Purcărete să n-ai frică, nu-l mai înviem pe Sică!

În ceea ce privește teatrul românesc cred că mai am un singur dor: să văd o ecranizare porno după ”D-ale carnavalului”, și dacă se poate chiar cu Titus Steel și Sandra Romain în rolurile principale, adică Mița Baston și Didina Mazu... Spun asta acum, după ce am văzut și montarea lui Purcărete de la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, unde am avut surpriza să întâlnesc chiar și un cetățean chinez, în fustă scurtă și pe tocuri, cântând la ceva instrument, gaguri ieftine marca Benny Hill dar și un simultan de trei didine. Cu cele trei didine, să zicem că aș mai înțelege, la nivelul acesta fiind mult mai clement decât distinsa Ileana Lucaciu, care în ruptul capului nu a vrut să priceapă valoarea și importanța unui threesome, sau chiar foursome. De la iele, la fetele de la Bambi care au luat-o cu ele în trupă și pe Țonciu, trei fete împreună pe scenă aduc cu ele o senzație de bine. Că publicul străin, necititor de Caragiale chiar nu are de unde să știe că ”we three are one”, deoarece acest indiciu este totalmente neglijat de regizor... asta e altă mâncare de pește. Sau poate că iubindu-le pe fetele ăstea trei ca pe copiii lui, Purcărete nu s-a putut opri la una singură, și pentru a nu se repeta și în particular scene cu vitrion englezesc și poale în cap, ca în piesă, regizorul a ales să organizeze un simultan de Didine.

Chinezul cu ostromentu de cântat are și el o explicație a naufragierii sale în ”D-ale Carnavalului”. El îi reprezintă pe asiaticii care cuceresc lumea, în cazul de față România. Nu numai că în curând ei vor fi la tot pasul, dar ce ne facem că ei nu sunt ca noi, bărbatul - bărbat și femeia - femeie. Ei sunt un soi de transsexuali, bărbați care umblă pe tocuri... De asemenea mai e ceva în piesa asta și cu anacronismele. Nu am nimic cu modernitatea, dar urăsc monstruoasele mutilări. La Benny Hill râd, pentru că știu în ce constă umorul acestuia, așa că din start sunt avizat. La Caragiale însă nu pot râde în hohote, cu atât mai mult când unul dintre personaje, care își face intrarea pe muzică scoate de sub loden un boomblaster micuț și apăsând un buton taie coloana sonoră. Găselnița asta, precum și aceea în care Crăcănel aleargă după un copil-figurant (cu barbă, e drept) strigându-i ”eu sunt Bibicu, nene Iancule” nu au ce căuta într-o montare după Caragiale. Pentru că râsul la Caragiale e unul personal și intern, este mai degrabă o stare de bine, degajată de prezentarea cât mai dramatică a unor caricaturi umane. În piesa lui Purcărete umorul, hazul nu mai pot decurge decât din ”anecdotele fizice”, pentru că altfel, personajele sunt obscure și liniare. Cu tot cu prezența scenică a lui Constantin Chiriac sau a Ofeliei Popii. Cu tot cu scenografia lui Dragoș Buhagiar, încercând parcă să ascundă goliciunea reinterpretării lui Caragiale: cu oglinzi, vidanjă, mititei la grătar și varză călită și chiar câine de vardist care năvălește în scenă. Unele lucruri chiar nu merită salvate și așa stă treaba și cu ”D-ale carnavalului” de Purcărete.

Cu riscul de a părea retrograd, am să vă spun ce mi-am amintit de curând. Mi-am amintit de ”Viața e minunată”, filmul cu tematică de Crăciun al lui Frank Capra, pe care an de an americanii îl difuzează la greu. Ei bine, v-ați întrebat vreodată de ce nu reecranizează nimeni acest film? Sau chiar ”Unora le place jazzul”... Cred că unele produse culturale trebuie să fie prezervate ca atare, așa cum conservăm de pildă (sau ar fi trebuit să conservăm) clădirile noastre de patrimoniu... Să punem în scenă Caragiale, dar să o facem clasic, pentru că mesajul lui Caragiale, oricât ne-am bate cu cărămida în piept că ar fi de actual este totuși unul foarte bine delimitat de grobianismul râsului contemporan de mahala. Umorul lui Caragiale este o stare de bine, de bucurie spirituală ce urmează diagnozei cu succes a unei boli, nu o cavalcadă de poticneli a-la Doru Octavian Dumitru. Iar pentru mine personal ”D-ale carnavalului” va rămâne fie Sică Alexandrescu în teatru, fie puțin mai aproape în timp Aurel Miheleș și Gheorghe Naghi în film. Cu acel inepuizabil Birlic, schelălăind ca o potaie în ploaie ”eu sunt Bibicu, nene Iancule!” Și poate că și noi, românii ar trebui în fiecare an să ne bucurăm de Giugaru și de Birlic și de ”românismul dintotdeauna„ al acestui film, nu să începem să ne îndepărtăm de amintirea acestor doi mari actori datorită unor montări din spatele cărora regizorii par să ne pună la punct spunând: am o diplomă și am să vă arăt ce vrea mușchii mei.

Complement, agent

Știți cu toții ce e acela un complement ”de” agent. Nu foarte popular la testele de sintaxă și morfologie, precum celelalte complemente, complementul de agent este în zilele noastre tot mai mult pe cale de dispariție datorită limbajului jurnalistic în grațiile căruia verbele la diateza pasivă nu par să intre. Nu același lucru însă se poate spune despre un complement ”de rit nou”, care pare să câștige teren mai ales în tabloide. Este vorba despre ”complement, agent”.

Să luăm un exemplu. ”O femeie face sex neprotejat cu ...” Să zicem bărbați. Ok. În cazul ăsta pe bărbat îl poți acuza de orice, dar că ar fi indirect niciodată nu. Așadar bărbatul e agentul. Un fel de ”agent VIP”. Cu bărbați cu bani, cu mașini străine, cu cont mare în bancă, cu IQ redus... șamd. Dacă însă vrei să scoți mai mult în evidență momentul de neuitat al acestui secs neprotejat - pentru că trebuie să recunoaștem că e ceva adrenalină în tot procesul aista - ce faci, fără să apelezi la tropi? Nu vă gândiți prea mult pentru că aflăm de la Antena 3 că este suficient să ne bâlbâim: ”Face sex neprotejat cu bărbații cu care face sex”. Era la mintea cocoșului și nimeni dintre noi nu a reușit să dezlege enigma. Rușinică. Nu cu bărbații din colectiv, nu cu bărbații de o anumită culoare, nu cu bărbații din topul 100 al multimiliardarilor. Divagăm... Pur și simplu cu bărbații cu care face sex. Complement, agent pare la prietenii de la Antena 3 să devină mai popular ca polițistul, adjectiv.

Iată și câteva alte exemple:

- joc fotbal cu... băieții cu care joc fotbal,

- beau bere cu... oamenii cu care beau bere,

- plec în concediu cu... prietenii cu care plec în concediu.

Scrieți băieți, numai scrieți!

Necazuri în dragoste cauzate de burete şi săpun

"Kerry, care locuieste in Marea Britanie, a spus: “"Este incredibil ce fac... Sper ca intr-o buna zi sa inving aceasta boala si sa fac dus fara sa fiu tentata sa mananc buretele si sapunul”. "

Aşadar, avem de-a face cu o domniţă care are o problemă legată de apetit. Simte nevoia să mănânce. Nu însă orice, ci doar produse de baie, care altora le-ar face cu ochiul cel mult datorită culorii sau a formei ghiduşe. Săpunuri şi bureţi. Pur şi simplu nu se poate abţine să mănânce aceste lucruri. Evident că, până la urmă nu e chiar aşa o mare problemă, nu sunt nici scumpe, nici interzise achiziţionării în cantităţi mari. Între preţul unei fripturi speciale cu o garnitură deosebită, a unei supe, prăjituri, cafea şi băuturi alcoolice şi costul unui săpun cu burete cu tot este o diferenţă de la cer la pământ. E ieftin să consumi bureţi şi săpun, dimineaţa, prânz şi seara. Marea problemă a fetei apare însă în momentul când cineva încearcă să o cucerească. Poate mânca nestingherită săpunul din toaleta restaurantului, până la urmă dacă va fi sărutată chiar nu e rău, va mirosi promiţător. Nici setea nu e chiar aşa nocivă, după ingerarea săpunului fiind recomandat să nu bea lichid câteva minute, pentru a nu invada spaţiul cu baloane de săpun. Marele necaz se produce atunci când ajunge la om acasă. Intră în baie şi mănâncă bureţii şi săpunul, şi a doua oară nu mai pupă ea om de omenie. Toate ca toate, dar până la cleptomanie. Azi îţi fură un săpun, mâine casa şi maşina. Plus că o relaţie armonioasă cu o astfel de persoană presupune ori să goleşti baia, ori să nu îi laşi accesul aici. Complicat.

Avea dreptate biata fată că datorită acestei metehne iubiţii o evită. Până la urmă nu există defect mai mare la o femeie decât să mănânce bureţi şi săpun. Poate să fie arogantă (aroganţa mai are şi ceva secsi, ca să nu zic că la armistiţiu te simţi un mare învingător şi civilizator!), nesimţită, să întârzie la întâlniri, să se creadă ceea ce nu e, să fie beţivă sau să-i miroasă picioarele. Toate pot fi tolerate, dar să o surprinzi în baie, muşcând cu poftă din săpun - NICIODATĂ. Ca să nu zic că mai poţi fi privit şi cu o anumită reticenţă atunci când zilnic ieşi din magazin cu alt săpun, cu alt burete de baie. Pentru că, bănuiesc că una cum e Kerry nu consumă chiar orice produs, ci doar pe cele proaspete.

A man you don't meet everyday

Probabil cei mai religioși dintre voi îi simt prezența la tot pasul. Ceilalți ne mirăm atunci când îi simțim răsuflarea divină (ușor halenică), însă lucrul ăsta ne marchează ore întregi, luni întregi, poate chiar ani...

Nu, nu este vorba despre dumnezeu, ci despre un anumit tip de om. Omul perpetuu, omniprezent și atotinfluent. În mod normal ar trebui să existe unul singur, cam la vreo mie de ani, prezența simultană a mai multora putând duce la adevărate crize în rândul ordinii universale. Eu unul vreau să cred că acesta se produce în serie unică, iar apariția sa universală este rodul unor ciudate înlănțuiri de evenimente. Omul ăsta despre care vă vorbesc știe tot, a văzut tot și întregul microcosmos îi stă la degetul mic. De exemplu, dacă cineva, cu care întâmplător a avut de-a face iese de-odată în față, motivul este EL. În urma unei discuții, omul de care vă vorbesc i-a sugerat acestei persoane că ar fi bine să facă ceva să se distingă. Nu contează că se remarcase mai demult, faptul că acum ieșirea aceasta a devenit publică i se datorează LUI prin excelență. I-am zis eu să nu mai stea așa și să facă ceva... Și te privește cu profund subînțeles.

Individul de care vă vorbesc a văzut toată lumea. A văzut Cuba. L-a văzut și pe Fidel Castro, pe care, recunoaște totuși că nu l-a cunoscut personal. L-a cunoscut însă personal pe fratele lui ”Fideluță”, cum începe să îi spună. Mai mult, a fost chiar prieten bun cu fratele lui Fideluță care venea la el și îi cerea whisky, spunând că ”noi suntem săraci”. Ce om era fratele lui Fideluță. Și Fideluță nu era așa cum îi vede lumea, ce tip nemaipomenit! La un moment dat, când vorbea public despre oamenii dintr-o bucată, despre cei care nu se dau în lături de la nimic și care îți spun baiul lui verde în față el știe că făcea referire la el, fiindcă aflase de la fra-su. De la fratele lui Fideluță. Cu Maicăl Gecsăn a vorbit așa cum vorbește acum cu tine, ca de la om la om. Înclini să îl crezi, fiindcă, leșinat de la halena gurii sale ajungi să te întrebi dacă nu cumva de aceea purta Maicăl masca aceea textilă pe față și pe nas. Atunci l-a certat pe Maicăl că nu lasă copiii în pace și Maicăl i-a spus că nu e adevărat. Așa și era, nu era adevărat. El este omul care i-a făcut prankuri Doinei Badea și Margaretei Păslaru. Cu una a rămas prieten iar cealaltă trăiește în străinătate. Îl poți bănui că șterge urmele. Nici un tip celebru nu i-a scăpat, iar anumite gesturi ale acestora, pe care le reții, sunt întotdeauna rodul prezenței sale în peisaj. Este inutil să vă mai spun despre efectul său asupra femeilor. Toate i s-a oferit până acum GRATIS. Nu femei de rând, ci cele mai cele. Multe dintre ele chiar de față cu soțul, care, blazat, i-a lăsat să își facă de cap și, la finele exercțiilor fizice aștepta cuminte, în banca lui, în sufragerie, cu o bere în față.

Un amestec ciudat de Mafalda, Oracol și Superman-pensionat-pe-caz-de-oboseală-cronică. Memory man. Un soi ciudat de superhero care ucide lighioanele cu o simplă rememorare. Interesant este că niciodată nu produce amintiri despre cei din preajmă. Capul său este ca o uzină, trebuie să dea ceva luni la paleți până să genereze ”amintirea”. Niciodată amintiri despre cei din preajmă. Dacă prin absurd i l-ai aduce pe fratele lui Fideluță, ți-ar spune cu un soi de înverșunare de taină că acesta de fapt nu este fratele adevărat, adevăratul frate al lui Fideluță a fost împușcat pentru că nu era întocmai comunist. Evident, fusese împușcat după ce îl prinseseră bând o bere cu EL, după ce făcuse de rușine partidul și poporul cubanez, motivând cererea de whisky prin acel ”noi suntem săraci”.

O fi omul cel mai întâlnit element din Univers, după azot, dar pe omul ăsta de care vă vorbesc eu ai șansa să îl vezi o dată în viață. Și atunci trebuie să fii foarte hotărât asupra deciziei tale: fie asculți până la epuizare cum prezența sa universală a influențat lumea, fie îi întorci spatele și trăiești mai departe cu regretul că nu vei afla niciodată dacă Elvis a murit sau încă mai trăiește. Poate în Cuba...

Carmen Şerban este lesbiană fiindcă este sub acoperire (undercover agent for Poliţia Română)

Iată, domnul a dat un semn. Mi-a îndrumat paşii pe site-ul oficial Carmen Şerban unde am fost întâmpinat de aceste texte. Printre ele, în josul paginii avem următorul mesaj: "mesajele cu caracter nepoliticos şi obscen nu vor fi luate în considerare şi vor fi redirecţionate organelor competente ale Poliţiei Române. " Acum cel puţin mie mi-e clar că Carmen Şerban joacă un rol, pentru a da pe mâna justiţiei cât mai multe drogate sau prostituate specializate pe lesbianism. Ea este Chuck Norris al României şi comisarul Moldovan (Andrei, fireşte!!!) la un loc. Din păcate, deconspirată, de-acum încolo Carmen Şerban nu va mai putea să fie luată drept lesbiană, deci probabil că în curând vom afla că s-a măritat şi că face mulţi copii. Sinceră din fire, Carmen Şerban s-a dat de gol şi a recunoscut, printre rânduri că are buton roşu direct cu Poliţia Română.

Altfel cum vă imaginaţi acest moment? Comisarul primeşte un mail cu fwd cu mesajul "Du-te-n..., sugi..., vrei să mi-o...." şi tot aşa. În mod normal acesta ar trebui să îşi alerteze colegul, dar el, calm mută mesajul în folderul Carmen Şerban, spunându-i tânărului său ucenic care îi admiră calmul "îl pun puţin aici, e de la Carmen".

De asemenea tot din textul de mai sus aflăm că, oricât de mult şi-ar iubi Carmen Şerban fanii, "mesajele cu caracter nepoliticos şi obscen nu vor fi luate în considerare", vedeta nu va pune totuşi botul la invitaţii de genul "suge-mi ciorapii" sau ... Mă abţin cu greu, dar mă abţin să vă redau şi restul mesajelor.

Galinofilia - secs cu femei cărora li se face pielea ca de găină

Cele ce urmează mi-au dat de gândit: "Andrei i s-a făcut pielea ca de găina când a auzit-o pe ea! Puştoaica asta a făcut senzaţie la "Românii au talent" pe o melodie a lui Beyonce! O ieşeancă a făcut publicul, dar şi membrii juriului cu vocea sa incredibilă."

Mai întâi apelez la ajutorul vostru pentru a mă face să înţeleg ce înseamnă "a face publicul". Să facă oare parte expresia asta din familia celeilalte sintagme, mult mai celebre "a face la buzunar"? De ce fac atâta caz de această exprimare? Pentru că e clar ca lumina zilei că autorul articolului a scris acestea încă sub impresia dată de pielea ca de găină a Andrei.

Deşi destule decenii am trăit cu convingerea că se spune "piele de găină", înclin în ultima vreme să cred că în anumite cazuri "piele ca de găină" chiar are un sens. Adică una e să îi spui omului "ai piele de porc" şi alta "ai piele ca de porc". Ultima variantă presupune o expertiză mult mai apropiată, aş spune chiar tactilă. În cazul Andrei, ne obişnuise de ceva mai mult timp că uneori are piele de găină, numai că de această dată, lumea a început să se apropie de acest personaj mundan care este Andra, pipăindu-i pielea. Da, este ca de găină. Şi unde anume este această piele? Chiar pe ea, pe Andra, cu alte cuvinte, cum reiese şi din textul jurnalistic de mai sus: i s-a făcut pielea ca de găina când a auzit-o pe ea. Eu totuşi îmi menţin părerea că ar fi fost mai ok: i s-a făcut pielea ca de găină pe ea când a auzit-o, dar până la urmă, jurnalistul rămâne jurnalist şi nu mă bag eu în viaţa lui...

Totuşi, am o altă curiozitate, de această dată legată de Măruţă, soţul soţiei cu pielea ca de găină. Înţeleg că Andra se transformă doar în cazul emoţiilor puternice. Presupun că secsul produce şi la Andra astfel de emoţii, aşa că mă întreb dacă nu ar trebui să îl considerăm pe Măruţă "galinofil"?

Lichidul galben care l-a supurat sânul stâng al "viespei" lui Ogică

Poate că nu ar fi rău dacă, biologii români ar răspândi din când în când flyere care să educe populaţia cu privire la animalele înconjurătoare. Trăind în cercul lor cel strâmt materia îi petrece şi noi aicea pe pământ demult n-am luat un zece... O să riscăm să avem factori de decizie care vor striga pisicile cu cuţu-cuţu şi căţeii cu pisi-pisi. Alţii vor crede că taurii sunt cocoşi pentru că au şi ei ouă sau că zebrele sunt cai care şi-au tras puţin sufletul pe băncile proaspăt vopsite ale oraşului. Ogică este argumentul meu în sprijinul educării populaţiei prin mesaje simple de genul: râma nu muşcă, porcul nu se escremează trufe şi, nu în ultimul rând, viespea, dacă nu e albină nu are cum să producă miere, adică "un lichid galben din sânul stâng". Poate că nu aţi aflat la timp, dar Ogică este tutore la o viespe pe care, în urma mulgerii numitului Ogică secretă un lichid gălbior. Iată şi textul:

"Nu am purtat acea bustieră care trebuia să o port, iar Ogică mi-a desfăcut bandajele prea devreme. Mi-a curs şi un lichid din sânul stâng, dar asta este. Sper să îmi revin", a spus "viespea" lui Ogică."

Ceea ce nu pricepe Ogică este că fata cu pricina nu este nici pe de parte o viespe, ci o albină hărnicuţă, care, draga de ea, produce miere, când ţi-e lumea mai dragă. În orice, în perversiunea care mă caracterizează trebuie să recunosc că mi-l imaginez pe Ogică în frenezia anterioară mulsului, cum dă târcoale bandajelor fetei, ca un copil care vânează fundele de la cadourile de Crăciun, în orele dinaintea Ajunului!

Cine m-a... Gia?

Nu îmi place Cinemagia, care, în cel mai bun caz ar putea fi un site mediocru de traducători engleză-română! Nu cred că în România câţiva oameni deştepţi şi iubitori de film nu ar putea pune de un website pe care să îl înnobileze cu percepţiile lor personale şi evident, originale. Dintr-un motiv sau altul uite că lucrul acesta întârzie să se întâmple, iar Cinemagia, care îmbătrâneşte sub ochii noştri devine cel mai îndrituit organ în materie. Din nefericire, Cinemagia îmbătrâneşte după ce anterior se ramolise. Oamenii cu păreri sunt cei care animează site-ul şi din când în când apare Columbeanu (Pitbull) cu câte un articolaş vitriolic în stil propriu, din care mai străluceşte, rar, dar străluceşte totuşi, adevărul.

Din dorinţa de a umple serverul şi de a fi la zi cu informaţia, redactorii de aici sunt nişte oameni repeziţi cărora dacă le-o scoţi la înaintare pe trans-secsuala Naomi şi pe trans-nas-oala
Ţonciu vor da iama în prima, pentru că e blondă. Odată pornit un articol pe Cinemagia, aşa rămâne, de parcă le-ar fi frică să le vorbească comatoşilor ca nu care cumva să îşi revină la viaţă şi să îi hărţuiască.

Aşa s-a întâmplat cu Napoleom Helmis-ul de altădată, astăzi Nap Toader şi în buletin, regizorul filmului românesc "Nuntă în Basarabia". Nici până astăzi cei de la Cinemagia nu şi-au reparat greşeala, aşa că îl veţi întâlni aici pe regizor când cu numele de Helmis, când cu cel de Toader.

La "Bela Lugosi...", filmul lui Iepan, situaţia este şi mai jenantă. În româneşte îl întâlnim pe Bela Lugosi, iar în engleză pe Bella Lugosi, un fel de Jack şi Jill la care puţini dintre noi ne-am fi gândit. Deşi dedesubt apare clar scris numele acestuia în română, redactorii site-ului s-au ambiţionat să-l feminizeze, de aici şi bănuiala mea că Naomi are pe site-ul acesta un succes nebănuit.

Sunt gata acum să fac un rămăşag cu voi. Pe cât punem pariu că nici măcar nu îi pronunţă numele [bell:lla] ci [belo]? Vreţi să ştiţi şi de ce? Pentru că în felul acesta maschează cât pot atracţia pe care o nutresc pentru trans-secsuali.

Mihai Trăistariu primul succes în teatru la primul rol - o găină rănită în Amor

Iată aici dezvăluiri cu privire la primul rol în teatru, încă student fiind, pentru Mihai Trăistariu: "Când a aflat că va interpreta rolului unui sinucigaş, i s-a făcut pielea de găină, nu de alta, dar, pe când avea 20 de ani, şi el a vrut să-şi pună capăt zilelor.

Când i s-a dat rolul pe mână, Mihai deja ştia să intre în pielea personajului, fără prea multă regie, căci, pe când avea 20 de ani, şi solistul a vrut să-şi încheie socotelile cu viaţă, după ce a fost rănit în amor."

Deşi nu se dau publicităţii mai multe date cu privire la personajul interpretat de Trăistariu, din textul de mai sus am reuşit să identific că ar fi vorba nici mai mult, nici mai puţin despre o găină, dar nu una comună ci una sinucigaşă. O găină rănită în Amor. Amor este o localitate localizată în Leiria, pe litoralul Pinhal în Portugalia, la coordonatele geografice 39° 48' 0" Nord, 8° 52' 0" Vest. Evident că Trăistariu, lipsit de faţa portugheş va fi salvat de costumul de găină, pe care îl va purta cu evlavie până la sfârşitul piesei, când, fireşte, din sală publicul va arunca în el cu propriile sale ouă. Din respect şi numai din respect pentru cât de bine a intrat în pielea personajului.

Cotcotcotcotcotcodaccccc.

Peturi goale vs. dresuri vechi

Pornind de aici, de la Simona Tache, vreau să zic şi nicidecum de la specialiştii de la acasă.ro - încă stau şi mă întreb cum e să fii specialist în "dresuri vechi"... am încercat să elaborez şi eu câteva utilităţi pentru peturile de 500, consumate. De fapt, dacă iau în calcul preţul dresurilor şi al peturilor, am tras concluzia că peturile sunt mult mai folosibile decât dresurile, mai cu seamă că cea mai ieftină substanţă dintr-un pet - cred că apa pură - este cu mult mai ieftină decât cel mai ieftin dres, folosit, ba chiar cu ochiurile fugite (cele de fabrică sunt chiar mai scumpe decât cel mai scump pet plin...)

Sfaturile de mai jos sunt însoţite de indicaţii cu privire la importanţa sau neimportanţa dopului, în acest caz, deloc de neglijat.

1. Vrei să agăţi o asistentă medical? Bagăţi-o, bărbate în pet! (Nu se va întâmpla imediat dar ai ceva şanse pe termen lung - invers proporţional cu lungimea mădularului!) De recomandat coloana sonoră Madonna - My baby's got no secret. Fără dop.

2. Vrei să te autosatisfaci? Scoate-ţi mădularul din pet! Fără dop.

3. Vrei să comercializezi paradoxuri cu castraveţi maturi introduşi într-un pet? Bagă castravetele şi aşteaptă să se facă mare. Fără dop, dar merge şi cu dop dacă vrei să îi murezi.

4. Pleci într-o călătorie pe mare şi ai emoţii? Ia un pet. La nevoie introduci mesajul şi îl lansezi la apă. Cu dop.

5. Vrei să nu mai cumperi brad de Crăciun. Strânge toate peturile într-un săculeţ (depinde cât de mare doriţi să fie bradul) de cartofi şi striveşte-le. Un singur set de ghirlande, în interior, chiar la bazele acestuia vă va oferi un brad de Crăciun de neuitat. Cu dop sau fără dop.

6. Vrei să comercializezi lucruri în interiorul unui pet după modelul bărcuţelor construite din scobitori? Nimic mai simplu. Introdu o scobitoare într-un pet. Eşti unicul creator şi comerciant al produsului artizanal intitulat "scobitoarea din sticlă". Cu dop, dacă nu vrei să scapi scobitoarea.

7. Vrei să faci impresie bună, seara, la mare? Introdu-ţi petul în pantaloni. Impresia bună te ajută dar nu îţi rezolvă toate problemele, prin urmare dacă nu "te rezolvi" în seara cu pricina, e bine ca pentru plajă, a doua zi să schimbi plaja. Cu dop sau fără dop, în funcţie de ce îţi doreşti de la impresie.

8. Nu ai şi tu, ca ceilalţi, un pet? Ia petul, pune-i lesă şi ieşi cu el în lume. Acum un secol ai fi fost ridicat de nişte domni prietenoşi îmbrăcaţi în alb, astăzi s-ar putea ca în câteva zile să descoperi că ţi-au furat şi alţii ideea. Cu dop sau fără dop, depinde de natura anotimpului: secetos sau umed.

9. Te duci cu copilul la mare şi nu ai bani de colac? Înconjoară-i peturi de jur împrejurul trupuşorului său firav. Imediat vei înţelege că un colac ar fi însemnat bani aruncaţi. Cu dop, dacă doriţi să nu aruncaţi banii pe reanimare.

10. Vrei să întinzi coca şi nu ai sucitor? Foloseşte cu încredere un pet! Cu dop.

11. La pescuit ţi s-a rupt mulineta? Înfăşoară firul pe un pet şi MULINEAZĂ. Fără dop, şi mai ai nevoie de un băţ pe care să îl introduci în orificiu, dacă nu vrei să introduci altceva...

12. Eşti la prins de canguri şi nu ai lasou. Leagă două peturi pline cu lichid între ele prin intermediul unei sfori. Acum aruncă! Cu dop. Necesită lichid.

13. Eşti într-un tren de noapte, singur în compartiment şi te trece. Nu poţi părăsi cabina de teamă să nu fii furat de ciudaţii de alături. Scoate mădularul şi uşurează-te în pet. Acum ţi-ar trebui poate un pet mai mare. Cu dop dacă vrei să uiţi civilizat sticla printr-o gară, fără dop dacă eşti dispus să deşerţi conţinutul din mers, pe geam.

14. Vrei să le dăruieşti prietenilor un vin comun, de masă în sticle deosebite? După ce în prealabil înmoi petul gol într-o soluţie de aracet, învârte-l ca pe sucitor prin diverse chestii. Ai obţinut o sticlă ornamentală. Cu dop dacă nu vrei să oferi în dar sticle ornamentale cu aracet. Ulterior poate fi dăruit şi gol, pe post de vază.

15. Eşti pe stadion şi nu poţi produce un zgomot prea mare? Foloseşte petul gol pe post de vuvuzelă. Dacă te confundă lumea cu Gheorghe Zamfir ţi-ai cam luat-o, însă s-a constatat că din ce în ce mai puţini îşi mai amintesc cine este acest personaj. Fără dop. Cu dop rişti să fii confundat cu un tip cu inflamaţie gingivală acută.

16. Vrei să te faci acvarist şi nu ai bani de acvariu. Pune un pui de peşte mic gapii într-un pet. Fără dop dacă vrei să creşti un peşte viu.

17. Vrei să atenţionezi piloţii de avioane cu privire la înălţimea sârmelor telefonice? Urmează construcţia de la punctul 12 şi arunc-o spre cabluri. Dacă dobori păsări ai grijă să fie porumbei. Ciorile sunt mai nou protejate. Şi dacă e totuşi cioară, vopseşte-o. Cu dop.

Pe moment atât, suficient ca să vedeţi că petul gol bate la fundul gol dresul vechi. Dacă mai golesc câteva peturi revin.

Profesiunea de credinţă a unui redactor de ţâţe mari

Pentru că tot am vorbit înainte despre redactorii de nişă din presa românească, m-am gândit să intru puţin în intimitatea poate a celui mai prezent jurnalist din presa noastră tabloidă: redactorul de ţâţe mari. Cum încă nu mi-am făcut timp să mă infiltrez, am raţionat pe cont propriu, şi pentru o vreme am bănuit că de fapt sunt două posturi pentru două specializări distincte: redactorul de ţâţe mari şi redactorul de ţâţe mici. Dacă sunteţi puţin atenţi pe tarabe, în piaţă, veţi observa că la alimente, în general, se pune mult preţ pe distincţia mare-mic. Ouă mari şi ouă mici cu clare diferenţe de preţ. Ceapă mare şi ceapă mică. Ca să nu mai spun de măsline: mari-mici, pe lângă faptul că marile şi fără sâmburi golesc buzunarul. Suntem genetic programaţi să catalogăm toate cele înconjurătoare după mare sau mic, vezi o replică deja devenită celebră a lui Mo: "dar ţâţe mari...?". Prin urmare ar fi fost logic să existe şi un redactor de ţâţe mici. El nu există. Dacă veţi fi încă o dată puţin atenţi în redacţiile ăstea o să găsiţi un tip, care stă de regulă izolat de ceilalţi, cu dioptrii mari, fund de sifon. El de fapt are ochii în regulă dar este obligat de angajator poarte aceşti ochelari pentru a vedea ţâţele cât mai mari. Dincolo de acest compromis el este acceptat de colectivitate, ba mai mult, este cel puţin la fel de agramat ca şi ceilalţi colegi ai săi de la Ţâţe Mari. Articolele scrise de acesta pot fi recunoscute prin tonul retoric desprins chiar din titlu: "unde îţi sunt ţâţele, Cutare?" sau "ţi-au intrat ţâţele la ocean, Cutare". Aceste articole îl legimitează pe autor în rândul clasei sale.

Aşadar vorbim aici despre redactorul de ţâţe mari. Cum îl recunoşti în societate? Cam tot la nivelul ochiului, interpelându-l. Îţi vei da imediat seama dacă vorbeşte cu femeia de tine sau cu femeia din tine sau cu ţâţele tale. De asemenea, dacă contactul vizual este imperfect, acesta mai poate fi identificat în cârciumi. Clientul care cere vin de ţâţa caprei este redactorul căutat. În comparaţie cu munca colegilor săi de redacţie, redactorul de ţâţe mari munceşte mai puţin, aparenţele asigurându-i de cele mai multe ori fondul articolelor, în comparaţie cu redactorul de cadavre, care are ceva investigaţii de făcut. Un caz similar cu al său este cel al redactorului ginecolog care înglobează aici atât pe redactorul de graşi, pe redactorul fofolog (tipul supranumit şi Fofocle, filozof vaginal), cât şi pe cel futurolog. Acesta din urmă poate fi identificat după predicţiile care îi scapă, şi care trimit presa sa într-o nouă dimensiune: a culorii, a eredităţii şi a apartenenţei... Dar despre aceştia, altă dată.

Canaf, apostolul altruist al blues-ului - acum şi în format clubbing

Muzica bună este o religie. Dacă te pierzi în ea, dacă îţi laşi minţile la intrare iar atunci când ieşi la lumină realizezi că în lipsa ta lumea s-a schimbat atunci pe bună dreptate devii un apostol al ei. Aflu că Iulian Canaf s-a declarat un "apostol al blues-ului". Până la urmă, să îţi declari apartenenţa la ceva este un risc major pentru cealaltă parte, pe care din acel moment o înlături. Să fii apostol al blues-ului înseamnă prin ricoşeu că îţi vei dedica toată viaţa ta blues-ului. Nu vei fi niciodată foarte bogat, poate că nici măcar nu vei fi bogat vreodată, însă îţi vei sluji cum trebuie religia. Nici nu am prea auzit de foarte mulţi blues-mani bogaţi, cel puţin pre-mortem. Să te înrolezi în armata de îngeri a blues-ului înseamnă să renunţi, ca în orice trecere la angelism la dimensiunea ta mundană, profană. Este până la urmă un manifest pe care îl lansezi o dată pentru tine şi liniştea ta interioară iar ulterior pentru ceilalţi care ar îndrăzni să te atragă în celelalte tabere.

Iertaţi-mi confuzia, dar am aflat recent că Iulian Canaf tocmai a înregistrat un featuring pentru Ruby, mai precis 48 de secunde în care cântă, uşor funky "rock da beat/ rock da night". Ruby, pentru cei care nu ştiu, am aflat şi eu astăzi, este o "cica latina" de Dobrogea, de douăzeci şi ceva anişori, care cântă muzică de categoria bumţa-bumţa. De fapt mi-e neclar cât anume cântă Ruby, care este dezideratul muzical al acesteia, dar mi-e foarte clar că intenţia ei principală este să "bring the sexy back". Sexy, sexy şi trei frecţii. E posibil ca scopul ei în viaţă este să o depăşească prin faimă pe Inna şi la asta lucrează intens. După ce am ascultat sample-ul de studio cu Canaf m-am întrebat dacă e bine sau rău ca după prestaţia de excepţie din concurs să aleagă featuringurile timpurii, ca să nu mai zic de faptul că s-a cam dezapostolit. Nu sunt încă foarte sigur, însă un lucru e clar: se simte că Iulian Canaf nu are manager. Dacă ar fi avut altfel ar fi stat treaba, probabil că acesta ar fi aflat mai întâi de la solist care îi sunt priorităţile în viaţă. Vrea să se îmbogăţească într-un an-doi şi să dea pe dinafară de bani, dar renunţând la blues-ul pur, sau vrea să trăiască momentan binişor şi în timp să poată face ceea ce îşi doreşte cel mai mult în viaţă, la adăpost financiar? Pe urmă ar fi urmat planul pe următorii 5 ani. Aşa însă, Canaf îşi poate alege singur viitorul. Ceea ce a şi început să facă. A ales un featuring pentru cluburi.

Giastin Bivăr featuring Muddy Waters. Tila Techila featuring Nina Simone. Mailii Sairăs featuring Billie Holliday şi nu în ultimul rând Selena Găomez featuring B.B. King şi Howlin' Wolf laolaltă. Totul este doar un exerciţiu de imaginaţie, nimic mai mult. Oricum, lumea nu va fi nici mai bună, nici mai rea, va rămâne la fel... Destul de veche şi de previzibilă...În orice caz, pe 26 decembrie, seara, Canaf va cânta în Queens, în Iaşi. Dacă vine şi Ruby la concert poate se lasă şi cu jam session...

Pisi, pisi, pis, pis, pis în Sibiu noi te-am ucis

Nu înţeleg de ce suntem atât de marcaţi de întâmplarea întâmplată cu pisi răpus de nişte vânători cibinieni zilele trecute, care, chipurile, mai întâi ar fi trebuit să îl tranchilizeze? Încercăm în felul acesta să extirpăm comoara noastră naţională arhetipală de legendă şi basm, conform căreia Făt Frumos ia gâtul balaurului. Ce era să îi facă, să îl tranchilizeze mai întâi, după care, în cazul în care adăposturile l-ar fi respins, din lipsă de locuri sau din motive de agresivitate să îi curme viaţa (nici vorbă de decapitare) şi să aleagă între a-l formoliza sau a-l împăia şi trimite la Muzeul Regatului? Ce ar fi să îi facem acum procese de intenţie lui FF că nu a prezervat trecutul, ca să afle şi moştenitorii săi - Botezatu şi Fuego se pare că ar fi chiar rude directe - că răul a existat pe lume, în formă primară? Încearcă astfel să se nege gena noastră strămoşească de ortodocşi dintr-o bucată, care, faţă în faţă cu pericolul dispecerăm la rece situaţia, fără nici o ezitare. Şi nu e corect. Se încearcă să ni se spele creierele, convingându-ne prin diverse metode că vânătorii cu pricina sunt nişte tâmpiţi. Nu sunt domne deloc tâmpiţi, sunt doar action-men. A văzut careva vânător român să tragă prin gratiile cuştiilor de la zoo în tigri? Vă spun eu: NU. Prin urmare oamenii ăştia înţeleg simbolurile aşa cum trebuie. De asemenea se mai încearcă unificarea profilului românesc cu acela al stăpânului de sclav. Românul nu încurajează sclavia, noi nu vrem grădini zoologice cu animale fel de del după gratii. Poate că acum a venit vremea să închidem toate grădinile zoologice din ţară. Mai bine mort decât sclav! Vrei să vezi fiare, te urci în avion şi pleci în Africa, că bani avem, slavă domnului.

Apropo de Africa, mi-am amintit de o anecdota pe care mi-o povestea un cunoscut, petrecută pe vremea când se lăfăia în Congo-Brazaville. La un moment dat, românaşii noştri au cumpărat un crocodil. Ajunsă la maturitate, fiara a fost eliberată în piscină, trăind ca în sânul lui Crocovram. Când românaşii noştri au plecat, fiara a rămas fără stăpân. Ce credeţi că s-a întâmplat? Credeţi oare că băşinaşii s-au grăbit să îi ofere lui croco un habitat pe măsură? Nici vorbă. Au început să se bată între ei cine va dormi la noapte sătul. Fără milă. Deci dacă ei nu au milă cu fiarele ăstea în libertate, noi de ce am avea? Să ne imaginăm în Africa o oaie în libertate. O oaie de la noi, din Românica. Credeţi că băşinaşii ar căuta puşca cu tranchilizante, dacă s-ar trezi la 2 metri de fiară cum s-au trezit vânătorii noştri cibinieni? Credeţi că ulterior nu şi-ar rânji şi ei măselele în poză cum au făcut vânătorii noştri, cu trofeul în spinare? Numai noi să facem safari, ei nu?

Cred că suntem încă o dată prea exigenţi cu noi înşine şi că ceea ce s-a întâmplat cu fiara în libertate, adică împuşcarea ar trebui să fie o lecţie pentru toate animalele similare care se hotărăsc de capul lor să se plimbe prin Românica ca printr-un sat fără câini. Aşa că ar trebui dat un ultimatum, acum pentru totdeauna:

corcodili,

panda,

maimuţe,

lei

şi alte-animăluţe

de prin ţările călduţe:

FEREA

de român şi puşca sa!

Puşca şi cureaua lată, ce cretin voi fi-ncă-o-dată!

Dreptul de a urî o femeie (pe lângă Elena Ceauşescu)

Am avut o polemică dialectologică zilele trecute cu un amic pe tema: cum pot să urăsc o femeie. Probabil că, ştiut faptul că nu am fost, nu sunt şi nici nu voi fi vreodată misogin, amicul cu pricina a încercat să integreze întregul discurs în jurul unei emanări neaşteptate a subconştientului meu. Totul pornise de la o figură de stil plastică şi mai mult declarativă, eu fiind acela care i-am spus că "o urăsc pe Paula Seling". Respectivul, categoric prieten cu PS, a sărit nu să îi ia dumneaei apărarea, combătându-mi motivele, ci să mă pună pe mine la colţ pentru ieşirile mele bestiale. Aşa că de atunci m-am tot gândit dacă e ceva în neregulă cu mine şi cu oricine poate urî o anumită femeie. Una singură, nici vorbă să generalizez.

Problema mare în cazul meu este însă alta. Nu doar pe Paula Seling o urăsc, aşa că înclin să cred că întregul raţionament ar trebui să pornească de la două femei în sus. Un fel de threesome. Pentru că, pe lângă Paula Seling o mai urăsc şi pe Elena Ceauşescu. Prin urmare las deschisă întrebarea: are un bărbat dreptul să urască două femei, dintre care una, obligatoriu trebuie sa fie Lenuţa?

Erou post-mortem

Citeam ieri seara câteva aberații despre ”eroii zilelor noastre”, caracteristici, semnalmente sau reacții adverse. Evident, avem de-a face cu o o exagerare a civismului, care la un moment dat începe să arate urât. Bineînțeles că acest lucru se întâmplă tocmai pentru că ducem din ce în ce mai multă lipsă de implicare, dar și pentru că există mai departe subiecte care ne sensibilizează, iar ăsta cu eroul de lângă noi mai trezește încă multe suspine, vezi ”șeful sectorului suflete”, nea tăticu, sau regretatul Corado Negreanu în halat de atelier. Pentru cei din generațiile mai tinere, Corado Negreanu nu are nici cea mai mică legătură cu Corado Cattani și nici cu Daniel Negreanu. Corado Negreanu, actor specializat în roluri de comuniști înțelegători, trecuți de vârsta a doua, care cu un simplu sfat putea dezamorsa conflicte mai ceva ca în Golf.

Așadar despre eroi. Se scriu pe bloguri vrute și nevrute, mai că ai zice că la noi pe lângă codriii verzi de brad și câmpurile de mătase, cresc 2-3 eroi prin case. Acum trăim o nouă modă: eroismul. După un cioban prevăzător (nu aș zice și clarvăzător) care trăiește o relație mai specială cu oaia dumisale și un meșter care își zidește femeia născătoare ca să primească bravo-bravo de la domnu', am ajuns să ne întrebăm dacă Toma Alimoș era mai mare eroul decât Andone când și-a dat pantalonii jos. Serios vorbind însă eroismul ăsta nu e o treabă deloc ușoară. Ca să fiu mai clar o să vă relatez iute două întâmplări. Acum mulți ani cuiva, care stătea pe refugiul stației de tramvai i s-a părut că poate deveni erou. A zărit o fetiță care traversa strada, pe zebră, amenințată de o mașină care venea în viteză, a făcut doi pași ca să o tragă pe fată numai că, împiedicându-se în marginea bordurii s-a aruncat cât era de lat peste copil. Șoferul care intuise impactul cu copilul schimbase ușor banda, nu însă suficient pentru a-i evita pe cei doi care au aterizat în fața lui. Eroism de înaltă clasă. Un altul, vrând să demonstreze ceva lumii întregi s-a cocoțat pe vârful blocului și și-a dat drumul. Ar fi putut deveni erou, un soi de portavoce a disperării dacă în cădere nu s-ar fi prăbușit peste o babă care venea acasă de la piață cu laptele în sacoșă. Eroism fără discuție.

Și uite așa m-am trezit întrebându-mă: până la urmă ce te poate transforma din om de acțiune în erou, pentru că e clar, nu sunt totuna. Cele anterioare mă fac să mă gândesc la ceasul rău, la un anumit concurs de împrejurări care te pot distinge, fără ele, eroismul tău rămânând o simplă acțiune. Atât de mulți factori, atâta subiectivitate e la mijloc că devine practic imposibil să mai fii erou al zilelor noastre. Să spunem generic că este vorba despre bad timing. Nu e ușor să trăiește cu un erou în imediata ta apropiere, eroul de la scara B. Sinucideri în lanț și lovituri de apartament. Vei descoperi imediat că ”eroul” are un coș pe nas, pute sau are o sensibilitate crescută pentru femeile căsătorite. Numai timpul prezervă eroismul. Singura ta șansă să devii erou este moartea. Ai întins bocancii și ți-a sărit un nasture la cămașă. Sub nasture, bluza lui Superman mulată pe corp.

Cred că Superman, eroul de azi, sau Batman au murit de mult. Altfel nu am fi atât de liniștiți la gândul că cineva e mai bun ca noi. Sau Zburătorul. Toți aceștia au intrat de mult în descompunere.

No country for old (wo)men - Cine nu are bătrâni să îi ia gratis

Sau marea "nişare". Cu N, nu cu P. Unde vedeţi cu P nu puneţi botul, pentru că nu-mi aparţine mie, şi cu siguranţă avem de-a face cu nişte piraţi, care contrafac produsele pe vapor, chinezi sau turci, fireşte. Nu am nimic cu nişarea, câtă vreme la fiecare tarabă găsesc aceleaşi produse, aceleaşi 5 sortimente de mere. Îmi convine mai mult să ştiu că aici găsesc mere verzi şi alături dulci, galbene şi tot aşa. La fel şi cu posturile TV. Îmi surâde ideea de posturi dedicate, manelelor de pilda, pentru că măcar ştiu ce posturi nu introduc pe telecomanda unde şi aşa sunt prea multe. Dimineaţă însă mă uitam la sticla de Pepsi atunci m-a lovit campania lor mediatică ce îmi oferă posibilitatea de a câştiga anumite produse doar în măsura în care sunt dispus să mai bag în loterie nişte bănuţi prin SMS. Adică dacă n-am mobil sunt out. Şi dacă am mobil le mai dau nişte bani escrocilor ăstora ca să cumpere cadourile. Părinţii noştri şi în general cei mai în vârstă sunt din start vitregiţi de astfel de "şanse", fiindcă pentru ei sms-ul este la fel de străin ca şi marţienii. Pe de o parte campania în cauză îi ajută pe aceştia să nu cheltuiască aiurea, pe de altă parte upgrade-ul acesta în marketing îi elimină. Nu le mai rămâne decât să bea băuturi contrafăcute, mult mai ieftine, cel puţin la fel de toxice şi lipsite din oficiu de surprize. Pentru că, se pare, şi iată, teoriile mi se confirmă, încep să nu mai existe ţări tolerante la bătrâni.

Asta înseamnă că la un moment dat, şi nu peste foarte mult timp se va ajunge la invitarea tuturor bătrânilor, a pensionarilor, a celor care trăiesc din rodul muncii lor de 4, 5 decenii să dea dovadă de civism şi să întindă bocancii pentru a nu mai consuma rezervele ţării şi pentru a da o şansă tinerilor. Şi dacă până acum vorbeam de ultimele generaţii de sacrificiu, iată că vom fii martorii primelor generaţii de astfel de sacrificiu. Nu din Europa vine plaga asta, ci chiar din State, unde globalizarea a creat deja dictatură, care, surprinzător, nu ne mai doare. Toţi vrem să trăim acum în America, prin urmare, respingerea generaţiei a treia va veni de la sine. Pentru că americanii ne spun că aşa e corect. În curând se va liberaliza şi eutanasierea, aşa că nu va mai fi nici o problemă. Iar 1984, romanul lui Orwell va deveni probabil noua bliblie...

Sumbră mi se pare această perspectivă şi acest viitor. Şi dacă mă gândesc că totul a început de la o sticlă de Pepsi... Din perspectiva asta dictonul cu "cine nu are bătrâni să-i cumpere" devine ireal. Nu ar fi rău dacă s-ar ajunge la aşa ceva, pentru că ar creşte considerabil preţul bătrânilor, numai că nu aşa va sta treaba. Puţinii bătrâni rămaşi se vor vinde pe nimic, numai să nu li se reproşeze că toacă rezervele statului şi nu produc nimic. Aşa că dictonul se va modifica, probabil ceva de genul: cine nu are bătrâni, să îi cumpere, în orice caz cât mai ieftin dacă ţinem cont că i-ar putea lua gratis. Cine nu are bătrâni, să şi-i ia gratis...

Conştinţa, conştiinţa,cunoştinţa şi o vomă de primăvara - evident, Iurie Darie

Click din 27 aprilie 2011 informa aici următoarele cu privire la inegalabilul Iurie Darie: "Actorul şi-a pierdut conştinţa pe stradă şi a fost transportat de SMURD la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti." Autoarele acestui articol erau Alexandra Barangă şi Oana Neacşu.

Portalul RSS Monster comunica şi el, în aceeaşi dată, aici următoarele cu privire la inegalabilul Iurie Darie: "Actorul şi-a pierdut conştiinţa pe stradă şi a fost transportat de SMURD la spital." Autorul semnalului de presă, anonim.

Sunt aici două lucruri pe care aş dori să le semnalez. Primul este că mi s-a confirmat încă o dată că pruncul cu două moaşe rămâne cu buricul netăiat. Cele două autoare de la Click nici împreună nu ştiu să scrie corect româneşte, încurcând cunoştinţa cu conştiinţa, pe care însă, probabil din dorinţa de a face economie de caractere o scriu "conştinţa". Adevărul este că un i în plus chiar nu ajută la nimic. Nici măcar nu poţi spune că îţi ţine de sete. Al doilea, că anonimatul, uneori reflectă şi bun simţ sau cel puţin o gramatică asumată a limbii române. E drept, nu e o regulă în sensul ăsta, dar în cazul portalului RSS Monster se confirmă. Cel care a preluat articolul de la Click (pentru că linkul care te trimite din această pagină este la Click!!!) a scris cel puţin româneşte, conştiinţă cu doi de i.

Cel de-al treilea lucru pe care aş vrea să vi-l aduc în atenţie este că Iurie Darie şi-a pierdut mult mai de mult conştiinţa, şi din această perspectivă ambele articole sunt depăşite moral. Ceea ce şi-a pierdut octogenarul actor pe 27 aprilie este cunoştinţa, şi nu conştiinţa. Oricum, nici acest lucru nu poate fi rostit cu certitudine, din moment ce Anca Pandrea, femeia de lângă octogenar declară: ”E conştient, eram la bancă şi deodată a vomitat. Acum e la spital.”

Sau, şi de această dată îmi voi cere scuze celor mai sensibili, nu e nici una, nici alta valabilă. Iurie Darie nu şi-a pierdut nici conştiinţa, nici cunoştinţa, ci doar nişte vomă...

Nu faceți ce face Mircea N. Stoian, ci doar ce zice dumnealui!

Iată-l pe deontologul de la miezul nopții, Mircea N. Stoian, omul care aseară se oripila la ideea că un englez onanist poate reprezenta România la Eurovision 2011. În imaginea alăturată, Mircea N. Stoian ne explică diferența dintre masturbare și mascare. Lucrul mecanic este factorul care le distinge pe cele două și englezul îi este superior lui Stoian pentru că refuză sedentarismul. Englezul nu maschează, englezul utilizează. Și totuși, mi-e teamă ca nu cumva Stoian să nu înțeleagă ce ziceam prin ”poezia mișcării”. Domnu Stoian, diferența e simplă: un cal bând apă dintr-o troacă și un altul alergând ca posedat, cu coama în vânt, cu spume la gură. Un fel de El Zorab. Ăla, primul care se adăpa din troacă e Bator, dihania Fefeleagăi.

Întreb și eu: este Mircea N. Stoian un model de rectitudine? Nu! Stați că nu am terminat. De rectitudine morală? Clar nu, nici de-asta... Este normal ca Mircea N. Stoian să ne dea lecții de moralitate și de pudibonderie. Eu zic că nu!

Pas d'accord avec... Ileana Ciuculete

Cred că v-am obişnuit prost, cu comentarii şi dispreţ la adresa multor ziarişti români care se erijează în formatori de opinie. De data asta voi contrazice regula şi voi evidenţia pe unul din aceeaşi breaslă care, după părerea mea ştie să facă presă, manifestându-şi civismul cu mult umor şi cu o acuitate pe cale de dispariţie în presa românească de azi. Este vorba despre Radu Buzăianu, cel al cărui articol din OKmagazine mi-a stârnit astăzi interesul.

Mai întâi am crezut că am citit eu prost. "Ileana Ciuculete se tâmpeşte", nu cum şi-l intitulase Buzăianu: "Ileana Ciuculete tâmpeşte". Acum înţeleg că pentru a tâmpi, Ileana Ciuculete se presupune că ar intra într-o nouă stare, străină ei până acum, ceea ce este evident neadevărat. Sunt întru totul de acord cu cele scrise de Buzăianu, acesta nefiind singurul agresat auditiv de această individă, şi iată mai jos un scurt fragment:
"Am scris săptămâna trecută un articol dedicat vieţii şi operei Ilenei Ciuculete. Plecând de la melodia senzaţională cu care mi-am început anul pe pârtie la Predeal, “De o lună, două, mănânci numai ouă, dar după un an, ciorbă de curcan”. În faţa acestei enormităţi ajungi să apreciezi cântăreţii de manele. Băi, oamenii aceia au o singură calitate! Dar decisivă. Sunt asumaţi. Nu se îmbracă în costum naţional. Nu-mi explică cum duc tradiţia mai departe. Ei cântă muzică ţigănească. Şi românii sunt foarte atraşi de ţigănie. O spun constatativ. Nu conotativ. O mare parte dintre cei care se mişcă tradiţional la Etno TV sunt într-o impostură. Se îmbracă tradiţional româneşte şi cântă tradiţional ţigăneşte."

Mai jos v-am ataşat şi piesa în cauză, din dorinţa de a nu ştirbi nimic din realitatea tragică a acestui fapt. Adevărul este că iată, muzica în România a ajuns să preia modele occidentale. Motivul de faţă este: vendeta. Pentru cei care nu ştiu vă reamintesc că My Chemical Romance, una dintre trupele mele favorite de peste ocean nu s-au ferit nici o clipă să facă publice poliţele pe care le-au avut de plătit odată cu obţinerea celebrităţii. Gerard Way, solistul a dat nenumărate declaraţii odată cu apariţia albumului "Three Cheers For Sweet Revenge", în care le amintea foştilor colegi de liceu că el este unul şi acelaşi cu puştiul gras de care îşi tot băteau joc în tinereţe. El, care azi rupe inimile fanilor, care nu mai este gras şi care se lăfăie în bani. Visul american. Visul românesc este Ileana Ciuculete (mereu îmi vine să îi zic Ciuciulete, fără nici o intenţie peiorativă la adresa buretelui...). Ileana Ciuculete, cea care în prima tinereţe a suferit sărăcuţa din cauza vocii sale. Acum, celebră, poate să se piţigăie cât vrea, în amintirea vremurilor când i se spunea: leagă căţeaua! Poate să se piţigăie pe bani grei.

Altfel, ceea ce cântă individa asta nu are într-adevăr nimic în comun cu folclorul românesc. Este vorba doar despre o vestimentaţie de ţară şi de câteva ritmuri care ar trebui să îi facă pe subiecţii lui Pavlov să secrete şi să catalogheze genul drept muzică populară. Subiectul piesei la care face referire Buzăianu este diametral opus profilului popular ce descrie o femeie de la ţară. Aflăm din versurile de la "Ciorba de curcan" că “de o lună, două, mănânci numai ouă, dar după un an, ciorbă de curcan” pentru că femeia tradiţională românească, nu-i aşa, nu are nimic în comun cu gospodăria... În cele din urmă, individa îşi va asuma rolul de gospodină, făcând o ciorbă de curcan, ceea ce, să fim realişti, nu e aşa o mare filozofie. În cele din urmă dacă, după un an de ouă intensive bărbatul respectiv nu are încă hepatită şi tot mai rezistă lângă acest cuconet. Nu avem de a face cu nimic popular aici ci doar cu proiecţia muzicală cu pretenţii populare a unei piţipoance care a realizat la timp că singurul ei refugiu pentru o astfel de voce este muzica populară oltenească. S-au dus dracului toposurile folclorice, Ileana Ciuculete restabileşte o nouă regulă. Aceea a nonvalorii.

Cât despre fanii acesteia, verdictul meu e simplu. Nu sunt iubitori de folclor ci de manele cu o altfel de costumaţie. O vreţi pe Carmen Şerban îmbrăcată altfel, atunci ascultaţi-o pe Ileana Ciuculete până vă faceţi ciuciulete!

A început vânătoarea de vrăjitoare pentru "minoritatea orală" din România

Nu o să vă vină să credeţi ce ştire bombă a publicat Cancan-ul în ediţia sa de astăzi. Ştirea cum că Doctorul Cristian Andrei merge pe stradă cu gura deschisă. O astfel de ştire este pe cale să ne marcheze nouă, tuturor modul de percepţie viitoare a acestui personaj. Din acest moment nimeni nu îl va mai privi pe acest doctor ca înainte, pentru că ceva s-a schimbat, pentru că el nu este ca noi, este puţin diferit de ceilalţi bărbaţi, vorba lui Kevin Spacey care încerca mai demult să sugereze tuturor, voalat că ar fi gay. Ei bine, doctorul Andrei nu este gay, dar umblă cu gura deschisă. Deocamdată el va trebui tratat ca o minoritate, dar deîndată ce vom privi informaţii în plus vom hotărî împreună, probabil în urma unui referendum naţional şi de ce nu, chiar internaţional dacă nu ar trebui să fie inclus pe lista persoanelor cu nevoi speciale. S-ar putea spune prin urmare că doctorul Cristian Andrei este o "minoritate orală", prin urmare are dreptul să pună bazele unei fundaţii şi chiar a unui partid.

Acum că cei de la Cancan s-au angrenat în această operaţiune de divulgare a minoritarilor sub acoperire, am hotărât să le sar în ajutor. Îi voi deconspira, atât cât pot eu pe toţi cei care umblă în public cu gura deschisă, sau intră în locuinţe păşind mai întâi cu stângul, sau care când strînută îşi închid ochii iar când sughită problema este că o fac minute la rând. Chiar aşa, să nu ne lăsăm păcăliţi de aparenţe! Pe ei, pe ticul lor!