Stadionul de fotbal poate fi acasă...

Orice om normal care va privi datele postărilor va sesiza că cel din urmă post al meu datează din seara de înviere când vă uram una-alta. De atunci şi până acum pauză, care pe mulţi răuvoitori îi vor încuraja să creadă ca atât a durat prelungita mea beţie. Adevărul este că în tot acest timp am elaborat un proiect ingenios, care ar trebui să ajute la impulsionarea fotbalului românesc, la nivel de amatori şi să ducă la o diminuare clară a brutăriilor în România. Vă prezint acest proiect, cu conştiinţa împăcată că până la urmă ideile mari aparţin universalităţii, aşa că donez din start copyrightul tuturor celor care se vor grăbi să îl pună în practică.

Proiectul se numeşte "Stadionul de fotbal e acasă", variantele sale documentare purtând nume alternative de "Maidanul cu dragoste" sau "Dumbrava minunată". Există de asemenea şi variante străine, citez din memorie "Far from the madding crowd" sau "It". Concepţia acestuia este simplă, constând din blocuri de peste 12 etaje, amplasate liniar în jurul unui dreptunghi de pământ de dimensiunea unui teren de fotbal. Spaţiul verde de până acum, plin cu căcaţi şi pişaţi, cu prezervative folosite şi batiste folosite de hârtie şi pe ici pe colo cu câte o tufă de roşii sau de rododendron pitic este înlocuit cu un teren de fotbal în toată regula, dotat cu nocturnă, pistă de atletism şi cu toate facilităţile demne de un teren de fotbal. De la fiecare etaj, locatarii vor avea posibilitatea ca de la geamuri sau din balcon, adevărate loje vip să urmărească comod meciurile echipei "de bloc". Dincolo de aceaste meciuri, locatarii vor putea beneficia de concerte în aer liber, avantajul fiind că dincolo de o prezență fulger în oraş, Rihanna de pildă va putea fi invitată de către vecinii mai ospitalieri, în unele cazuri chiar pentru a-şi urmări din balcon propriul concert. Sigur am auzit cârcoteli de genul și ce facem cu vecinii care nu vor gălăgie. Simplu, îi mutăm pe partea dinspre autostradă a blocurilor. Dacă sunt băieți buni, la finala Cupei Campionilor îi chemăm la noi pe balcon și ei la rândul lor se pot achida, din când în când invitându-ne pe ”terenul” lor, să vedem cum trec mașinile, mai ales noaptea, cu beculețe mii și stele făclii.

De asemenea nu trebuie exclusă nici pista de atletism, unde se pot antrena viitorii atleți ai țării și, în pauzele dintre competiții câinii din vecini. Evident că de 1 mai, dincolo de meciul de seară toți vecinii vor ieși pe stadion și vor încinge grătarele la greu.

Acum că am lansat proiectul, mă las frumos pe spate în fotoliu și încep să mă dau pe google, să vedem cine ia primul inițiativa. Eu zic că se bagă tare chinezii...

Mandatul la români - proiect de lege sensuală

Deși accept că pericolul nepotismului reprezintă o mare problemă, mai ales când astrele se conjugă în feluri neașteptate, rămân un vașnic opozant al transparenței de dragul efectului public, deoarece după cum toate fenomenele internaționale sunt adaptate original de români și combaterea demonstrativă a nepotismului capătă mutații odioase la toate nivelele societății autohtone. 

De cele mai multe ori, pentru un mandat, numărat în ani, este nevoie de un telefon bine plasat, de un moment de grație, sau de o conjugare fericită de a mai multor capitaluri de încredere. Argumentul suprem este: dacă nu e bun într-un număr definit de ani îl schimbăm. După cum se poate observa, ceea ce în mod normal ar trebui judecat în minutele dinaintea deciziilor capitale, este aproximat la un ciclu de câțiva ani. Se evită astfel dictatura măsurată în ani lumină, dar nu și degenerările în ani pământești. Pe mine, umanoid, chestia asta mă deranjează, dar mi-e teamă că legislativul este condus, subversiv din marțieni nemuritori. Și cum am cunoscut destui ”mandatați”, pot să vă spun că în marea lor majoritate aceștia se conduc după principiul: am un mandat în care pot să nu fac nimic, după care mai vedem... Să încurajez un astfel de comportament este ca și cum i-aș spune copilului meu: cât stai în casa mea nu mă faci de râs. Pe urmă se permite. Să fim serioși. Nu e mai simplu să îi spun viitorului om mare că nu totul se reduce la ierarhizări? Să le spui ”mandataților” că își vor păstra postul în funcție de performanță? Că totul poate lua o turnură spectaculoasă într-un singur minut sau că te poți blaza cu un CV infect, în care 4-5 decenii de muncă se pot reduce la un singur job. Ne-am învățat însă să dăm mai multă importanță traseismului decât eternizării, care a căpătat o conotație negativă la români, de o vreme încoace, și îmi aduc aminte, cu subiectivism de Sfântu Mitică Blajinu. Nici nu vă pot spune câtă scârbă mă cuprinde când dau peste ipochimeni care, acuzați că nu își îndeplinesc obligațiile contractuale prevăzute în mandat declară cu emfază: nu mi-e frică să mă întorc de unde am plecat! Păi de ce nu ai rămas acolo, nenică? Îmi doresc să dau peste din ce în ce mai mulți oameni care își doresc să tragă cât mai mult de timp, pentru a își îndeplini proiectul în limita timpului acordat, și care nu vor sub nici un preț să se întoarcă de unde au plecat. Poți să furi, poți să înșeli la fel de bine un mandat sau o viață întreagă, dar nu în mijlocul semenilor tăi, iar dacă acolo îți iese, e clar că semenilor tăi nu le pasă. Mandatele aprobă ignoranța și încurajează absenteismul societății civile în România actuală.

Dacă ești bun, dacă noi generații nu au nimic de spus împotriva ta, mă întreb eu așa, stupid, de ce să fii schimbat? Ca să lași locul și altuia? Să fim serioși, nu există un singur astfel de loc de muncă pe lume, odată la un ciclu de viață. Să îl schimbăm pe Jagger pentru că nu mai lasă locul altuia în Rolling Stones! Să nu îl mai jucăm pe De Niro pentru că a apărut un puști care joacă bine rolul unui om în vârstă! Lumea nu se reduce la o singură trupă rock, la un singur actor, la un singur portar sau la un singur organism. Și pentru un brand este nevoie de consecvență, de continuitate. Cel puțin eu așa cred.

Cristi Puiu şi Horia-Roman Patapievici despre "Aurora"

"Înapoi la argument", un dialog superb şi profund între Horia-Roman Patapievici, în calitate de moderator şi Cristi Puiu, un soi de psihanalist-infractor-creator, discutând despre "Aurora". Chiar dacă nu v-a plăcut filmul, profesiunea de credinţă a lui Puiu merită luată în seamă.

Priviţi-i, merită! Am postat această emisiune pentru că "nu am putut lăsa lucrurile aşa..."

Purcărete să n-ai frică, nu-l mai înviem pe Sică!

În ceea ce privește teatrul românesc cred că mai am un singur dor: să văd o ecranizare porno după ”D-ale carnavalului”, și dacă se poate chiar cu Titus Steel și Sandra Romain în rolurile principale, adică Mița Baston și Didina Mazu... Spun asta acum, după ce am văzut și montarea lui Purcărete de la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, unde am avut surpriza să întâlnesc chiar și un cetățean chinez, în fustă scurtă și pe tocuri, cântând la ceva instrument, gaguri ieftine marca Benny Hill dar și un simultan de trei didine. Cu cele trei didine, să zicem că aș mai înțelege, la nivelul acesta fiind mult mai clement decât distinsa Ileana Lucaciu, care în ruptul capului nu a vrut să priceapă valoarea și importanța unui threesome, sau chiar foursome. De la iele, la fetele de la Bambi care au luat-o cu ele în trupă și pe Țonciu, trei fete împreună pe scenă aduc cu ele o senzație de bine. Că publicul străin, necititor de Caragiale chiar nu are de unde să știe că ”we three are one”, deoarece acest indiciu este totalmente neglijat de regizor... asta e altă mâncare de pește. Sau poate că iubindu-le pe fetele ăstea trei ca pe copiii lui, Purcărete nu s-a putut opri la una singură, și pentru a nu se repeta și în particular scene cu vitrion englezesc și poale în cap, ca în piesă, regizorul a ales să organizeze un simultan de Didine.

Chinezul cu ostromentu de cântat are și el o explicație a naufragierii sale în ”D-ale Carnavalului”. El îi reprezintă pe asiaticii care cuceresc lumea, în cazul de față România. Nu numai că în curând ei vor fi la tot pasul, dar ce ne facem că ei nu sunt ca noi, bărbatul - bărbat și femeia - femeie. Ei sunt un soi de transsexuali, bărbați care umblă pe tocuri... De asemenea mai e ceva în piesa asta și cu anacronismele. Nu am nimic cu modernitatea, dar urăsc monstruoasele mutilări. La Benny Hill râd, pentru că știu în ce constă umorul acestuia, așa că din start sunt avizat. La Caragiale însă nu pot râde în hohote, cu atât mai mult când unul dintre personaje, care își face intrarea pe muzică scoate de sub loden un boomblaster micuț și apăsând un buton taie coloana sonoră. Găselnița asta, precum și aceea în care Crăcănel aleargă după un copil-figurant (cu barbă, e drept) strigându-i ”eu sunt Bibicu, nene Iancule” nu au ce căuta într-o montare după Caragiale. Pentru că râsul la Caragiale e unul personal și intern, este mai degrabă o stare de bine, degajată de prezentarea cât mai dramatică a unor caricaturi umane. În piesa lui Purcărete umorul, hazul nu mai pot decurge decât din ”anecdotele fizice”, pentru că altfel, personajele sunt obscure și liniare. Cu tot cu prezența scenică a lui Constantin Chiriac sau a Ofeliei Popii. Cu tot cu scenografia lui Dragoș Buhagiar, încercând parcă să ascundă goliciunea reinterpretării lui Caragiale: cu oglinzi, vidanjă, mititei la grătar și varză călită și chiar câine de vardist care năvălește în scenă. Unele lucruri chiar nu merită salvate și așa stă treaba și cu ”D-ale carnavalului” de Purcărete.

Cu riscul de a părea retrograd, am să vă spun ce mi-am amintit de curând. Mi-am amintit de ”Viața e minunată”, filmul cu tematică de Crăciun al lui Frank Capra, pe care an de an americanii îl difuzează la greu. Ei bine, v-ați întrebat vreodată de ce nu reecranizează nimeni acest film? Sau chiar ”Unora le place jazzul”... Cred că unele produse culturale trebuie să fie prezervate ca atare, așa cum conservăm de pildă (sau ar fi trebuit să conservăm) clădirile noastre de patrimoniu... Să punem în scenă Caragiale, dar să o facem clasic, pentru că mesajul lui Caragiale, oricât ne-am bate cu cărămida în piept că ar fi de actual este totuși unul foarte bine delimitat de grobianismul râsului contemporan de mahala. Umorul lui Caragiale este o stare de bine, de bucurie spirituală ce urmează diagnozei cu succes a unei boli, nu o cavalcadă de poticneli a-la Doru Octavian Dumitru. Iar pentru mine personal ”D-ale carnavalului” va rămâne fie Sică Alexandrescu în teatru, fie puțin mai aproape în timp Aurel Miheleș și Gheorghe Naghi în film. Cu acel inepuizabil Birlic, schelălăind ca o potaie în ploaie ”eu sunt Bibicu, nene Iancule!” Și poate că și noi, românii ar trebui în fiecare an să ne bucurăm de Giugaru și de Birlic și de ”românismul dintotdeauna„ al acestui film, nu să începem să ne îndepărtăm de amintirea acestor doi mari actori datorită unor montări din spatele cărora regizorii par să ne pună la punct spunând: am o diplomă și am să vă arăt ce vrea mușchii mei.

Teme-te de ţigani chiar şi când îţi fac "daruri"

Una dintre temerile românului, nu neapărat contemporan cât aş spune atemporal este "ţiganul". El se regăseşte în expresii de adâncă simţire românească precum: "nu te ţigăni", "vine ţiganu şi te ia" sau "te dau la ţigani". Aici însă este vorba doar de subconştientul nostru, şi nu de o anumită antipatie concretă pe care mulţi dintre noi nu o simţim. Nu zic că ar fi români care să nu fi interacţionat niciodată cu un ţigan, ci mai degrabă că există suficienţi români care nu au avut absolut nici un conflict cu această etnie şi totuşi folosesc mai departe aceleaşi locuri comune, din reflex. Personal eu nu fac această greşeală, mai ales că am prieteni ţigani, ba mai mult, am avut privilegiul să cunosc ţigani deosebiţi datorită cărora sunt deseori tentat chiar să apelez la discriminări pozitive. Problema asta cu "anatemizarea" e veche la români. Un exemplu clasic se regăseşte de pildă la Creangă (Povestea lui Harap-Alb), atunci când autorul vorbeşte despre sfatul împăratului cu privire la oamenii de care trebuie să se ferească fiul său în cursul călătoriei iniţiatice: omul spân şi omul roş. Aşadar, noi românii ar trebui să ne ferim cam de toţi: omul spân, omul roş, omul cu plete şi barbă (Ceauşescu dixit), omul negru, omul plajei, omul de la Minolta.

Dacă am dus într-un fel discriminarea la un nivel de artă, acest lucru este consecinţa unui neintervenţionism civic, care iarăşi ne caracterizează. Creînd distanţe am segregat, am dat naştere unui lagăr invizibil în care i-am deportat pe toţi care nu sunt ca noi. Evident, majoritari fiind aceşti a nu s-au mai putut opune. Nu le-a mai rămas decât să creeze strategii de supravieţuire, şi după ce că îi priveam cu ochii încrucişaţi am ajuns acum să îi vedem şi mai rău. Din impasul acesta tot ei sunt cei care trebuie să ne scoată, nu noi, majoritarii, care avem suficiente argumente să nu facem nici măcar un singur pas în spate. Mă revolt de fiecare dată când aud că în România sunt marginalizaţi, iar discriminarea pozitivă care se practică nu ar fi suficientă. Dacă chiar sunt marginalizaţi acest lucru se întâmplă din cauză că civic nu se implică. Există câteva "accidente" care s-au dovedit mai mult decât reuşite. regretatul Johnny Răducanu de pildă povestea că în urma unui interviu radio pe care l-a dat mai demult a primit telefon de la un semen, ţigan, care i-a comunicat că a doua zi dimineaţă le-a zis copiilor: dacă nu vă duceţi la şcoală şi nu învăţaţi bine de la mine nu mai primiţi nici un şfanţ. Există de asemenea şi piesa de teatru "Declar pe propria răspundere", în care Alina Şerban, ţigancă din Bucureşti povesteşte într-o monodramă cum şi-a depăşit propria condiţie. Nu folosesc termenul "rrom" pentru a nu duce mai departe o aberaţie de sens. Istoric vorbind în România au fost de când lumea numiţi ţigani şi nu rromi, spunându-le acum rromi nu aş face decât să îi şterg din istorie şi să le creez o nouă identitate, lipsită de legitimitate, plus că eu unul nu cred că au de ce să se ruşineze pentru că sunt mai departe denominaţi după termenul istoric. Ceea ce lipseşte din societatea noastră este tocmai implicarea civică a ţiganilor. Precedentul a fost creat. Nimeni nu l-a repudiat pe Johnny Răducanu, pe Bănel, pe Alina Şerban, pe Connect R, pe Alex Velea, pe Grigoraş Dinicu, pe Ion Voicu, pe Sile Dinicu, pe Jean Constantin şi pe mulţi alţii care acum mi-au scăpat pentru că ar fi fost ţigani. Câtă vreme însă ţiganii de succes refuză să iasă public şi să îşi îndemne semenii să profite la maxim de şansă şi să nu aleagă căile uşoare, doar pentru că pe moment acestea le oferă ceva stabilitate financiară nimic nu se va schimba în ceea ce priveşte situaţia prezentă. Campaniile antirasiste nu ajută la nimic. Este doar un paleativ de moment. E frumos să organizezi astfel de campanii, pe tine ca român poate chiar te vor face să te simţi bine, altruist şi generos pe moment, dar pe ei nu îi vor ajuta. Mulţi vor refuza cu mai multă îndârjire să iasă din anonimat, tocmai pentru a nu fi "marcaţi". E nevoie de "atacuri" civice din partea lor, de prestaţii de calitate, care să reducă la absurd prejudecăţile majorităţii.

Nu cred că vom ajunge vreodată să ne dezbărăm de prejudecăţile idiomatice la nivel lexical atunci când vine vorba de ţigani, aşa cum nu o să ne treacă niciodată aceeaşi afecţiune vizavi de "jidani". Dar bine ar fi ca doar atât să rămână, nişte glumiţe nevinovate, unele dintre ele legate de moravuri care la un moment dat vor ajunge, sper, să ne fie străine.

Jurnalistul şi subiectul, baba şi asbocimentul

Cred că jurnalistul este ca frizerul. Un frizer bun îţi conferă un cap nou, unul prost ţi-l reconferă pe vechiul cap sau îţi reconferă capul pe care nu ţi-l doreşti. Scapi doar dacă ai pretenţii mici: un numero 1 sau un zero. De asemenea tot frizerul te poate ajuta să arăţi mai inteligent decât eşti sau la fel de inteligent ca Fuego. Văd interviuri moderate de Cătălin Ştefănescu, Viorel Gaiţă, Eugenia Vodă (uneori) sau de Cătălin Bordea (Jurnal de Bordea), în care invitaţii par din cale-afară de inteligenţi. Pe urmă, aceiaşi oameni, la alte interviuri mă fac să plâng. Îmi dau seama că trăim în plină industrializare mass-media, unde invitaţii noştri devin nişte copii. Oamenii din presă au puterea să îi cizeleze să îi înveţe să sugă, să muşte, să dea pârţuri şi să facă pipi de la linie până la gard. Zici că ziariştii noştri sunt John Locke (nu ăla din Lost!!!), le dai materialul şi îl şlefuiesc, ca masonu, numai că ei lucrează ziua. Dacă dai peste ziaristu lui peşte prăjit de la unul dintre aceleaşi tabloide ţi-ai cam pus-o. De fapt ideea e că ieşi oricum într-un mare fel dar pentru alţii. E ca şi cum ai trage peştişorul de aur şi îi zici dorinţa: fă-mă să mă iubească femeile! Şi pe urmă nu mai scapi de femeia cu barbă şi mustaţă şi altele ca ele. Că ai zis femei, la plural. Ziaristul deştept te vinde la deştepţi, ziaristul prost la femeia cu barbă şi mustaţă.

Alex Velea mi se părea un băiat deştept. Deştept, nu foarte deştept, un fel de negru dar nu foarte negru. Asta până am apucat să citesc o declaraţie dintr-unul din tabloide: "Imi plac foarte mult copiii. Daca as avea cum, as adopta multi copii si as avea grija chiar si de un unul bolnav. Daca as avea bani multi, multi, as adopta multi copii si nu asa, de fita, ci ca sa-i vad cum evolueaza", a declarat Alex Velea pentru Music Channel. În profunzime Alex a zis ceva de perfect bun simţ: dacă aş avea bani mulţi, mulţi, aş adopta multi copii. Mulţi ăsta îl exonerează de gândurile noastre necurate. Cu toate acestea deschide şi o portiţă către o tâmpenie de ecuaţie (am fost infect la matematică!) cu nişte chestii comune care se anihilează între ele. Adică "mulţi-toţi" şi tăiem. Şi rămâne "dacă aş avea bani i-aş cheltui pe copii". Adică Alex nu are bani? Nu are deloc? Dacă nu am bani deloc nu adopt deloc copii. Asta e ecuaţia în oglindă, cu minus... Aşa cred că e Alex, numai că dacă îi ia interviul un tip iscusit îl poate ajuta să nu mai pară ipocrit. Dacă i-l ia jurnalistul căruia dacă spui "frunză" trebuie să i-o şi araţi, atunci iese cam cum a ieşit Alex prima oară la lumină. Adevărul pur, gol-goluţ, dracu negru.

Mişto e că, parcă simţind că a dat cu mucii în piure, Alex completează: să-i văd cum evoluează. Nu mă înnebuni, măi, DarwinMic. Să vezi cum evoluează copiii? Vroiai să zici că nu eşti pedofil, sau adeptul "pisicii bonsai". Aici îl cred, nu e, dar e altceva şi mi-e frică să merg mai departe. Fie cum zici tu, poneiule mic!

Dansează băiete, dansează!

Siguranţa tinerei generaţii din România în mâinile Nicoletei Luca, procuror din Timişoara, născută Plictisită

Am o întrebare, vorba lui Mo către FOCA: e sănătos să crezi în justiţie? Nu săriţi pe mine, staţi să vedeţi. Eu aş opina că nu, că este absolut periculos şi nerealist să crezi în justiţie. Că este mult mai sănătos să speri că în ziua în care procurorul va pune mâna pe dosarul tău va fi fericit: satisfăcut sexual, la o zi după ce a luat şpagă sau proaspăt posesorul unei maşini noi-nouţe, chiar cu fundiţă roz, de la cel/cea cu care speră să se însoare/mărite. Merge mai bine la femei, pentru că mă gândesc precis la o femeie. Nicoleta Luca. Ea este femeia care dacă este în toane bune face dreptate, dacă nu îmi transmite un sec: "Vă rog să contactaţi purtătorul de cuvînt al instituţiei". Nu vreau să sune fatalist, dar dacă intri sub incidenţa legii, în România actuală eşti aproape pierdut. Începi să te lupţi cu un corp străin, neidentificat deocamdată ca parametri biologici, căruia nu ştii unde să îi aplici lovitura fatală. Nu ai efectiv cui să te adresezi, nimeni nerăspunzând decât de un anumit demers, care oricum, pentru tine nu are nicio relevanţă: unul ţi-a luat dosarul de la registratură, altul ţi-a luat dosarul de acolo şi l-a dus mai departe la doamna cutare, de la doamna cutare se duce la arhivă, de acolo la procuroare, de la procuroare la şefu, pe traseu la purtătorul de cuvânt şi tot aşa. Vorbim despre un aberant telefon fără fir. Uitasem să spun că între timp, dosarul deshis ţine şi locul feţei de masă pe care procuroarea şi colegii, eventual o femeie de serviciu cu grădină mănâncă brânză cu roşii şi castraveciori.

Cazul concret care îmi trezeşte fatalismul poate fi citit în Evenimentul Zilei, aici. Pe scurt, o fată de 17 ani, violată în repetate rânduri de tatăl său este acum, când face cunoscut calvarul prin care trece, tratată cu indiferenţă (de fapt chiar cu cinism) de procurorul de caz, Nicoleta Luca, care îl şi eliberează pe părintele violator pe motiv că fata "a tăcut prea mult". Trag de aici concluzia că Nicoleta Luca este în posesia unui algoritm care ar contoariza limita acceptabilă a toleranţei". Să ne spună şi nouă cum calculează domnia sa, "limita de rupere" a fiecărui om. Nu de alta, dar poate va reuşi să calculeze şi cam când opinia publică din România se va revolta, făcând încă o dată să explodeze mămăliga, tot la Timişoara.

Se mai invocă dovezile insuficiente. Dacă doar moartea sau naşterea unui copil conceput în incest reprezintă suficienţa, atunci da, Nicoleta Luca poate să doarmă liniştită noaptea, pentru că încă nu s-a ajuns la aşa ceva. Încă.

Înclin şi eu să cred ca fata este totuşi vinovată. Vinovată ca în scrisoarea pe care o publică Georgeta Petrovici nu se regăsesc câteva cuvinte cheie, care ar fi făcut-o pe procuroarea care a citit dosarul în diagonală să se gândească de două ori: Jean Monnet, parlamentar, deputat, ministru sau măcar cămătar sau recuperator. Sau poate că fata este absolvită de vină, pentru că în declaraţia sa tatăl incestuos a avut grijă să scrie că este "ministrul de interne al familiei sale".

În concluzie, cred din ce în ce mai puţin într-o justiţie corectă, câtă vreme nimeni nu poate fi tras la răspundere. De aceea nu voi face acum un apel la corectitudine, ci la "conservare". Moare jurnalismul de investigaţii în România. Jurnalişti precum Georgeta Petrovici, care se implică, care practică profesia asta fiindcă vor ei să facă lumină sunt în plină extincţie. Ajutaţi-o pe Georgeta Petrovici şi pe semenii ei să nu ajungă să scrie despre piţipoance şi cocalari! Despre dive inexistente. Despre macho-mani de mahala. Ajutaţi România să devină un organism responsabil! Făceţi-ne să ne înfiorăm la ideea că în locul Monicăi, fata de 17 ani violată de un tată dement ar fi putut fi copilul nostru şi nu să răsuflăm uşuraţi că am scăpat de tragedie. Să ne umfle şi pe noi plânsul ca pe Bono când a avut de cântat în "Do they know it's Christmas?" versul 'Well, tonight, thank God it's them, instead of you!'...

The Trinity Killers - sleeping with chips, featuring Bambi şi 28 de câini... şi Oana Roman pe final

Mi-a trecut prin cap o imagine şi uite, nu mai pot să scap de ea. Este vorba despre o fantezie mai veche, legată de cum dorm vedetele şi nu numai. Cum o dormi Denisa şi Raluca, de la Bambi, în ce poziţie, cu ce gadget (dacă au aşa ceva) şi cu ce vestimentaţie? Preferabil ar fi să aibă, pentru că altfel nu mai au nici un farmec, două tute goale. Asta cică ar fi fantezia mea. Akritura are altele cu: Gheorghe Zamfir, Dan Puric şi Tudor Gheorghe - (în ordinea asta) trei generaţii de bărbaţi cu harfă la cap - Sfânta Trinitate: tata, fiu, sfântu dus. The Trinity Killers. Cică: oare care doarme la perete? Eu sunt curios care doarme între ei? Până la urmă cred că sunt curios şi care dintre ei doarme şi care nu. Indiferent de fanteziile pur masculine ale Akriturii, o întrebare este comună: bumbac sau saten? Sau poate flauşel? De aici poţi duce fantezia mai departe, şi să te întrebi cum fac oamenii ăştia toţi când visează, dar să nu deviem de la subiect.

Citesc aici că, citez:“Mânâncă cu mine şi dorm în pat cu mine. Nu sunt stăpânul lor, sunt tatăl lor”, ne-a mai spus naistul de origine română. "Exact cum v-am spus eu, Gheorghe Zamfir, prima generaţia împătată. Cred că am uitat să vă spun că vorbea despre nişte câini pe care i-a pripăşit în jurul casei: "Până astăzi am 28 de căţei în curte." Permiteţi-mi acum să am o altă fantezie, dincolo de cea a Akriturii, care nu include cei 28 de câini şi anume fantezia dormitului lângă chipuri. Printre cele 28 de chipuri cu care Zamfir doarme în pat. Vă daţi seama că acesta poate fi trackuit la orice oră din zi şi din noapte? Oare nu cumva chestia asta cu câinii în pat ascunde ceva mai profund, cum ar fi un reality show pe care îl face maestrul, şi pentru a nu plăti impozit s-a înconjurat de câini?

Şi uite-aşa, de la una ajung la alta. Oare cum arată Oana Roman dormind? Printre chipsuri de pildă. Printre chipsurile revărsate din 28 de pungi. Cu smântână şi usturoi, cu chili, cu brânză şi cu slănină afumată. Şi cu pui la rotisor, de ce nu? Îmi imaginez ceva gen American Beauty, doar că din tavan cad cipsuri.

Avertisment pentru băieţii şi fetele de la Tabu. În cazul unui pictorial vă înfiinţaţi cu caşcavalul la Vasile în poartă!

Un prieten mai găseşti, însă un câine greu

După o îndelungată sclavie a negrului şi a femeii, iată a venit şi vremea în care vom sclavagi câinii. Câinii fără stăpân, fireşte. După care, vor veni ani frumoşi, în care câinii se vor bucura fără măsură de drepturile care acum le sunt înstrăinate. Aşa s-a întâmplat şi cu negrii şi cu femeile... Probabil că în nomenclator va apărea jobul intitulat bouncing hunter, un amestec polifuncţional de detectiv particular, ulterior torţionar şi în cele din urmă hingher. E bine că se deschid noi locuri de muncă. Îmi imaginez că este vorba despre cineva care se infiltrează în cartiere, sub mai multe aspecte fizice: copil (orice meserie este bine să o înveţi de mic), adolescent de tip bully, domn îmbrăcat calitativ aşteptând tramvaiul, aurolac-boschetar, bătrân/bătrână pe bancă mâncând un covrig sau lucrător la cablu. Omul îşi face notiţe după care trage concluzia: câine fără stăpân, şo pă iel. E bine într-un fel pentru bătrânii din cartiere, pentru că mai are cine să le care şi lor o pâine, un lapte, să le ia un ziar sau un pachet de ţigări. E posibil să fie şi câteva babe perverse care să profite de lucrătorul din proximitate, dar cel mai sănătos pentru naţia noastră ar fi să le ignorăm.

Sunt atenţionat că nu merge aşa, de ce am merita norocul de a avea un aghiotant la fiecare cvartal de bloc. Nu. Câinele e ridicat de un hingher, şi dus la adăpost. Acolo, dacă în răstimp de nu ştiu câte zile nimeni nu îl revendică, ţac-pac, capul pe eşafod sau capul la pungă. Acum să luăm situaţia că se întâmplă să îmi fugă câinele, şi nu am timp să îl caut la adăpost în termenul acela. Şi mi-l omoară. Ce mai pot face? Vin cu scutire de la şefu, cum că am fost "în misiune"? Nu pre... Aici sper să intervină gherila urbană, formată din "oamenii de nerând", pentru că aşa am citit azi, că "majoritatea oamenilor de rând sunt de acord cu eutanasierea bietelor animale" şi să revendice bietele animale. Să se ducă pe rând pensionarii la întâmplare, în adăposturi "măi bobiţă măi, păi cine te-a pus să scapi din lesă" şi hap se ia câinele acasă. Fiind mulţi, diverşi şi prin rotaţie, hingherii nu se vor prinde. La un anumit interval de timp, se travestesc, pentru a bate şi mai puţin la ochi, oricum în intervalul ăsta numărul voluntarilor va creşte, pentru că, certamente, românul este a dog person.

Şi uite aşa, această nouă lege care prevede eutanasierea câinilor fără stăpân poate deveni un neverending story...

Vasile Sensual a murit - The Blogger Formerly Known as Vasile Sensual i-a luat locul

După cum aţi citit şi în we, am hotărât să renunţ la acest domeniu dintr-un motiv deontologic: în lipsa Simonei Sensual, Vasile Sensual nu mai are nici o raţiune de a exista. Pentru cei care nu ştiu, acum câteva zile Simona Sensual a declarat: "Aş vrea să scrie la numele invitatului Simona Suhoi. Sensual mă chema când cântam, dar numele meu e Simona Cristina Ştefania Suhoi, chiar mi-ar plăcea să mă ştie lumea aşa". Prin urmare Vasile Sensual a murit, el cel puţin de astăzi nu mai există.

De astăzi încolo numele meu va fi The Blogger Formerly Known as Vasile Sensual. Din respect pentru cea care a fost, inegalabila, unica şi speciala: Simona Sensual. Deci vă rog să vă conformaţi şi să trataţi ca atare!

Decizie grea, închidere domeniu!

Simona Sensual a anunțat public că va renunța să se mai numească Sensual, pentru că dorește să acceadă într-o nouă realitate. Asta cu noua realitate e de la mine. Ea zicea cu cuvinte simple că a trecut vremea trupei, când era cool să cânți și să te cheme Sensual în loc de Suhoi. Pentru mine un ucru este clar, odată cu dispariția Simonei Sensual, Vasile Sensual nu își mai are rostul. Ea era farul meu călăuzitor, luminița de la capătul tunelului, ea era Bonnie, Romina Power, surioara mea Baccara, muza și colacul meu de salvare. Fără Simona Sensual sunt mai sărac și mă simt al nimănui, de parcă pentru mine ar fi venit totuși sfârșitul lumii.

Ce urmează nu știu, dar promit să vă anunț din timp pentru că până la urmă voi, cititorii trebuie să aflați primii. E dreptul vostru. Și dacă VasileSensual se va pierde, dizolvat în eter, în următoarele câteva zile, acest lucru se va petrece din respect progund pentru Simona Sensual. Mai mult nu pot spune. Am petrecut clipe minunate împreună, însă în lipsa patroanei mele spirituale mă tem că nimic nu va mai fi ca înainte.

La revedere Simona Sensual, la revedere Vasile Sensual!

Cu noi e Administraţia de bloc!

După cum remarcaţi am trecut şi de acest "sfârşit al lumii". Poate că totul se datorează enoriaşilor şi bunilor credincioşi care s-au rugat şi s-au căit îndelung, pentru a ne mai da nouă nişte zile de la ei să mai fim o zi tot cu ei. La asta nu v-aţi gândit nu, egoiştilor? Nu v-aţi gândit că cineva, prin sacrificiul de sine ne poate prelungi nouă viaţa. Cineva, altcineva decât nenea doctoru. În cazul de faţă locatarii unor blocuri. De aici ce concluzie se poate trage? Că o Administraţie riguroasă de bloc poate salva umanitatea asta ticăloşită.

Domnul să ne ocrotească!

Profeţiile unui bătrân retrograd şi nostalgic - The night they drove all music down...

Am îmbătrânit, sunt un moş libidinos, cu amintiri de neuitat şi cu vicioase nostalgii. Sunt un moş periculos pentru tineretul din ziua de azi, cu porniri nesănătoase, nocive şi greu de stăpânit. Muzica este viaţa mea, vorba unor preţioşi-preţioase de pe plaiurile noastre. Îmi amintesc de casetele ORWO, de benzile de magnetofon, tot ORWO (acestea fiind cele mai ieftine). Îmi amintesc de muzicile pe care cu greu puneam mâna în anii 80, de vinilul "Born in the USA" al lui Bruce Springsteen pe care cu greu l-am returnat, de vinilul "Back in Black", pe care aş fi putut să îl înstrăinez de la un dobitoc, care, habar nu aveam, îl furase de la BebeBebe şi se dădea că e al lui, în felul ăsta făcând ca astăzi acest disc să rămână în posesia proprietarilor de drept. De Cindy Lauper, tot vinil, de fapt 2. De dublul vinil cu "Love Songs" de la Beatles sau de "Brown Sugar" de la Rolling Stones, ambele după o coadă de zile mari la magazinul Sofia. De primul meu disc cu KISS, luat de la bişniţari din faţă de la Muzica. De caseta "Flash Gordon - OST", originală, pe care am agăţat-o, ceea ce m-a făcut ca o noapte întreagă să muncesc la descarcerarea ei din cas, după care am trecut la lipit, făcând în aşa fel încât să nu se simtă diferenţa. De compilaţiile tâmpite pe care le făceau colegii din liceu, cu mult mai mult acces la muzica de peste ocean decât aveam eu, încât strângeam câte 10-12 bucăţi după care făceam de o casetă pe gustul meu. Îndepărtam Sandra şi Sam Fox şi C.C.Catch şi Modern Talking şi Cliff Richard (mă exaspera deja "Some Peooopleeeeeeeee") şi Bad Boys Blue şi BZN şi rămâneam cu Mick Jagger - "Ruthless People" sau Tina Turner - "We Don't Need Another Hero", sau rockăieli ceva mai comestibile: Guns, Motley Crue, Poison, Kiss ş.a.m.d. Dădeam năvală în cutiile de câte zece casete BASF ale lui Casi, verişoară-mea şi făceam slalom printre educaţia pe care oricât s-a străduit nu a reuşit să mi-o impună, legată de muzica negrilor, pentru a extrage câte un Pet Shop Boys, Eurythmics sau Talking Heads. Şi nu în ultimul rând erau emisiunile de radio de la miezul nopţii de la Radio Europa Liberă, unde, cu brum sau fără brum reuşeam să aflu noutăţi. Cam aşa s-a făcut cultura mea muzicală. Pe urmă, când a năvălit peste noi piaţa liberă m-am autosufocat cu metale şi rock clasic. Astfel am reconstituit din cenuşă etapele pe care le-am ars.

Aseară la Vocea României am avut un mic şoc. Mai întâi doi tineri spuneau că nu au cântat în viaţa lor o piesă a celor de la Beatles. Smiley concluzionează că un astfel de om şi-a trăit viaţa de pomană. Subscriu. Sunt fan declarat Rolling Stones, dar Beatles a existat întotdeauna alături, nu avea cum să nu existe, mai ales că era vorba despre o muzică fredonabilă şi facilă. Cum să nu fi fredonat odată în viaţa ta "Hey Jude"? Refuz să accept acest lucru ca reper actual. Că tinerii din ziua de azi nu au habar de aşa ceva. Înţeleg că în gaşca lor nu se gustă aşa ceva dar totuşi... Să trag de aici concluzia că a doua generaţie a pus stăpânire pe oraş ? Sau că suntem mai manelişti decât credem? Chiar, mă întreb dacă la recensământ s-a recenzat şi numărul celor care ascultă manele? Sau că părinţii nu mai au timp să stea de vorbă cu copiii lor pe un background de Dylan, sau Louis Armstrong sau Cohen?

Pentru sănătatea mentală a fiului meu, refuz să îi hrănesc posibila viitoare ignoranţă de grup conform căreia muzica pop a început odată cu Enrique Iglesias, Justin Bieber, Drake, Eminem, Rihanna, Maroon5 sau clubberi de doi lei. Nici nu m-aş fi supărat prea tare dacă cele două fătuci de aseară ar fi întrebat dacă nu cumva Annie Lennox e rudă cu Lennox Lewis, măcar le plăcea sportul, sau le contaminaseră părinţii. Pentru ele "Why" de la Annie Lennox era la fel de nou ca şi "Zen", jurnalul lui Cărtărescu. O să îmi spuneţi că sunt eu exagerat şi nemilos. Aşa o fi. Măcar lupt pentru ceva! Încerc să nu îmbătrânesc mut. Să uit să mai comunic, pentru că nu mai împărtăşim aceleaşi coduri de limbaj. Să mă trezesc la 70 de ani că, la un concert Rolling Stones, pe stadion, în afara mea vor mai fi cel mult zece octogenari şi paznicul care moţăie în colţul intrării, privindu-şi nervos ceasul. Când se termină mizeria asta, să pun lacătul şi să plec şi eu, ca tot omu la o bere?

Un vis cu chestii plutind în apa mică

Cunoaşteţi fără doar şi poate coperta la Houses of the Holy, a lui Led Zepp. Ei bine, zilele trecute am avut un vis. Nu am visat Led Zepp, însă ulterior am realizat că tot visul meu era o variaţiune pe baza acestei coperţi. Nu am vrut şi nu vreau nici acum să îl interpretez, prin urmare am să mă mulţumesc să descriu doar vizualul pe care îl am în faţa ochilor şi acum.

Se făcea că dintr-o dată mă aflam într-un golf, modest, dar tot golf, cu nivelul apei foarte jos - prin urmare nenavigabil. Printre mătasea broaştei şi pietre, din abundenţă pluteau următoarele lucruri: jucării de toate culorile şi din toate materialele posibile (evident plastic şi lemn) şi animale fel de fel de la raţe, broaşte şi peştişori în toate culorile posibile până la pisici, câini, anemone etc. Culorile spuneau tot. Parcă dacă nu mă înşel apa mai şi fierbea din loc în loc. Efectiv era suficient să te apleci, oriunde, pentru a apuca dintr-un foc câte două obiecte cu fiecare mână. imaginaţi-vă un bazar, dar nu pe tarabe şi pe luciul apei.

Apoi casa, pe care nu mi-o amintesc în amănunt. Cert este faptul că nu era mare lucru de capul ei, dar nu asta e important, ci faptul că la un moment dat, agentul imobiliar, pentru că exista şi aşa ceva îmi spune: Sper că ştiţi că va fi legat în curând cu canalul Dunării. Aşadar în curând voi putea pluti cu toate lighioanele din lume, călare pe un căluţ de lemn până la Bucureşti sau cine ştie, până în Austria. Îmi va trebui barcă. Sau o plută. Negreşit. De asemenea, nu am visat asta dar e clar că vine la pachet, nu îmi vor lipsi sirenele. La ceas de sară acestea vor ieşi cu partea superioară a corpului lor, făcându-şi loc printre drăcăriile plutitoare şi vor începe să îmi cânte. Ia cu tine şi inima inima meaaaaaa... Sau poate sexy, sexy ştiu că mă vrei, toată noaptea te gândeşti la feemei....

Mişto, nu?

Pentru o viaţă liniştită, romantică şi blazată...

Aţi încercat vreodată să vă explicaţi de ce noi, românii am rezistat cuminţi, atâţia ani sub dictatura comunistă, complăcându-ne ba chiar făcând eforturi să supravieţuim? Poate că v-a lipsit o absenţă îndelungată din România, urmată de o vizită, preferabil scurtă, în prezent. Eu am făcut lucru ăsta şi am primit explicaţia. Am scris mai înainte de "şocul" pe care l-am avut în Bucureşti, confruntându-mă cu vânzătorii nesimţiţi, care te reped din orice. Ceri nişte covrigi şi se deschide cutia Pandorei. Pun pariu că vânzătoarea în cauză nu o duce pe roze, şi cu toate astea, seara, când ajunge acasă este liniştită, duioasă şi înţelegătoare. De ce? Pentru că şi-a consumat nervii la locul de muncă. Pentru că probabil a făcut acelaşi lucru şi pe stradă, şi în autobuz sau tramvai. Ca ea sunt convins că se comportă cam toţi. Debuşee la locul de muncă.

Pentru a putea să ducem mai departe pe umerii noştri greul existenţei. Pentru a nu ne omorî soacra, socrul, pisica, căţelul, venicii, pentru a nu face excese care ne-ar declasa. Pentru că aşa am rezistat şi sub Ceauşescu, acceptând toate împuţiciunile. Bârfind colegii, turnându-ne colegii sau vecinii, violentând animalele altora. Ajungeam acasă vlăguiţi, băgam ceva la stomac şi nani. Şi a doua zi din nou, de la capăt. Claxonăm ca animalele, urlam din senin, flegmăm pe stradă. Acasă iarăşi ne ajutăm vecinele în vârstă, le ducem plasele până la lift şi tot aşa. În prima jumătate a zilei însă NU. Atunci suntem la consum maxim. Atunci lăsaţi-ne în pace. Vă garantăm seri liniştite, romantice!

De ce se dezbracă în Playboy femeile faine?

Cred că v-am povestit mai demult că am început să citesc în mod organizat romanele poliţiste cu Maigret. Ceea ce puţini dintre noi realizăm, odată prinşi de mrejele acestor fantezii este că Maigret nu există, vorba Doamnei, când îi povesteam cu aplomb ce echipă minunată de hattrick am: "domne', tu înţelegi că ei nu există?" La fel şi cu Maigret. El nu există. Mai mult, el nu este un zeu. Trebuie pornit de la evidenţa că ni se oferă şansa de a citi doar cazurile rezolvate de comisarul francez, niciodată rateurile. Simenon nu era nici tâmpit, nu avea nici măcar o singură genă nice-ană care să îl fi îndemnat să îşi dea foc la valiză şi să scrie despre cel puţin un caz nerezolvat. E savuroasă perspectiva de a-l scoate la pensie şi de a îl prezenta pe Maigret în mizerie, numai că nu s-a ajuns niciodată la aşa ceva. Prin urmare, astfel de poliţişti, comisari, detectivi nu există. Ei rezolvă unul-două cazuri, poate unele dintre ele soluţionate chiar aleatoriu şi gata. În rest îşi petrec timpul dând puţin jos burta, bând beri, mâncând donnuts sau culcându-se cu femei circumstanţiale. Dacă ar fi fost altfel până acum cred că România, şi nu numai ar fi fost copleşită de poliţişti eroi. Din nefericire gloria lor supravieţuieşte câteva zile, eventual mai multe dacă ulterior provoacă un scandal sau se descoperă ceva savuros din existenţa lor intimă. Gloria nu cântă!

Până la urmă accentul trebuie să cadă pe mister, care, de prea multă plictiseală de multe ori se lasă descifrat. Şi despre jocul straniu şi veşnic pasibil de plictiseală al coincidenţelor.

De ce femei faine de altfel se hotărăsc să pozeze în Playboy (făcând abstracţie de numărul zerourilor)? Probabil pentru că misterul lor nedevoalat se plictiseşte să mai aştepte. Îl aşteaptă cât îl aşteaptă pe plutonierul Căpşună, după care jos hăinuţele! Aproape cioranian să treci pe lângă o astfel de femeie, devenită iepuraş Playboy şi să-ţi spui: aş fi putut să îţi descopăr taina...

P.S.

Citesc "Zen", jurnalul lui Mircea Cărtărescu. De aici mi se trage filozofia asta de cârciumă!

Smoke gets in my eyes...

Concediul ăsta mi-a mai lămurit o dilemă care mi-aş fi dorit din suflet să rămână aşa, în ceaţă. O dilemă legată de prietenie. Am să încep cu sfârşitul. Întorşi din concediu ne-am confruntat cu marea problemă căreia, mai în glumă, mai în serios i-am spus "occhio show". Mai mult de atât nu veţi afla, oricum. Ideea este că a fost un moment cheie, în care şi eu şi BebeBebe ne-am trezit dintr-o dată singuri şi uşor disperaţi. Asta în măsura în care piticul nostru era mai departe în largul lui şi noi încercam să le rezolvăm pe toate. Apăsaţi. Speriaţi. Şi pe la 6 seara sună cineva la uşă. Evident, ne gândim că iar cineva a băgat greşit degetul. Şi când colo, pe displayul de la intrare: Doamna şi Domnul. Care făcuseră zece ore ocol din Muntenegru şi Croaţia până în Budapesta, numai ca să ne mai vadă o dată. În momentul acela BebeBebe exclamă: şi dacă ai şti cât mi-am dorit să nu fiu singură! Asta pentru că în condiţiile date, începând cu a doua zi ea ar fi urmat să rămână singură acasă, cu o problemă la ambii ochi şi cu piticul nostru cu energia sa de nestăpânit. Şi la ora aceea, în momentul acela greu au apărut Doamna şi Domnul, pur şi simplu pentru a ne mai vedea odată, dat fiind că până de Crăciun cam canci. Din păcate nu au putut zăbovi pe la noi, iar eu, sprijinit de colegi am reuşit să o mai sprijin şi eu pe BebeBebe încă câteva zile, până când am ieşit din "occhio show". Ei au ajuns la Bucureşti 12 ore mai târziu, adică cam pe la 9 în zori, în măsura în care la 8.30 începeau jobul...

Acasă am sperat că ne întâlnim prietenii vechi - de data asta 2 bucăţi dintre ei, un el şi o ea. Prieteni vechi cu ceva probleme de comunicare, e drept, în ultima vremea, dar vechi. Prieteni vechi - praf!. Evident că până am plecat nu i-am văzut. Mai întâi ne sună să ne prevină că ar trece pe la noi, fiind în drum spre o babă. My ass. Noroc cu o babă că altfel probabil nu ar fi trecut veci pe la noi. Apoi, deşi ştiau sau presupun eu că ştiau că cel mic urmează un anumit ritual şi la o anumită oră i se face baie, i se administrează papa şi nani, ne sună după orele 22.00. În cele din urmă îi sunăm noi să le spunem La mulţi ani! Şi aflăm cu stupoare că dacă am fi fost la Bucureşti în această zi am fi fost evident invitaţi la ei, unde după câteva minute (probabil de ordinul zecilor) ne-ar fi rugat să plecăm pentru că au o obligaţie. Fără mişto. Chiar aşa a stat treaba.

Mă întrebaţi dacă am vreun regret. Ar fi cool să spun că nu, adevărul e că da. Ies la o ţigară. Măcar aşa motivez că mi-a intrat fumul în ochi.

Reflexe bucureştene

Bucureştiul meu mi se pare astăzi de nerecunoscut. Este părerea mea şi mi-o asum. Nu vorbesc neapărat de clădirile noi care mă dezgustă şi care mi se pare că au şters farmecul de altădată al Bucureştiului, ci de oameni. Nu mă voi repeta şi nu voi vorbi de amabilitatea oamenilor, ci mă voi referi strict la o întâmplare şi la o observaţie subiectivă. În cele câteva (puţine) zile de Bucureşti am constatat că oamenii se feresc de noi şi de piticul nostru, în căruţ. Nu toţi, dar în mare e surprinzător să îi vezi cum se feresc de căruţ, cum privesc încruntat copilul sau cum ne privesc suspect când încercăm să mergem mai departe cu căruţul pe trotuarele înguste, multe dintre ele gâtuite de maşini parcate cu nesimţire, invitându-mă să scot cheile şi să le trag o dungă estetică. Am văzut oameni dându-se la o parte şi lăsându-mă să trec, în totalitate oameni în vârstă. Am văzut de asemenea femei în vârstă ferindu-se de proximitatea căruţului. Prin urmare mi-am dezvoltat, involuntar la început un reflex: mă feresc şi eu de bucureşteni. Până astăzi.

O aşteptam pe BebeBebe cu piticul, afară, în faţa unui magazin. La un moment dat se apropie de noi o DOAMNĂ în adevăratul sens al cuvântului şi îmi spune: pot să mă uit şi eu la acest îngeraş? Scârbos îi răspund că da, sperând că îşi va pierde din entuziasm şi va spăla putina. Nu. Doamna se apropie, piticul nostru ca de obicei începe să îi râdă cu toată făţuca lui şi cu năsucul lui creţ. Doamna îmi atrage atenţia: Vedeţi, râde. Sunt mai departe acru şi îi spun că râde la toată lumea. Doamna nu pleacă. Este mai aproape de el. Se uită la mine şi îmi spune: Nepoţelul meu a murit la 2 ani. Mă prăbuşesc. Şi fiica mea la 35. Accident de maşină. De atunci nu mă pot stăpâni să nu mă uit la toţi copiii... Îngăim un dumnezeu să îi odihnească, încercând să reduc din entuziasm pentru a nu părea desuet. Din fericire iese BebeBebe şi doamna i se adresează: Superb. L-aţi desenat înainte să îl faceţi, nu? Dacă mai era cazul, am mai încremenit odată. Un compliment de poezie, dintr-o vârstă de poezie a Bucureştiului...

Până la urmă cred că mă voi stăpâni şi voi întoarce şi celălalt obraz. Dacă bucureştenii speriaţi de bombe vor să îşi cultive mai departe meltenismul, nu au decât. Le stau la dispoziţie. Nu vreau ca la un moment dat să remarc că a fost o vreme când nu am văzut pădurea din cauza copacilor.

Serghei Mizil și Cristea ”Măgărușul” - show-trotterii perioadei de criză la români

Mă uit ocazional la TV. Mă întâlnesc constant cu două personaje pe care, personal nu le înțeleg. Primul este Serghei Mizil, cel de-al doilea Eugen Cristea ”Măgărușul”. Îmi amintesc de anii 90 când invitații sau moderatorii mă făceau să îmi doresc să le calc pe urme: CTP, Dinescu, Liiceanu, Patapievici, Pleșu, Exarhu, Gheorghe, Răzvan Teodorescu, Tudor Octavian și mulți, mulți alții. Oamenii ăștia nu au decedat, nu au fost trimiși în gulag. Sunt mai departe printre noi, nu însă și pe sticlă. În schimb îi avem pe sticlă pe Mizil și pe Măgărușul și oricât m-aș chinui nu pot înțelege ce anume îi face pe aceștia interesanți, care este valoarea acestora?La oricare dintre cei citați anterior puteam să vin cu o notă explicativă: un jurnalist nedus la biserică, un poet și un convorbitor mucalit, un filozof, alt filozof, un estet, un om de radio, un istoric de artă, un scriitor și tot așa. Despre cei doi ”show-trotteri” ce pot spune. Prin ce se distinge Serghei Mizil de un interlop șucar? Probabil pentru că Mizil îl joacă și pe actorul. Din când în când. Și prin limbaj. În rest, îi recunosc pitorescul unui astfel de personaj, pitoresc care se consumă rapid, într-un talk-show. Și gata. Atât.

Când vine vorba de Măgăruș groaza este mult mai mare, asta pentru că teoretic acesta se prezintă drept ”actor”. Dacă treci de misterul importanței acestui personaj vei descoperi că este caracterizat de anumite calități, iar cea mai importantă este un raționament naiv, care îi guvernează întreaga existență. De pildă, într-un interviu mai vechi Măgărușul își proba dragostea aproape paternă față de Andrei Duban prin faptul că Duban este iubit în familia Măgărușului chiar și de soția acestuia, Cristina Deleanu, cu atât mai mult cu cât aceasta a și jucat într-un film rolul mamei. WTF? Prin analogie și Sergiu Nicolaescu a fost urât toată viața de Gigi Dinică, mai ales că acesta a jucat în numeroase filme rolul unui răufăcător. Zilele trecute l-am auzit pe Măgăruș povestind de ce a plecat în Mall. Ei bine, după cum vă așteptați, Măgărușul are un raționament inefabil, care ne lasă pe toți cu gura căscată. Măgărușul și soția s-au dus în Mall nu pentru că le-ar plăcea, nu, nicidecum, nu dă bine să declari că îți place în Mall, pentru că intri în rândul celorlalți. E bine să te distingi, iar în cazul Măgărușului aceasta vine prin intermediul pickamerului. A ajuns în Mall pentru pickamerul din coltul străzii i-a tulburat liniștea. Interesant nu? În orice caz, încurajator pentru Măgăruș este alegerea. A ales Mall-ul în defavoarea unui psihiatru sau a unui neurolog. Argumentele Măgărușului îmi sunt clare. De ce ne-ar mai trezi interesul raționamentele acestuia?

Millieul, ah millieul - o clipă de intimitate

De mult încerc să debitez ceva inteligent despre intimitate. E o chestie intimitatea asta, chiar o forţă care pe mulţi dintre noi ne ajută să nu ne pierdem de noi înşine. Libertatea de a sta în chiloţi prin casă, de exemplu, ţine de intimitate: intim cu mine însumi. Bine, tot la capitolul ăsta mai sunt şi biluţele de muci şi flatulenţele, dar îmi propun ca de data asta să le ignor. Libertatea de a sta cu picioarele goale, când mergem la casa noastră de la ţară, libertate pe care ai mei nu o pricep, iar BebeBebe se jenează mereu de ceilalţi din preajma mea, că îmi expun astfel picioarele urâte. Vedeţi, aici a fost efectuată deja o mutaţie, trecând din intimitatea mea cu mine însumi la aceea cu ceilalţi, dar pun pariu că nu aţi simţit-o. Brusc, am ajuns să îmi expun picioarele. Am văzut destui oameni care au mers mai departe cu mutaţia ieşind în lume ba în lenjerie intimă, ba chiar la trupul gol. Pentru că la un moment dat nu îţi mai dai seama. Acum înţeleg de ce bunica îmi spunea când eram mic: nu te mai prosti că rămâi aşa. Intimitatea îşi arogă drepturile care i se cuvin.

Tot aşa cred că stă treaba şi cu fotografia alăturată. Acum câteva luni am descoperit chestia asta şi mi-am zis că, fie ce-o fi eu tot fac o poză la maşina asta, cu riscul ca proprietarul să mă bănuiască că îi filez maşina. De fapt chiar i-o filez, cum dracu să nu filezi o maşină care are la lunetă un "milieu". De când nu am mai stat în intimitatea unui milieu nici nu pot să vă spun. Proprietarul şi-a intimizat maşina, încercând să se simtă ca acasă. Sper însă că acesta a fost doar începutul şi că acum, dacă aş reîntâlni maşin în cauză, cu siguranţă pe milieu ar trona la loc de cinste profundul pescar chinez. Sau peştele de sticlă cu gură porno. Şi o chisea cu dulceaţă. Şi nişte foxterrieri în miniatură. Şi un dop ceramic închipuind un bărbat tirolez cu nasul mare, prin nasul căruia poţi turna băuturi. Fac şi fac şi mă întorc la nas. Până la urmă nu intră şi nasul la categoria "intimităţi"? Nenea Maicăl, când i-a căzut la repetiţii nasul pe braţul dansatoarei nu se poate spune că a devenit mai intim cu aceasta?

Îmi doresc un câine cu parkinson în vizorul maşinii. Nu mă lasă BebeBebe. Cred că îi e teamă că am deveni mult prea intimi în maşină. Incontrolabil de intimi. Cu fiul nostru, privindu-ne miraţi din spate...