, miscare scenica, dictie si simulari de interviuri cu presa. Anual, Compania de Artisti organizeaza cantonamente de studii in locatii din Brasov, Fagaras sau Constanta si auditii cu public si invitati din media si show-biz.

Address Str Cuza Voda nr 100, Bucharest, Romania · Get Directions
Phone Add Telephone Number
Website http://www.companiadeartisti.ro/

Founded 2005
Adu-ti doar talentul si ambitia! De restul ne ocupam noi!
Awards In 6 ani de existenta, Compania de Artisti a oferit scenei nume implicate
deja in fenomenul romanesc muzical:
* Rocca (trupa Firma, nominalizata la MTV EMA Best Romanian Act din 2004 și MTV RMA Best Rock Band din 2005),
* Alex Vasilache (trupa JukeBox care, din 2006 trupa face parte din echipa
emisiunii “Cronica Carcotasilor” difuzata de Prima TV),
* Alin Pascal (Alin Pascal Band, trupa contractata pentru emisiunea "La strada" la B1 TV),
* Florentina Ciuna (trupa Chicanos),
* Ioana Picos (actrita, actualmente inclusa in distributia cele mai noi productii Media Pro Pictures, "Iubire si Onoare"),
* Dragos Chircu (trofeul Mamaia 2006)
Products Compania de Artisti a lansat de curand doua albume ale celor mai talentati absolventi ai sai: Classmates 1 si 2 - si am inteles ca urmeaza 3 si 4. Cum ar fi sa apari si tu cu o piesa, pe unul dintre ele? :-)
Email office@companiadeartisti.ro

Nu vi se pare ciudat că "îngeraşul" a nimerit chiar în echipa Loredanei, cea consiliată de omul care l-a lansat în 2006 pe Chircu spre Mamaia, pe care a şi câştigat-o? După cum scrie şi în prezentare, de restul se ocupă ei, Dana Dorian şi compania, şi încep să cred că o face ca o adevărată profesionistă...

And the winner is...!

Teme-te de ţigani chiar şi când îţi fac "daruri"

Una dintre temerile românului, nu neapărat contemporan cât aş spune atemporal este "ţiganul". El se regăseşte în expresii de adâncă simţire românească precum: "nu te ţigăni", "vine ţiganu şi te ia" sau "te dau la ţigani". Aici însă este vorba doar de subconştientul nostru, şi nu de o anumită antipatie concretă pe care mulţi dintre noi nu o simţim. Nu zic că ar fi români care să nu fi interacţionat niciodată cu un ţigan, ci mai degrabă că există suficienţi români care nu au avut absolut nici un conflict cu această etnie şi totuşi folosesc mai departe aceleaşi locuri comune, din reflex. Personal eu nu fac această greşeală, mai ales că am prieteni ţigani, ba mai mult, am avut privilegiul să cunosc ţigani deosebiţi datorită cărora sunt deseori tentat chiar să apelez la discriminări pozitive. Problema asta cu "anatemizarea" e veche la români. Un exemplu clasic se regăseşte de pildă la Creangă (Povestea lui Harap-Alb), atunci când autorul vorbeşte despre sfatul împăratului cu privire la oamenii de care trebuie să se ferească fiul său în cursul călătoriei iniţiatice: omul spân şi omul roş. Aşadar, noi românii ar trebui să ne ferim cam de toţi: omul spân, omul roş, omul cu plete şi barbă (Ceauşescu dixit), omul negru, omul plajei, omul de la Minolta.

Dacă am dus într-un fel discriminarea la un nivel de artă, acest lucru este consecinţa unui neintervenţionism civic, care iarăşi ne caracterizează. Creînd distanţe am segregat, am dat naştere unui lagăr invizibil în care i-am deportat pe toţi care nu sunt ca noi. Evident, majoritari fiind aceşti a nu s-au mai putut opune. Nu le-a mai rămas decât să creeze strategii de supravieţuire, şi după ce că îi priveam cu ochii încrucişaţi am ajuns acum să îi vedem şi mai rău. Din impasul acesta tot ei sunt cei care trebuie să ne scoată, nu noi, majoritarii, care avem suficiente argumente să nu facem nici măcar un singur pas în spate. Mă revolt de fiecare dată când aud că în România sunt marginalizaţi, iar discriminarea pozitivă care se practică nu ar fi suficientă. Dacă chiar sunt marginalizaţi acest lucru se întâmplă din cauză că civic nu se implică. Există câteva "accidente" care s-au dovedit mai mult decât reuşite. regretatul Johnny Răducanu de pildă povestea că în urma unui interviu radio pe care l-a dat mai demult a primit telefon de la un semen, ţigan, care i-a comunicat că a doua zi dimineaţă le-a zis copiilor: dacă nu vă duceţi la şcoală şi nu învăţaţi bine de la mine nu mai primiţi nici un şfanţ. Există de asemenea şi piesa de teatru "Declar pe propria răspundere", în care Alina Şerban, ţigancă din Bucureşti povesteşte într-o monodramă cum şi-a depăşit propria condiţie. Nu folosesc termenul "rrom" pentru a nu duce mai departe o aberaţie de sens. Istoric vorbind în România au fost de când lumea numiţi ţigani şi nu rromi, spunându-le acum rromi nu aş face decât să îi şterg din istorie şi să le creez o nouă identitate, lipsită de legitimitate, plus că eu unul nu cred că au de ce să se ruşineze pentru că sunt mai departe denominaţi după termenul istoric. Ceea ce lipseşte din societatea noastră este tocmai implicarea civică a ţiganilor. Precedentul a fost creat. Nimeni nu l-a repudiat pe Johnny Răducanu, pe Bănel, pe Alina Şerban, pe Connect R, pe Alex Velea, pe Grigoraş Dinicu, pe Ion Voicu, pe Sile Dinicu, pe Jean Constantin şi pe mulţi alţii care acum mi-au scăpat pentru că ar fi fost ţigani. Câtă vreme însă ţiganii de succes refuză să iasă public şi să îşi îndemne semenii să profite la maxim de şansă şi să nu aleagă căile uşoare, doar pentru că pe moment acestea le oferă ceva stabilitate financiară nimic nu se va schimba în ceea ce priveşte situaţia prezentă. Campaniile antirasiste nu ajută la nimic. Este doar un paleativ de moment. E frumos să organizezi astfel de campanii, pe tine ca român poate chiar te vor face să te simţi bine, altruist şi generos pe moment, dar pe ei nu îi vor ajuta. Mulţi vor refuza cu mai multă îndârjire să iasă din anonimat, tocmai pentru a nu fi "marcaţi". E nevoie de "atacuri" civice din partea lor, de prestaţii de calitate, care să reducă la absurd prejudecăţile majorităţii.

Nu cred că vom ajunge vreodată să ne dezbărăm de prejudecăţile idiomatice la nivel lexical atunci când vine vorba de ţigani, aşa cum nu o să ne treacă niciodată aceeaşi afecţiune vizavi de "jidani". Dar bine ar fi ca doar atât să rămână, nişte glumiţe nevinovate, unele dintre ele legate de moravuri care la un moment dat vor ajunge, sper, să ne fie străine.

Dreptul de a urî o femeie (pe lângă Elena Ceauşescu)

Am avut o polemică dialectologică zilele trecute cu un amic pe tema: cum pot să urăsc o femeie. Probabil că, ştiut faptul că nu am fost, nu sunt şi nici nu voi fi vreodată misogin, amicul cu pricina a încercat să integreze întregul discurs în jurul unei emanări neaşteptate a subconştientului meu. Totul pornise de la o figură de stil plastică şi mai mult declarativă, eu fiind acela care i-am spus că "o urăsc pe Paula Seling". Respectivul, categoric prieten cu PS, a sărit nu să îi ia dumneaei apărarea, combătându-mi motivele, ci să mă pună pe mine la colţ pentru ieşirile mele bestiale. Aşa că de atunci m-am tot gândit dacă e ceva în neregulă cu mine şi cu oricine poate urî o anumită femeie. Una singură, nici vorbă să generalizez.

Problema mare în cazul meu este însă alta. Nu doar pe Paula Seling o urăsc, aşa că înclin să cred că întregul raţionament ar trebui să pornească de la două femei în sus. Un fel de threesome. Pentru că, pe lângă Paula Seling o mai urăsc şi pe Elena Ceauşescu. Prin urmare las deschisă întrebarea: are un bărbat dreptul să urască două femei, dintre care una, obligatoriu trebuie sa fie Lenuţa?

ParaMeciul de Buzău

Am avut emoţii la meciul de săptămâna trecută dintre Căldărăşti şi Maxenu. De fapt, sincer vorbind aş fi vrut să dau o fugă până la Buzău ca să văd meciul, dar cum nu eram sigur că voi mai prinde bilete, am preferat să îl văd la televizor. Cum nu am putut să văd meciul nici măcar la televizor am avut emoţii de la distanţă. Între timp însă am uitat de meci, şi când mi-a pomenit Domnu (Eusebiu mai nou) de acest derby, mi-am amintit că aveam strângeri de inimă. Efectiv am avut palpitaţii aşteptând verdictul. Cine a câştigat? Căldărăşti sau Maxenu. Ei bine, m-am relaxat când am aflat că a avut câştig de cauză Căldăreşti. Echipa mea de suflet.

Privind imaginile veţi regreta şi voi cum am regretat şi eu că nu am fost prezent la acest spectacol fotbalistic. Fotbal şi natură dezlănţuită, reducerea la absurd a modernităţii. Ce mai poţi să îţi doreşti? Să câştige Căldărăştiul Europe League...

Serghei Mizil și Cristea ”Măgărușul” - show-trotterii perioadei de criză la români

Mă uit ocazional la TV. Mă întâlnesc constant cu două personaje pe care, personal nu le înțeleg. Primul este Serghei Mizil, cel de-al doilea Eugen Cristea ”Măgărușul”. Îmi amintesc de anii 90 când invitații sau moderatorii mă făceau să îmi doresc să le calc pe urme: CTP, Dinescu, Liiceanu, Patapievici, Pleșu, Exarhu, Gheorghe, Răzvan Teodorescu, Tudor Octavian și mulți, mulți alții. Oamenii ăștia nu au decedat, nu au fost trimiși în gulag. Sunt mai departe printre noi, nu însă și pe sticlă. În schimb îi avem pe sticlă pe Mizil și pe Măgărușul și oricât m-aș chinui nu pot înțelege ce anume îi face pe aceștia interesanți, care este valoarea acestora?La oricare dintre cei citați anterior puteam să vin cu o notă explicativă: un jurnalist nedus la biserică, un poet și un convorbitor mucalit, un filozof, alt filozof, un estet, un om de radio, un istoric de artă, un scriitor și tot așa. Despre cei doi ”show-trotteri” ce pot spune. Prin ce se distinge Serghei Mizil de un interlop șucar? Probabil pentru că Mizil îl joacă și pe actorul. Din când în când. Și prin limbaj. În rest, îi recunosc pitorescul unui astfel de personaj, pitoresc care se consumă rapid, într-un talk-show. Și gata. Atât.

Când vine vorba de Măgăruș groaza este mult mai mare, asta pentru că teoretic acesta se prezintă drept ”actor”. Dacă treci de misterul importanței acestui personaj vei descoperi că este caracterizat de anumite calități, iar cea mai importantă este un raționament naiv, care îi guvernează întreaga existență. De pildă, într-un interviu mai vechi Măgărușul își proba dragostea aproape paternă față de Andrei Duban prin faptul că Duban este iubit în familia Măgărușului chiar și de soția acestuia, Cristina Deleanu, cu atât mai mult cu cât aceasta a și jucat într-un film rolul mamei. WTF? Prin analogie și Sergiu Nicolaescu a fost urât toată viața de Gigi Dinică, mai ales că acesta a jucat în numeroase filme rolul unui răufăcător. Zilele trecute l-am auzit pe Măgăruș povestind de ce a plecat în Mall. Ei bine, după cum vă așteptați, Măgărușul are un raționament inefabil, care ne lasă pe toți cu gura căscată. Măgărușul și soția s-au dus în Mall nu pentru că le-ar plăcea, nu, nicidecum, nu dă bine să declari că îți place în Mall, pentru că intri în rândul celorlalți. E bine să te distingi, iar în cazul Măgărușului aceasta vine prin intermediul pickamerului. A ajuns în Mall pentru pickamerul din coltul străzii i-a tulburat liniștea. Interesant nu? În orice caz, încurajator pentru Măgăruș este alegerea. A ales Mall-ul în defavoarea unui psihiatru sau a unui neurolog. Argumentele Măgărușului îmi sunt clare. De ce ne-ar mai trezi interesul raționamentele acestuia?

Integrarea omului prin a sa natură în sculptură şi pictură

Dilema de astăzi şi-a cristalizat forma raţională mai ales în ultimele 9 luni, de când, cu o constanţă de posedaţi vizităm mereu şi mereu acelaşi magazin. O să îl numesc, şi departe de mine intenţiile publicitare. Deci, repet: îl numesc dar nu îi fac reclamă! Îl numesc pentru că aşa mi-e mie mai simplu să argumentez cele mai de jos. Dar nu îi fac reclamă pentru că nu e ieftin deloc. Dar le găseşti pe toate la un loc, unde mai pui şi că, deşi scumpă, marfa lor e de cea mai bună calitate. Vorba unei cunoştinţe: îs scumpe da-s calitative. Magazinul se cheamă Brendon şi de mai bine de o jumătate de an suntem clienţi fideli, mai ales datorită lobby-ului încă inconştient făcut de juniorul Sensual. Lunar am spânzurat în acest magazin pentru femei gravide (sau doar balonate), pentru viitoarele mămici, pentru mămici, pentru odraslele lor mai mici sau mai mari şi nu în ultimul rând pentru toţi cei care au dat în mintea copiilor mai multe sute de Euro. Căruţ Concord, scăunel Perego, pat DE LEMN, AJUSTABIL, portbebe, de haine nu mai vorbesc, mâncare de la Hipp, pamperşi şi altele. De când am început acest demers magazinul acesta s-a transformat. Dintr-o banală hală, decentă, nu zic, dar o hală, a devenit un salon de lux. Mi-e clar că acest lucru s-a întâmplat şi pe banii mei. I-am ajutat să se modernizeze. Ca o sponsorizare.

Am ajuns cu gândul la o declaraţie de prin anii 90 pe care am auzit-o la Radio România Actualităţi, seara târziu. Era un interviu desuet cu Gabriel Dorobanţu, şeful de la Gara Mică şi la un moment dat acesta spunea: "mi-am cumpărat nişte costume frumoase de scenă, pentru încântarea celor care vin la concertele mele." Ca o sponsorizare. Eu îi cumpăr albumele, el, spre încântarea mea se îmbracă frumos... La fel şi la curve. Eu le sponsorizez, generos, ele se îmbracă şi se tunează din ce în ce mai frumos. Din ce în ce mai frumos până ce, de atâta frumos fac implozie...

Mă gândesc că peste tot ar trebui să fie afişate anunţuri de genul: noi prosperăm cu banii tăi. Nu. Pe lângă faptul că e un truism, lozinca asta pare un fluturaş anti capitalist. Mai bine: azi la noi un leu de dai mâine-ai să te simţi ca-n Rai. Da! Asta e! Nu mi-e greu să îmi imaginez că într-o bună zi mă voi duce la Metro şi pe lângă rafturile mecanice cu pneuri şi utilitare şi sticle de apă vor trona regal un Van Gogh, Rembrandt, Rubens, Moore, Brâncuşi, Picasso sau Bălaşa. În original. O încântare pentru ochii noştri. A sight for sore eyes.

Mă gândesc că şi eu, după ce voi pune taxă pentru accesul pe acest blog voi putea într-o bună zi să ataşez disclaimere de genul: cu banii tăi tocmai mi-am achiziţionat un nou colac de WC. Sau poate că nu. Poate că până la urmă păstrez chestia asta pentru mine şi las mai departe accesul gratuit...

Ion Besoiu, raportorul securităţii - între Andrei Şerban şi Stanislavski

Ştire de senzaţie în showbizul românesc: Ion Besoiu a fost colaborator al securităţii în 1985, 1988 şi 1989. Iarăşi vom umfla acest balon de săpun până se va dezumfla de la sine. Pentru unii această veste a picat din cer, lovindu-i în moalele capului.

• 
  
  Pentru mine nu! Era evident statutul de informator al lui Ion Besoiu, cel care, a făcut o mare greşeală histrionică: s-a confundat cu personajul. Evident, nu a luat lecţii de actorie de la Andrei Şerban, cel care îşi sfătuia toţi actorii: nu vă substituiţi niciodată personajului pe care îl jucaţi! Ar însemna că dacă jucaţi Othello în fiecare seară ar trebui să ucideţi câte o Desdemona. Ion Besoiu a căzut în capcana lui Stanislavski şi a devenit Anton Lupan. Colaborarea cu securitatea venea deja de la sine. Cum altfel ar mai fi putut întreţine relaţiile de prietenie cu cetăţeanul francez Pierre Vaillant, după care a şi plecat la capătul lumii, cu Adnana sau cu Ismail, cetăţeni de origine greacă respectiv turcă. Toate aceste convorbiri au fost raportate cu punct şi cu virgulă. Inclusiv că Vaillant umblă cu cămaşa descheiată la piept şi că Ismail zice leuşteam în loc de leuştean şi dezacorduri cât cuprinde. Prin urmare era evident ca Ion Besoiu să raporteze totul la securitate....

Ne calificăm cu Răzvan Lucescu... la un moment dat

Mi-aş fi dorit ca cele de mai jos să se concretizeze într-un studiu asupra umorului poporului român: între gluma amară şi cinism. Mobilul este meciul de fotbal dintre Bosnia şi România, de sâmbătă. După înfrângere mi-a fost dat să mă întâlnesc cu ambele manifestări. Cineva propunea astăzi la Radio Guerilla (favoritul meu!!!, după cum ştiţi) să se unească România cu Bosnia, aşa nu s-ar mai fi jucat meciul de sâmbătă pe care dealtfel l-am şi pierdut. Umor amar. Nu pot însă spune că numai noi, românii glumim aşa. E o atitudine comună şi în Ungaria, care reflectă un subconştient greu încercat. Combinaţia însă cu cinismul ne defineşte exemplar. Imediat după meci, citeam o declaraţie a "naşului" Sandu, care spunea că Bosnia a câştigat pe merit şi că ar fi nedrept ca această echipă să fie descalificată de FIFA, urmare a ambiţiei acestei ţări orgolioase de a nu ceda în faţa "agenturilor străine". E mai mult decât o declaraţie, e o invitaţie către FIFA de a ţine cont de o promisiune tainică, de un gentleman agreement. Cu alte cuvinte. eu traduc mesajul lui Sandu: chiar dacă au câştigat, invit FIFA să ţină cont că la bază avem de-a face cu o ilegalitate. Părerea mea. Ceea ce nu înseamnă că FIFA ne va şi asculta... Dar noi încercăm. Facem apropouri, trimiteri, ne victimizăm o dată şi încă o dată.

De fapt uităm prea uşor evidenţele. Evidenţa că meciul cu Bosnia era unul din start foarte dificil, nu numai pentru naţionala experimentală a lui Răzvan. Ne comportăm aşa, pentru că, contrar aşteptărilor, România a fost prima care a deschis scorul. Să ne imaginăm un maraton. Iepurele, unul pe care nimeni nu dădea doi lei, care n-a alergat în toată viaţa lui mai mult decât până în staţia de autobuz ajunge la 3 metri de finish. Iar acolo, datorită lipsei de antrenament crampă. Se prăbuşeşte. Nu numai că nu câştigă, dar nici nu mai poate trece linia de sosire. E luat cu targa şi dus la reanimare. Aşa şi cu naţionala noastră de sâmbătă. De fapt de asta ne-a scos din sărite Răzvan, pentru că ne făcuse să credem că putem câştiga. Cu golul norocos al lui Marica, unul la 3 ani. Pentru că Marica nu are constanţă. Îi iese odată şi îl urcăm pe tron, pe urmă ne mirăm că nu prinde echipa de club, datorită inconstanţei sale. Cu Mutu care dincolo de "hai băi în atac" nu a făcut nimic. Nu o zic ca să apar eu acum de inteligent, dar imediat după gol am spus cu glas tare: începe iadul. Şi aşa a şi fost.

Acum discutăm mult şi bine despre îndârjirea lui Răzvan Lucescu de a nu-şi da demisia. Acum sincer, de ce să şi-o dea? Pentru că nu mai avem nicicum altă şansă? Ca să vină un altul care să bată "galacticii" de la Luxemburg şi "extratereştrii" din Albania. Care să piardă lamentabil cu Bosnia, Franţa şi Bielorusia, dar să nu ne sperie prea tare pentru că acum echipa noastră e în reconstrucţie? Eu unul zic NU. Să rămână Răzvan. Să îşi formeze echipa şi să atacăm Mondialul de peste 3 ani. Să se revanşeze (deşi nu cred că e exclusiv vina lui) pentru că în următoarele calificări vom fi extraşi din urna echipelor slabe. Într-adevăr, la pauză l-aş fi introdus pe Zicu şi nu pe Cociş, nu aş fi apărat rezultatul, dar acum, revăzând meciul la rece, pot spune că Răzvan ştia de ce face asta. Nu poţi câştiga un meci cu Bosnia numai cu Pantilimon, Goian şi Raţ. Imposibil.

Cred că v-aţi dat cu toţii seama că sunt subiectiv. Răzvan Lucescu mi-e simpatic. Mare antrenor nu este, cu atât mai mult cu cât ca să fii mare antrenor cu o naţională ca a noastră este mult mai greu decât să promovezi în Bergenbier cu Triumfu Borăscu. Răzvan Lucescu are însă o eleganţă care pe mine, pe valorile mele le face să se simtă bine. chiar dacă pierdem, declaraţiile şi ţinuta lui Răzvan mă fac să trec mai uşor peste eşec. M-am săturat de aroganţa de meltean a lui Piţirică, de bigotismul şi gângăvelile generalului Caşchetă, de frustrările şi tremuriciul Şefului de autobază, generate de abstinenţa din timpul interviului de la bomboane agricole, de succesele "Regelui" în cunoaşterea limbii române care l-au urcat de la nivelul de agramat la cel de mediocru, de truismele de sorginte populară ale lui Olalariu sau de aşteptarea lui "Loţi"Boloni similară cu aşteptarea americanilor, concretizate în lectura publică a scrisorilor sale prin care îşi anunţă posibila sosire. Cu Răzvan lucrurile sunt clare: primesc ceea ce văd. Un tânăr educat, experimental, dornic de a se autodepăşi şi totodată, şi aici cred că e punctul său forte, realist şi optimist. Lui Răzvan o luptă pierdută îi oferă parametrii viitoarelor corecturi. Şi aici cred că mai toţi românii ar trebui să ne identificăm cu el. Mâine vom fi mai buni, pentru că am învăţat din trecutele greşeli. Mâine-poimâine batem Luxemburg nu pentru că ei sunt mai slabi decât noi, ci pentru că deja am învăţat ceva în plus. Pentru că am putea în acel moment bate multe alte echipe de valoare.

Zimbrul nostru secular ca un taur supraponderal, acromegalian şi cosmetizat

Am toată stima pentru Remus Cernea, pe care îl consider un tip interesant. Spun asta din perspectiva celor peste zece ani de când ne ştim. În ultima vreme, e drept, nu l-am mai întâlnit, însă dacă ţin cont că şi mai înainte ne regăseam în locuri absolut neobişnuite într-un bucureşti al mondenului şi semi-mondenului continui să cred că a rămas acelaşi. Altfel spus: un tip corect - iar aici avatarul este rigiditatea, un tip nonconformist - iar aici, coroborând cu corectitudinea rezultă nonconformismul ca dogmă, un tip deosebit de cult - prin urmare, coroborând cu corectitudinea şi nonconformismul rezultă un procent (sesizabil) de snobism. În rest, aş putea spune că în comparaţie cu alţii Remus Cernea este mult mai recomandabil pentru un parteneriat.

În ceea ce priveşte cruciadele lui Remus, mi-e greu să mă pronunţ, fără să le rup din peisaj: unul eminamente amoral. Par caraghioase. Într-o societate preponderent catolică, ecoul iniţiativelor sale capătă sonoritate de dangăt de clopot. În spaţiul balcanic însă părerea mea este că nu fac decât să rezoneze a cutie goală de conserve. Cu multe dintre cruciadele lui Remus Cernea sunt pervect de acord. Nu sunt de acord însă cu balcanizarea acestora, deşi, logic, într-un teritoriu balcanic, dacă nu devii şi tu balcanic sucombi. Şi mai e ceva cu care nu sunt de acord, cu echipa, cu acoliţii, dar asta din nefericire este o rezultantă a umanităţii. Nu suntem toţi la fel, şi dacă conducătorul este să zicem de nivel 0 (echivalat cu superlativul), există 1-2% şanse să găsim un +10 şi peste 80% certitudini să întâlnim cel puţin 10 de la nivel -1 la -10. Asta e problema, nu mă împac cu ăştia sub-nivel. Nu merg prea departe, nu îi acuz de reavoinţă sau de uneltiri. Incompetenţa este o acuză suficient de gravă. Şi pe urmă, ajungem să dăm vina pe cei din frunte, că echipa nu îşi face treaba.

Aveţi în imagine o distincţie pe care a primit-o "Remus Cernea and colleagues". Frumos lucru, nimic de zis. Remus Cernea nu e Peter Green. Explicaţie: Peter Green, întemeietorul şi chitaristul grupului Fleetwood Mac a format acest grup pentru că îşi dorea să fie un simplu om de trupă. Prin urmare a botezat grupul după numele lui Mick Fleetwood, bun amic la ora aceea, după considerentul: "eu mâine nu voi mai cânta aici şi grupul ăsta îi rămâne lui". La primul album (şi ultimul) alături de Fleetwood Mac, Peter Green a cerut să nu iasă în faţă. Managerul însă, din raţiuni pur comerciale îl numeşte "Peter Green's Fleetwood Mac". Peter Green a fost foc şi pară. Remus Cernea nu. Remus Cernea nu e Peter Green, cum am zis. Dar să zicem că nu asta m-a supărat, ci o mare, mare, mare, uriaşă eroare de typo pe distincţia acordată lui Remus şi Co. Assocation neamule! Nu Association. Assocation! Permiteţi-mi să nu dau doi bani pe Rainbow Humanist Awards. Permiteţi-mi să nu dau doi bani pe echipa lui Remus Cernea, compusă fie din orbi, fie din ignoranţi. Din lumina asta şi Remus Cernea mi se pare dubios, atunci când îşi prezintă cu mândrie distincţia. Eu pricep că e importantă, şi că reprezintă ceva, dar pentru o grupare care se numeşte ....Assocation. Romanian Humanist Association, din punctul meu de vedere nu a primit nici un fel de distincţie, şi dacă Remus Cernea este membru al acesteia, comite o fraudă. Se laudă cu ce nu îi aparţine...

Frumos zimbrul de dincolo de gardul electric. Era şi mai frumos pe când eram atenţionaţi că muşcă. Acum s-a oprit curentul şi suntem invitaţi să îl mângâiem şi să îi dăm cubuleţe de zahăr candel. Plăcut la mângâiat. Păcat că avea extensii...

Netotul - un sens schimbat şi o negaţie de integritate

Azi am reuşit să intru în posesia unei cărţi de-a dreptul surprinzătoare, "Rromii, india şi limba rromani" de Gheorghe Sarău. Adevărul e că îl cunosc pe Gheorghe Sarău de mai bine de 20 de ani şi de fiecare dată am uitat să îi cer cartea, aşa se explică că acum mă bucur ca un copil. Citind-o nu poţi să nu remarci munca de documentarist depusă de autor, cu atât mai mult cu cât vei afla lucruri neobişnuite.

Mă opresc acum asupra unei banale etimologii: netot. Dex-ul spune despre netot: NETÓT, NETOÁTĂ, netoți, netoate, adj., s.m. și f. (Persoană) cu mintea mărginită, care pricepe greu un lucru, care acționează fără judecată; (om) redus la minte; prost, nătărău, neghiob, prostănac. Fără îndoială, este definiţia pe care o recunoaştem cu toţii. Gheorghe Sarău ne atrage decent atenţia că înaintea noastră au mai existat şi alţii. Spune în cartea sa Gheorghe Sarău: "Din punct de vedere diacronic, mai erau amintiţi “netoţii”, rromii băieşi ce se constituiau într-un trib sălbatic (ce ar fi fost izgonit din Transilvania din ordinul împăratului József al II-lea), care excela în hoţii şi consuma mortăciuni..."

Pe de altă parte, “Dictionarul enciclopedic ilustrat" (1931) menţionează: netot “ţigan nomad, fără casă şi şatră, umblând cu capul gol, netuns, despletit şi nepieptănat, îmbrăcat în zdrenţe şi hrănindu-se cu ce putea fura”.

Dat fiindcă astăzi cine spune netot cu siguranţă nu se mai gândeşte la sensul pierdut din 1931 şi până în prezent nu îmi mai rămâne decât să concluzionez că civilizaţia ne lipseşte mai departe de diversitate culturală. Şi culinară, chiar...

Sunt "damanii" români sau ei sunt universali şi atunci românul e universal?

Da este un cuvând slav, da? Fără îndoială. Atunci dacă da este un cuvânt de origine slavă, îmi pot permite să mă întreb cum se aprobau tracii pe vremea când slavizarea era un gadget ipotetic? Mă frământă treaba asta de sâmbătă. Ce ziceau ei domne când trebuiau să spună DA şi habar nu aveau de asta, să mă lumineze şi pe mine cineva. Vulgarizând acum puţin problematica şi punând intenţionat influenţa slavă veche pe picior de egalitate cu Rusia cu al său potenţial ocupaţionist, problema noastră este că am acceptat da-ul slavon în detrimentul particulei străvechi, indiferent care o fi fost aceea.

Se pot spune multe despre români, dar că ar fi "yesmani" asta nu, niciodată. Dacă însă totuşi se ţine mult la această noţiune de: docil, aprobator, slugarnic... şamd, atunci să ni se zică "damani". Şi dacă stau să mă gândesc bine totul ni se trage de la momentul în care, vrând să pară cosmopolit, un strămoş al nostru a spus cu enfază: DA. Şi mai am o bănuială vagă, că isprava asta nu îi aparţine vreunui tip cu şcoală, ci unui cocalar al vremii sale. E ca acum. Nociv nu mi se pare faptul că un tip educat mai strecoară în discursul său câte un "input" sau feedback", ci că mulţi melteni pentru care Asimov este mai departe un fotbalist la Dinamo Kiev îi dau repetate upercuturi omuleţului meu cu "man", respectiv "manule".

Aşadar revin la întrebarea de început, care chiar nu era una retorică: cum spuneau strămoşii noştri, înainte de slavizare atunci când vroiau să spună da? Sau au spus nu până când de plictiseală au scăpat un da şi în clipa aceea s-au slavizat instantaneu?

Dragoş Bucur "big in Japan" însă "small in London"

O mai spun odată: iubesc România. O iubesc tocmai pentru că mi se pare o ţară tristă fără motiv şi sunt convins că după o noapte de vin bun, românesc, din belşug şi povestiri, şi câţiva mici, indiscutabil, mai mulţi străini ar dori să îşi ceară cetăţenia românească. Poate că dorinţa lor nu va rămâne la fel de vie şi după ce ies din mahmureală, dar în cel mai rău caz renunţă 9 din 10, unul tot începe să se viseze cetăţean mioritic. Dincolo de toate necazurile, România şi spiritul românesc în consecinţă prezintă o caracteristică inexistentă la alte naţiuni: spiritul de conservare. În România, vă spun eu, totul se rezolvă. Absolut totul. Amoralitatea este la ea acasă. Nimic nu este imposibil. În orice altă ţară apar probleme, rigori, legea, la noi mereu există o soluţie. Afli că mâine nu mai ai scăpare, mori. Şi mâine, culmea, eşti mai viu decât erai cu o zi înainte. Cum se explică asta? Eşti român.

Din nefericire însă, pentru mulţi români, când ies din ţară situaţia se schimbă. Lucrurile nerezolvabile rămâne nerezolvabile. Şi pe urmă se ciupesc, sperând că se vor trezi din vis. Şi nu le merge. Cazul concret de astăzi este doar un pretext. Iată titlul patetic din tabloidele româneşti: "Dragoş Bucur nu a fost lăsat să-şi vadă propriul film, la Londra", preluat, cică, după Evening Standard. Aiurea-n tramvai. Dragoş Bucur, neoficial, aflat în Londra la un casting s-a gândit şi el într-o seară să îşi vadă la cinema cel mai recent film "The Way Back" (pe care promit să îl văd diseară!!!) Supriză mare, nu s-a putut pentru că cinematograful londonez fusese rezervat. Şi de aici patetismul: Nu a fost lăsat să-şi vadă propriul film. Cum adică propriul film? Filmul în care, după numele sonore şi cel mai puţin sonore, figurează şi numele său. Nu am nimic cu Dragoş Bucur, înclin să cred că chiar este un actor de viitor, şi sper din suflet că ar fi şi el de acord cu mine că "The Way Back" nu este filmul domniei sale. La noi, în România se rezolva imediat. Un plasator amabil şi bălos, sau o plasatoare cu început de calviţie ar fi sărit, ar fi scos precum Iosefini un scaun pliant, de pescar şi l-ar fi pus pe domnu Bucur în fundu la sală, să îşi vadă propriul film. Dar aici e Londra. Drepturile revin în totalitate celui care a închiriat sala. Şi ce dacă vrea şi actorul Bucur să vadă filmul? Poate noi, plătitorii nu vrem. Poate pur şi simplu nu ne-am mai simţi la fel de bine ştiind că în sală e unul dintre actori. E ca şi cum ar sta lângă mine, în galeria Rapidului Nea Gigi. Nu, mulţumesc. Plătesc, e dreptul meu să mă simt bine cu cine vreau eu şi nu cu cine vrea el. Dar noi, românii nu pricepem. Pentru noi e ceva de neînţeles cum de nu i s-a făcut domne un loc, sau măcar să îl fi împins cineva în sală, să stea pe ciuci dacă îi convine lu Domnu Bucur, de la Bucureşti, bine-înţeles.

Şi apropo, pot să vă spun ce i-a răspuns domnului Bucur portarul de la Odeon, din Londra la întrebarea: "nu ştii cine sunt eu?" "De ce, dumneata chiar nu ştii?" Dar mă rog, la noi în România fiecare ştie cine îi e aproapele. Şi chiar dacă nu ştie nu o va recunoaşte niciodată, pentru că nu dă bine. La noi, la români fiecare om este un tip cunoscut. Adică este cunoscut la rândul lui de alţi câţiva. Şi e bine...

Dictatura roboţilor a început azi

Să vă zic una tare care mi s-a întâmplat acum câteva minute şi care confirmă încă una dintre profeţiile Babei Vanga, de data aceasta referitoare la dictatura roboţilor. Spunea baba asta la un moment dat că ne vom transforma toţi în roboţi. Ei poftim, iată şi dovada.

Începem serviciul la ora 9.00. Dat fiindcă am o groază de treabă de terminat până în ajunul Crăciunului, ca să mă pot bucura şi eu ca tot omul de sărbători am venit astăzi la birou la ora 8.30 şi probabil că aşa o voi ţine până joi. La ora 8.35 sună telefonul. O voce cam trecută de 45 o caută respectuos pe una dintre colegele mele. La fel de respectuos îi răspund că la noi programul începe la ora 9.00. Realizează că Budapesta e cu o oră în urmă faţă de Bucureşti. Am realizat prin urmare că e vorba de o doamnă care sună din România. Doamna de la celălalt capăt al firului consideră necesar să îmi explice că sună din România. OOOOOOOK. Trecem mai departe, mai ales că deja suntem amici. Acum mă asigură că va reveni fix in 25 minute (ce, ne jucăm aici?). Ce să-i mai zic? Eventual să o asigur că dacă sună în fix 25 de minute tot nu are prea mari şanse să o prindă pe colega mea, e gheaţă pe jos, maşinile alunecă de nu se poate... Deja o simt că este iritată. Mă întreaba încă o dată dacă începem la 9. Îi confirm. Acum este momentul cheie, când se repede în fulgii mei şi mă întreabă, iritată: Atunci dumneata cine eşti? Chiar aşa, dacă începi la 9 de ce răspunzi la telefon, boule. Şi atunci i-am răspuns: Robotul telefonic. Şi ce credeţi că i-a răspuns doamna robotului telefonic? Mă scuzaţi. Mi-am revenit cu greu. O doamnă venerabilă, fără nici o îndoială educată, stilată a ajuns să îşi ceară scuze unui robot telefonic... Baba Vanga e pe val.

Update! Au trecut mai bine de 40 de minute, colega mea nu a venit, în schimb telefonul a sunat din nou. Doamna spune: alo! şi eu îi răspund, credeţi-mă, atipic pentru un robot şi foarte personalizat. Ce credeţi că a făcut doamna? Mi-a închis telefonul. Pe bună dreptate. Aşa merită un robot.

P.S.

Dragi prieteni, cu care am tot vorbit la telefon. Vă rog să îmi spuneţi dacă chiar am voce de robot telefonic. Sau dacă aveam, pentru că asta ar însemna că de la o vreme sunt posedat de un robot...

Hoţul de biciclete din Amsterdam

Astăzi e clar ziua întâmplărilor năstruşnice cu amici sau cunoştinţe. Mai am una de înaltă ţinută povestită de o cunoştinţă din Olanda, din propria experienţă. Iată cum un român năstruşnic dejoacă tertipurile olandeze.

Omul ăsta este român, trăitor de mulţi ani la Amsterdam şi biciclist convins. Într-una din seri, prezent la un vernisaj, omul îşi lasă bicicleta, scumpă şi performantă legată de un stâlp în faţa galeriei. Târziu în noapte, la ieşire, pe întuneric, dibuieşte lacătul, deschide lanţul şi surpriză, bicicleta nu se lasă urnită din loc. Ca orice profesionist al ghidonului scoate lanterna şi surpriză maximă: lanţul său era dublat de un altul. Al hoţului. Astfel acesta se asigurase că bicicleta nu pleacă din loc. Românul nostru pune lanţul său la loc şi pleacă pe jos spre casă. Cu ajutorul curselor de noapte ajunge în zori. A doua zi se duce la primul magazin de specialitate, cumpără un lanţ nou şi spre seară se întoarce la locul unde îşi lăsase cu o noapte înainte bicicleta. Totul neschimbat, aşa că pune lanţul nou. O zi mai târziu se întoarce la locul faptei. Surpriză şi mai mare, hoţul pusese un lanţ nou peste cele trei vechi. Românul nostru mai cumpără un lanţ şi îl pune şi pe ăla. Prins de treburi, o săptămână mai târziu revine la stâlpul de care îi fusese legată bicicleta. Şapte lanţuri. Respiră uşurat şi mai pune încă trei, cu care venise, preventiv. Câteva zile mai târziu bicicleta îi era legată de stâlp cu 20 de lanţuri, de ai fi zis că e Prometeu înlănţuit, nu altceva. De data asta renunţă să mai pună lanţuri.

Câteva luni mai târziu reuşeşte să îşi cumpere o bicicletă nouă. Este momentul în care se decide că la toată risipa de bani, cel puţin un lanţ recuperat ar însemna o mică economie. Se urcă pe noua bicicletă şi ajunge la locul în care defuncta, deja uitata încă îl aştepta. De data asta era legată doar cu cele câteva lanţuri ale sale. Hoţul, probabil atins de criza financiară şi-a retras lanţurile, pentru a le folosi în scopuri mult mai practice. Românul nostru îl biruise. A plecat fericit spre casă pe noua bicicletă, pe cea veche ducând-o de cadru. Când să o salte pe aceasta din urmă de şa, simte ceva foşnind. Un bilet, pe o hârtie împăturită. Mesajul era: eşti tare, vrei să lucrăm împreună?

Costel Busuioc, un român verde care nu își vinde țara

Zilele astea mă obsedează promovarea imaginii României în lume, și este foarte posibil să devin enervant din cale-afară, așa că dacă aveți ocazia să mă prindeți aruncați cu ouă stricate în mine fără nici o reținere, sau răpiți-mă, sechestrați-mă și trepanați-mă de porțiunea de creier pe care scrie ”naționalism turistic și cultural”, pentru că întotdeauna am susținut că la acest nivel un naționalist mai mare ca mine nu există. Punctual:

Paul Potts câștigă BGT. Neal E. Boyd câștigă AGT. Costel Busuioc câștigă Los Hijos de Babel. Toți trei voci de operă. Potts, semnat la Sony BMG, lansează în curând cel de-al doilea album (”Passione”, după debutul cu ”One Chance”), cântă deja pe cele mai titrate scene din lume și pe măsură ce trece timpul devine din ce în ce mai stăpân pe vocea sa. Boyd, semnat la Decca Records, îi calcă pe urme (23 iunie 2009 și-a lansat primul album), așteptându-l același succes. Costel Busuioc tocmai a renunțat la contractul cu Sony BMG pe motiv că nu ar fi fost promovat cum trebuie. „Am hotărât să reziliez contractul cu Sony Music, pentru că m-au promovat foarte puţin. Numeroşi artişti cunoscuţi au propus companiei de discuri să susţină concerte împreună cu mine, dar au fost refuzaţi. În urma colaborării cu Sony Music, mai mult am pierdut decât am câştigat“.

Asta îmi aduce aminte de o altă ”anecdotă” cu artiști cu creierul mic cât o grăunță. Sylvester Stallone turnează, urmând să lanseze în 2010 superproducția ”The Expendables”. Din distribuție, și aici fiți atenți: Stallone însuși, Arnold Schwarzenegger, Jason Statham, Jet Li, Dolph Lundgren, Eric Roberts, Mickey Rourke, Brittany Murphy, Charisma Carpenter, Gary Daniels. Mie personal mi se pare impresionant. Acum, cine lipsește din distribuția de mai sus. Se vede cu ochiul liber, evident Jean Claude Van Damne. Credeți că nu a fost invitat de Stallone să se alăture galeriei vedetelor filmelor de acțiune. Ba bine că nu. Domnul filozof și scriitor pe cearșafuri Van Damne (nu e o figură de stil, însuși actorul declarând că scrie cu pixul pe cearșafurile din hoteluri ori de câte ori îi vine o idee - probabil încă un scenariu cu frați gemeni...) a refuzat invitația pe motiv că rolul acestuia nu este prea bine creionat...

Cam așa și cu Busuioc al nostru, care s-a simțit insuficient promovat de Sony. Acum nu zic că Sony și-a făcut treaba perfect, poate că nu, fiind clar prinsă în promovarea celui de-al doilea album Potts, dar în orice caz, continui să cred ca atunci când ai un contract cu Sony BMG nu îți permiți să îl rupi. Iată și ce a pierdut Busuioc de pe urma acestei decizii neroade, zic eu: „Sony Music ar fi trebuit să-mi dea 60.000 de euro din vânzarea discurilor şi 40.000 de euro din vânzarea DVD-urilor. Ca să încasez aceşti bani ar fi trebuit să continui colaborarea cu ei încă un an, timp în care să mai înregistrez un disc. Cred că ar fi putut face mult mai mult pentru mine, dar nu şi-au dat interesul“. În schimb a acceptat un contract de impresariat cu o companie aproape anonimă, PKO: „Am hotărât să colaborez cu Jose Ramon Flores pentru că are multă experienţă în domeniu. Dar, în primul rând, l-am ales pentru că am încredere în el“. Iar acum, românașul nostru s-a întors în Spania, dornic să își poarte mai departe brățara de aur, meseria.

Evident, decizia acestuia de reziliere a contractului cu Sony mi se pare deloc pragmatică, și stupidă în context global. Întreaga deschidere de care a beneficiat ca și câștigător al competiției spaniole s-a dus într-o clipă pe apa sâmbetei, și o a doua șansă cu siguranță nu îi va mai ieși în cale. Și încă ceva legat de marele său impresar Jose Ramon Flores. Dacă chiar și-ar fi respectat clientul nu l-ar fi lăsat pe acesta nici în ruptul capului să se întoarcă la muncă. Asta e ca și cum l-ai impresaria pe McEnroe să se întoarcă la tenis, dar l-ai încuraja să dea concerte rock și să înregistreze albume, chiar dacă alături de Patty Smythe și alte nume mari. Dacă așa primitiv este Busuioc la capitolul încredere, sunt dispus să îi ofer un loc de muncă într-un cimitir, gropar, în timpul liber angajându-mă să îl impresariez ca și cântăreț. A mai făcut-o și Peter Green, diferența e că englezul era deja celebru la ora aceea cu Feetwood Mac...

English as the new vampire

De câteva zile am parte de o experienţă inedită în ceea ce priveşte conversatul în limba română, ceea ce mă face să mă gândesc că depărtarea de ţară în loc să te îndemne să îţi conservi cât poţi de bine cultura şi limba pe unii dintre noi îi îmboldeşte să o piginizeze cu o limbă terţă. Deci, să înţelegem cu toţii: te afli în Mongolia, nu vorbeşti mongolă, iar atunci când încerci să faci conversaţie în limba română din zece cuvinte 6 sunt în engleză. Nu este vorba despre cele 6 cuvinte care reprezintă: pastramadinmuşchiulnuştiucaredeoaiefrăgezit6zilesubşauacaluluişifiartăînzerdeiac, facemdragostelatinesauincortulcolegei?, aiobăuturămaitaredecâtţuicaastadepufoaică?, dăşimieoţigară!, împrumută-mişimiecăruţata! şi mocasiniiăştiauaogaurăîntalpă, ci despre sintagme absolut inutile, pentru care limba română are alternative milenare.

Enunţul: am dori să... pentru că se spune că aşa este cel mai bine, capătă în formularea persoanei de care vă spuneam următorul aspect: am dori să... pentru că they say că aşa este cel mai bine. Pentru cei care uitaseră de Sindromul Răducioiu, blestemul merge mai departe, spiritul neodihnit s-a reîncarnat.

Internaţionalizarea limbii române

Doamna Haudi Partânăr mi-a deschis ochii în ceea ce priveşte sistemul de PR al francezilor, oameni conştienţi de valoarea şi viitorul limbii române mai ceva ca Bolliac şi comania. În primul rând jos pălăria în faţa politeţii din cale-afară a celor de la Grupul Renault, care ar face orice ca să îşi satisfacă clienţii, inclusiv cursuri de limbă română. Iată încă o dovadă că limba română are veleitaţi de limbă internaţională, cuvinte precum "greierashii" având mari şanse ca în curând să intre în dicţionarul auto englez. Mai greu e atunci când condensăm mai multe cuvinte româneşti , de această dândule acestora de gol apartenenţa. Dacă cei de la Renault caută greierashii în baza de date, în cele din urmă deocamdată fără sorţi de izbândă, în cazul unor cuvinte precum "mashina" sau "servis reno" situaţia devine închisă la culoare. Prin urmare, sfatul meu pentru impunerea treptată a limbii române în tezaurul limbilor internaţionale (alături de esperanto pentru început) este să alipim în sintagme de limba engleză câte un cuvânt românesc. Iată în cele ce urmează câteva exemple:

"What about peace, love, sardine, bucşe and tenderness".

"Every breath you take, every fiţe you make".

"Let's spend mălai together, now I need you more than ever".

Povestea merge mai departe...

Nightlosers în concert la Szeged, Ungaria cu ocazia ZILEI ICR

Sâmbătă, 20 septembrie 2008, oraşul Szeged din Ungaria va găzdui Ziua Institutului Cultural Român. În cadrul acestor evenimente Dubaşii din Brăneşti vor încinge atmosfera în ritmuri tradiţionale iar Nightlosers vor susţine un concert inedit în piaţa Árpád.

Cei care pot fi prezenţi să nu rateze ocazia!

Zecimale defalcate

Cât de inutili pot fi anii, asta ştiam,mai cu seamă că multe dintre evenimente par repetitive, cât de greu însă ar fi să cităm ani din perspectiva cifrei zece e bine să constataţi pe cont propriu, urmând filmuleţul de mai jos. Să renunţăm la húsz,la vingt, la twenty şi la douăzeci, spunându-le simplu: tíz tíz, ten ten, dix dix sau zece zece, precum un zar mai agresiv. Şi treptat ajungem la 100.

Greu cu japonezii ăştia, ca să nu zic nimic şi de corecţii...




Counting In English- Japanese Game Show
Vezi mai multe video din Divertisment »