Hotelul Zboina din Soveja, condamnat la pieire

Dacă spun Soveja, ce semnificaţie are acest cuvânt pentru voi? Corect, Alecu Russo, surghiunit la Mănăstirea Soveja. Bingo! 10 puncte din oficiu. Pentru alţi vrânceni Soveja era locul unde se consumau cele mai reuşite concedii, sau petreceri. Zona faină, miros de brad cât cuprinde, mai ales seara, când zgomotul caruselului şi al vânzătorilor ambulanţi era pus cu botul pe labe de cri-cri-ul greierilor.

Astăzi, dacă spun Soveja şi nu argumentez, nu mai transmit nimănui nimic. De ce? Simplu. Pentru că dincolo de onomastică, staţiunea în sine nu mai există. A fost un şoc când, coborât din maşină am descoperit o staţiune fantomă, cu clădiri nelocuite de mult, în stadiu avansat de degradare, cu geamuri sparte sau lăsate deschise indiferent de sezon, cu alei asfaltate şi pustii. Un cazino arătând astăzi ca o colibă de refugiu, dughene pentru vânzătorii ambulanţi cu obloanele ferecate, şi un hotel, Zboina, demn de a turna aici Shinning 2.

Pe 11 februarie 2011, în Adevărul de Vrancea, aflam de la autorul articolului, Ştefan Borcea următoarele:
"Staţiunea este renovată în întregime de Confederaţia Sindicatelor Democratice din România şi se pregăteşte să aducă bani judeţului. Noii proprietari ai staţiunii Soveja sunt sindicatele care şi-au propus ca în maxim cinci ani să redea zonei strălucirea de altădată. Deja, până acum s-au investit 500. 000 de euro în baza hotelieră."

Vă pot confirma, eu cel care în luna august 2012 am descălecat aici, că atât staţiunea, cât şi Hotelul Zboina se află într-un stadiu ridicat de degradare. Unde sunt cei 500.000 de euro investiţi în baza hotelieră, dacă aceasta arată în momentul acesta după cum puteţi vedea în fotografiile pe care le-am făcut?

„Lucrăm la foc continuu acum. De fapt, toată iarna s-a muncit aici, am înlocuit tot ce era vechi şi aşa cum se prezintă lucrurile avem toate şansele ca până la sfârşitul anului să dăm drumul bucătăriei, restaurantului şi la 50 de camere din cele 150 de care dispune hotelul. Noii proprietari sunt serioşi", ne asigură Neculai Ciolan, directorul Staţiunii.

Foc continuu pe naiba. Neculai Ciolan, edilul Staţiunii Soveja minte! Noii proprietari nu sunt nici pe de parte serioşi. Minte şi Ştefan Borcea, cel care îşi intitulase articolul Hotelul Zboina din Soveja, salvat de la pieire, câtă vreme, acest titlu ar fi trebuit să fie Hotelul Zboina din Soveja, condamnat la pieire. Unde sunt cei 500.000 de Euro, banii Confederaţiei Sindicatelor Democratice?

Altceva însă mi se pare cel puţin la fel de interesant şi învăluit în mister. După cum v-am spus, şocat de pustiul la care nu mă aşteptam, dau să mă urc în maşină şi să plec, plin de tristeţe. Noroc că la un moment dat mă întâlnesc cu o pereche, coborând pe aleea asfaltată. În afară de aceştia aveam să mă mai întâlnesc cu încă o pereche, prin urmare, după un calcul corect, Staţiunea Soveja a găzduit în acea zi din august 4 oameni plus noi. Mă rog, întrebându-i pe cei doi tineri dacă nu se poate mânca ceva, mi se spune că ceva mai sus ne stă la dispoziţie o pensiune. Într-adevăr, aşa era, iar deservirea şi mâncarea în sine s-au dovedit a fi decente. Însă, la o privire atentă ai fi constatat că atât tacâmurile cât şi vesela erau toate gravate fie cu cifre, fie cu însemnele Hotelului Zboina. Ce ar trebui să înţelegem de aici? Oare să fi investit Confederaţia Sindicatelor Democratice 500.000 de Euro în această Pensiune?

Sper mai departe că dacă nu alţii, noi, cel puţin noi, nostalgicii putem salva Staţiunea Soveja. Şi dacă e nevoie de ajutor, sunt aici, gata să pun umărul.

Un spirit nou, de prin Buzău sau Stângăcii din Buzău

Astăzi vă recomand spre lectură acest text. Sub titlul "Realizările celui mai tânăr parlamentar: „Păi să vă iau cu câte biserici am ajutat...?“ veţi avea ocazia să citiţi ceva care ar putea fi scris la trei mâini de Urmuz, Benny Hill şi Adrian Mutu. În cele ce urmează, iată trei pasaje emblematice, care rotunjesc imaginea unui deputat român de doar 29 de ani. La sfârşit veţi înţelege că tinerii noştri merită o şansă în plus, cu atât mai mult cu cât, deputatul Adrian Mocanu, nefiind fotbalist (deşi la cultură şi logică se ţine destul de aproape de Adi Mutu - aproape că îi suflă în ceafă!) şi nefiind din punct de vedere motric obligat să se retragă la 33 de ani, sau să fie retras, vezi multdiscutatul caz Gizăs, va mai avea multe de oferit românilor, în timp.

1. Ce maşină conduceţi?

Un Volkswagen Passat din 2008.

Citeam undeva că aveţi un BMW X6.
Am un X6? Păi dacă am un X6, uitaţi-vă în declaraţia de avere să-l vedeţi.

Am citit că aţi făcut un mic accident cu un X6.
Soţia mea are un BMW X6.
 

Până la urmă omul în felul lui este corect. Spune că e stângist (sau stângaci, în funcţie de context) convins şi că principiile stângii sunt să ia mai mult de la bogaţi şi mai puţin de la săraci. Cum BMW e o maşină de bogaţi şi VW Passat una de săraci, logic că într-o atare situaţie, dacă s-a lovit maşina scumpă, să îşi asume toată răspunderea pentru accident proprietara maşinii scumpe, respectiv soţia şi nu orice pilot se nimereşte.

2. Atunci identificaţi nişte lucruri care trebuie schimbate.
V-am spus, asta cu şomerii. Trebuie să facem ceva. În localitatea Săpoca, unde, aţi văzut, s-a intrat şi în Cartea Recordurilor cu cea mai mare salată din lume...

A crescut în grădina unui cetăţean sau cum?
Nu, domnule, a fost preparată, salată de mâncat.

Păi şi asta cu ce ajută în problema şomajului?
Vedeţi dumneavoastră cum mă luaţi peste picior? Ce vrea să însemne că s-a făcut salată acolo? Asta înseamnă că sunt mulţi cultivatori de roşii, de ceapă, ceapă de Buzău. Trebuie să te faci cunoscut, să creezi un brand. În zona aia e şi Pleşcoi, vorbim de cârnaţii de Pleşcoi.

Şi cu salata aţi contribuit cu ceva?
Eee, am contribuit... Am fost şi eu invitat.

Nu aţi înţeles nimic. Oamenii sunt şomeri pentru că nu au imaginaţie, asta spune Mocanu. Cum ălora le-a dat prin cap să facă cea mai mare salată, folosind tot ceea ce aveau prin curte, o roşie, o ceapă, un deodorizant de wc, câteva ouă mai vechi, şi ceva regurgitări de la animalele din bătătură, de ce nu s-ar introduce în reţetă şi câţiva cârnăciori de Pleşcoi, alături de şosetele folosite ale gloriei locale, fotbalistul Romică Bunică. Deja avem un brand.

3. Care e ultima carte pe care aţi citit-o?

Pfuuu! Ultima carte, ultima carte... (se gândeşte). Ultima carte... să ştii că anul ăsta n-am citit.

Şi uite că vine 1 octombrie. Înseamnă că nu prea e pasiune.
Ba e pasiune, dar n-am prea avut timp. Am avut şi campanie la locale, mă rog...

Aici ne aducem cu nostalgie aminte de Adi Mutu, cum ne vorbea el languros despre clipele sale de adâncă simţire când citea, mai întâi din Dostoievski şi mai apoi din Coelho. Până la urmă cred că noi suntem răi şi stăpâniţi de prejudecăţi, atunci când folosim cuvintele numai cu sensul lor direct. De exemplu "pasiune". E pasiune domne, e pasiune peste tot, numai că nu toate pasiunile ăstea se manifestă la fel, pentru fiecare dintr noi. Iar în cazul pasiunii pentru citit situaţia stă cam ca la pasiunea pentru femei: unii fac secs cât e ziua de lungă, alţii o dată pe an. Ca şi cititul deputatului Mocanu, cazul din urmă este caracterizat tot prin pasiune, chiar dacă prin moartea ei. Până la urmă nimic din ce e viu nu ţine o veşnicie...

Chipul lui Toma Caragiu într-o frescă de la Vatican

Astăzi am aflat că ”Un student de la Harvard din SUA a descoperit că pe una dintre picturile din Vatican apare chipul lui Sylvester Stalone”. Acest lucru îmi confirmă o bănuială mai veche, cum că genetica este limitată, și dacă am fi mai atenți am asista la surprize neașteptate care ne-ar putea ajuta să fim mult mai toleranți cu sosiile. Nu ne-am mai bănui unii pe alții nici de înșelat, nici de stat în cârciumi, de nimic, pentru că ne-am gândi mai întâi de două ori dacă nu cumva persoana incriminată nu doar semăna ca două picături de apă cu cel bănuit. Nu vreau de aici să se înțeleagă neapărat că în paralel, pe același meridian sau pe meridiane diferite doi oameni seamănă impecabil între ei, chiar dacă paradoxal Stallone e și el tot italian ca și popa din frescă, sau poate că popa era american..., dar este foarte posibil ca măcar la câteva secole diferență să apară indivizi similari. La asta e bună pictura, filmul sau fotografia, pentru că ne ajută în timp să înțelegem că nu suntem singuri.

Cu toate acestea, am început să obosesc de toate prezențele americanilor și de toate asocierile care îi au în vedere pe aceștia. După cum puteți vedea în imagine, și Toma Caragiu seamănă izbitor cu personajul de la Vatican și cred că a venit vremea ca și noi, românii să avem orgoliile noastre și să nu ne mai fie rușine să le afișăm. Propun un viral de amploare în care să arătăm lumii întregi că în imaginea de la Vatican se regăsește Sfântul Toma, și nu un american bătăuș.

Încercați totuși să dați și puțină dovadă de cultură, și lăsați deoparte logica. Chiar dacă Toma Caragiu seamănă cu popa și Stallone seamănă și el cu popa, ignorați logica, care ne spune că atunci Toma Caragiu seamănă cu Stallone. Să iubim puțin mai mult Europa și să uităm pentru o clipă de trenduri...

P.S.
Uitați de asemenea că Stallone seamănă cu Fuego. Păstrați-l pe Fuego doar ca rezervă, pentru cazul în care asemănarea lui Toma Caragiu se dovedește și ni se va cere o expertiză la fața locului. Atunci ziceți timid numele lui Fuego, cine vrea sa audă, să audă.

Valize sau mot-valize pentru Bornescu şi arbitrul Tudor

Aseară m-am uitat la o cafteală care a degenerat într-un meci de box. De fapt, un meci de fotbal care a degenerat într-o cafteală şi ulterior într-un meci de box. Cam asta e istoria partidei U. Cluj - CFR Cluj, încheiată indecis. Ca rapidist mi-am dorit din tot sufletul ca CFR să piardă, deşi nu întrezăream prea mari şanse pentru U., o echipă subţirică rău, la care au venit niscaiva dinozauri gen Galamaz sau Prinţu'. Claudiu Niculescu nu se pune, că acum e mare antrenor... Până ieri am avut motive serioase de îndoială că Paszkany ar fi scos la înaintare valiza cu bani, de aseară însă nu mai am nicio îndoială şi în cazul în care Rapid nu va mai avea nicio şansă voi ţine până la capăt cu Vasluiul, şi pentru că fotbalul jucat de moldoveni este, după părerea mea cel mai "european", dintre ce joacă primele 5 clasate. Dar să revin. Am văzut toţi ce a făcut Bornescu, dar şi Cadu. Până la urmă nici nu cred ca mare parte din vină îi revine lui Cadu, indiferent de gradul de periculozitate al meciului. Unele lucruri nu se fac, dar ce pretenţii să am de la un portughez care negăsind loc la o echipă de club din ţara şi-a vândut pielea pe bani grei în Românica...Deci da, ieşirea lui Bornescu a fost exagerată, aproape că a încercat din răspunderi să creeze atmosferă propice unui meci cadou la masa verde, aşa că încep să mă gândesc serios dacă nu cumva Bornescu a fost motivat cu valiza lui Paszkany... Nu cred însă că trebuia să se meargă până la a se opri meciul, fiind suficientă eliminarea cu roşu a portarului.

Evident că nu doar Bornescu şi-a completat colecţia de valize, ci şi arbitrul Tudor. Rolul său a fost clar, trebuia să facă orice pentru a înclina balanţa în favoarea lui CFR. A început cu un penalti lejer, a continuat cu roşu la Bornescu şi la Cadu (eliminând un om de bază de la U. şi unul dispensabil de la CFR, mai ales după ce înscrisese un gol - logica este că U. îşi disloca un om din formula de bază pentru a face loc unui portar, câtă vreme CFR putea juca mai departe la fel, cel mult cu mici schimbări la înaintare) şi a sfârşit prin a scoate CFR-ul de pe teren. Da, dacă încăierarea devenea monumentală, dacă în afară de cei doi măscărici Cadu şi Bornescu se mai băteau şi alţii poate că aş înţelege, dar să scoţi CFR-ul din teren pe motiv de condiţii nesigure, lăsând mai departe U.Cluj să aştepte pe teren ca proştii, dar să introduci un astfel de argument, înainte de pumnii finali din tunelul spre vestiare, mi se pare cusut cu aţă albă. Cadu trece prin tunel când deja colegii săi trecuseră de mult, după ce Andone scosese echipa din teren, deci... Ce verdict se va da vineri la comisie? Clar 3-0 pentru CFR. Ce îşi va lua Bornescu din mall sâmbătă seara? Poate ar fi bine să aflăm dimensiunile valizei, ca să ştim cu ce anume s-ar înnoi.

În final două vorbe despre arbitrul Tudor. Am văzut la viaţa mea domnişoare cu mult mai curajoase decât acest metrosexual care şi-a greşit meseria. Un om care se fereşte de brichete şi care, în loc să intervină să calmeze spiritele fuge la vestiare. Raportat la întregul său comportament, lui Tudor i-ar sta bine la izolare, într-un loc unde nimeni nu atentează la siguranţa sa corporală. Eventual într-o cameră capitonată...

Lăsați mâine, de la 21.30 femeile și copiii să vină în Giulești!

Mai sunt puține ore până la returul de mâine, din Semifinalele Cupei României când Rapidul va încerca să treacă de FC Vaslui și să se califice în finală și trebuie să vă spun că ard de nerăbdare să se facă de orele 21.30 și să văd cu ochii mei cum arată Giuleștiul. Așa, la rece, evenimentele de mâine arată a sacrificiu suprem cu glazură de vreun mileniu și ceva peste. În săptămâna mare, ceea ce au de gând să facă rapidiștii mâine aduce a Posada numai cu femei sau copii, sau a Ana zidită de Manole, în Grant, cel puțin până mâine, la ora meciului, când vom vedea cam ce accepțiuni mai acordă rapidistul contemporan termenului de sacrificiu. Pentru cei care nu știu, situația stă cam în felul următor: cu tribunele suspendate, prezența la meciul din Giulești va fi permisă numai femeilor și copiilor sub 14 ani. De aici sloganul ”Rapidiste din toată România, uniți-vă!” Până să văd stadionul plin de soții și de mame exemplare, îmi place să mă încălzesc la imaginea unui stadion din albion, înțesat la femei. Pentru că nu știu să vă spun exact de ce, dar la ei se poate. Poate pentru că am văzut destule filme cu englezi gata să facă orice pentru echipa iubită... Nu zic că la englezi iubirea e mai mare în familie decât la noi, dar parcă la ei nevasta pune mai ușor botul la prostii de-astea.

Încerc să îmi imaginez argumentele rapidistei (româncei în general) puse în fața faptului împlinit. Ele sunt de natură: Săptămâna Mare, păr murdar, ore târzii Pe urmă apar cele vindicative: nu vreau să stau lângă Lenuța sau las'că știu eu că îi faci ochi dulci lu' cutare, și dacă o prind la meci o jumulesc... La un moment dat ești tentat să îți încurajezi soția să nu mai plece nicăieri. O să se întoarcă Bozo de la înmormântarea maică-si și o să umple el golul lăsat de nevastă-mea și prietenele ei cu gura mare.

Dar ce ne facem dacă pentru fiecare femeie rapidistă care nu se înfățișează mâine la FanShop, în Giulești să ia invitațiile gratuite (încă un beneficiu care, parcă văd, va trece neobservat) vine câte o moldoveancă vașnică din Vaslui sau din împrejurimi? Nu știu câți au luat în calcul varianta asta cu provincia, mult mai dedicată valorilor locale decât capitala. Ce ne facem dacă mâine poposesc autobuze vasluiene în București cu femei și copii, aduși în Săptămâna Mare într-un turneu cultural. De la ora 18.00 proiecție specială ”A fost sau n-a fost” în piața Universității, după care țuști în dube, spre Giulești. Program special și pentru copii, cărora, în preajma Paștelui primăriile înfrățite din București și Vaslui le vor oferi un program special de căutat ouă printre betoane și gunoaie.  Mi-e teamă, mi-e foarte teamă de un astfel de moment, în care tribunele se vor năpusti una asupra celeilalte. Mi-e teamă de Heisselul femeilor, mai mult decât de o mică altercație între burți pline cu bere. Mi-e teamă de furia mamei românce, revoltată pentru injuriile aduse propriului prunc...

Gata, să redevin puțin serios. Salutară inițiativa conducătorilor de la Rapid de a popula mâine stadionul cu femei și copii. Frumoasă și sănătoasă imaginea cu bărbați care își coboară jumătățile și trei sferturile din mașini, îi sărută părintește pe frunte și le fac bezele. Apoi se duc peste drum la un suc, conștienți că drinkul nu se pupă cu driveul. Nu cred însă că stadionul se va umple. Nu cred că avem încă inoculate principiile responsabilității, ale apartenenței la ceva mare, care, la scală foarte mică ne aparține și nouă. Și mai cred că invitația ”Aduceți-vă copiii și soțiile în Giulești!”, lansată ieri pe site-ul oficial al Rapidului trebuia puțin cosmetizată, pentru un efect maxim asupra sexului frumos și descendenților acestuia. Eu unul aș fi zis: ”Femei rapidiste, miercuri, în Săptămâna Mare George Copos vă oferă gratis în Giulești ingrediente pentru masa de Paște!” Poate chiar un târg de la care să poată fi achiziționați gratuit mieii... Iar pentru copii, zău dacă nu aș fi organizat cu o oră sau două înainte de desfășurarea meciului campionate de căutat ouă prin gazon.

Până mâine îmi voi permite să mai visez frumos și să cred în surprize!

  

Modernism românesc cu ceva licenţe de incultură

Nu știu cum ați defini curentul cultural în care se încadrează acest blog, dar îmi place să cred că locul lui nu ar fi departe de ”modernitate”. Mă consider un conservator empatic şi uşor cameleonic. Înţeleg rostul noului şi al modernităţii însă nu calc peste cadavrele celor care ne-au adus cultural sau social acolo unde suntem astăzi. Prin urmare, sunt prezent atât la recepţii cu ştaif cât şi la petreceri relaxate. La nici una dintre ele însă nu îmi permit "modernism"-ul de-a mă aşeza cu curul pe masă (cu atât mai mult cu cât aceasta este dispusă cu o faţă de masă, cu pahare şi platouri cu mâncare), asta pentru a arăta celor din jur cât de bine mă simt eu, cam ca peştele în apă. Există anumite coduri peste care, indiferent de curentele culturale care îmi dau târcoale nu îmi voi permite niciodată să le încalc. Aici de exemplu veţi găsi ceva care pe mine mă sperie. În rezumat, aflăm că la un anumit vernisaj, al unei artiste moderne din categoria stigmatizată mai sus a fost prezent şi Constantin Bălăcescu Stolnici. WTF este Bălăcescu Stolnici?

A trecut ceva vreme de când Bălăceanu Stolnici a încetat să îmi mai fie simpatic, dar asta nu înseamnă că de atunci, pentru a mă răzbuna, aş fi justificat să îi pocesc numele din Bălăceanu în Bălăcescu, chiar dacă, într-adevăr, s-ar putea spune că s-a cam bălăcit, de dragul bălăcirii, nu din motive stringente şi comprehensibile din punct de vedere uman. Asta însă nu le dă dreptul moderniştilor de pe site-ul la care am făcut trimitere mai sus să reboteze personalităţi ale României contemporane, în ciuda imoralităţii acestora. Dacă însă argumentul suprem este incultura, atunci chiar că îmi permit să afirm că modernismul anumitor artişti români contemporani nu este decât o libertate asumată dincolo de relicve, de moaşte şi de cadavre. Iar dacă pentru cultura tinerilor se consideră că Bălăceanu Stolnici poate fi "poreclit" Bălăcescu Stolnici, nu mă voi mira nici când voi afla că mulţi artişti români moderni au ca modele pe Tristan Ţara, pe Doamna Baba - pictorul sau pe Constantin Brâncoveanu - sculptorul, fireşte.

Long Live Modernism!

Ambasadori români pentru repopulări rurale

De pe "Bad As Me", îmi permit să afirm că "Pay Me" este una dintre cele mai reuşite piese lirice marca Tom Waits, acesta explorând mai departe simbolistica "good girl turn bad" sau "runnaway girl". Până la cântecul ăsta mai fuseseră "A Christmas Card From a Hooker in Minneapolis" şi "Hold On" ambele explorând aceeaşi temă a fetei care, dintr-un motiv sau altul alege să îşi caute norocul prin lume şi evident, nu reuşeşte, dându-i prilej lui Tom să îi cânte jalea, militând pentru legarea fetelor tinere de casa părintească, până când le vine mintea la cap şi înţeleg că vremurile s-au schimbat, că dictonul cu "muntele şi cu Mahomed" este mai departe valabil şi că în orice ţară investitorii rurali sunt la mare căutare. Ţinând cont de predilecţia cu care Tom vorbeşte despre destinul tragic al acestor fete, şi avem şi noi câteva exemple de pe la noi: Monica Columbeanu, sărăcuţa plecată de la Bacău ca să dea peste cine, la Bucureşti, peste Irinel... sau Carmen Caca (înţeleg că în arăbeşte Harra s-ar traduce prin caca) care a plecat din România ca să culeagă praful de pe tobă în State, nici măcar cu epifania nu se poate spune că s-a ales (poate că la vamă, la întoarcere o fi fost supusă unui debriefing nemilos din partea serviciilor secrete...), înclin să cred că interesele americanului sunt să aducă cât mai mulţi filantropi în preerie, şi în zonele slab populate şi neexploatate. În orice caz, unul dintre versurile lui Tom mă face să zâmbesc, realizând cât de mult s-a schimbat lumea: "you don't meet nice girls in coffee shops". Păi astăzi "you meet nice girls only in coffee shops", aşa că valenţele actuale încep să mi se pară din ce în ce mai dramatice.

Poate că nu ar fi rău să pornească şi la noi moda asta, cu rechemarea fetelor tinere la obârşie. De pildă, aş institui o bursă pentru cele mai convingătoare cântece de gen. Propun să îşi încerce talentul solişti cu patină şi cu înclinaţii pentru impresionarea facilă: Dorobanţu, Crişan şi Fuego, pe care i-aş numi ambasadori români ai repopulării rurale. Ambasador onorific Tom Waits.

Purcărete să n-ai frică, nu-l mai înviem pe Sică!

În ceea ce privește teatrul românesc cred că mai am un singur dor: să văd o ecranizare porno după ”D-ale carnavalului”, și dacă se poate chiar cu Titus Steel și Sandra Romain în rolurile principale, adică Mița Baston și Didina Mazu... Spun asta acum, după ce am văzut și montarea lui Purcărete de la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, unde am avut surpriza să întâlnesc chiar și un cetățean chinez, în fustă scurtă și pe tocuri, cântând la ceva instrument, gaguri ieftine marca Benny Hill dar și un simultan de trei didine. Cu cele trei didine, să zicem că aș mai înțelege, la nivelul acesta fiind mult mai clement decât distinsa Ileana Lucaciu, care în ruptul capului nu a vrut să priceapă valoarea și importanța unui threesome, sau chiar foursome. De la iele, la fetele de la Bambi care au luat-o cu ele în trupă și pe Țonciu, trei fete împreună pe scenă aduc cu ele o senzație de bine. Că publicul străin, necititor de Caragiale chiar nu are de unde să știe că ”we three are one”, deoarece acest indiciu este totalmente neglijat de regizor... asta e altă mâncare de pește. Sau poate că iubindu-le pe fetele ăstea trei ca pe copiii lui, Purcărete nu s-a putut opri la una singură, și pentru a nu se repeta și în particular scene cu vitrion englezesc și poale în cap, ca în piesă, regizorul a ales să organizeze un simultan de Didine.

Chinezul cu ostromentu de cântat are și el o explicație a naufragierii sale în ”D-ale Carnavalului”. El îi reprezintă pe asiaticii care cuceresc lumea, în cazul de față România. Nu numai că în curând ei vor fi la tot pasul, dar ce ne facem că ei nu sunt ca noi, bărbatul - bărbat și femeia - femeie. Ei sunt un soi de transsexuali, bărbați care umblă pe tocuri... De asemenea mai e ceva în piesa asta și cu anacronismele. Nu am nimic cu modernitatea, dar urăsc monstruoasele mutilări. La Benny Hill râd, pentru că știu în ce constă umorul acestuia, așa că din start sunt avizat. La Caragiale însă nu pot râde în hohote, cu atât mai mult când unul dintre personaje, care își face intrarea pe muzică scoate de sub loden un boomblaster micuț și apăsând un buton taie coloana sonoră. Găselnița asta, precum și aceea în care Crăcănel aleargă după un copil-figurant (cu barbă, e drept) strigându-i ”eu sunt Bibicu, nene Iancule” nu au ce căuta într-o montare după Caragiale. Pentru că râsul la Caragiale e unul personal și intern, este mai degrabă o stare de bine, degajată de prezentarea cât mai dramatică a unor caricaturi umane. În piesa lui Purcărete umorul, hazul nu mai pot decurge decât din ”anecdotele fizice”, pentru că altfel, personajele sunt obscure și liniare. Cu tot cu prezența scenică a lui Constantin Chiriac sau a Ofeliei Popii. Cu tot cu scenografia lui Dragoș Buhagiar, încercând parcă să ascundă goliciunea reinterpretării lui Caragiale: cu oglinzi, vidanjă, mititei la grătar și varză călită și chiar câine de vardist care năvălește în scenă. Unele lucruri chiar nu merită salvate și așa stă treaba și cu ”D-ale carnavalului” de Purcărete.

Cu riscul de a părea retrograd, am să vă spun ce mi-am amintit de curând. Mi-am amintit de ”Viața e minunată”, filmul cu tematică de Crăciun al lui Frank Capra, pe care an de an americanii îl difuzează la greu. Ei bine, v-ați întrebat vreodată de ce nu reecranizează nimeni acest film? Sau chiar ”Unora le place jazzul”... Cred că unele produse culturale trebuie să fie prezervate ca atare, așa cum conservăm de pildă (sau ar fi trebuit să conservăm) clădirile noastre de patrimoniu... Să punem în scenă Caragiale, dar să o facem clasic, pentru că mesajul lui Caragiale, oricât ne-am bate cu cărămida în piept că ar fi de actual este totuși unul foarte bine delimitat de grobianismul râsului contemporan de mahala. Umorul lui Caragiale este o stare de bine, de bucurie spirituală ce urmează diagnozei cu succes a unei boli, nu o cavalcadă de poticneli a-la Doru Octavian Dumitru. Iar pentru mine personal ”D-ale carnavalului” va rămâne fie Sică Alexandrescu în teatru, fie puțin mai aproape în timp Aurel Miheleș și Gheorghe Naghi în film. Cu acel inepuizabil Birlic, schelălăind ca o potaie în ploaie ”eu sunt Bibicu, nene Iancule!” Și poate că și noi, românii ar trebui în fiecare an să ne bucurăm de Giugaru și de Birlic și de ”românismul dintotdeauna„ al acestui film, nu să începem să ne îndepărtăm de amintirea acestor doi mari actori datorită unor montări din spatele cărora regizorii par să ne pună la punct spunând: am o diplomă și am să vă arăt ce vrea mușchii mei.

Un caz de rău-simţ

Gata, concediul c'est fini şi acum a venit ora bilanţurilor. Deocamdată iată o anecdotă ce îmi dă de gândit. Aceasta gravitează în jurul conceptului de timp. Timpul meu, al nou, al lui, al nostru, al vostru, al lor. Timpul meu, care are o altă valoare decât timpul tău. De pildă, în concediul acesta, timpul meu a fost clar cu mult inferior ca valoare timpului altora, care s-au trezit muncind. Eu stau cu dânsa la soare şi altul împinge şaiba. Naşpa. Este cât se poate de normal ca în acel moment, eu să nu mai am nici un fel de drept obştesc şi uman să mă grăbesc, iar celălalt are toate prerogativele de a îmi tăia calea, de a mi-o lua înainte, ba chiar de a-mi produce greutăţi, care, la un moment dat ar trebui să niveleze timpul meu nepreţios cu timpul său. Anecdota care urmează este povestea lui Florin C..

Omul stă la coadă. Evident că timpul său este scurt, zgârcit şi deosebit de preţios. Cu toate acestea nu apelează la nici un artificiu de a-l fenta, de a-i pune piedică timpului ce aparţine unui alt semen de-al său. Stă la coadă disciplinat. La un moment dat i-o ia înainte o duduie, plină de ifos. Florin C. o întreabă politicos dacă timpul ei este mai important decât timpul său şi răspunsul vine de-a valma. Da, de unde ştiţi? Chiar aşa. De unde ştiu că nesimţitul are cu el tot arsenalul care îl fac să îi dea înainte cu tupeu, convins fiind că adevărul este unul singur, al său? Maieutică de gradul 1.

Iar acum trag concluzia că avem de-a face cu un caz patologic. Duduia în cauză este neliniştită şi nemulţumită. Într-un Bucureşti care te face să te simţi în război cu toată lumea. Nimeni nu munceşte cât tine, nimeni nu duce o viaţă grea ca a ta, nimeni nu e înşelat ca tine sau nedreptăţit. Şi boschetarii s-au retras spre periferie, încât, nu prea mai ai la ce să te raportezi. Noroc că manechinele în vitrine sunt îmbrăcate, iar cele din vitrinele în curs de amenajare nu sunt dotate cu prăţi anatomice politically correct. Pentru că atunci tot mai mulţi dintre bucureşteni ar da-o pe Freud. Sula dumneavoastră este chiar mai mare ca a mea? Linişte. Sau contrariul. Da, de unde ştiaţi? Asta la bărbaţi. Între femei, se tranşează mult mau uşor. Auzi, fată, ţâţele tale sunt chiar cu mult mai mici decât ale mele. Jenată, domniţa în culpă răspunde: Da. Atât. Da. Şi se gândeşte: "noroc cu push up-ul că m-ar fi desfiinţat de tot."

Daniel Pancu - anonimul giuleștean

Cred că prin golul lui Pancu, din meciul cu Petrolul s-a spart un blestem mai vechi al Rapidului, totodată existând și premizele unui nou început. Am obosit așteptând anii trecuți ca după pressinguri susținute Rapidul să și înscrie, să găsească momentul acela de luciditate sau de hazard în care mingea să intre în ațe, încât pot spune că devenise aproape o certitudine că superioritatea ofensivă a giuleștenilor nu se putea niciodată concretiza cu gol. Mă uitam ca prostul la meci, urmărind mingile șutate la kilometri de poartă din unghiuri perfecte, convins că nimic nu se va întâmpla. De data asta minunea s-a întâmplat, acum, când mă așteptam cel mai puțin. A intrat Pancu și a salvat Rapidul, aducându-i victoria în ultimele minute de joc. Simt, când scriu aceste rânduri că anul acesta voi avea ce să văd, urmărind meciurile giuleștenilor, simt că a apărut în sfârșit echipa aceea românească pe care o așteptam de o viață, care, printr-o sclipire de geniu va reîntoarce soarta jocurilor. Sper să urmăresc de-acum încolo meciuri ale Rapidului de la care să nu plec în momentul când adversarii au înscris un gol.

S-au scris multe, inclusiv că Rapidul a jucat prost. Nici vorbă. Rapidul a jucat lucid, stăpână pe ea și dacă a suferit la vreun capitol acela este doar atacul. Nici nu poate fi altfel câtă vreme Deac nu joacă, Herea nu joacă și nici măcar Pancu, acel Pancu pe care mulți îl trimiteau la pensie. Așa s-a întâmplat că 80 și ceva de minute Petrolul, slabă dar nu submediocră nu a deschis scorul. Iar pentru a forța înscrierea golului a intrat Pancu. Acel atacant care poate nu mai aleargă ca altădată, dar care ne oferă garanția înscrierii unui gol. Să fim sinceri și să recunoaștem că acesta este atacantul pe care și-l doresc multe echipe, sufletistul care intră 7 minute în joc și trage echipa după el. Nu consumă mult, e ieftin (dar vorba unei clasice: ”dar e calitativ”) mănâncă puțin, nu emite pretenții, visează să îmbătrânească în Giulești și să își aducă într-o bună zi nepoții în potcoavă și să le spună ”uite, dragilor, aici am trăit eu”, înscrie golul salvator și face altruist loc celor tineri. Costurile cu întreținerea lui Pancu sunt minore, iar atitudinea de vedetă nu există.

Nu același lucru însă se poate spune despre Mutu. Mutu și pensionar va fi scump, cu aere de boxeur amator, de literat amator, de playboy amator, cu alte cuvinte, cu aere globale de etern amator. Mutu, cel pentru care fiecare moment din viața sa este un prilej de hedonism, lăsând la o parte orice cod al onoarei. Poate că Pancu nu are ”geniul” lui Mutu, dar cred că geniul acesta este de mult contaminat. Pancu are mai mult decât Mutu, iar dacă vorbim despre modele, Pancu poate fi oricând un astfel de model pentru jucătorii tineri, nu Mutu, care nu poate fi considerat un model nici pentru proprii săi copii. Lângă Pancu înveți lecția smereniei și a perseverenței, înveți că alții au reușit și nu îți mai rămâne decât să pui osul la treabă. Lângă Mutu tot ce poți învăța este că dacă ai talent ești tare, poți să scuipi semințe în capul tuturor. Dacă nu ”ești praf”. Ca cel pe care îl trăgea Mutu pe nas. Îți dă Mutu un pumn și te rezolvă.

În concluzie, cred că Rapidul va triumfa anul acesta. Așa simt eu. Că a venit vremea să scriem istoria, de la pagina unde se oprise Steaua. Să strângem rândurile alături de alți rapidiști în devenire și să obligăm conducerea să mărească stadionul, devenit neîncăpător. Și totul pentru că în sfârșit, alături de Rada, anonimul de serviciu din Giulești a venit și Pancu. Altul pentru care dacă Rapid nu e, nimic nu e!

Glory, Glory Man United!

A venit și ora ”finalei”, momentul în care Europa s-a împărțit în două, fanii catalanilor și fanii britanicilor. Indiferent de finalul meciului, în seara sta vedem fotbal, nu jumătăți de măsură, onoare, dăruire și tradiție. Îl voi vedea pe Van der Saar la ultimul său meci, după care vom trăi din amintiri, văzându-i documentarele despre animale, pe care visează să le poată face. Îl voi vedea pe Giggs, poate la ultima sa finală de CL și pe Fergusson bătând încă o dată la porțile raiului. Țin cu United de peste 2 decenii și o voi face și de acum încolo indiferent de rezultat, pentru că United este mai mult decât o echipă, United este o onoare. În seara asta port roșu. Diavol, vă rog, niciodată câine!

Glory, Glory Man United!

Contra fumatului - Să te laşi de fumătură poţi să-ţi bagi falusu-n gură...

Nu am mai scris pe tema asta pentru că m-am gândit că până la urmă, decât să vă mint mai bine mă fac că am uitat să că era mult prea evident să mai comentez. Evident, nu m-a ţinut prea mult lăsatul de fumat. Continui cu aceeaşi străşnicie. Am trecut ca prin urechile acului pe lângă achiziţionarea unei ţigări electronice, şi acum mă felicit pentru că nu am aruncat banii şi pe prostia asta de gadget, pe care probabil l-aş fi folosit mai intens doar în primele zile. Mă uit la Lajos, un alt împătimit după E-penis-uri şi constat că nici la el nu a funcţionat. Pufăie de zor din ţigara electronică după care îşi face singur o ţigară tare ca dracu. Aşadar am continuat să fumez, regulat, atât că am schimbat ţigările cu unele mai uşoare.

Nu am renunţat însă la nici un alt viciu, prin urmare am unul în plus. Mai mult de atât, de câteva zile am descoperit farmecul de a mă folosi de SexBox şi de Kinectul lui la maxim. Mai nou serile intru pe serverul de la EA Sports şi joc fotbal (FIFA 2011) cu tot felul de puşti (pun pariu că cel mai în vârstă nu are mai mult de 16 ani). Evident, eu cu echipa mea de suflet şi ei, culmea, întotdeauna cu Barcelona. Aşadar anticipăm astfel finala din Champions League. Dacă e să ascult după rezultatele din aceste meciuri, Manchester va pierde. În cel mai bun caz ca aseară, când am dat în sfârşit peste unul puţin mai prost ca mine (asta înseamnă destul de prost) şi am reuşit să înscriu, după ce iniţial ageamiul marcase luându-i portarului meu visător mingea, în pragul degajării. M-a bătut la penaltiuri, cu unul mai mult ca mine. La final în faţa obţiunii de a rejuca meciul, pentru prima oară am stat în cumpănă. Îmi plăcea acest contrajucător. Aş fi dat DA. El însă s-a grăbit să iasă. Probabil că s-a gândit că nu e bun de nimic. În câteva rânduri mi-a trecut si mie asta prin cap, dar timpul te ajută să uiţi. A doua zi am pierdut cu un gol mai puţin, apoi cu unul şi mai puţin, până am ajuns să pierd la doar 5 goluri diferenţă. Şi aseară cineva a avut mai mult noroc decât mine. Atât... Ideea e că nici de SexBox nu o să mă las. Mai bine să iau bătaie de la unii care nu există sau cu care oricum nu mă voi întâlni niciodată conştient face-to-face.

În final mai ales pentru cei care chiar sunt gata să taie în carne vie pentru a se lăsa de fumat, un filmuleţ, pentru a le reaminti că eu nu sunt un reper. De aici rezultă că dacă vrei te poţi lăsa de fumat. După ce îl veţi vedea, nu ştiu de ce, dar am convingerea că o parte din voi se vor întreba dacă chiar vor să se lase de fumat. Enjoy!

Vezi mai multe din Funny pe 220.ro

Integrarea omului prin a sa natură în sculptură şi pictură

Dilema de astăzi şi-a cristalizat forma raţională mai ales în ultimele 9 luni, de când, cu o constanţă de posedaţi vizităm mereu şi mereu acelaşi magazin. O să îl numesc, şi departe de mine intenţiile publicitare. Deci, repet: îl numesc dar nu îi fac reclamă! Îl numesc pentru că aşa mi-e mie mai simplu să argumentez cele mai de jos. Dar nu îi fac reclamă pentru că nu e ieftin deloc. Dar le găseşti pe toate la un loc, unde mai pui şi că, deşi scumpă, marfa lor e de cea mai bună calitate. Vorba unei cunoştinţe: îs scumpe da-s calitative. Magazinul se cheamă Brendon şi de mai bine de o jumătate de an suntem clienţi fideli, mai ales datorită lobby-ului încă inconştient făcut de juniorul Sensual. Lunar am spânzurat în acest magazin pentru femei gravide (sau doar balonate), pentru viitoarele mămici, pentru mămici, pentru odraslele lor mai mici sau mai mari şi nu în ultimul rând pentru toţi cei care au dat în mintea copiilor mai multe sute de Euro. Căruţ Concord, scăunel Perego, pat DE LEMN, AJUSTABIL, portbebe, de haine nu mai vorbesc, mâncare de la Hipp, pamperşi şi altele. De când am început acest demers magazinul acesta s-a transformat. Dintr-o banală hală, decentă, nu zic, dar o hală, a devenit un salon de lux. Mi-e clar că acest lucru s-a întâmplat şi pe banii mei. I-am ajutat să se modernizeze. Ca o sponsorizare.

Am ajuns cu gândul la o declaraţie de prin anii 90 pe care am auzit-o la Radio România Actualităţi, seara târziu. Era un interviu desuet cu Gabriel Dorobanţu, şeful de la Gara Mică şi la un moment dat acesta spunea: "mi-am cumpărat nişte costume frumoase de scenă, pentru încântarea celor care vin la concertele mele." Ca o sponsorizare. Eu îi cumpăr albumele, el, spre încântarea mea se îmbracă frumos... La fel şi la curve. Eu le sponsorizez, generos, ele se îmbracă şi se tunează din ce în ce mai frumos. Din ce în ce mai frumos până ce, de atâta frumos fac implozie...

Mă gândesc că peste tot ar trebui să fie afişate anunţuri de genul: noi prosperăm cu banii tăi. Nu. Pe lângă faptul că e un truism, lozinca asta pare un fluturaş anti capitalist. Mai bine: azi la noi un leu de dai mâine-ai să te simţi ca-n Rai. Da! Asta e! Nu mi-e greu să îmi imaginez că într-o bună zi mă voi duce la Metro şi pe lângă rafturile mecanice cu pneuri şi utilitare şi sticle de apă vor trona regal un Van Gogh, Rembrandt, Rubens, Moore, Brâncuşi, Picasso sau Bălaşa. În original. O încântare pentru ochii noştri. A sight for sore eyes.

Mă gândesc că şi eu, după ce voi pune taxă pentru accesul pe acest blog voi putea într-o bună zi să ataşez disclaimere de genul: cu banii tăi tocmai mi-am achiziţionat un nou colac de WC. Sau poate că nu. Poate că până la urmă păstrez chestia asta pentru mine şi las mai departe accesul gratuit...

Hristos a înviat!

HRISTOS A ÎNVIAT!

SĂRBĂTORI FERICITE!

Poliţişti, curve, curvi şi o dubă capitonată - EXPLORE THE CARPATHIAN GARDEN

Sper că nu e nici un secret pentru nimeni că iubesc culoarea vişinie. Sunt rapidist. Iarăşi nu îmi mai amintec dacă v-am spus că am primit un minunat cadou de la Patriarh, mai precis tricoul oficial de joc al Rapidului semnat ad-hoc, într-un mall de către însuşi Cesinha. Vă daţi voi seama? Cesinha cu mânuţa lui şi cu pixul albastru. Cesinha îmi scrie: sunt rapidişti. Evident că mi-a devenit dintr-o dată simpatic Cesinha ăsta, care nu este numai un fotbalist de real talent dar şi un atent observator al lumii şi societăţii în care trăim. Ca filozofie de viaţă bănuiesc că fotbalistul brazilian este existenţialist, deoarece autograful său confirmă existenţa rapidiştilor în lumea asta mare. Interesant este că Cesinha mai este şi deosebit de norocos, vorba cântecului "everyday is a winding road". Acum s-o spunem pe aia dreaptă: nu poţi fi decât norocos să poţi trăi astăzi în România, probabil cea mai surprinzătoare ţară din UE.

Citiţi aici despre aventurile lui Cesinha în Bucureşti, zilele trecute. Asta mi-a dat mult de gândit, dacă nu cumva ar trebui să schimbăm statutul poliţiei române, să îi surprindem pe toţi şi să creştem rata turismului în România. Încercaţi să vă imaginaţi ce ar fi un astfel de tur operator care să le ofere turiştilor străini posibilitatea de a fi ghidaţi prin ţară cu duba poliţiei, cum i s-a întâmplat deunăzi lui Cesinha. De la aeroport eşti săltat de o poliţistă sexy sau de un poliţist sexy, după caz. Nu este obligatoriu ca sexul organului să fie opus sexului clientului. Aici turismul românesc va câştiga enorm. Turistul este aruncat în dubă. Se porneşte în traseu. Evident, locul de depozitare din dubă este prevăzut cu difuzoare în care şoferul-poliţist prezintă frumuseţile patriei. La un moment dat maşina se opreşte şi în dubă sunt aruncate mai multe femei arestate sau bărbaţi: curve şi curvi. Inutil să mai spun că aceştia sunt din cale afară de atrăgători. Există şi posibilitatea ca arestaţii să fie bătrâni sau animale de casă, dar pentru asta s-ar percepe taxă suplimentară. După orgia din dubă, turistul acum cu siguranţă intrat în păcat este dus în vizită pe la mănăstirile din Moldova. Apoi, dintr-o dată poliţistul spune ceva şi începe o urmărire infernală cu duba. Dacă eşti în munţi, pe serpentine, dacă eşti în oraş, în plin trafic. După atâta zbenguială, cu stomacul gol, duba poliţiei derapează pe nisip şi este proiectată în apa mării. Organul odată defenestrat se dezbracă şi forţează uşa din spate. În cele din urmă turismul este salvat, scos din fundul Mării Negre şi târât pe ţărmi. Acesta este momentul înălţător al resurecţiei, când, la pâlniile ruginite de pe plaja pustie începe să se audă Marian Nistor şi bandul Savoy cântând "Într-un sat de pescari" (pentru necunoscători versurile aparţinându-i lui Corneliu Vadim Tudor). cu stomacu l ghiorăindu-i de foame, sau doar pe fond nervos, turistul şi poliţistul sunt serviţi de localnicii apăruţi din boscheţii crescuţi pe nisip cu peşte afumat şi spirtoase puternice. Turul ghidat de poliţist se va încheia după această masă copioasă cu o partidă de sex, de neuitat. În ceea ce priveşte returul, turul operator nu are prevăzută şi această facilitate. De fapt scopul programului este să ne repopulăm zonele pustii din România cu cetăţeni străini, bogaţi, ulterior investitori de frunte.

Este evident că turismul ne poate scoate din criză. Din orice criză. Şi o astfel de idee are toate şansele să atragă nenumăraţi turişti, dornici să iasă din monotonia unor circuite ghidate de către un ghid miop, ţinând în mâna treaptă, după caz, fie o umbrelă colorată, fie pe Pinocchio, marionetă. Nu am nici cea mai mică temere că turoperatori inteligenţi nu vor concepe şi alte scenarii turistice, pentru variaţie. Mi-aş dori însă ca "testerii", primii turişti pe care să fie probat acest circuit turistic să nu mai fie neapărat de la Rapid. Mai sunt echipe, mai ales rivale la care joacă cetăţeni străini, ce naiba, are balta peşte.

Ziua când România a ieşit din criză - ziua când Tudy s-a masturbat în toaletă

Avem un nou topic, de data asta elevat, din sferele înalte ale existenţei, puţin poate existenţial, dar sănătos pentru minte şi inimă: criza. Părerile sunt împărţite, specialişti şi nu numai consideră că România a ieşit din criză, pe de altă parte alţi specialişti şi alţi nu numai sunt de părere că suntem departe de depăşirea marasmului. Mi-ar trebui nişte semne, nişte indici, nişte dovezi, ca să pot să îmi afirm şi eu cu maximă încredere punctul de vedere. Cum, în numele lui Trompi, ne putem da seama dacă am ieşit sau dacă încă concubinăm cu criza? După ce? Măcar dacă banca mondială, sau măcar banca din Parcul Ioanid cu atâtea amintiri de excepţie ar face public acest moment. Comunicat oficial: România a ieşit din criză. Din momentul acela mi-e foarte clar că nu se poate să nu afle toată lumea această teribilă veste, chiar şi cei care nu au nimic în comun cu emisiunile de ştiri. Cel puţin un oraş întreg beat de fericire la propriu te poate face pe tine, abstinent şi responsabil să te întrebi: în numele lui Trompi, ce se întâmplă cu oraşul ăsta. Pe urmă câteva clipe de haos. Suni în provincie rudele, prietenii - nici o şansă să te înţelegi cu ei. Beţi rangă. Iei la rând toate provinciile cu amici, nici gând să găseşti unul "sobru". E bine să deschizi televizorul înainte ca, disperat să o iei şi tu pe ulei. Şi acolo, toţi cititorii de prompter beţi muci. Am zis de la început că e vorba doar de câteva clipe de haos, pentru că, în ciuda ameţelii generale, pe burtieră tot apare scris: România a ieşit din criză. Gata, ai aflat, există prilej de beţie.

Scriind cele de mai sus am realizat că sunt independent de informările în masă. Cu alte cuvinte, nu mai pot eu de comunicatele ăstea de presă sau de anunţurile oficiale cu privire la ieşirea din criză. Dacă mă întrebaţi pe mine, am să vă spun că după mine România a ieşit din criză la începutul lunii aprilie. Mai precis, în ziua când Tudy, băiatul cela care îi face cur te Zăvorancei şi-a făcut un "masterbenz" în toaletă. Păcat că îmi trebuie multe cuvinte ca să vă explic cum de ştiu treaba asta, dar am să încerc să rezum. Cred că în preajma noastră trăiesc vrăjitoare şi şamani. Oameni care fizic nu se diferenţiază cu nimic de noi. Iar gesturile acestora sunt de o banalitate enervantă. Cineva pisează usturoi. Banal. Vrăjitoare sau şaman (aripioară sau picior, sau pelicanul sau babiţa, după preferinţe). Se opresc mişcările tectonice în Japonia! Altcineva calcă în rahat. Dintr-odată africanii nu mai mor de foame! Şi în cazul nostru, al românilor, Tudy se masturbează în vespasiană. Iar acela este momentul zero în care România a ieşit din criză!

Habemus lay-out și trupă românească la Festivalul Sziget 2011

Dragilor, veste mare pentru toți iubitorii de muzică bună din România: a fost dat publicității lay-out-ul festivalului Sziget 2011 (10-15 august), așa că vă sfătuiesc să dați năvală și să vă luați bilete, pentru ca e bine să profitați câtă vreme încă mai există discounturi, pe care vi le și ofer, mai jos.

Bilet zilnic:

Înainte și la fața locului: 12 000 Ft (45 €)

Ziua 0 (9 august) înainte și la fața locului: 6000 Ft (23 €)

Bilete fără cazare pe insulă

Înainte de 30 aprilie: 38 000 Ft (140 €) Comenzi online!

De pe 1 mai și la fața locului: 46 000 Ft (170 €)

Bilete pentru întreg festivalul cu cazare pe insulă:

Înainte de 30 aprilie: 46 000 Ft (170 €) Comenzi online!

De pe 1 mai și la fața locului: 54 000 Ft (200 €)

Bilet de camping:

Înainte de 30 aprilie: 30 000 Ft (110 €) Comenzi online!

De pe 1 mai și la fața locului: 35 000 Ft (130 €)

Bilet de camping VIP:

Înainte și la fața locului: 25 000 Ft (90 €) Comenzi online!

Și iată și numele prezente:

Scena pop-rock: Amy Winehouse Dizee Rascal Flogging Molly Gogol Bordello Good Charlotte Hadouken! Interpol Kasabian Pulp Rise Against Skunk Anansie Smash Mouth The Chemical Brothers The Maccabees The National

Scena Europa: Go back to the zoo Söhne Mannheims Triggerfinger Verdena TRUPĂ DIN ROMÂNIA

Scena world music: AfroCubism Bassekou Kouyaté Cheikh Lo Choc Quib Town Debout Sur Le Zinc Djelimady Tounkara Eliades Ochoa Goran Bregovic Wedding And Funeral Band Gotan Project Kasse Mady Diabaté Les Hurlements d’Léo Ojos de Brujo Rotfront Socalled

Scena A38-WAN2: Crystal Castles Hurts Marina and the Diamonds Peter Bjorn and John Party Aréna Bloody Beetroots Death Crew 77 Kid Cudi

Scena rock și metal: Deftones Judas Priest Lostprophets Motörhead Sonata Arctica Within Temptation

Va fi așadar primul festival la care îl vom duce pe ”moștenitor”, evident, alegând trupele după care și eu și BebeBebe tânjim de multă vreme să le ascultăm live. În măsura în care acestea nu se vor încăleca, nu vom lipsi de la Amy Winehouse, Pulp (Jarvis in finally back), Skunk Annansie, The National, The Maccabees, eventual Gogol Bordello, Gotan Project, eventual Ojos de Brujo, Judas, Motorheas, Sonata Arctica și eventual Within (mie unuia mi se par mult prea ”operatici”. Și va mai fi o trupă, de această dată pe Scena Europa, pe care încă nu v-o anunț, pentru a crește puțin tensiunea, pentru care voi renunța la orice alt concert. Este vorba despre o trupă românească, la modă și în air-play la Guerilla, care sunt convins că va face senzația. Puteți începe să ghiciți. Ca să vă ajut vă pot spune doar atât: nu, Marina Voica nu și-a făcut trupă, între timp!

Ion Besoiu, raportorul securităţii - între Andrei Şerban şi Stanislavski

Ştire de senzaţie în showbizul românesc: Ion Besoiu a fost colaborator al securităţii în 1985, 1988 şi 1989. Iarăşi vom umfla acest balon de săpun până se va dezumfla de la sine. Pentru unii această veste a picat din cer, lovindu-i în moalele capului.

• 
  
  Pentru mine nu! Era evident statutul de informator al lui Ion Besoiu, cel care, a făcut o mare greşeală histrionică: s-a confundat cu personajul. Evident, nu a luat lecţii de actorie de la Andrei Şerban, cel care îşi sfătuia toţi actorii: nu vă substituiţi niciodată personajului pe care îl jucaţi! Ar însemna că dacă jucaţi Othello în fiecare seară ar trebui să ucideţi câte o Desdemona. Ion Besoiu a căzut în capcana lui Stanislavski şi a devenit Anton Lupan. Colaborarea cu securitatea venea deja de la sine. Cum altfel ar mai fi putut întreţine relaţiile de prietenie cu cetăţeanul francez Pierre Vaillant, după care a şi plecat la capătul lumii, cu Adnana sau cu Ismail, cetăţeni de origine greacă respectiv turcă. Toate aceste convorbiri au fost raportate cu punct şi cu virgulă. Inclusiv că Vaillant umblă cu cămaşa descheiată la piept şi că Ismail zice leuşteam în loc de leuştean şi dezacorduri cât cuprinde. Prin urmare era evident ca Ion Besoiu să raporteze totul la securitate....

"Portretul luptătorului la tinereţe" de Tică Popescu - neajunsul de a fi fost înger

Am văzut în sfârşit "Portretul luptătorului la tinereţe" şi de această dată voi face mai mult decât ce fac de obicei, când mă mulţumesc să scriu cronici cât se poate de realiste şi uneori chiar foarte obiective. Acum voi fi subiectiv de-a dreptul, fără menajamente. Aşteptam filmul ăsta aşa cum aştept de la Tică Popescu şi "Principii de viaţă", cu sufletul la gură. pentru că, poate am mai zis-o, în momentul de faţă ceea ce încearcă să facă Tică Popescu este o încercare de mic sisif. Probabil că lui îi revine acum misiunea de a crea joncţiunea între mult elogiata cinematografie românească minimalistă şi filmul românesc de valoare, indiferent de canonul căruia îi este tributar.

Prin urmare am fost foarte îngăduitor cu "Portretul luptătorului la tinereţe", chiar dacă, mă aşteptam la altceva, cel puţin după ce am văzut trailerul de mai multe ori. Asta mi-a făcut bine, pentru că am înţeles că pentru a putea vedea din nou un film românesc bun, "de acţiune" (deşi o să vedeţi termenul acesta este mai mult decât nepotrivit) este nevoie de spălarea minţii. Din păcate pentru producţiile cinematografice care ne vor exorciza, ele la rândul lor vor fi sacrificate în mai mică sau mai mare măsură. Prima parte din trilogia lui Tică Popescu plăteşte tribut la rândul ei. În primul rând nu eram pregătit să mă dezbrac de întreaga imagologie a eroului cinematografic român, fie el nenumăraţii Andrei de la Nicolaescu sau Iancu Jianu, sau Pintea. Nu eram pregătit pentru scene cu pac-pac fără coloană sonoră, fără relanti, fără praful care se ridică de pe urma rostogolirii lui Piersic, Pintea sau Nicolaescu. Nu eram pregătit pentru realismul cinematografic românesc în cazul unui schimb de focuri sau pentru anularea naţionalismului şi a patetismului născocit la pupitrul de montaj. Şuieratul gloaţelor (care mi-a amintit de filmele lui Eastwood cu Vietnam sau de "Saving Private Ryan"-ul lui Spielberg) şi eroul care, împuşcat prin pereţii şopronului, pur şi simplu nu mai iese au fost pentru mine lucruri noi. Şi încă ceva foarte interesant: actorii din film aleargă, sar şi se prăbuşesc ca nişte oameni normali. Adio graţie şi pictural al zborului. Până la urmă destinaţia este importantă şi nu eleganţa volutei sau numărul de bătăi de aripă pe secundă... Aşadar eroii lui Tică Popescu sunt un fel de îngeri. Asta mi-a devenit clar, acum că iau în calcul şi motto-ul de la începutul filmului deşi, nu mi-a fost aşa de uşor să înclin steagul în sensul ăsta. Îngeri cumpliţi. Lipseşte iarăşi umanitatea şi căldura, simpatia eroului hollywoodian. Partizanii din Făgăraş se comportă pe câmpul de luptă ca şi securiştii, nu îi distinge de aceştia decât ideologia. Şi cultura, dar interesant lucru, Tică Popescu este zgârcit. Îl lasă pe Pintilei Bodnarenko (Mihai Constantin) să se compromită vorbind mult şi bine, preferând ca partizanii săi să iasă în faţă rareori cu raţionamente personale. Până la urmă are dreptate căci, de pe urma întâlnirii cu îngerii rămâne probabil atingerea, lumina şi muzica. Vreau să cred că nimeni nu îşi va aminti că în cadrul întâlnirii cu un înger acesta i-ar fi citat din Cioran şi l-ar fi acuzat pe semenul lui, tot înaripat de colaboraţionism. Spuneam la început că filmul acesta ar putea fi unul de sacrificiu, în sensul că nimeni nu este în momentul de faţă obişnuit cu astfel de filme româneşti. Până acum însă, şi aş vrea să exclud din start perspectiva unui nou naţionalism românesc, am rămas uimit să constat un grad ridicat de reacţii pozitive, mai ales din rândul cunoscătorilor de film (cronica lui Mihnea Columbeanu (Pitbull) de pe cinemagia fiind chiar una excelentă).

Şi totuşi, şi totuşi... Realist, montat şi gândit ca un film documentar. Şi totuşi trebuie să o spun, imaginea lui Liviu Marghidan este mai frumoasă ca niciodată. De data asta Liviu Marghidan a fost mai bun ca Vivi Drăgan Vasile, pentru care iarăşi am o stimă ieşită din comun. Poate că o fi fost Marghidan atins de o aripă de înger...

Iar acum adun şi trag concluziile. "Portretul luptătorului la tinereţe" nu este un film de acţiune. Poate fi văzut ca un documentar. Respinge patetismul poeziei, respinge patetismul în general şi nu este gândit să ne facă aplaudăm în sală, cum se poartă la americani când, după mulţi pumni aplicaţi strategic, Willis se ridică şi, cu o replică cinică îl culcă pe adversar. Camera şi imaginea te fac o clipă să te gândeşti că până la urmă, oricât de urâtă o fi fost perioada respectivă, eroii în cauză ar trebui totuşi să fie fericiţi că au trăit în peisajul surprins filmic de Marghidan. Nu există momente retorice, nu există replici iscusite. Şi totuşi, şi totuşi... De ce m-am uitat până la capăt? Pentru că probabil Tică Popescu a descoperit reţeta unui film românesc dinamic, corect şi inovator. Pentru că, este posibil ca noul val cinematografic românesc să îşi păstreze ineditul, fără să colapseze, oarecum previzibil, după perimarea minimalismului.

P.S.

Probabil că diseară voi revedea "Portretul luptătorului la tinereţe". Sau poate că mâine seară, pentru că diseară joacă Bayern şi nu cred ca va fi prea uşor să păstreze avantajul de 1-0 chiar dacă joacă pe Allianz Arena...

Vedeţi trailerul! Ceci n'est pas une pipe...

Constructori interesaţi de ruinele de la Balbeck

Sunt invidios din cale afară pe jupânul Balbeck. Nu o să pot scrie niciodată ca el. Bâlbec însă da. Iată în cele ce urmează un text original Balbeck, de aici şi alte două scrise în ordine de mine şi de Bâlbec. Al lui este mai bun. Dar cel mai bun este originalul lui Balbeck, pentru că el este natural. El scrie fiziologic. Noi, ăstia doi, uşor filologi scriem la comandă, deci prost pentru naturaleţea scrisului şi bine pentru că ne onorăm comanda. Acum vreo 25 de ani, perioadă pe care de altfel o aminteşte şi Balbeck deseori în blogul său, am fi devenit mari scriitori. Astăzi nu suntem decât nişte epigoni...

"Shark Bay e o plaja foarte frumoasa. De la mal incep coralii. Sunt niste pesti foarte frumosi, sunt colorati. Am vazut pestele fluture, pestele papagal, etc. Sunt foarte frumosi. La 60 m de mal, coralii dispar si se face o groapa adanca, de vreo 4-5 m. Acolo poate fi pericol. Acolo pot fi rechini. Se face din ce in ce mai adanc, pana nu se mai vede fundul. Se adanceste dintr-o data. Oamenii ar putea a vada rechini. Vizibilitatea e foarte buna. Dar in loc sa plece repede de acolo, probabil se apropie de rechini,ca sa ii pozeze. Daca inoata spre corali de cand vad rechinii, pot sa scape.

Am enervat un peste negru, cu dungi albe si portocalii. Avea cam 40 cm. S-a repezit sa ma muste. I-am pus inotatoarea in cap. Imi bateam joc de el. M-a muscat de cauciucul de la inotatoare. Am simtit muscatura. Probabil ma “composta” ca lumea pe piele. Era sa ma prinda de burta, dar m-am ferit. Inota linistit. Eu l-am provocat. A vrut sa se apere. Iar l-am atins cu inotatoarea in cap. Iar l-am enervat. M-am jucat mult timp cu el asa. Am vazut ca apare cu galben intr-o revista cu pesti, asta inseamna ca poate sa atace. Rechinul,baracuda erau cu “x”, adica erau cotati pesti foarte periculosi."

Vasile Sensual

"Am plecat la o stână de lângă Braşov. Nu am mai fost niciodată la o stână şi acum am zis că e păcat să nu mă duc. M-am urcat în maşină şi am gonit cu peste 90 acolo unde radarul mă atenţiona că nu sunt maşini de poliţie. La stână este nemaipomenit. Pe lângă oi erau mulţi căţeluşi albi pe care îi iubea ciobanul. Mai era unul pe care nu îl iubea deloc. Ăsta era negru. Mama lui când l-a făcut l-a apucat de cap şi când l-a tras i-a spart un ochi. Dar mie mi s-a făcut milă de el fiindcă nu îl iubea nimeni. Cât am stat acolo a fost foarte cuminte şi fericit că am grijă de el şi că îi vorbesc ca unui om. Câinii sunt mai buni ca oamenii pentru că ei nu se aşteaptă să le vorbeşti. Dacă i-ai vorbit om l-ai făcut. Aşa şi cu căţelul ăsta. Cât am scris postul ăsta pe blog a stat cuminte, sub masă. Pe urmă n-am putut să trimit textul că îmi spunea că e o eroare. Când m-am ridicat să mut calculatorul am observat că avea cablul de la modem ros. Căţelul cât a stat la picioarele mele a mâncat cablul. M-am gândit să îl bat. Nu am putut. L-a bătut şi aşa Dumnezeu. Am plecat de la stână trist. O să îmi fie dor de căţeluş o vreme, pe urmă nu o să îmi mai fie pentru că probabil că nu mai e viu. O să îi facă la fel altuia care o să vrea să scrie ceva la calculator şi ăla probabil o să îl omoare. Acum sunt liniştit pentru că am făcut o faptă bună."

Bâlbec
"Aici iese soarele. Pe strada e mizerie. Cand trec masinile ma stropesc. Am doua picaturi sub genunchi si trei peste genunchi. Daca as fi avut mai mult de sase picaturi pe un crac, merita sa scot peria de haine sa ma curat. Asa insa mai astept. De aia imi place mie zapada, ca nu stropeste."