Jan Mone, Jan Mone viitorul ţării e!

Pentru cei care nu ştiu, am absolvit un liceu care astăzi este implicat într-un mare scandal: cu minore, cu secs anal, cu viol şi cu destul alcool. Jean Monnet. Pe vremea mea se numea, banal, Industrial 32. Fost Mate-Fizică 2 şi 24. Gurile rele ziceau că e liceu de nomenclaturişti. Nimic mai fals! Poate fusese în anii 60-70, rivalizând fratricid cu Liceul Caragiale. Al meu îl adăpostea pe Nicu Ceauşescu, Caragiale pe Valentin. Alături de aceştia, protipendada îşi trimitea odraslele în funcţie de proximitatea liceului: Primăverii la noi, Dorobanţiul la ei. În anii 70-80 situaţia s-a schimbat, în principal datorită urbanizării. La Industrial 32 erau daţi în principal copiii celor care recent începuseră să colonizeze Otopeniul şi Băneasa, copiii celor care lucrau în proaspăt exploatabilele industrii ale locului. Aşa se face că am fost coleg cu Şumudică, pe vremea aceea habar neavând că mai târziu voi ajunge să îl adulez. Şi nu numai. De fapt ar fi trebuit să fiu coleg la Caragiale cu Vlase (ZOB) sau cu Bogdan Suceavă (matematician şi important scriitor - cu care acum câţiva ani m-am întâlnit la un Târg de Carte şi ne-am uitat unul la altul ca la deja vu). Deşi nu am fost colegi de liceu, am jucat destul fotbal la depou şi am şi băut ceva beri la Primăvara. Nu am ajuns la Caragiale pentru că alor mei li s-a părut important să învăţ la Industrial 32, unde erau profesori, zic ei, mai buni. Nu puteţi spune că acesta nu era un criteriu. Astăzi se dau copiii la Jean Monnet pentru că acolo sunt şi alţii de "familie bună". Pe vremea mea era important ca îi aveam la Sport pe Penea şi Predescu, la Fizică pe Vasile Fălie (o catastrofă de profesor, însă autor de manuale de fizică), directoare şi dirigintă pe Mănăilă (autoare de manuale de matematică o femeie senzaţională - genul acela care nu te umileşte public pentru că nu ai cap de matematician şi complimentele şi mulţumirea sper eu că i l-am întors când, la petrecerea de BAC, deşi ieşise la pensie a fost adusă cu forţa, de acasă, de mine şi de Marius (cine ştie cunoaşte), cei mai slabi "matematicieni" ai clasei - cei buni uitaseră de ea!!!), pe Stanca Chesaru la română - care mi-a fost şi dirigintă şi care a dat dovadă de o lipsă totală de delicateţe atunci când mi-a spus, sever: "măi băiete, dacă dai la medicină ai să pici!" Şi aşa a şi fost. Ulterior am sunat-o, noaptea târziu să îi comunic că am intrat... la Filologie. Pe Doris Bunaciu la Engleză, pe Vlad Nistor la Istorie şi tot aşa...

Sigur, existau şi fiii sau fiicele unor importanţi oameni de partid, niciodată însă nu a existat vreo sciziune între noi, vulgul şi aceştia. Eram prieteni la cataramă, împărţeam tot ce aveam, poşteam ţigările în spatele sălii de sport iar când apărea câte o casetă video o împărţeau cu toată lumea, de ajungea biata bandă într-un târziu vai de mama ei. Rar epata careva, ba mai mult, toamna, când se strângeau castanele noi eram primii care începeam bombardele cu castane în curtea lui Ceauşescu, de alături, de eram aduşi de urechi de soldaţi, şi "depozitaţi" în secretariat, unde Mija ne confisca cravatele şi ne ameninţa că fără părinţi, a doua zi nu le mai recuperăm. Şi a doua zi veneam cu cravate noi, fără părinţi. Că slavă domnului, cravate, epoleţi şi trese tot erau de vânzare.

Ideea este însă că s-au pierdut valorile. Astăzi nu îţi mai dai copilul la Jean Monnet pentru profesori, dovadă şi "dascălii" care au provocat acest scandal cu alcool şi secs. Să fie oare un blestem latent al lui Monnet, cel care s-a născut "în Cologne"? A blestemat liceul care îi va purta numele să fie bântuit de scandaluri pe bază de alcool. Probabil însă că pentru profesori dă bine să spună: predau la Jan Mone, ca şi cum ar spune, cu nonşalanţă şi mândrie că noaptea trecută au fost la o petrecere unde le-a cântat Jan de la Craiova.

Exorcizarea de Audrey Landers

De vreo două zile mă macină un gând interior. Audrey Landers. Îmi amintesc cu lux de amănunte că la un moment dat, în liceu erau două categorii: rockerii (AC/DC, Iron Maiden, Manowar), cochetând puțin și cu variațiile (Guns, Rod Stewart, Bon Jovi, Scorpions șamd) și fanii lui Audrey Landers. Sună utopic dar chiar așa era. Audrey Landers romantică, ceilalți insensibilii. Cum nu mai pot scăpa de ”Manuel Goodbye” le-o dedic astăzi tuturor celor care mi-au falsificat adolescența autosugestionându-mă că aș fi insensibil. Ba mai mult de atât, iată mai jos ”pesa” în trei variante. Din suflet le-o dedic pe ultima. Au acolo tot arsenalul sensibilității: flori și plante de plastic și covoraș cu căluți la izvor. Varianta Audrey Landers, soft porn fără nici o îndoială nu e pentru ei, ci pentru toți rockerii de odinioară, cu inima de oțel.

Iubiți-vă mult, dragilor, ca pe vremuri. Și invitați-vă partenerele de altădată, care astăzi sunt niște femei la casa lor, eventual supraponderale și cu mulți copii la „un blues”. Să redevenim sentimentali !

P.S.

Mi se şopteşte că dacă vine Audrey Landers în viaţa ta, atunci manual, goodbye! S-ar putea să fie un adevăr în toată povestea asta... nu pot însă să confirm pentru că nu a venit în viaţa mea...

Odobeşti, Atlantida din apropiere

Ne pregătim de concediu, ceea ce presupune o mare îngrămădeală pe minut în ceea ce priveşte planurile de călătorie. Nu ştim încă itinerariul, cert e că vom ajunge şi la Odobeşti, ACASĂ, cu alte cuvinte. De aici a pornit totul, amintindu-mi cu nostalgie copilăria la bunici, locul unde aproape totul mi-era permis. Sunt dependent de un oraş, de un hinterland care, aparent nu mai are nici o valoare. Din momentul acesta pot vorbi cu francheţe despre un Odobeşti al meu şi numai al meu, câtă vreme, pot bate oricât vreau eu câmpii cu cea mai mare graţie şi nimeni nu va mai putea reconstitui câmpiile alizee ale memoriei mele. De data asta o să fac lobby turistic, atât şi nimic mai mult, întrebându-mă încă o dată retoric, de ce naibii a murit agroturismul, unde sunt antreprenorii curajoşi de altădată care porneau să se bată cu morile de vânt, după care, când averea strânsă altfel dădea pe afară începeau cu toţii să îşi spună: cum de nu mi-a trecut mie prin cap aşa ceva? Astăzi aş fi fost multimilionar în Euro.

Iorga s-a ocupat puţin de etimologia oraşului, pornind de la eterna şi fascinanta transhumanţă. Neolitic sau nu Odobeştiul şi-ar putea moşteni numele de la cuvintele turcesti „ODO"=casă şi „BEŞTI"=cinci, un soi de “cinci case”. Astăzi cam tot atâtea case în adevăratul sens al cuvântului întâlneşti, restul fiind ruinele unor vremuri prospere. Cimitirele stau mărturie, atât cel evreiesc, cât şi cel ortodox. În orice caz, cel mai liniştit dintre acestea este cel evreiesc care, cinic sau nu îi aşteaptă pe ultimii şase locuitori ai oraşului, care se încăpăţânează să stea mărturie că la un moment dat aici exista o comunitate evreiască prosperă (de manufacturieri în principiu – îmi amintesc de ovreiul Willy, pe care bunicul îl tachina cum că din zgârcenie îi puţine puţin gaz în sifoane), cu gutui la ferestre, sinagogă şi cimitir… Dacă ipoteza lui Iorga poate fi uşor combătută din lipsă de dovezi istorice, faptul că la 1227 aici a existat “capitala” Cumaniei catolice – Civitas de Mylco, constituită în sudul Moldovei este o certitudine. În 1241 marea invazie mongolă face una cu pământul acest prosper centru. Vin ulterior teutonii care ridică pe Şarba cetatea Kruceburg (Kreuzburg). Ulterior, pe temelia acesteia este ridicată cetatea Crăciuna care în 1482 este investită de Ştefan cel Mare cu rol important în apărare zonei de atacurile otomane. Deşi atestat documentar abia la 1626, într-un contract de vânzare de pământuri din vremea domnitorului Miron Barnovski, în care este amintit „socrul popii lui Toader din Odobeşti”, aici în secolul XIII se afla o aşezare răzăşească. În 1670 Iordache Cantacuzino ridică aici prima biserică – Ovidenia. Razeşii la rândul lor zidesc pe Măgura mănăstirile Buluc şi Tarniţa. În 1732 se sfinţeşte Biserica Naşterii Maicii Domnului, iar în 777 negustorii cazaci sfinţesc şi ei propria biserică – a Apostolilor Petru şi Pavel. În secolul al XVII-lea - al XVIII-lea apar în localitate negustori greci, armeni şi cazaci (cazaclii), iar la sfârşitul secolului al XVIII-lea se aşează aici şi numeroşi evrei. Negustorii cazaclii deţin mult timp o poziţie privilegiată, ei fiind cei ce stabilesc preţul vinului. Între1834-1839 domnul Mihai Sturza reamenajează Beciul domnesc de vinuri, existent încă din vremea lui Ştefan cel Mare.

Chiar dacă nu în Odobeşti, mai precis în satul Bonteşti, se află fostul domeniu al boierului Dimitrie Simionescu Râmniceanu, încă nerestituit şi somptuosul cavou al acestuia, devenit astăzi cameră mortuară. Ca să vedeţi ironie a sorţii, Lucreţiu Pătrăşcanu, nume aproape predestinat la abuz, preotul paroh, este responsabil de acest lucru… Cred că am uitat însă să vă spun cine e Dimitrie Simionescu Râmniceanu. Nimeni altul decât Tănase Scatiu, personajul lui Duiliu Zamfirescu şi el fiu al Vrancei. Aviz amatorilor: DUILIU Zamfirescu şi nu “duliu”, cum am avut privilegiul să citesc pe te miri unde…

Revin cu detalii şi cu imagini ale “întoarcerii acasă”.

Scot proteza din pahar să mi-o pun la carnaval...

Dacă tot e la modă să îţi doreşti să fii vampir, am stat eu strâmb şi m-am gândit drept dacă mi-ar conveni sau nu să fiu vampir şi răspunsul meu sincer este NU, aş fi un vampir nefericit, pentru că nu cred o iotă în nefericirea proverbială vampirului. Un vampir este cel puţin la fel de nefericit ca un tenor, un sportiv de performanţă, un prelucrător prin aşchiere, un sudor, un lucrător la salubritate, un filolog sau un funcţionar public. Nu aş putea să mă mulţumesc cu statutul de vampir din cel puţin zece motive şi iată-le mai jos:
1. ar trebui să mă simt responsabil pentru persoana pe care aş muşca-o de gâtuţ, asta cel puţin dacă m-aş pretinde bampir cu conştiinţă,
2. ar trebui să mă simt vinovat de eterna stare de copilărie pe care aş impune-o minorilor pe care i-aş condamna la tinereţe eternă,
3. dacă aş muşca pensionari ar trebui să duc asupra mea toată povara că am apărut în viaţa lor prea târziu, în cel mai rău caz în momente de alzheimmer galopant sau de incontinenţă crasă,
4. deşi chipurile adaptat la întuneric sunt convins că aş tresări la fel ca ziua, dacă sunt luat prin surprindere, prin urmare nu cred că dacă nu mi-aş mai vedea umbra m-aş speria cu mult mai puţin,
5. deşi îmi place carnea în cât mai mult sânge, ideea că o viaţă întreagă aş fi condamnat să mă satur numai cu sânge m-ar aduce în pragul disperării,
6. aş duce dorul metrourilor bucureştene şi al tramvaiului cu mirosuri, în orice caz nu aş putea să mă bucur de ele aşa cum o fac acum, când sunt o persoană prin excelenţă diurnă, ba chiar matinală, deoarece ultimele pornesc undeva prin jurul orei 23.00,
7. nu aş avea parte de fete cuminţi şi probabil că ar trebui să mă laud numai cu transformări de paraşute şi de alte fenomene eminamente nocturne,
8. nu aş putea să mă mai bucur de nici un concert rock, acum că primăriile obligă ca ultimele concerte să se încheie la orele 22.00,
9. nu aş putea să mai votez, sau aş putea cu foarte mari sacrificii, dacă m-aş hotărî să reeditez cozile din anii 80,
10. aş cumpăra totul la suprapreţ, ştiut fiind că toate magazinele expres (Tesco mai ales) care au deschis şi noaptea impozitează tocmai la suprapreţ, probabil pentru a îi aduce la faliment pe toţi vampirii.

Mai degrabă aş fi superhero, dar aş prefera să nu fiu obligat să port chiloţii peste colanţi. În orice caz singura condiţie ar fi să pot purta pe cap o pungă de hârtie cu două găuri în chip de ochi, pentru că altfel aş fi uşor de recunoscut. După mulţi supereroi care seamănă ca două picături de apă cu titularul, aseara am văzut în sfârşit o iubită normală de supererou (iubita lui Green Lantern) care văzându-l cu mască îi zice râzând: hahaha, tu eşti! un fel de "Senin, tu eşti?" nu ca proasta aia a lui Spiderman care îl sărută cu capul ăn jos ridicându-i doar juma de mască... Până la urmă nu contest că supereroul rămâne cu fata frumoasă, dar dacă ţinem cont că aceasta are un IQ care nici măcar nu o ajută să mă recunoască cu mască pe ochi, atunci nu e chiar aşa mare pierdere dacă aş fi orice altceva. Şi ar mai fi o condiţie pe care aş pune-o, aceea de a nu mi se reproşa vreodată că nu pot fi în acelaşi timp în două locuri, pentru că altfel m-aş supăra foarte tare şi le-aş propune să schimbăm pentru o zi rolurile.

VasileSensual la vârsta de trei ani

La finele lunii mai am împlinit trei anişori, de când VasileSensual funcţionează la această adresă. Evident, nu mă mai întreb cum de a trecut tot acest timp, unele lucruri chiar merită ignorate. În schimb mă întreb din ce în ce mai des în ultima perioadă dacă şi-a câştigat VasileSensual dreptul să existe, să ne sufle în ceafă, să îmi fumeze ţigările, să îmi asculte muzica, să doarmă în acelaşi pat cu nevastă-mea. Nu mai spun despre educaţia pe care acest ipochimen a început deja să i-o administreze lui fiu-meu, pe bune, încă mă gândesc dacă nu ar trebui într-o bună dimineaţă să îi înfund perna pe faţă şi să număr până la 300. Nu oi însă, pentru că atunci risc să adorm eu şi dacă ticălosul încă mai respiră mi-am luat-o pe viaţă. Oricum, un lucru e de ştiut, ipochimenul nu se lasă anihilat uşor, având o mare toleranţă la lipsa de mâncare, somn şi băutură. Aici ar trebui să mai adaug că nici în public nu e uşor să îii vii de hac, pentru că e aparent antisocial. Parazitează în mijlocul sufrageriei, de cele mai multe ori el fiind motivul pentru care, intimidat pierd fiecare meci de FIFA11 pe care îl joc pe Xbox cu puştii de pe net.

Există şi o somaţie din partea lui, cum că în clipa în care se înregistrează un anumit număr de vizitatori o va lua razna şi va face el regulile jocului, aşadar este foarte posibil ca, dacă nu acţionez până atunci, în acel moment să apelez la o soluţie de urgenţă pentru a rezolva problema. Dar deocamdată situaţia este sub control. Pentru moment VasileSensual is alive and kicking, înconjurat de aceiaşi acoliţi şi susţinători fideli, acele "groupie" care mai departe doresc să îşi păstreze anonimatul dincolo de câteva nume: DoamnaDoamna şi Akritura. De multe ori ele sunt geniul rău, şi nu sărmanul Vasile, rău poate doar cu numele.

Pentru viitor Vasile Sensual mă asigură că va continua să se concentreze pe aceleaşi probleme însă va încerca să iasă şi în spaţiul public prin intermediul unui SRL - "Pentru voi muguri noi", deja existentă în eter. Este vorba despre o agenţie de impresariat piţipoance şi cocalari, până acum încununată de un real succes: portofoliul agenţiei spune totul. Este vorba despre un proiect pe trei ani prin care o ilustră necunoscută ajunge piţipoancă de nivel mondial. Să ajungi să bei cafeaua cu Armand Asante, acesta este dezideratul suprem, iar acest lucru a fost deja realizat cu câteva "cursante". E drept, până acum au băut cafeaua cu Armand Asante în aceeaşi cafenea, dar, după cum spune şi cântecul "death is not the end". Aud că VasileSensual ar avea ambiţii să devină în curând mai celebru decât Costin Mărculescu. Sunteţi pregătiţi de ceva "broscăială"? Atunci să purcedem!

Zi-mi, pantoafe, de ce sex eşti ca să-ţi spun cât îmi lipseşti...

Cred că ne este tuturor familiară imaginea cu fetiţele care, de îndată ce prind momentul se încalţă în pantofii mamelor. Acum, în funcţie de mai mulţi factori, acestea reuşesc în cele din urmă să îşi scoată pantofii în lume. Factorii nu sunt importanţi în discuţia asta, dar pot fi enumeraţi: lipsa de vigilenţă a părinţilor, gradul de răsfăţ, crizele de plâns sau cinic sau nu, dioptriile părinţilor. Fetiţele încep să troncăne prin casă, dacă nu te prinzi, mută zgomotul pe strasse. Probabil că pantofii sunt doar începutul, urmând la rând şi alte articole vestimentare. Nu are nici o legătură cu tricourile lălăi şi vestimentaţia tip emo. Acum nu vorbim despre deviaţii sau rateuri ci pur şi simplu despre subconştient.

Întreb şi eu ca să mă aflu în treabă: de ce la băieţi nu se întâmplă acelaşi lucru? În mod cert fetiţele nu poartă pantofii roşii ai mamelor pentru că sunt roşii, ci pentru că sunt ai mamei. Dat fiind că toţi copiii mici sunt atraşi de culori, ar însemna ca şi băieţii să atenteze la pantofii roşii ai mamelor. Băieţii nu atentează la pantofi. Eu unul nu îmi aduc aminte să fi atentat la pantofii tatei, şi, dacă dau firul înapoi, nu are nici o legătură cu frumuseţea acestora. Tata a purtat mereu pantofi frumoşi, numai că această înstrăinare şi ulterioară însuşire nu mi-a făcut niciodată cu ochiul. Ulterior, când am primit prima pereche de adidaşi originali, cine ştie cunoaşte - three stripes - nu i-am mai scos din picioare vreo 5 zile, deci nu se poate invoca acum apatia mea la pantofi în general, mai ales că acum, poate o să râdeţi de mine, dar am trei perechi numai de tenişi, de trei culori diferite. Pantofii tatei însă nu mi-au spus nimic.

Pasiunea fetiţelor pentru pantofii mamelor ţine oare de feminitate? Vai, numai dacă aş putea să o întreb pe K. D. Lang sau pe De Generes dacă şi lor li s-a întâmplat acest lucru, sau dacă ele au pus ochii pe pantofii taţilor. Sau măcar pe Elton John. Atât, o singură întrebare: prieten drag, te-ai încălţat vreodată cu pantofii mamei?

I can be hero just for one game

Vă spunem că sunt un tip dotat. Dotat cu E-penis (a se citi Kindle, fireşte). Şi mai sunt şi unul îngrozitor de norocos, pentru că BebeBebe se îngrijeşte nu numai de capul meu dar şi de sănătatea mea fizică, prin urmare, chiar dacă am considerat Kindle-ul cadou de ziua mea de naştere, iată că adevăratul cadou tocmai a venit, şi, bineînţeles tot pe linie de gadget. Aseară tata mi-a zis un banc şi să vedeţi cum se leagă: Două curve. "Ce i-ai cerut, fată lui Moş Crăciun?" Răspuns: "Ce le-am cerut şi celorlalţi clienţi." Probabil că a simţit BebeBebe că şi eu i-aş cere Moşului tot gadgeturi, aşa că s-a grăbit să i-o ia înainte. Cum Xbox aveam a venit rândul senzorului de Kinect, aşa că de duminică seara mai precis am început să mă bâţâi prin sufragerie, spre marea uimire a fiului meu care nu prea poate pricepe "de ce se bate tati cu umbra" sau de ce "ţopăie ca un disperat şi atentează (de data asta cu capul) la integritatea lustrei noastre". Recomand tuturor celor care se gândesc ca printr-un cadou să îi salveze pe sărbătoriţi de criza schimbării prefixului să le dăruiască un senzor Kinect şi dacă nu au în prealabil Xbox, un senzor Kinect cu Xbox-ul aferent. Dacă persoana ce se vrea cadorisită mai este şi colecţionar de obiecte rare, curiozităţi şi vintage, alături de acestea vă sfătuiesc ca pe lângă Adventures, joc care intră în pachet să îi dăruiţi, ca şi în cazul meu "Fighters Uncaged". Dat fiindcă până acum au fost adaptate puţine jocuri pentru Kinect este sănătos să fiţi indulgent cu toate acestea. În foarte scurt timp majoritatea lor vor fi scoase pe piaţă şi posesorii primelor astfel de jocuri se pot considera viitori milionari, în cazul că le-ar surâde să se despartă de jocul-pionier peste vreo câteva decenii. Oricum mă simţeam milionar, dar acum, din perspectiva jocului pe care îl voi vinde în vreo 30 de ani, voi începe să fac research pentru preţuri convenabile la insule. Am spus toate astea pentru că un lucru este cert, pentru moment jocurile sunt incomplete. Câtă vreme tot ce poţi să faci este să fandezi, să ţopăi, să dai cu pumnul sau cu picioarele şi să stai pe ciuci, vei ajunge rapid la concluzia că, chiar dacă cei de la Microsoft i-au bătut încă o dată la fundul gol pe cei de la Wii renunţând la controler şi implementând o grafică demnă de Xbox, mai ai de aşteptat până la adevăratele progrese. Sunt pretenţios, dar mi-ar fi plăcut ca "Fighters Uncaged" să treacă dincolo de Mortal Kombat şi să mă apropie puţin măcar de "WWE Raw"-ul pentru Xbox. Adică dacă mă supără tare un nene, pe care nu prea sunt în stare să îl pun jos să apuc cu maximum de nesfială extinctorul din decor şi să-i ard o perversă. Cum nu se poate, nu îţi rămâne decât să te concentrezi pe mobilitate şi puterea pumnului şi să treci pe rând de toţi adversarii care îţi ies în cale. Se anunţă în curând Star Wars, dar după ce am văzut trailerul, pot spune că tot aşa, dincolo de elementara agresiune fizică şi de mânuirea sabiei laser nimic absolut. Cu toate acestea, şi nu neapărat pentru că am scăpat de luat în mână controllerul, în ceea ce priveşte "metodele de fitness" prefer Kinect-ul Wii-ului şi mai am şi multă răbdare pentru viitoarele jocuri ce vor apărea în 2012. Şi aştept "WWE Raw" pentru Kinect, să îl bat eu cu forţa şi perversitatea mea pe Undertaker şi pe imbecilul ala liliputan de Misterio. Să nu aud pe nimeni că îmi va spune: nu te înfierbânta, ei nu există! Cum să nu existe? Unul e John Cena şi unul a fost The Rock...

Acum pe marginea acestui gadget pentru Xbox aş vrea să întreb retoric dacă mai este cineva care încă e convins că dacă vrea Big Brother nu poate fi la curent cu tot ce mişcă în imediata ta intimitate. Să nu îmi spuneţi mie că numai cablat la Internet cineva ar putea să profite de cele trei camere care te filmează 3D. Am uitat să vă spun că în timp ce joci "Adventures" te vei trezi fotografiat de câteva ori, în timp ce dai totul din tine să baţi maşina. Gândiţi-vă ce stop cadruri s-ar putea face din viaţa voastră intimă. Există însă şi remediul, şi nu neapărat un cearşaf, sau, luat de val şi excitat la culme un chilot proiectat direct pe cele trei camere. Sună morbid, dar scaunul cu rotile vă scapă de ochiul vigilent. Nişte persoane cu handicap, americani evident, s-au trezit să vocifereze că din cauza senzorului de Kinect s-au simţit excluşi din viaţă. Oricât ne-am mişca nu ne vede domne şi pace. Aşadar, dacă stai pe un scaun sau dacă eşti înconjurat de metal nu ai ce căuta în faţa Kinectului. Aviz amatorilor gen Robocop sau Domnu Domnu, cel care păcăleşte Wii-ul şi mă bate de îmi sar capacele stând pe canapea şi flectând doar uşor din încheietură. Aţi auzit Domnu? "Get up, stand up, stand up for your rights." Sau pierzi la masa verde.

Concluzie. Vrei ca motricitatea şi inconştienţa cu care îţi dispecerezi corpul să învingă dexteritatea gamerilor. Vrei să răzbuni istoria? Vrei ca Goliath să îl despice cu sabia sa ca pe un măr pe David? Vrei ca Stallone să îi umilească pe toţi campionii chinezi de ping-pong? Vrei ca Ogică să îl bată pe VanDam? Atunci ia-ţi un Kinect!

You can be hero just for one game!

My new e-penis by Amazon Kindle: light, hard and irradiant...

V-am promis că revin să mă laud cu my new e-penis, Kindle-ul meu cel de toate zilele. Mare om domne ăsta care s-a gândit să inventeze tableta asta de citit! Tableta ASTA de citit, nu tabletele în general, pentru că am o mare stimă pentru kindle în comapraţie cu i-padul, care, poate ştie el mai multe dar luceşte sub soare şi asta e urât, foarte urât. Faptul că fac acum apologia kindle-ului nu înseamnă că mă lipsesc de cărţile fizice şi nici de bibliotecă, doar că "externalizez" ca să zic aşa cititul. Voi continua să colecţionez mai departe cărţi, pentru că într-adevăr nimic nu se compară cu răsfoitul sau cu mirosul de cerneală tipografică, dar o voi face într-o mai mică măsură. Ca şi în cazul muzicii, voi continua să citesc pe kindle tot ce îmi pică în mână urmând să îmi cumpăr în format fizic numai ceea ce mi-a plăcut cu adevărat.

Nu am cumpărat un singur Kindle, ci două, unul eu şi încă unul pentru BebeBebe. În acest mod simplu, prevăd un concediu în care vom scăpa de geanta plină cu cărţi. Două kindle-uri, cu un total maxim de stocare de şaptemii şi ceva de cărţi electronice. Nu ştiu dacă v-am spus, acum ceva timp l-am descoperit pe China Mieville, a cărui scriitură mi se pare absolut originală, şi mult mai aproape de suflet. Dacă Gaiman mi-a trezit doar puţin interesul, Mieville m-a intrigat de-a dreptul. Cyberpunk-ul "Chinei" place. Am început Perdido Street Station şi la jumătatea ei, cu cele mai profunde regrete am închis-o, aşa cum s-a putut şi am exilat-o de pe noptieră sub pat. Pentru cine nu a văzut cum arată acest volum voi da un singur indiciu: are, în funcţie de format, peste 500 de pagini. Volumul de care vă spuneam era o traducere în română, deci vorbesc despre o carte editată în România. Acum vă întreb: vă lasă inima să citiţi mai departe această carte, când, pentru a citi cuvintele de la marginea stângă este nevoie să crăcănaţi cotorul până la limita de rupere sau dezlipire? Eu unul nu am reuşit. Nu mi-am luat Kindle pentru Mieville şi romanele sale fluviu, dar acum mă felicit. Cred că de aproape o săptămână biblioteca mea este ceva mai liniştită, ba aş putea chiar să jur că am surprins câteva suspinuri de uşurare. Nu ne va mai viola nimeni, cel puţin tu, stăpâne nu ne vei mai crăcăna picioarele uitând că atunci când ne-ai luat nu ai emis nici o pretenţie cu privire la calităţile noastre de contorsioniste. Am mai câştigat o autonomie de 30 zile pentru baterie, asta în măsura în care nu voi citi prea mult pe întuneric, folosind lampa din husă, pentru că, pentru cine nu ştia, Kindle-ul foloseşte bateria doar la răsfoit (adică la apăsarea butonului apasă-l, apasă-l, apasă-l, a pa să-l, APASĂ-L, apasăăăăăl, A PA SĂL) în timpul lecturii fiecărei pagini intrând în stand-by. Şi un argument împotriva celor care îmi voi spune că nu le mai miroase a carte: eu unul mă ţin de cuvânt, protejez pădurea.

Şi să vă mai spun cum mi-am luat acest e-penis. De pe site-ul Amazon. 200 Euro, cu husă cu lampă de carte (care nu funcţionează cu baterie, contrar aşteptărilor, ci se alimentează de la gadget), în comparaţie cu suma umflată pentru care poate fi achiziţionat în România sau Ungaria, aici adăugându-se şi impozitele şi vama. A ajuns prin UPS în cinci zile, incluzând aici şi sfârşitul de săptămână.

Ce ziceţi de noul meu e-penis meu? Vă luaţi şi voi? Ne batem în paloşe? Începem să ne spunem glume de vestiar?

Slot liber la vicii - aştept provincia

Există câteva update-uri şi mă grăbesc să vi le aduc la cunoştinţă. Ţigările. Da, mi-am revizuit discursul şi m-am lăsat de fumat. Am spus multă vreme că nu mă las de fumat pentru că îmi place. Ei bine, am ajuns în momentul în care nu-mi mai place, şi cum nu m-am autosodomizat niciodată, micile autoflagelări de genul "tăiatului unghiilor din greşeală puţin în carne" nu se pun la recensământul ăsta, am renunţat cu dragă inimă la acest lucru. Oricum, ce e interesant ori de câte ori moare câte un viciu este pariul tacit ce poate lua naştere şi curiozitatea: oare cât o să mă ţină, oare "this time is for good?" Ultima dată a durat un an şi jumătate. Acum sper să dureze măcar un an şi şapte luni. Lăsatul de fumat, despre el vorbeam. Aşadar s-a întâmplat acum vreo 3 săptămâni, într-o bună dimineaţă. Ideea e că habar nu ştiu ce o fi în capul meu că am încercat să renunţ nu la unul, ci la două vicii, simultan. Şi la ţigări şi la cafea. Nu am mai băut cafea până ieri când am dat din nou iama în respectivele cutii. Mi-a fost teamă că aroma cafelei mă va îndemna să aprind din nou o ţigară, şi iată că nu a fost aşa. Pur şi simplu nu mai fumez şi mi-e cu mult mai bine.

Dar acum să revin la ideea de bază: viciile. Cică ar rămâne constante. Chiar dacă nu ar fi aşa varianta asta îmi oferă o alternativă la lăsatul de fumat. Am liber la un viciu nou. Colecţia de maşinuţe matchbox şi majorettte datează de circa un an, deci, cu vechimea aferentă rămâne un viciu intangibil iar colecţia de machete vintage, din tablă intră la aceeaşi categorie, cât despre colecţia de muzică: audio plus concerte live video, mai veche de 20 de ani, nici să nu mai vorbim. Nu ştiu dacă v-am spus, dar mă voi repeta, am un singur tricou cu autograf original, cel al lui Cesinha pe minunatul tricou al Rapidului, înrămat, frumos, iar momentan nu există nici o şansă să îmi continui acest viciu din lipsă de spaţiu pentru panotare. De asemenea o groază de afişe cu semnături. Să le punem pe toate în aceeaşi categorie. Gadgeturile nu intră la categoria viciu. Ele sunt o necesitate. Gadgeturile sunt organul meu sexual modern. My I-penis (pronunţat AIPENIS): mobilul Sony Ericsson cu androId, ipodu sau ultima achiziţie: KIndle-ul meu cel de toate zilele. Despre Kindle probabil în postul următor, aveţi puţintică răbdare.

Acum am nevoie de sprijinul vostru, pentru că am un slot liber. Ce viciu nou să mai adopt? Aştept sfaturi.

Micul univers dintr-o gheretă veche

Mă gândeam astăzi cam care sunt lucrurile de care mi-a fost frică, în copilările. Una dintre aceste angoase era strâns legată de gherete. Nu atât dintr-o claustrofobie pe care nu mi-o recunosc, cât datorită anumitor detalii generatoare de panică.

De pildă una dintre aceste gherete pot spune că ar trebui dată drept model și poate chiar nominalizată la un mare premiu pentru estetismul decorațiunilor interioare. Este vorba despre ghereta casieriței de la teatrul Notarra. Din exterior aceasta arăta cumplit. Într-un hol decent, chiar dacă în culori închise se ivea dihania asta, borcănată și neagră, atât de borcănată încât până și ușa fusese concepută îndoită, pentru a economisi cât mai mult spațiu. Cel care concepuse această utilitate avea fără doar și poate o imaginație bogată. Interesant este că dacă aveai curajul și privilegiul, aș spune, să pătrunzi în interiorul dihaniei, aici scenariul se schimba radical. Deși îngrozitor de mică, atât cât să mai încapă, pe lângă un birou încastrat, tot oval, din rațiuni de spațiu și câteva rafturi, toate negre, să încapă un scaun și nimic mai mult, atmosfera de-aici fusese îmblânzită la maxim. Pe lângă lumina caldă, casierița avusese o idee de colecționar posedat: decorase absolut fiecare colț, de la birou la pereți cu mărțișoare minuscule, din sticlă. Trebuie să vi le amintiți. Elefănței, rățuște, delfini, piticuți, lebede, cățeluși, pisicuțe și altele, în toate nuanțele posibile. Odată intrat aici lumea devenea mult mai frumoasă. Sunt convins că plictiseala și singurătatea dispăruseră aici cu desăvârșire. Sunt la fel de convins că din când în când doamna respectivă se mai întreținea cu fiecare animăluț, în parte.

Astăzi gheretele și-au pierdut din personalitate, de parcă cineva ar fi dat un decret de austeritate. Nu mai au voie să pună pe pereți calendare cu vedete sexy, poze cu Belmondo, Alain Delon cu barbă sau Irina Loghin cu cei doi copii, fotografii tip carte poștală la modă în anii 70-80 sau cu fetele de la Adesgo decupate cu foarfeca de pe cutiile de ciorapi. Li s-a dat la schimb câte un calculator. Ce folos mai au acum toate aceste ”mici delicii vinovate” când un calculator le reduce la absurd. Un pic de solitaire, un pic de zuma și tot așa. Așadar computerul a ucis imaginația. Un univers virtual în locul unuia palpabil. Chicios sau nu, dar tangibil. Și îmi mai amintesc că doamna de la Notarra nu se enerva niciodată atunci când era deranjată de vreun client. Pentru că îi îndepărtai astfel singurătatea. În comparație cu mai noii casieri pe care dacă îi deranjezi sunt gata și să sară la bătaie. Pentru că îi întrerupi din solitaire. ...

Neologismele pot cauza dependenţă de nicotină

Acum câteva săptămâni, prinşi de entuziasmul "tinerilor" părinţi am iniţiat un proiect intitulat: "să îl învăţăm pe fiul nostru neologisme drept primele cuvinte". Prin urmare i-am repetat într-o ţăcăneală maximă cuvinte cu care am dori să se familiarizeze, precum: sinecdocă, surogat, paradigma, pseudopompă, substitut, crestomaţie, arhimandrit şi altele. Este clar pentru toată lumea că ţinem şi loc de ursitoare, setându-ne să ne transformăm fiul, încă anteminor (la-minor), într-un adevărat intelectual. Am primit însă corecţia în vis, ca să vedeţi că nimic nu e întâmplător în viaţa asta.

De curând m-am trezit speriat după un vis năucitor. Se făcea că mă jucam cu fiul meu şi la un moment dat îi spun: "eşti un bebe". Răspunsul nu întârzie din partea lui: "şi tu eşti un substitut". Paf. Aici cred că am clipit des. După care, se făcea că eram la birou, cu video-ul deschis la YM, făcând ceva în paralel şi mi se spune, din birou: "uită-te măi la el, cum fumează!". Şi într-adevăr, când mă uit în monitor fiul meu ce credeţi că făcea? Era la fel de mic, la vârsta de acum, mergea perfect în două picioare şi fuma, sigur pe el dinbtr-un chiştoc de ţigară. Evident, că primul meu gând oniric a fost că eu sau BebeBebe am lăsat ţigările la îndemâna sa. O clipă nu am conştientizat că poate copilul meu s-a apucat de fumat din cauza neologismelor pe care i le impun. Şi pe urmă m-am trezit. Şi aparent m-am liniştit. Este inutil să mai spun că deja se fac în preajma mea glume de genul: "du-te şi tu acasă că ţi se apucă copilul de fumat..."

Au şi visele ăstea rolul lor. De aici eu am priceput, ceea ce ştiam şi pe pielea mea şi pentru care mă laud încontinuu, că este absolut necesar să îi las copilului copilăria întreagă, dacă se poate la limitele absolute ale ludicului. Vorba ceea, mi-am trăit şi eu copilăria şi nu pot spune că am ajuns tocmai rău. E drept că m-am făcut filolog, dar se poate, cred, şi mai rău de atât...

Leapşa din cauza Akriturii

Asta e o leapşă de la Akritura, de pe blogul domniei sale Bomboana de sub colivă care mi s-a părut haioasă. Ia să vedem ce iese:

- după-amiaza de martie, cu un orizont aprins şi un refren de Beatles. Culmea e că sunt fan Rolling Stones şi nu Beatles, dar de fiecare dată când îmi revine sentimentul ăsta, un pitic ascuns începe să îngâne "across the universeeeeeeeee

...

Jai guru deva om
Nothing's gonna change my world
Nothing's gonna change my world
Nothing's gonna change my world
Nothing's gonna change my world "
- cea mai bună ciocolată din lume: cârnaţii "véres hurka"
- "Călăreţul fără cap", "Zece negri mititei". Nu l-am înţeles niciodată pe Verne Gyula, prin urmare l-am evitat cu obstinaţie.
- Morrissey forever.
- zăpada, indiferent în ce ordinem mai ales cea care cade începând cu lăsatul serii. Când eram mic, şi îmi consumasem orele de joacă în aer liber păzeam zăpada. Fără mişto. Mă uitam pe geam ca să mă asigur că nu s-a oprit şi că a doua zi mă voi bucura de o imensitate albă. Adormeam cu convingerea că dimineaţa totul va fi noroi, dar măcar asistasem la "fenomen".
- cafea clar şi o ţigară de foi (din păcate rar, în ultima vreme. Cred că va fi instaurată democraţia în Cuba...)
- Sofia Vicoveanca categoric, Grigore Leşe, ca folclorist (ca om pentru mine nu există) şi Nea Beni (îl iubesc pe omul ăsta mai ales pentru că construcţia sa umană, ca folclorist, e bine să fiu puţin afumat ca să vi-l laud).
- blugii
- jurnalul lui exarhu şi al simonei tache
- Faulkner - nu ştiu poker, dar învăţ mereu...
- cel mai mult si mai mult doamna şi domnu. bela şi oli. şi cumnaţii noştri. şi ana şi răzvan.

- cel mai puţin, Icră (piele fină). Cine ştie cunoaşte. Dar parol, uneori simt aşa că trebuie să îl văd, să îi ascult enormităţile şi să fac mişto de el. Oamenii ca el fac foarte bine sănătăţii mentale. Te asigură zi de zi că eşti încă bun, valabil şi că nu vei ajunge niciodată aşa.
- verdele clar şi oficial negrul
- visul unei nopţi de vară
- unghiile tăiate în carne
- dobro si craio (aici iar sunt de acord cu Akritura)
- iarna. în tot felul!!!
- noptile cu tom waits, cu lumină slabă, cu fum de ţigară şi cu bere
- Rescue Me
- Mihail Sebastian, L.D. Teodorovici
- bunicul din partea tatei şi bunica din partea mamei. Astăzi nu mai sunt, dar cred că s-ar bucura să afle că nu i-am uitat.
- câinii de talie cât se poate de mare. Boxer, ciobănesc belgian (Norah care există la ai mei). Mai nou visez la un Mastino napoletano sau la un dog german. Ştiu că sunt băloşi, dar nu-mi pasă...
- duş. Urăsc statul în cadă. Nu am niciodată timp suficient şi dacă aş fi avut vreodată până acum îndrăzneala să intru cu laptopul astăzi nu v-aş mai fi scris.
- Ardealul şi în mod special Vrancea (partea cu Odobeşti şi Soveja)
- când tună şi fulgeră şi se face întuneric la ora 3 după-amiază de zici că îi iese profeţia Babei Vanga.
- luiza zan şi jimmy jimmy. Oamenii ăştia doi au geniu şi nu ştiu.
- sosetele flausate cu degete. Am o pereche pe care o port numai la "ocazii".
- dulceata de nuci
- mirosul de gutui, da şi aici sunt de acord cu Akritura.

Being VasileSensual

Iată o leapşa de la Bendeac:

SUNT… un tip principial

AS VREA… să mi se răspundă mereu cu aceeaşi monedă

PASTREZ… tot ce înseamnă cărţi, filme şi muzică

MI-AS DORI… să devenim neimportanţi în comparaţie cu cei de lângă noi

NU IMI PLACE… frustrarea pe care o recunosc la anumiţi apropiaţi (nu prieteni)

MA TEM… de frustraţi (ai de spus ceva în viaţă spune-o cu curaj pe faţă de la tinereţe până la bătrâneţe)

AUD… în continuare vocea mea interioară

IMI PARE RAU… că nu am mai mult timp pe care să îl pot petrece cu cei dragi şi cu adevărat importanţi

IMI PLAC… femeile puternice

NU SUNT… intolerant

CANT… întotdeauna cântece penibile şi niciodată pe cele cu adevărat dragi (ultimul şlagăr de la gura mea se numeşte Coca - Cătălin Crişan)

NICIODATA… nu voi renunţa la umor

RAR… nu mi-am cerut scuze după ce am comis câte o porcărie

PLANG… doar la filmele din seria Rocky

NU SUNT MULTUMIT… de punerea în practică a democraţiei

NU IMI PLACE… mâncarea de castraveţi

SUNT CONFUZ… în prezenţa narcisiştilor

AM NEVOIE… de timp

AR TREBUI… să par mai indiferent

P.S.

De ce fumez când nu îmi place, de ce îmi pun zahăr într-o băutură care nu îmi place - cafea. Pentru că sunt dependent de gest şi de ideea de dulce...

Cabana TreiBrazi, o adevărată legendă urbană dincolo de graniţele ţării

Mişto studenţie am avut, la Budapesta, din care pot spune că nu a lipsit nimic. Fac parte din generaţia în care lipsa banilor nu constituia o problemă, dacă erai dispus să munceşti aceştia nu te ocoleau prea mult. Prin urmare, repet: nu am dus lipsă de nimic. Îmi amintesc însă cu multă nostalgie această perioadă în primul rând datorită momentelor amuzante, care au întotdeauna rolul să solidifice anumite amintiri. Una dintre acestea este legată de tentativele mele involuntare de a preda limba română. La căminul facultăţii ELTE o dată pe an, vreme de o săptămână în cap se organizau zilele căminului, cu băutură, mâncare, muzică (în principal rock şi blues) din belşug şi cu gagici, dornice de momente de neuitat. Circula pe atunci un soi de urban legend, conform căreia, dacă erai prins la facultate în oricare dintre acele zile, seara, întors acasă îţi revenea sarcina nescrisă de a spăla uşa de reziduurile organice cu care erai gratulat. Am respectat cu sfinţenie această lege nescrisă şi prin urmare nu am fost supus niciodată acestor cazne.

Se făcea că în ultima seară a acestor "orgii", de fapt în zorii următoarei zile trebuia să plec acasă într-o scurtă vacanţă. Prin urmare, ca niciodată pe la ora 22.00 m-am retras pentru a mă odihni până la ora 4 când urma să plec spre gara. Înainte de această însă, colegii de cameră, doi la număr şi năstruşnici peste poate m-au rugat să îi învăţ ceva în româneşte. Nu foarte lucid, de fapt destul de aburit le-am zis la plesneală: "la Cabana TreiBrazi eu mă cac, tu te razi". Şi am uitat momentul, convins fiind că eleganţa acestora de a îmi arăta respectul lor nu va putea face faţă paharelor nemăsurate de tărie şi bere pe care le aveau de supus. În toiul minunatului somn, sunt trezit de Peti, cel mai silitor dintre colegii de cameră, care plana deasupra patului meu ca un spectru, sprijinit cu o mână de perete şi intonându-mi ceva nemaiauzit. Suna curat româneşte în felul următor: "la Cabana TreiBrazi eu mă cac, tu razii". Nu mi-a mai priit să dorm, am continuat cheful prin holurile căminului şi am plecat la gară, nu înainte de a le corecta gramatica colegilor mei, chiar dacă noul mesaj era, deşi eliptic, corect gramatical. Enunţa o realitate dură, aceea de a îndura chinuri grele în instanţa unui WC unic.

La întoarcere, sunt interpelat de o altă colegă din România, fata nu era de nasul nostru şi nu consuma cămin, care, ca fapt divers, îmi aduce la cunoştinţă o experienţă stranie, cu trei tineri unguri cu chef într-un refugiu de autobuz, mult după miezul nopţii, care cântau un ciudat cântecel turistic despre Cabana TreiBrazi. Am uitat să vă spun că acolo unde erau colegii mei erau şi pişcoturi de pavaj, căci, deh, aveau băieţii un fetiş. La beţie adunau pişcoturi de pavaj pe care ulterior le adăposteau în camera noastră. Aşadar, trei tineri afumaţi, cu pietroaie după ei, de parcă îndeplineau un neştiut supliciu cântând în gura mare: "La Cabana TreiBrazi eu mă cac, tu razii." Am râs trist. Pe de o parte îmi făcusem datoria faţă de patrie, popularizând limba română, chiar s-ar putea spune nu aşa cum se întâmplă de obicei, cu trivialităţi... Din nefericire mai reuşisem ceva nedorit: inhibasem elanul turiştilor maghiari către România. Dezlănţuisem o nouă legendă urbană legată de dotările sanitare insuficiente ale Cabanei TreiBrazi, conform căreia cabana cu pricina ar fi fost dotată cu un singur WC, încât combustia generată de necesităţile simultane poate duce uşor la multiple razii sincrone, ceea ce transformă respectivul edificiu într-o adevărată garnizoană pichetată cu asiduitate. Ce ţi-e şi cu oralitatea asta...