Pentru cei care nu ştiu, am absolvit un liceu care astăzi este implicat într-un mare scandal: cu minore, cu secs anal, cu viol şi cu destul alcool. Jean Monnet. Pe vremea mea se numea, banal, Industrial 32. Fost Mate-Fizică 2 şi 24. Gurile rele ziceau că e liceu de nomenclaturişti. Nimic mai fals! Poate fusese în anii 60-70, rivalizând fratricid cu Liceul Caragiale. Al meu îl adăpostea pe Nicu Ceauşescu, Caragiale pe Valentin. Alături de aceştia, protipendada îşi trimitea odraslele în funcţie de proximitatea liceului: Primăverii la noi, Dorobanţiul la ei. În anii 70-80 situaţia s-a schimbat, în principal datorită urbanizării. La Industrial 32 erau daţi în principal copiii celor care recent începuseră să colonizeze Otopeniul şi Băneasa, copiii celor care lucrau în proaspăt exploatabilele industrii ale locului. Aşa se face că am fost coleg cu Şumudică, pe vremea aceea habar neavând că mai târziu voi ajunge să îl adulez. Şi nu numai. De fapt ar fi trebuit să fiu coleg la Caragiale cu Vlase (ZOB) sau cu Bogdan Suceavă (matematician şi important scriitor - cu care acum câţiva ani m-am întâlnit la un Târg de Carte şi ne-am uitat unul la altul ca la deja vu). Deşi nu am fost colegi de liceu, am jucat destul fotbal la depou şi am şi băut ceva beri la Primăvara. Nu am ajuns la Caragiale pentru că alor mei li s-a părut important să învăţ la Industrial 32, unde erau profesori, zic ei, mai buni. Nu puteţi spune că acesta nu era un criteriu. Astăzi se dau copiii la Jean Monnet pentru că acolo sunt şi alţii de "familie bună". Pe vremea mea era important ca îi aveam la Sport pe Penea şi Predescu, la Fizică pe Vasile Fălie (o catastrofă de profesor, însă autor de manuale de fizică), directoare şi dirigintă pe Mănăilă (autoare de manuale de matematică o femeie senzaţională - genul acela care nu te umileşte public pentru că nu ai cap de matematician şi complimentele şi mulţumirea sper eu că i l-am întors când, la petrecerea de BAC, deşi ieşise la pensie a fost adusă cu forţa, de acasă, de mine şi de Marius (cine ştie cunoaşte), cei mai slabi "matematicieni" ai clasei - cei buni uitaseră de ea!!!), pe Stanca Chesaru la română - care mi-a fost şi dirigintă şi care a dat dovadă de o lipsă totală de delicateţe atunci când mi-a spus, sever: "măi băiete, dacă dai la medicină ai să pici!" Şi aşa a şi fost. Ulterior am sunat-o, noaptea târziu să îi comunic că am intrat... la Filologie. Pe Doris Bunaciu la Engleză, pe Vlad Nistor la Istorie şi tot aşa...marți, noiembrie 22, 2011
Jan Mone, Jan Mone viitorul ţării e!
Pentru cei care nu ştiu, am absolvit un liceu care astăzi este implicat într-un mare scandal: cu minore, cu secs anal, cu viol şi cu destul alcool. Jean Monnet. Pe vremea mea se numea, banal, Industrial 32. Fost Mate-Fizică 2 şi 24. Gurile rele ziceau că e liceu de nomenclaturişti. Nimic mai fals! Poate fusese în anii 60-70, rivalizând fratricid cu Liceul Caragiale. Al meu îl adăpostea pe Nicu Ceauşescu, Caragiale pe Valentin. Alături de aceştia, protipendada îşi trimitea odraslele în funcţie de proximitatea liceului: Primăverii la noi, Dorobanţiul la ei. În anii 70-80 situaţia s-a schimbat, în principal datorită urbanizării. La Industrial 32 erau daţi în principal copiii celor care recent începuseră să colonizeze Otopeniul şi Băneasa, copiii celor care lucrau în proaspăt exploatabilele industrii ale locului. Aşa se face că am fost coleg cu Şumudică, pe vremea aceea habar neavând că mai târziu voi ajunge să îl adulez. Şi nu numai. De fapt ar fi trebuit să fiu coleg la Caragiale cu Vlase (ZOB) sau cu Bogdan Suceavă (matematician şi important scriitor - cu care acum câţiva ani m-am întâlnit la un Târg de Carte şi ne-am uitat unul la altul ca la deja vu). Deşi nu am fost colegi de liceu, am jucat destul fotbal la depou şi am şi băut ceva beri la Primăvara. Nu am ajuns la Caragiale pentru că alor mei li s-a părut important să învăţ la Industrial 32, unde erau profesori, zic ei, mai buni. Nu puteţi spune că acesta nu era un criteriu. Astăzi se dau copiii la Jean Monnet pentru că acolo sunt şi alţii de "familie bună". Pe vremea mea era important ca îi aveam la Sport pe Penea şi Predescu, la Fizică pe Vasile Fălie (o catastrofă de profesor, însă autor de manuale de fizică), directoare şi dirigintă pe Mănăilă (autoare de manuale de matematică o femeie senzaţională - genul acela care nu te umileşte public pentru că nu ai cap de matematician şi complimentele şi mulţumirea sper eu că i l-am întors când, la petrecerea de BAC, deşi ieşise la pensie a fost adusă cu forţa, de acasă, de mine şi de Marius (cine ştie cunoaşte), cei mai slabi "matematicieni" ai clasei - cei buni uitaseră de ea!!!), pe Stanca Chesaru la română - care mi-a fost şi dirigintă şi care a dat dovadă de o lipsă totală de delicateţe atunci când mi-a spus, sever: "măi băiete, dacă dai la medicină ai să pici!" Şi aşa a şi fost. Ulterior am sunat-o, noaptea târziu să îi comunic că am intrat... la Filologie. Pe Doris Bunaciu la Engleză, pe Vlad Nistor la Istorie şi tot aşa...joi, noiembrie 03, 2011
People I hate... lately
Da, în ciuda pacifismului meu aproape religie, iată că vă voi face o surpriză şi vă voi devoala câteva aspecte care nu îmi fac cinste. Nu îmi fac cinste deloc. Aspecte care mă retrogradează la statutul de fiară, de individ antisocial şi de nedorit în preajmă. O să mă numesc, pentru moment, Vasile Sensual Cel Care Urăşte. Iată şi persoanele pe care le urăsc:1. Şoferii dobitoci lângă care trebuie de multe ori să mă aflu. Genul care, după ce că încalcă flagrant legile de circulaţie, tăind pe interzis o intersecţie aglomerată, la un pas de a fi tamponaţi de tramvai se trezesc vociferând, uimiţi: ăsta de unde a mai apărut.
2. Toţi cei care îl consideră pe Mihai Bendeac comic. Poate că ar trebui să îi mulţumesc totuşi lui Bendeac că datorită lui îi evit cu uşurinţă pe toţi cretinii care se declară fanii săi.
3. Băieţii care consideră că Martinovici şi Stanca meritau roşu. Lor nu le-aş dori decât să se afle într-o situaţie similară cu Galamaz. Şi eu să fiu pe acolo. Şi să mă uit la ei şi să le zic, râzând: mamă da ce v-a cârpit. Sau: de ce aţi închis ochii când v-a pocnit. Şi să nu fac nimic. Să nu mă bag. Să nu intervin. Să argumentez cu: ar însemna că comit o infracţiune.
4. Pe toţi cei care au început să bea Pepsi după ce au văzut-o pe Inna îndemnându-ne să participăm la respectiva campanie. Sunt exoneraţi cei cu capul mic, de bibilică. Ei au o scuză, speră probabil că după o cură de Pepsi vor avea un cap frumos, ca al Innei. Dar ce cap frumos răsare, e al meu, al meu e oare? Sau: şi totuşi are cap frumos...
5. Doamnele care cred că Fuego este un bărbat şi care visează că, într-un fel sau altul, într-un moment sau altul din viaţa lor ar putea avea o legătură trecătoare cu aceasta. Cu Fuego, vroiam să spun. Singura scuză pe care i-aş găsi-o femeii care m-ar refuza, şi care până în prezent nu s-a inventat ar fi să îmi spună că nu sunt "drăguţ" ca Fuego. Pe ea aş ierta-o, posibil să îi dăruiesc chiar flori, cu soţ, de ziua femeii.
6. Pe toţi cei care au pe noptieră cărţile lui Dostoievski. Chiar şi pe cei care ascund, sub coperţile cărţilor lui Dostoievski romanele roz ale Danielei Steel, rudă cu Titus.
marți, octombrie 11, 2011
Exorcizarea de Audrey Landers
De vreo două zile mă macină un gând interior. Audrey Landers. Îmi amintesc cu lux de amănunte că la un moment dat, în liceu erau două categorii: rockerii (AC/DC, Iron Maiden, Manowar), cochetând puțin și cu variațiile (Guns, Rod Stewart, Bon Jovi, Scorpions șamd) și fanii lui Audrey Landers. Sună utopic dar chiar așa era. Audrey Landers romantică, ceilalți insensibilii. Cum nu mai pot scăpa de ”Manuel Goodbye” le-o dedic astăzi tuturor celor care mi-au falsificat adolescența autosugestionându-mă că aș fi insensibil. Ba mai mult de atât, iată mai jos ”pesa” în trei variante. Din suflet le-o dedic pe ultima. Au acolo tot arsenalul sensibilității: flori și plante de plastic și covoraș cu căluți la izvor. Varianta Audrey Landers, soft porn fără nici o îndoială nu e pentru ei, ci pentru toți rockerii de odinioară, cu inima de oțel.luni, octombrie 10, 2011
Noblesse oblige
Multă vreme m-am considerat un tip simplu, un fel de simple Vasile. Ei bine, fals, nu sunt. Mă reîntorc la avatarul meu din epoca de piatră doar la mânie, când caut în stânga şi în dreapta ghioaga. Până atunci sunt al dracului de sofisticat şi de emancipat. Iar oamenii din epoca de piatră erau simpli doar din impotenţă, pentru că dacă cineva le-ar fi revelat importanţa unei arme de foc şi a unei plasme, chiar daca aceasta din urmă ar fi fost numai de supraveghere a împrejurimilor, repede ar fi cedat tentaţiei. Mă îndoiesc că atunci când schimbau peştera aveau şi alte argumente dincolo de cel pur practic, cât mai dosită, izolată şi păzită. Desenele rupestre cu intrau în preţul de negociere. Noi punem mare preţ pe asta. Prin urmare ne mutăm, la trei camere pentru că cel mic mi-a invadat până la insuportabilitate teritoriul. Nu zic că nu l-am şi încurajat, dar adevărul ăsta îl rostesc numai la sfârşit.Au primat câteva argumente, majoritatea lor anti-simplism: luminos, aerisit ca spaţiu şi modern. Singurele mele cerinţe au fost stranii, îmbinând primitivismul cu nostalgia. Aici parcă aş mai crede că ceva bun tot a rămas în străfundurile mele. Să am loc să amplasez bradul şi acvariul. S-a rezolvat. Şi să am ceva terasă ca să pot fuma... Primitivismul în starea lui pură: îngemănarea om-natură.
Celelalte detalii sunt neglijabile. Ne mutăm. Dacă voi fi mai scump la vorbă invoc circumstanţele atenuante. Sau atenuate, în orice caz...
joi, august 18, 2011
De ce la lucru manual suntem învățați să coasem
V-am anunțat că pentru o vreme o să fim în Vrancea, la ai mei, mai precis într-un sat pe care îl iubesc din suflet, pe orbita Focșani-Odobești. Nu am mai apucat însă să vă spun că aici ne simțim fenomenal chiar și dincolo de casa noastră, nu ca în București. Unul dintre motive este că ieșind în magazine, aici dăm peste vânzători drăguți, politicoși și vorbăreți. Nu neg că nu sunt și pe aici vânzători la care cel mai potrivit blestem ar fi: să dea dumnezeu să ajungi în București! Doar că noi am întâlnit puțini din ăștia. E drept că am întâlnit și niște ciudați, dar atât de minoritari fiind aceștia, pe moment i-am trecut cu vederea. Astăzi am frunzărit blogul Simonei Tache și am dat aici peste această aventură la cumpărături. joi, august 11, 2011
Scrisoare deschisă pentru Yoohoo
Dragă Yoohoo,
duminică, iulie 31, 2011
Despre inocenții care devenim cu toții
Asta scria ieri pe tricoul roz al unei doamne respectabile, la pasajul Victoria. Pe moment am regretat că nu am imortalizat momentul, acum însă am realizat că nu e nici o pierdere, din moment ce inscripția cu pricina se regăsește la discreție pe net. Până la urmă, cunoscându-i destul de bine pe cei de vârsta a treia, educați în spiritul limbii franceze, ruse sau germane, tricoul aici de față devine mai mult decât atractiv în momentul în care singurul cuvânt pe înțelesul lor este ”innocent”. Și nici nu ar putea fi altfel, cu un astfel de tricou, decât inocenți. Bătrânii noștri au o inocență pe care în alte țări nu o mai întâlnești. De fapt vorbesc aici despre o sobrietate falsă, despre o maleabilitate ieșită din comun și dictată în primul rând de nevoie de a supraviețui. Bătrânii noștri vorbesc, vorbesc mult. Dacă s-ar face un sondaj cu privire la gradul de socializare la oamenii în vârstă sunt convins că vârsta a treia din România ar ieși pe locul fruntaș. Probabil că mai contează și sensul de raportare la întreg, micro sau macro? La noi e micro. Bătrânii noștri sunt obligați, prin natura conjuncturii să se poziționeze micro, să se plaseze în centrul amănuntelor. sâmbătă, iulie 30, 2011
Despre flegmă
Da, am intrat în concediu, am ajuns la București. Nu, nu mă simt ca acasă. Ciudat cum nu m-am gândit înainte că în mai mult de un an de la ”despărțire” ceea ce știam eu nu va mai fi ca înainte. Scriu postul ăsta, acum, când deja mi s-a cântat în strună, văzându-i și pe alții că au aceeași atitudine. În prima zi de București, după destul viol vizual, remarc un tânăr purtând un tricou alb cu chipul lui Gizăs și cu înscrisul: Thank you, God, for making me a VIP. Fără să îmi lase prea mult timp să filozofez pe tema asta, băiatul coboară din autobuz, și de îndată ce își pune amprenta piciorului pe solul capitalei slobozește o flegmă de toată frumusețea pe caldarâm. Refuz și astăzi să pricep ce reflex condiționat a generat această reacție: să fie aerul, să fie publicul, sau pur și simplu de la brusca sa coborâre. Te-a făcut Gizăs și tu scuipi ziua în amiaza mare, rușine să-ți fie tinere! Tu crezi că Gizăs flegma și el în mijlocul mulțimii? Probabil că da, cel puțin așa ar fi ”omenește” normal, dar atunci crezi că Gizăs te-a vrut VIP? Eu rămân la părerea că VIP e fostul posesor al tricoului, achiziționat la un preț de nimic de le second hand. ... În aceeași zi câțiva șoferi de taxi și alți pietoni au repetat flegma acestuia, ceea ce m-a convins că așa se poartă. E la modă. Păi și atunci de ce nu îi trece nimănui prin cap să introducă pe piața românească utilaje dotate cu scuipători: BMW cu scuipătoare, motoare cu scuipătoare, mașini de spălat vasele cu scuipătoare, canapele de piele și paturi cu scuipătoare și până la urmă, de ce nu, birouri și scaune ergonomice cu scuipătoare? Câteva amănunte care mă supără zilnic, de pildă, că românul este singurul cetăţean din Europa care scuipă pe stradă. Am să vorbesc cu doctorul Viorel Alexandrescu de la Institutul Cantacuzino, care are posibilitatea să creeze un mic spot de televiziune, care ar trebui dat câteva minute zilnic.
Ar fi suficient să arate un tuberculos care a scuipat pe stradă, urmat de un cercetător care culege flegma şi o pune sub microscop. Toţi scuipaţii ăştia îi ducem acasă în fiecare zi. Pe străzile noastre nu ştii dacă eşti mai norocos să calci pe un căcat de câine sau pe un scuipat omenesc.
miercuri, iulie 20, 2011
Odobeşti, Atlantida din apropiere
Ne pregătim de concediu, ceea ce presupune o mare îngrămădeală pe minut în ceea ce priveşte planurile de călătorie. Nu ştim încă itinerariul, cert e că vom ajunge şi la Odobeşti, ACASĂ, cu alte cuvinte. De aici a pornit totul, amintindu-mi cu nostalgie copilăria la bunici, locul unde aproape totul mi-era permis. Sunt dependent de un oraş, de un hinterland care, aparent nu mai are nici o valoare. Din momentul acesta pot vorbi cu francheţe despre un Odobeşti al meu şi numai al meu, câtă vreme, pot bate oricât vreau eu câmpii cu cea mai mare graţie şi nimeni nu va mai putea reconstitui câmpiile alizee ale memoriei mele. De data asta o să fac lobby turistic, atât şi nimic mai mult, întrebându-mă încă o dată retoric, de ce naibii a murit agroturismul, unde sunt antreprenorii curajoşi de altădată care porneau să se bată cu morile de vânt, după care, când averea strânsă altfel dădea pe afară începeau cu toţii să îşi spună: cum de nu mi-a trecut mie prin cap aşa ceva? Astăzi aş fi fost multimilionar în Euro.Iorga s-a ocupat puţin de etimologia oraşului, pornind de la eterna şi fascinanta transhumanţă. Neolitic sau nu Odobeştiul şi-ar putea moşteni numele de la cuvintele turcesti „ODO"=casă şi „BEŞTI"=cinci, un soi de “cinci case”. Astăzi cam tot atâtea case în adevăratul sens al cuvântului întâlneşti, restul fiind ruinele unor vremuri prospere. Cimitirele stau mărturie, atât cel evreiesc, cât şi cel ortodox. În orice caz, cel mai liniştit dintre acestea este cel evreiesc care, cinic sau nu îi aşteaptă pe ultimii şase locuitori ai oraşului, care se încăpăţânează să stea mărturie că la un moment dat aici exista o comunitate evreiască prosperă (de manufacturieri în principiu – îmi amintesc de ovreiul Willy, pe care bunicul îl tachina cum că din zgârcenie îi puţine puţin gaz în sifoane), cu gutui la ferestre, sinagogă şi cimitir… Dacă ipoteza lui Iorga poate fi uşor combătută din lipsă de dovezi istorice, faptul că la 1227 aici a existat “capitala” Cumaniei catolice – Civitas de Mylco, constituită în sudul Moldovei este o certitudine. În 1241 marea invazie mongolă face una cu pământul acest prosper centru. Vin ulterior teutonii care ridică pe Şarba cetatea Kruceburg (Kreuzburg). Ulterior, pe temelia acesteia este ridicată cetatea Crăciuna care în 1482 este investită de Ştefan cel Mare cu rol important în apărare zonei de atacurile otomane. Deşi atestat documentar abia la 1626, într-un contract de vânzare de pământuri din vremea domnitorului Miron Barnovski, în care este amintit „socrul popii lui Toader din Odobeşti”, aici în secolul XIII se afla o aşezare răzăşească. În 1670 Iordache Cantacuzino ridică aici prima biserică – Ovidenia. Razeşii la rândul lor zidesc pe Măgura mănăstirile Buluc şi Tarniţa. În 1732 se sfinţeşte Biserica Naşterii Maicii Domnului, iar în 777 negustorii cazaci sfinţesc şi ei propria biserică – a Apostolilor Petru şi Pavel. În secolul al XVII-lea - al XVIII-lea apar în localitate negustori greci, armeni şi cazaci (cazaclii), iar la sfârşitul secolului al XVIII-lea se aşează aici şi numeroşi evrei. Negustorii cazaclii deţin mult timp o poziţie privilegiată, ei fiind cei ce stabilesc preţul vinului. Între1834-1839 domnul Mihai Sturza reamenajează Beciul domnesc de vinuri, existent încă din vremea lui Ştefan cel Mare.
Chiar dacă nu în Odobeşti, mai precis în satul Bonteşti, se află fostul domeniu al boierului Dimitrie Simionescu Râmniceanu, încă nerestituit şi somptuosul cavou al acestuia, devenit astăzi cameră mortuară. Ca să vedeţi ironie a sorţii, Lucreţiu Pătrăşcanu, nume aproape predestinat la abuz, preotul paroh, este responsabil de acest lucru… Cred că am uitat însă să vă spun cine e Dimitrie Simionescu Râmniceanu. Nimeni altul decât Tănase Scatiu, personajul lui Duiliu Zamfirescu şi el fiu al Vrancei. Aviz amatorilor: DUILIU Zamfirescu şi nu “duliu”, cum am avut privilegiul să citesc pe te miri unde…
Revin cu detalii şi cu imagini ale “întoarcerii acasă”.
joi, iunie 09, 2011
Millieul, ah millieul - o clipă de intimitate
De mult încerc să debitez ceva inteligent despre intimitate. E o chestie intimitatea asta, chiar o forţă care pe mulţi dintre noi ne ajută să nu ne pierdem de noi înşine. Libertatea de a sta în chiloţi prin casă, de exemplu, ţine de intimitate: intim cu mine însumi. Bine, tot la capitolul ăsta mai sunt şi biluţele de muci şi flatulenţele, dar îmi propun ca de data asta să le ignor. Libertatea de a sta cu picioarele goale, când mergem la casa noastră de la ţară, libertate pe care ai mei nu o pricep, iar BebeBebe se jenează mereu de ceilalţi din preajma mea, că îmi expun astfel picioarele urâte. Vedeţi, aici a fost efectuată deja o mutaţie, trecând din intimitatea mea cu mine însumi la aceea cu ceilalţi, dar pun pariu că nu aţi simţit-o. Brusc, am ajuns să îmi expun picioarele. Am văzut destui oameni care au mers mai departe cu mutaţia ieşind în lume ba în lenjerie intimă, ba chiar la trupul gol. Pentru că la un moment dat nu îţi mai dai seama. Acum înţeleg de ce bunica îmi spunea când eram mic: nu te mai prosti că rămâi aşa. Intimitatea îşi arogă drepturile care i se cuvin. Tot aşa cred că stă treaba şi cu fotografia alăturată. Acum câteva luni am descoperit chestia asta şi mi-am zis că, fie ce-o fi eu tot fac o poză la maşina asta, cu riscul ca proprietarul să mă bănuiască că îi filez maşina. De fapt chiar i-o filez, cum dracu să nu filezi o maşină care are la lunetă un "milieu". De când nu am mai stat în intimitatea unui milieu nici nu pot să vă spun. Proprietarul şi-a intimizat maşina, încercând să se simtă ca acasă. Sper însă că acesta a fost doar începutul şi că acum, dacă aş reîntâlni maşin în cauză, cu siguranţă pe milieu ar trona la loc de cinste profundul pescar chinez. Sau peştele de sticlă cu gură porno. Şi o chisea cu dulceaţă. Şi nişte foxterrieri în miniatură. Şi un dop ceramic închipuind un bărbat tirolez cu nasul mare, prin nasul căruia poţi turna băuturi. Fac şi fac şi mă întorc la nas. Până la urmă nu intră şi nasul la categoria "intimităţi"? Nenea Maicăl, când i-a căzut la repetiţii nasul pe braţul dansatoarei nu se poate spune că a devenit mai intim cu aceasta?
Îmi doresc un câine cu parkinson în vizorul maşinii. Nu mă lasă BebeBebe. Cred că îi e teamă că am deveni mult prea intimi în maşină. Incontrolabil de intimi. Cu fiul nostru, privindu-ne miraţi din spate...
marți, februarie 08, 2011
Bob Geldof viitoare colaborare cu Viorel Lis şi Iurie Darie
Video-ul la "Silly Pretty Thing" merge pe o linie care l-a făcut multora cunoscut pe Geldof, adică la greu imagistică Pink Floyd şi un antierou care însă de această dată nici măcar nu atinge orgiasticul, limitându-se să ne descrie un bătrânel simpatic, într-o formă fizică de invidiat, care poate reprezenta o portiţă şi pentru câţiva mioritici de-ai noştri, cum ar fi Darie Iurie şi Lis Viorel. Poate cineva ar trebui să îl invite pe Bob Geldof să revadă România (de care s-ar putea să i se fi făcut dor de la vizita sa din anii 70 cu Boomtown Rats, când, din onorariu geldof a preferat să cumpere sfeşnice, patrafire şi alte obiecte ortodoxe de cult) şi cu această ocazie să îi cunoască pe cei doi "tumbaşi" români, Darie şi Lis. Eu cred că Lis ar fi dat mai bine la acordeon decât nenică ăla, renegat de camora...
Ca muzică tot pe acolo. "Silly Pretty Thing" nu e un cântec prost, este probabil cel mai cântec dintre bălăriile compuse prin 2010, din păcate însă aşa ceva nu rămâne, pentru că îi lipseşte crescendo-ul, cel puţin dacă l-am raporta la "The Great Song of Indifference". E un lalala cu o inserţie de vioară, un fel de încălzire a corzilor şi arcuşului şi cu un mesaj mai mult decât fumat. De fapt mai e ceva cu cântecul ăsta, este o adeverinţă. "Adeverim prin prezenta că numitul Bob Geldof nu a murit şi că e tot aşa cu capul cum îl ştiaţi".
Ascultaţi cântecelul! Nu am nici o îndoială că lucrurile uşor digerabile se vând cel mai bine.
miercuri, februarie 02, 2011
Neologismele pot cauza dependenţă de nicotină
Acum câteva săptămâni, prinşi de entuziasmul "tinerilor" părinţi am iniţiat un proiect intitulat: "să îl învăţăm pe fiul nostru neologisme drept primele cuvinte". Prin urmare i-am repetat într-o ţăcăneală maximă cuvinte cu care am dori să se familiarizeze, precum: sinecdocă, surogat, paradigma, pseudopompă, substitut, crestomaţie, arhimandrit şi altele. Este clar pentru toată lumea că ţinem şi loc de ursitoare, setându-ne să ne transformăm fiul, încă anteminor (la-minor), într-un adevărat intelectual. Am primit însă corecţia în vis, ca să vedeţi că nimic nu e întâmplător în viaţa asta.De curând m-am trezit speriat după un vis năucitor. Se făcea că mă jucam cu fiul meu şi la un moment dat îi spun: "eşti un bebe". Răspunsul nu întârzie din partea lui: "şi tu eşti un substitut". Paf. Aici cred că am clipit des. După care, se făcea că eram la birou, cu video-ul deschis la YM, făcând ceva în paralel şi mi se spune, din birou: "uită-te măi la el, cum fumează!". Şi într-adevăr, când mă uit în monitor fiul meu ce credeţi că făcea? Era la fel de mic, la vârsta de acum, mergea perfect în două picioare şi fuma, sigur pe el dinbtr-un chiştoc de ţigară. Evident, că primul meu gând oniric a fost că eu sau BebeBebe am lăsat ţigările la îndemâna sa. O clipă nu am conştientizat că poate copilul meu s-a apucat de fumat din cauza neologismelor pe care i le impun. Şi pe urmă m-am trezit. Şi aparent m-am liniştit. Este inutil să mai spun că deja se fac în preajma mea glume de genul: "du-te şi tu acasă că ţi se apucă copilul de fumat..."
Au şi visele ăstea rolul lor. De aici eu am priceput, ceea ce ştiam şi pe pielea mea şi pentru care mă laud încontinuu, că este absolut necesar să îi las copilului copilăria întreagă, dacă se poate la limitele absolute ale ludicului. Vorba ceea, mi-am trăit şi eu copilăria şi nu pot spune că am ajuns tocmai rău. E drept că m-am făcut filolog, dar se poate, cred, şi mai rău de atât...
marți, decembrie 21, 2010
Greşeala telefonică cu alibi, moartea hotline-urilor
Iată a doua anecdotă reală cu telefon, de data asta a venit rândul celei idealiste. Acum câţiva ani BebeBebe în oraş (Bucureşti) cu soacră-mea. La un moment dat îi sună mobilul. O doamnă, ceva mai în vârstă la celălalt fir o confundă cu fiica ei. După câteva clipe, când totul este clar, doamna de la celălalt fir sparge gheaţa. Mă scuzaţi, credeam că e fiică-mea. Vroiam să vorbesc cu ea pentru că mă doare tare spatele şi nu ştiu ce să fac. Nevastă-mea calmă, brusc amuzată răspunde: Păi încercaţi cu fastum gel. Doamna îi mulţumeşte şi promite să aplice acest tratament. Nevastă-mea închide telefonul şi soacră-mea o întreabă: cui i-ai recomandat fastum gel. Răspunsul vine firesc: unei doamne.Şi mă întreb eu aşa, ca prostul, dacă nu ne-ar fi tuturor cu mult mai bine dacă la nevoie am pune mâna pe telefon, mai ales acum că probabil avem mobile într-o proporţie covârşitoare şi am suna. Pe oricine. Pur şi simplu un număr care ne vine în minte. Ştiţi, nu mai am curent şi nu ştiu ce să fac. Sau nu vă supăraţi mă doare în gât. Ce îmi recomandaţi? Sau aş vrea să fac o ciorbă de fasole soţului, surpriză însă nu am mai făcut niciodată? Aveţi cumva o reţetă? Şi dacă la celălalt capăt telefonatul nu are răspuns, atunci să facă bine şi să ne redirecţioneze la un prieten/prietenă care ştie răspunsul. În definitiv suni un prieten al unui binevoitor... Cred că lumea ar fi mai bună şi că am dat cu flit call hotline-urilor. E bine să nu exagerăm, fireşte şi să nu încercăm astfel să le dăm cu flit şi hotline-urilor erotice, în ideea că aşa facem economie de bani. E urât, jignitor şi periculos. Am o mâncărime în zona pelviană, nu doriţi să mi-o trataţi. Nu, până aici! Dar ca să suni pe oricine ca să ceri un sfat mi se pare în momentul ăsta cea mai bună alternativă a non-comunicării. E o greşeală telefonică cu alibi. Nevinovată şi socială prin definiţie. E o leapşă cu altruisme.
Mamă ce mişto a ieşit ciorba asta de fasole cu ciolan! De unde ai avut reţeta? Mi-a dictat-o o doamnă, la telefon!
Bucătărie din Bucureşti cu livrare ultrarapidă la Budapesta
Azi am două poveşti cu telefoane. De fapt cu apeluri pe telefonul mobil. Să le luam în ordine. Prima e psihedelică, a doua idealistă. Psihedelicul din mine, cel care ani buni l-a venerat pe Zappa (Frank), pe Evanghelie avea să îl venereze ceva mai târziu şi pe intervale scurte de timp mă invită să încep astfel: se făcea că pe vremea când locuiam la Bucureşti, din lene, din lipsă de timp comandam intens serile mâncare de la unul, de la altul. Evident, în baza lor de date figuram cu adresa imobilului şi numărul de mobil. Pe care între timp nu l-am schimbat, chiar dacă nu îl prea mai folosim. E bun pentru contacte stringente. Au rămas la aceeaşi adresă cumnaţii şi soacra.
Trecut-au anii ca nişte chestii pe nişte chestii şi într-o bună seară, pe când împreună cu BebeBebe făceam cumpărăturile la Auschland (asta e denumirea mea preferată), sună mobilul de România. O voce feminină, uşor iritată o abordează pe nevastă-mea şi o dojeneşte: Bine doamnă aşteaptă curierul la uşă de o juma de oră, sună şi nu îi răspunde nimeni. Moment de stupoare. Suntem firma Cutare. Alt moment de stupoare. Adică firma Cutare e atât de tare încât mai nou îşi trimite curierii şi în Budapesta cu viteza supersonicului? O văd pe BebeBebe că se relaxează. Se dumirise. O întreabă aşa, doar pentru o ultimă verificare: Şi unde aşteaptă curierul, în Budapesta? E clar. Îşi cere nevastă-mea scuze şi îi asigură că după încă o foarte scurtă aşteptare curierul îşi va putea livra marfa. O sună pe soacră-mea şi lămureşte misterul. Tinerii comandaseră şi plecaseră de acasă, urmând ca mâncarea să fie ridicată de soacră-mea. Care era în baie.
În concluzie mă gândesc că nu va mai trece multă vreme când pe bune livrările vor putea fi făcute şi între capitale. Şi atunci să te ţii, poate că firmele cele mai prospere nu vor fi cele cu mâncarea cea mai bună, sau cea mai ieftină, ci cele cu curieratul cel mai rapid. Trăim la o intensitate care obligă la viteză. Ce mi-e că mi se aduce mâncarea din la Budapesta din Bucureşti sau din Sofia sau Istanbul, dacă curierul ajunge în doar câteva minute?
sâmbătă, octombrie 23, 2010
Relaxat la examen
1. Un actor răbdător
Se spune că la o admitere pentru actorie unui tânăr i s-a trasat sarcina de a imita o brânză. Să fim serioși, nu e un task facil. Junele în cauză a zâmbit, a făcut un pas în spate și a început să se descalțe. Și-a scos pantofii, după care și cioraăii, schițând o expresie de scârbă. Apoi s-a întors rușinat cu spatele spre comisia de admitere și s-a retras într-unul din colțurile sălii. După destule minute, exasperați de candidatul care refuza să își exercite șansa, jurații l-au întrebat:
- Bine, de fapt dumneata ce faci?
Și acesta a răspuns, la fel de calm ca până atunci:
- Nimic. Sunt o brânză. Stau și put.
ADMIS.
2. Un inginer globetrotter
Se spune că un tânăr politehnist se hotărâse să se prezinte la examen în ciuda faptului că nu se pregătise. Dezastru total. În cele din urmă, scos din sărite, profesorul îi spune:
- Ia creta asta si fă un punct pe tablă. Acum trage o linie cu ea până la infinit și ne vedem la toamnă.
Rexaminarea îl surprinde pe studentul nostru cel puțin la fel de nepregătit ca în prima fază. Când vine rândul lui, acesta intră în sală cu o cretă în mână, și de pe ușă trage o linie până pe tablă, în preajma profesorului care îl urmărea șocat.
- Ce faci? îl întreabă dascălul.
- Ce să fac domn profesor? În vară m-ați trimis la infinit, iar acum m-am întors pentru examen și plec mai departe.
- Ai 5. Ieși!
ADMIS.
miercuri, octombrie 13, 2010
Arta de a jigni un şofer de taxi
Citeam astăzi postul Simonei Tache Haideţi, vă rog, nu mă jigniţi!" despre un şofer de taxi din România contemporană care se simte jignit atunci când e întrebat dacă "nu ar fi normal să aibă la el bani schimbaţi" pentru a da restul clienţilor şi mi-am amtit de o anecdotă similară care i s-a întâmplat unui amic, Matei, actualmente cetăţean danez, întors în România într-un scurt concediu. Ajuns acasă pe strada noastră cu taxiul, la miez de noapte, îi întinde şoferului bancnota de un milion pentru a achita o cursă de câteva sute de mii. Evident, taximetristul în cauză îi oferă acestuia acelaşi răspuns: nu am să vă dau rest. Amicul meu are însă prezenţă de spirit. Am uitat să vă spun că strada noastră este închisă marelui trafic, având topografia unei potcoave. Prin urmare, se relexează, se lasă pe spate, comod în scaun şi îi spune şoferului: "atunci facem ture în jurul străzii până facem de un milion". Aici cred ca a contribuit foarte mult şi copilăria, pe parcursul căreia aş putea spune că am tocit piatra de pavaj a străzii noastre ba cu bicicletele, ba cu skate-ul iar mai târziu cu maşinile, de fiecare dată când unul dintre noi visa să înveţe să conducă. După vreo zece ture, enervat, taximetristul scoate maşina de pe stradă, se opreşte la primul chioşc non-stop, coboară, schimbă banii, deschide nervos portiera, şi îi înmânează nervos restul amicului meu, după care demarează în trombă fără măcar să îi ureze o noapte frumoasă...
vineri, octombrie 01, 2010
Despre creşteri demografice în Familia Sensual
Am revenit. Da, am lipsit totalmente şi iremediabil motivat pentru că, într-adevăr, în ultimele zile am fost cam plecat din faţa calculatorului, cu misiune clară şi precisă. Iată că această "aventură" a fost dusă la bun sfârşit şi a venit vremea să întoarcem foaia şi să începem o nouă etapă, o nouă vârstă, o nouă aventură. Deocamdată nu ştiu nici eu mai multe, încât prefer să nu vă încarc memoria cu date cărora deocamdată le disting doar umbrele. Este ca şi cum ai pune pe cineva care nu face distincţia între zi şi noapte să povestească în egală măsură o anecdotă diurnă şi una noctură.
În ce măsură de-acum încolo voi fi consecvent nu pot să vă spun, ştiu însă că voi face tot posibilul să exist mai departe în mediul virtual, cu posibilităţile pe care această nouă dimensiune mi le oferă.
Am început aşadar o nouă viaţă. Nu mai suntem doi (eu şi BebeBebe), ci trei: eu, BebeBebe şi BebeBebeBebe, care este un el. Surpriza este cu atât mai mare cu cât eram setaţi să fie o Ea şi a ieşit un El de toată frumuseţea şi eleganţa. Şi pentru că sunt un tip educat şi de fiecare dată când mi se face un bine am fost învăţat să mulţumesc, voi mulţumi. Lui BebeBebe pentru acest incredibil cadou, DoamneiDoamna şi DomnuluiDomnu pentru că au stat mereu la stânga şi dreapta noastră iar acum s-au ales fără voia lor cu un excelent pulover roz, care, mă gândesc că în contextul iernii friguroase care se anunţă merge şi pe post de căciulă (dacă pungile de plastic merg pe post de umbrelă, mă gândesc că o lână pe cap poate fi cu mult mai utilă pe timp de iarnă...), Anei şi lui Răzvan, mereu alături, mereu calzi, parte din familia noastră de peste trei decenii, lui Mami care prin uimirea sa continuă mă convinge zi de zi că avem de ce să fim mândri, alor mei, care în fiecare dimineaţă solicită un bună dimineaţa din partea tânărului, tata fiind singurul care a mizat pe sexul masculin în ciuda asigurărilor de la primele ecografii cum că acesta i-ar lipsi, lui Koroman Pârtitza şi lui Oli care încă nu realizează că a mai apărut unul după chipul şi asemănarea noastră, Patriarhului şi Patriarhei pentru că ne încurajează pasiunile întru pluşuri şi biluţăraie cu amendamentul că "nu îl fac stelist nici dacă Patriarhul e dispus să danseze manele o noapte întreagă", Rekăi şi lui Istvan, primii care l-au întâmpinat pe tânărul nostru în noua sa viaţă, Akriturii care ne-a felicitat prima în mediu electronic şi tuturor celor care printr-o banală întrebare sau felicitare ne-au băgat în seamă. Şi celor care n-au ştiut. Şi celor care au ştiut. Şi celor cu bun simţ însă cu Tourette. Le mulţumesc tuturor în numele fiului nostru. Pentru că îi va întâlni dopotrivă pe toţi şi îi dorim să se bucure de ei în marea sa călătorie. O să-i întâlnească el şi pe tureţi, pentru asta va avea mereu la el câţiva bănuţi, de cheltuială.
S-a mărit Familia Sensual. Back in business!
marți, august 24, 2010
5% bipolari restul, niște cocalari
Mai deunăzi, căutând eu pe goagăl știri recente despre probabil cea mai bună (din păcate pentru ei nici nu e greu să fie cei mai buni când nu au concurență) trupă românească de punk, ZOB, dau peste știrea asta din Libertatea. Aflu că Vlase ar fi declarat că "95% dintre români sunt imbecili". Îmi place ZOB, îl respect pe Vlase și compania, prin urmare îmi dau cu părerea, așa că vă rog să lăsați jos stacheta obiectivității când citiți cele ce urmează. Ruptă din context, declarația lui Vlase pare o instigare, cei mai simandicoși dintre noi putând cu nonșalanță să îl acuze de naționalism. Nu le merge pentru că Vlase e chiar român, în ciuda cretinoizilor care la comentarii au început să emane raționamente ultranaționaliste, confundând Zob cu Zdob și Zdub. Ideea e următoarea: ”cei care nu vor fi prezenţi la festivalul Stufstock sunt de-a dreptul imbecili.” Și continuă: "Festivalurile gratis aduc mulţi consumatori de vin şi bere, astfel că anul acesta intrarea va fi de 20 de lei. 95% din români sunt imbecili, astfel că restul de 5% vor fi cu siguranţă la Stufstock". Mesajul e că atâta vreme când doar pentru 20 de lei poți asculta muzică bună, live, într-un decor nemaipomenit și să și consumi cu gașca, deci să socializezi, cel puțin aceeași cantitate de alcool ca și atunci când asculți ca dobitocul manele sau pe cine știe ce maimuțoi cum aberează ore întregi pe sticlă ești chiar idiot, monșer, dacă nu faci acest pas. De fapt, în cel mai dulce stil punk Vlase urlă din străfundul plămânilor săi cam cum urlă probabil orice specie pe cale de dispariție. Pentru că muzica românească bună moare, pentru că instrumentiși valoroși mor și pentru că spiritul punk spune că trebuie să te implici, să accesezi un vocabular poate nu neapărat comod dar viguros și de impact. La rece însă eu unul traduc altfel mesajul lui Vlase: 95% dintre români vegetează și nu se implică. Nu iau parte, pur și simplu. Nu există. Sunt falsuri demografice. Zilele trecute am auzit pe cineva disperat că din cauza vederii slabe de o lună nu mai citise o carte. Persoana asta este acel 5%, câtă vreme 95% au scuze întotdeauna când trece viața pe lângă ei fără să citească, fără să asculte un concert live, fără să vadă un film sau să schimbe păreri cu semenii lor. Manifestul lui Vlase este declarația de independență a 5% dintre români, oamenii care știu ce cântă Zob, mai bune sau mai rele și care știu că aceasta nu este o trupă din Republica Moldova.
Cred că v-am plictisit. Vreți să știți ce mai zice Vlase în același articol? Dacă da, iată: "Stufstock un festival care îţi dă o senzatie de libertate, Vama este locul unde te simti cu adevarat liber aşa că vă aşteptam cu drag într-un numar cat mai mare". Nu pot să bag mâna în foc că Vlase nu ar fi bipolar, dar nu mă pot face nici că ignor că a rămas același om sensibil, profund, care de fiecare dată când simte că a deraiat de la profilul de rebel scoate câte o înjurătură printre dinți sau ridică degetul mijlociu, a frondă. După ce îi face pe unii români idioți, Vlase își drege glasul, își pune cămașa de mătase fină, cravata, pantofii de lac și butonii de aur și ne invită pe restul, pe neidioți la concert. Sau ne invită pe restul, pe idioți. Ca și în cazul Revoluției, nici în ceea ce privește idioțenia nu vom afla niciodată adevărul. Acum, că Ceaușescu a întins bocancii, singura noastră speranță stă în Vlase. Și în bocancii lui de punker... Să și-i scoată pe la nasul nostru și să ne dea verdictul: monșer, ești idiot! Sau poate că nu!
sâmbătă, februarie 06, 2010
Multe pofte și una bună...
Sunt un gurmand. Puține sunt mâncărurile care au scăpat papilelor mele gustative, pe zi ce trece din ce în ce mai puține. Dacă v-aș spune că am mâncat până și câine, probabil că mare parte dintre voi m-ați urî sincer și nu ați mai accesa niciodată această pagină inumană. Ei bine...
*
Dar să revin. Nu refuz mâncărurile interesante. Îmi amintesc cu o oarecare nostalgie de cartea de bucate a mamei, moștenită la rândul ei de la bunica, o carte de bucate oarecum neobișnuită dacă țin cont că era de fapt un caiet foarte gros plin cu rețete fel de fel, scrise de mână și pe alocuri cu alte hârtii și hârtiuțe lipite sau prinse cu agrafe, încât ajunsese să arate că o adevărată carte de vrăji. Refuz însă alchimia gătitului. Nu pentru că mi-ar fi teamă de eșec - nu sunt genul - ci fiindcă mi se pare că în cazul meu nu funcționează. Sunt un pofticios, trebuie să îmi dau eu cu părerea în legătură cu fiecare ingredient în stare pură. Prin urmare gust puțină carne macră, puțină brânză, un pic de unt cu sare, puțină salată, câteva procente din ouă și tot așa. (Cu BebeBebe nu îmi merge căci este mereu promptă și îmi dă peste mână!) Prin urmare până când mâncarea e gata eu unul m-am săturat. Bine, o să ziceți, dar nu gătesc numai pentru mine! Corect, numai că odată sătul, bănuiesc că nu îi este nimănui străină atitudinea pe care o ai deja față de mâncare. BLEAHHHH! Asta mi se întâmplă și mie. Și atunci devin inventiv într-o variantă criminală și felul respectiv o ia razna, devenind aproape o armă de ucidere în masă. Dacă eu tot nu mai îmi pot permite...
De fapt toată filozofia asta ieftină a pornit de la o întrebare care mă macină de ieri: cum adică Poftă bună la finalul fiecărei rețete? Ce vrea să zică bucătăreasa prin această urare de încheiere? Să fie oare un fel de incantație sau doar un sfat prietenesc cu privire la neîmplinirea ”poftelor lăuntrice” mai înainte ca mâncarea să fie gata? Mă gândesc că există o oarecare similitudine între ”poftă bună” și ”fir întins”. Din perspectivă personală cred în ultima variantă: Stăpâniți-vă poftele până la degustarea produsului FINIT! Nu voi fi niciodată un bun bucătar. Nu mă pot stăpâni. ”nu mă pot abține, nu mă pot abține, nu mă pot abține NU!”
vineri, februarie 05, 2010
Despre un Conte francez foarte abil în afaceri
Dimineaţă am primit un mail oficial din partea unui respectabil domn francez, cu titulatură nobiliară de altfel - Monsieur Cutare de Cutare - diplomat în cadrul unei structuri a statului Francez. După ce iniţial îi fusesem prezentat acestuia cu numele meu întreg: Domnul Vasile Sensual, fără însă să mă cunoască, acesta mi se adresează direct în scris expunându-mi pe îndelete un proiect de colaborare, exprimându-se în termeni academici şi eminamente diplomatic. După câteva paragrafe în care îmi prezenta situaţia, înainte de salutul de despărţire, Monsieur Cutare de Cutare încheie scriind:P.S. Vasile, c’est bien toi qui me jetais des sacs d’eau sur la tête à NEI, autrefois ?
Să batem aşadar palma pe o notă veselă.
Da, recunosc, în perioada studenţiei, pe când locuiam ca mulţi alţi colegi de-ai mei în NEI (acesta era numele unui cămin în Budapesta), pe perioada verii, cei care aveau camerele deasupra intrării, dispuse de altfel pe 10 etaje, îşi făcuseră un obicei ca pe timpul verii să arunce în capul vizitatorilor pungi de plastic pline cu apă, încât ca să intri la noi în cămin trebuia să îţi iei avânt şi să urci în grabă scările până la uşa de la intrare. Eu eram unul dintre cei cu ferestrele deasupra intrării, prin urmare nu am făcut excepţie. Sincer, nu îmi amintesc să îl fi stropit chiar pe respectabilul domn francez în cauză (coleg cu mine la filologie) - oricum nu am contabilizat niciodată pe cine reuşeam să surprind cu o pungă cu apă în cap - şi în nici un caz nu îmi amintesc să îl fi stropit de mai multe ori. Dacă însă el are dreptate şi eu i-am aruncat mai multe pungi cu apă în cap numai lui, acest lucru nu însemnă că eu îl vânam pe el, care venea în vizită la prietena sa româncă (actualmente soţia sa) - tot bine din lume li-l doresc - ci că pur şi simplu norocul nu ţinea deloc cu Franţa. Dumnezeu nu era francez!
Am două concluzii de tras, în încheiere:
1. Şi conţii francezi au umor şi mai cu seamă la afaceri ştiu să folosească cu abilitate toate tertipurile din dotare.
2. În general oamenii colaborează mai uşor şi mai plăcut atunci când sunt legaţi de amintiri comune. Sau când pe lângă misiunea în sine, socializează la o bere, la o ţigară sau la un meci de fotbal.
Simt că voi avea o colaborare fructuoasă cu ilustrul domn în cauză. Dacă nu, atunci cu siguranţă de data aceasta se va răzbuna crunt pe mine.
The beginning of a beautiful friendship!
