Hristos a înviat!

Dragelor, dragilor, vă doresc să aveți un Paște minunat, alături de cei dragi, un Paște care să vestească într-un fel sau altul o vârstă a înțelegerii, altruismului și omeniei. Evident, dacă asta vă dorțiți și dacă cu aceste sentimente așteptați la rândul vostru Învierea. Dacă însă Paștele reprezintă doar o scurtă vacanță, vă doresc să aveți o vacanță reușită, un preambul la vacanța de vară, mult mai lungă... După cum observați am urări pentru toți, o dovadă în plus că vă doresc ce vă doriți.


HRISTOS A ÎNVIAT!

Ziua Mondială a Teatrului - şi ce dacă?

Astăzi este Ziua Mondială a Teatrului. Sunt curios, câţi veţi afla acest lucru din alte medii de informare, până la finele zilei. Ard de curiozitate. Minunea asta oricum s-ar putea întâmpla dacă astăzi s-ar petrece ceva senzaţional în oraş, nu ştiu, un eveniment neaşteptat. Să iasă public, în Piaţa Universităţii Iurie Darie alături de Anca Pandrea, fireşte, şi să anunţe că restituie premiul Gopo primit ieri, pentru că acesta constituie o ispită periculoasă pentru fizicul tovarăşei sale de viaţă. Capul omuleţului lui Gopo e lin şi lipsit de asperităţi, încă ca dimensiuni, raportat la întregul corp s-ar putea spune că îi face concurenţă tigvei lui Costi Ioniţă. Să iasă public Iurie Darie, la costumul lui Adam. Şi de undeva, din public, pompierul Teatrului Naţional să intre în cadru sudălmind cu textul: "Să ne facă domne una ca asta, astăzi, domne, de ziua teatrului". Întâmplarea asta, coincidenţa asta fericită ar putea duce la popularizarea acestei Zile Mondiale. Târziu, spre noapte, decalându-se toate programele TV, ziariştii români ar intra în fibrilaţie încercând talk-show-uri şi interviuri ad-hoc cu artiştii din proximitate... Dar asta este doar o fantezie. În realitate, în România ziua asta presimt că va trece neobservată. Poate Caramitru, purtătorul naţional de cuvânt să zică pe undeva două vorbe. Sau Costin Mărculescu, ambasadorul Broaştelor şi al Cocalarilor... Sau Mitoşeru, ambasadorul piţipoancelor. fie că veţi crede, fie că nu, aceştia din urmă sunt ambii, actori. Şi mai e şi Duban, care ne zice o glumă despre teatru...

Revenind la lucruri serioare, mesajul internaţional a fost transmis astăzi, în lumea întreagă de un mare actor şi de teatru, John Malkovich. Iată-l mai jos:

„Voi adresa câteva gânduri succinte tuturor colegilor şi prietenilor mei din teatre. Vă doresc ca munca voastră să fie convingătoare şi originală. Vă doresc ca ea să fie profundă, să emoţioneze, să îndemne la reflecţie, să fie unică. Fie ca ea să ne ajute să medităm la ceea ce înseamnă să fii om şi ca această meditaţie să fie binecuvântată cu suflet, sinceritate, inocenţă şi graţie. Vă doresc să învingeţi adversităţile, cenzura, sărăcia şi nihilismul, ceea ce mulţi dintre voi cu siguranţă vor fi obligaţi să facă. Vă doresc să fiţi binecuvântaţi cu talentul şi rigoarea necesare pentru a ne învăţa bătaia inimii umane în toată complexitatea ei (...). Fie ca cei mai buni dintre voi – căci doar aceia, numai rareori şi pentru scurt timp vor reuşi – să fie în stare să ilustreze elementara întrebare: „cum este viaţa?”. Succes!”

În final doar un mesaj. Ieşiţi dragilor la teatru! Seară de seară, comedianţi plătiţi derizoriu încearcă să vă facă să uitaţi că viaţa este urâtă, nedreaptă sau scurtă. Numai pentru voi şi numai datorită vouă ei încearcă să uite că viaţa este urâtă, nedreaptă sau scurtă. Avem nevoie de actori cum şi ei au nevoie de noi, ei, cei care seară de seară joacă numai pentru voi, cei din sală. Ei, care pentru voi, refuză să se vândă la talk-showuri. Care au trac când urcă pe scenă. O Românie cu săli de teatru pline, cu nevoia de a construi noi şi noi săli de spectacole este o Românie care nu mai dă doi bani pe "vip"-urile de pe micul ecran. O Românie care renunţă la scaunul moale de acasă pentru scaunul din sala de teatru este o Românie care, la adăpostul culturii este ferită de senzaţionalul grotesc şi facil.

La mulţi ani, teatru românesc!

Norman Manea între a fi propus la Nobel şi a fi considerat demn de acest premiu

"Presa suedeza il propune pe scriitorul Norman Manea pentru Premiul Nobel". Sub acest titlu aflăm de la Antena 1 că presa suedeză poate face ceea ce presa noastră, mioritică, de ţâţe, mucegaiuri şi noroi nu, altfel spus: să propună scriitori români pentru premiul Nobel, acum că Herta Muller a spart gheaţa. Exact sub această formă ştirea este ulterior preluată de Jurnalul Naţional, câtă vreme site-uri precum Suplimentul de Cultură, Reţeaua Literară sau Polirom se mulţumesc să anunţe doar că "Presa suedeză îl declară pe scriitorul Norman Manea demn de Premiul Nobel".

Este ca şi cum m-aţi acuza că l-aş fi propus pe Lucian Mândruţă într-o telenovelă (după momentul televizat cu "am fost un mare dobitoc"), când nu am făcut decât să îl consider "demn de o telenovelă". Sau pe Costin Mărculescu... Este demn de un film de groază cu broaştele care se răzbună pe populaţie, în care el moare primul. Nu l-am propus însă într-un astfel de film pentru, pentru că mai presus de toate mi-e mie însumi teamă de răzbunarea broaştelor. Dincolo de o cinematografie absolut surprinzătoare şi de o climă după care uneori tânjesc, suedezii nu pot face minuni, iar jurnaliştii lor, mulţi dintre ei mai buni decât ai noştri, ceea nici măcar nu e greu, fiind suficient să ai doar puţin bun simţ, chiar nu pot influenţa juraţii de la Nobel. E bine de ştiut, ca să nu ne trezim că mâine-poimâine vreun lider de sindicat jurnalistic de chiloţi vine cu ideea să o propună pe Pamela de România ambasadoare a culturii româneşti în ţările îngrozitor de calde.

Norman Manea este de mai bine de două decenii demn de premiul Nobel pentru literatură şi nu ar fi exclus anul acesta să fie chiar anul său. Dacă doriţi să ştiţi mai multe, daţi constant search pe Google (zilnic de două ori) după numele autorului român şi Nobel. Nu de alta dar la posturile noastre nu veţi afla nimic de actualitate despre acest cunoscut scriitor, căruia Pamela de România, Oana Zăvoranu sau Sexy Brăileanca îi sunt străine...

Iulian Canaf - adevărata Voce a României (după părerea mea)...

Asta e la cald, de fapt la fierbinte. Tocmai ce s-a terminat semifinala de la Vocea României, singurul concurs de acest gen pe care mi-am făcut timp să îl văd. După cum observați la acest post am și pus una dintre puținele fotografii ”personalizate” din întregul meu blog. Motivul este unul singur: Iulian Canaf, vocea merită asociat cu Iulian Canaf omul. Faptul că Iulian Canaf a fost eliminat îmi confirmă previziunile logice care încă o dată au supus sentimentul. Atât Canaf cât și concurentul său direct meritau să își dispute finala. Favoritul meu însă nu avea cum să câștige din următoarele motive:

- în România industrie muzicală nu există,

- Vocea României este un concurs popular și nu unul ”de specialitate” și chiar nu îmi pasă acum dacă jignesc pe cineva.

Dacă am fi avut o industrie muzicală puternică, măcar după modelul german, dacă nu după cel american, astăzi Canaf ar fi fost votat de spectatori. Pentru că se presupune că am fi avut o puternică nișă a iubitorilor de jazz, blues, spirituals și tot fusionul care le înglobează pe acestea, care, evident și-ar fi susținut favoritul.

Argumente de genul ”Canaf e un acrobat” sau ”un măscărici muzical” au un sâmbure de adevăr, dar mistifică realitatea. Canaf este într-adevăr un acrobat al feelingului muzical și un măscărici al curții, care deține întotdeauna adevărul muzical, rostit, e drept, în cheie neobișnuită. Diferența dintre mine și cei care l-au susținut pe Dragoș Chircu este că între noi, eu m-aș duce la un concert Canaf din dorința de a-l asculta 2 ore iar ei doar pentru că îi amuză sau pentru că va cânta cele câteva hituri care i-au sensibilizat. Ei ar ieși din sală după ce și-au satisfăcut curiozitatea, eu aș sta până la capăt și tot nu m-aș declara sătul de invenitivitatea acestuia. În schimb nu se vor duce la concertele Dragoş Chircu, pentru că, până la urmă şlagărele sale pot fi chiar downloadate şi ascultate şi în casă, în timp ce fac mâncare sau secs. Eu ascult în continuare Screamin' Jay Hawkins, album după album, suporterii lui Chircu numai ”I Put a Spell On You” și asta mai ales pentru că este una dintre puținele sale piese devenită hit grație unei alte interpretări. Am făcut această comparație din dorința de a transmite un mesaj: pentru mine Iulian Canaf este ”Screamin' Jay de România” și adevărata Voce a României. Nu vorbesc acum despre voce sau disciplină vocală, ci despre nou și originalitate. Cred că Vocea României trebuie să fie un artist care aduce noul și nu unul care conservă clasicul, și care, dacă nu primește piese speciale se pierde în peisaj. Iulian Canaf este ușor recongnoscibil indiferent ce ar cânta, Dragoș Chircu este virtuos vocal, dar fără nimic care să îl scoată în evidență. Este doar un artist corect. Așadar cred că România merită o voce de novator și nu de conservator.

Acum închei. Poate că nu o să mai auzim multă vreme nimic de Canaf. Poate că acest concurs va fi câștigat de Dragoș Chircu. Poate că nu vom mai auzi niciodată de Dragoș Chircu solistul, nici măcar în România. Peste hotare îți trebuie mai mult decât o simplă voce corectă. Iar acest mai mult îi lipsește lui Dragoș Chircu. Ce văd special la Dragoș Chircu într-un concert live, dincolo de un artist care stă încremenit la microfon? Ce văd special la Canaf într-un live? O risipă de energie și cântece pe care la fiecare concert ni le va cânta altfel. Înclin însă să cred că de-abia acum Canaf este gata să spargă piața muzicală. Nu în România, însă. Sunt gata să pun pariu cu voi, pe ce vreți voi! Aștept mizele. Singura condiție e să fie mari, altfel nu mă interesează. Argumentul meu se numește Pavel Stratan! Cine cunoaște povestea mă va înțelege de ce mi s-a urcat la cap că le-aș cam avea cu previziunile de marketing muzical! ...

Action is my middle name I can't waste time anymore...

Morrissey a scos hit nou, contrar celor mai sceptici, foarte bun şi deosebit de transparent, comparativ cu mesajele din piesele anterioare. Iată că după "Years of Refusal", pe care părea să revină la sentimente mai bune, în sfârşit Moz avea iubit(ă) şi nu îşi mai refuză sexualitatea, vine noul şlagăr "Action Is My Middle Name", în care pare să ia cu asalt viaţa, somat de "undertaker", care nu scapă pe nimeni. Evident că dincolo de declaraţia hedonistă în sine, şi cântecul ăsta transpiră de disperare şi de inutil, însă lucrurile devin mult mai clare, remunerându-i astfel pe toţi fanii săi care au aşteptat ceva palpabil. Nu e o piesă trăsnet, dar în contextul muzical actual este fără doar şi poate un şlagăr. Plus că, ar fi fost absurd ca în mijlocul popului golit de semnificaţii care se poartă, Morrissey să îşi continue declaraţiile patetice învelite în echivoc.

Aşa că, de la The Blogger Formerly Known as Vasile Sensual: Enjoy!

Meciurile lui Lucian Bute = succes facil = insucces

Avea mare succes la femei, la toate femeile, un succes cum nu mai avusese nici un bărbat din lume până la el. Nu era una care să îl fi refuzat vreodată. Din nefericire cu atât rămânea, pentru că un astfel de triumf nu poate fi sub nici o formă omologat, din motive, mare parte dintre ele pragmatice. De exemplu corvoada unui recensământ, care, după cum se știe reprezintă un șir nesfârșit de peripeții. Și pe urmă, una e să recenzezi la comun și alta să te adresezi numai femeilor, multe dintre ele cu soțul lângă ele. Așadar avea să țină șarmul său personal doar pentru el, și pentru femeile care i se dăruiseră fără vreun regret. Pentru toate prostituatele mai noi sau mai vechi care lucraseră în bordelurile pe care le frecventa dintotdeauna.

Păstrând proporția, cam așa văd eu personal lucrurile în ceea ce privește meciul de aseară al lui Bute cu Glen Johnson. Nu am susținut nici o clipă că valoarea lui Bute este zero, am început însă să mă îndoiesc de calitățile de ”campion” ale acestuia după meciul de aseară, și spre surprinderea mea nu sunt singurul care gândește așa. Presa de peste ocean vorbește concertat despre parteneri slabi, aleși tocmai pentru ca Bute să își păstreze centurile. Nici nu ar putea vorbi altfel după un meci în care Johnson nu a dat nici o clipă senzația că ar avea intenția să îi remodeleze chipul armonios al lui Lucian. Nu a existat nici un moment în care Johnson să încerce în ultimele runde să salveze punctele pierdute pe parcurs, parcă tot ce și-ar fi dorit fiind să piardă meciul, însă în picioare. Au apărut speculații cum că Lucian ar fi jucat accidentat. Până la urmă eroul tot erou. Nu m-am lăsat convins, tot ce am văzut aseară rămânând o confruntare de tip spare-partner.

Este posibil să fiu bănuit de rele intenții. Tot românul care se identifică prin Lucian se va simți, pe bună dreptate jignit. Avem și noi o valoare și eu, alături de alții mă trezesc să arunc cu noroi, să pierdem și șansa asta de a fi cunoscuți în lume. Una peste alta, pentru liniștea mea personală voi spune doar atât: nu sunt fanul lui Doroftei și cred că Bute este mai bun decât Leonard. Până acum însă, cu un marketing mult mai responsabil decât a avut Moșul, Bute și-a consemnat mai mult celebritatea, pentru că i s-au ales parteneri pe măsură. De la un anumit moment însă acest marketing se va întoarce împotriva sa. A venit momentul confruntării cu Froach, singurul meci care l-ar putea legitima pe Lucian.

Pe cine va alege o femeie frumoasă venită în bordel și care nu ar urma să fie plătită pentru serviciile prestate? Acesta este momentul adevărului. Când banii nu mai au nicio autoritate.

Apocalipsa după suprarealism - urmează femeia cu helancă şi bărbatul de sub cal

Zsolt Bodoni este unul dintre pictorii importanţi ai momentului, stilul său combinând tuşele groase, dramatice de la Munkácsy cu ideatica "omului nou" din perioada comunista, mai corect spus cu detaliul în trecut comun, astăzi însă spumos (exemple ar fi statui comuniste, portretul lui Tito sau limuzina acestuia).

Mă gândeam acum că Bodoni este totuşi unul dintre cazurile fericite care mai reuşesc în ziua de astăzi să aducă ceva original în arta plastică, dat fiind că nu a mai rămas nimic inedit de prezentat lumii. Părerea mea. Artificii noi, da, asta încă se mai poate, dar global noul nu mai există. Suprarealismul le-a rezolvat pe toate, punând capăt discuţiei, încât tot ce se mai încearcă nou în prezent ar trebui să se înscrie la categoria "apocalipsa după suprarealism". De fapt o reinterpretare a suprarealismului cu instrumente şi tehnici care parcurg întreaga copilărie, adolescenţă şi maturitate a artei plastice. Am convingerea că după epuizarea şi a acestui curent, impropriu spus, însă uşor de clasat, ne vom întoarce cuminţei în Altamira şi vom purcede la a picta umbre de păsări pe pereţii peşterilor.

Sau vom reintepreta teme importante, negându-le. De exemplu, în locul nudului vom picta femei cu helancam iar statuile sau tablourile ecvestre vor fi înlocuite cu imagini ale unor bărbaţi sub cai. Atenţie, am spus bărbaţi sub cai şi nu femei!!! Sub umbrela unei teme noi, orice pensulă se reinventează. O temă învechită te îndeamnă să îl acuzi pe autor de plagiat sau de lipsă de imaginaţie. Tema a salvat şi va salva întotdeauna. E ca în literatură, cu povestea. Ador şi încurajez povestea şi îmi repugnă metaforizarea excesivă şi oniricul fără măsură şi schematic. De la unguri de exemplu, pe plan literar actual, îl accept şi stimez pe Dragomán şi mă sperie Bartis sau Esterházi. De la români Bogdan Suceavă sau Dan Lungu mi se par cu mult mai povestitori decât Cărtărescu. Estetic vorbind, indiscutabil toţi aceştia au ceva de spus, din păcate acolo unde naraţiune nu există sau este întreruptă consider că nu are ce să mă mai atragă. Stilul este subordonat poveştii. Aşadar, femei cu helancă! Let's do it, boys, for the sake of beauty! Beholder sau nu, o foaie albă, indiferent de talentul autorului va fi redată vizual tot ca o foaie albă.

Cei interesaţi pot vizita expoziţia colectivă Omul, Mitul şi Maşina, la Galeria Erika Deak din Budapesta, perioada 20 octombrie – 26 noiembrie 2011, unde alături de maghiarul Bodoni vor mai expune trei artişti internaţionali: Robert Fry (UK), Cantemir Hausi (RO) şi Vitaly Pushnitsky (RU).

Sad, but true... epitaf pentru rock

În imagine nimeni alţii decât băieţii de la OVERKILL. Răi, violenţi periculoşi. Nu pot să am pretenţia ca publicul mare să ştie cine sunt ăştia. De fapt aş putea, dar asta ar însemna că lupt împotriva nişării, ori, de mai multe ori m-am declarat un susţinător al ei. Cred mai departe că un diletant major este mai periculos decât 10 specialişti pe zone mici. E bine şi pentru piaţa muncii. Acum sunt în cumpănă şi am să vă spun şi de ce. Citesc o carte haioasă. Nu am să divulg nici titlul, şi nici numele autorului, pentru că dincolo de ce vreau să vă spun omul acesta mi-e foarte drag şi încă refuz să îl consider un diletant major. Este un scriitor, ziarist sportiv, om de cultură, un tip nemaipomenit. Într-una din cărţile acestuia, pe care acum o citesc, la un moment dat omul vorbeşte despre trupele zgomotoase pe care ai ocazia să le auzi, fără voia ta prin pereţii subţiri ai blocurilor. Şi enumeră: Judas, Iron, AC, Sepultura şi Urge Overkill. Aici atenţie mare! Am zis Urge Overkill şi nu Overkill. Trupă zgomotoasă. Urge Overkill, pentru cei care nu ştiu este doar autoarea unui "one hit wonder", de fapt, un cover după un cântec vechi, care nici măcar nu le aparţine, el fiind o compoziţie de tinereţe a lui Neil Diamond, deloc apreciată la momentul respectiv. A trebuit să scoată Tarantino Pulp Fiction care "Girl, you'll be a woman soon" să devină mare şlagăr. Până atunci, mucles deplin. Lângă Urge Overkill mai era enumerată şi trupa Concrete Blonde, un soi de Pretenders mai nou şi poate şi chiar mai bun, din nefericire Chrissie Hynde s-a lansat mai înainte lui Johnette Napolitano... Despre Concrete Blonde însă nu mă pronunţ aici, pentru că de data asta chiar avem de-a face cu un grup pop, deloc zgomotos. Dacă la Urge mai apar ceva başi şi chitări, la Concrete Blonde totul e lasciv baladesc şi foarte puţin rebel.

De ce scriu despre asta? Nu pentru a-i face rău scriitorului cu pricina, pentru că dincolo de scăparea asta cartea lui chiar este reuşită. E clar că nu poţi să le ştii pe toate. Mai e clar, de asemenea că omul nu e rocker. Nu îl poţi acuza pentru asta. Şi mai e clar încă ceva. Că rockul moare. Că rockul adevărat a murit de mult şi că acum cedează şi ultimele bastioane, din lipsă de valoare. Nu mai avem argumente, sau disponibilitate să reînviem rock-ul. Nu mai credem, nu mai milităm. Zilele trecute auzeam la TVR1 o reclamă la o emisiune îndoielnică, al cărei amfitrion era denumit Dan "Rock" Bittman. Rock? Holograf? Mă rog, e de înţeles. Dacă strângi multe firmituri poţi în cele din urmă să încropeşti o turtiţă. La fel şi cu mucii...

I Am Ozzy - sau "Prinţul Întunericului" din motive de economie

Ar trebui să mă feresc de omul sincer? Întreb şi eu ca prostul în sat, după ce nu mi-a mai venit să las din mână I Am Ozzy, autobiografia lui Ozzy Osbourne. Problema e ca de la prima la ultima pagină, de mult n-am mai râs la o astfel de autobiografie, şi dacă la sfârşit aş fi găsit un formular "Ozzy preşedinte" fără să mă gândesc prea mult l-aş fi semnat şi l-aş fi şi expediat. Trecând peste acest moment am început să decantez informaţiile primite şi iată, acum sunt pus în ipostaza de a anatemiza personajul în cauză. De fapt ceea ce mă sperie cel mai tare este că nu ştiu unde să îl încadrez pe autorul cărţii: mitoman-sociopat, deci bun agent de marketing sau sincer şi bipolar, deci pericol public. Aproape că nu poţi crede că poate exista un astfel de om care să îşi fi trăit viaţa cu atâta hedonism şi voluptate, un "agent" al celor mai trăsnite acţiuni pe lângă care trecem în fiecare zi. Noi, ceilalţi, un dram mai normali ca Ozzy, zâmbim numai la gândul că am fi putut să ne tatuăm într-o noapte de beţie în podul palmei drepte "mulţumesc", Ozzy însă descrie didactic beneficiile acestui gest: în timp ce Sharon a trebuit să mulţumească fanilor lui i-a fost suficient să ridice palma dreapta. Sau, în drum prin San Antonio ne întrebăm retoric ce am face dacă ne-ar veni dintr-o dată să urinăm şi singurul zid disponibil ar fi The Alamo. Ozzy face ceea ce multora dintre noi ne e şi frică să ne imaginăm. Scoate prepuţul şi face pipi pe simbolul local. Apoi, întrebat de un cetăţean ultragiat cum s-ar simţi englezul din el dacă i s-ar răspunde cu aceeaşi monedă pe Buckingham Palace, Ozzy răspunde că nu crede că ar suferi prea tare pentru că nu locuieşte acolo... Toată derularea evenimentelor seamănă cu o comedie clasică gen Dumb, Dumber şi Most Dumber în care Ozzy ar trebui să joace rolul lui Most Dumber, fireşte. Când nu e beat sau drogat, "prinţul întunericului" cade fără voia lui în capcanele destinului iar comicul rezultat de aici ţine loc de "new mitology", sau de "legendă urbană new-age". Îţi vine să îţi doreşti să stai în preajma lui Ozzy, acum că ai aflat că de fapt a muşcat capul liliacului dintr-o mare greşeală, convins fiind că animalul ar fi din plastic. Şi totuşi... Adevărul e că şi Moroşanu a rupt capul iepuraşului de pluş, ceea ce îl absolvă pe "moartea din Carpaţi" este că animăluţul arăta oricum neterminat, prin urmare publicul îl privea relaxat. Probabil că altfel ar fi stat treaba cu Moroşanu, dacă acestuia i s-ar fi dat un iepuraş reconstruit anatomic de cei de la Animal Planet, dar asta e, nu toată lumea are "norocul" lui Ozzy...

Ajungi să îl iubeşti pe Ozzy şi aici e problema. Îl divinizezi pe OZZY pentru că în ciuda dandanalelor sale de individ instabil emoţional nu a ucis până acum nici o fiinţă umană. Liliacul şi porumbeii pot fi la o adică trecuţi cu vederea. Tentativa de a strangula pe Sharon a eşuat, în urma incendiilor provocate de alcoolul în exces şi jointuri aprinse nu a ars nimeni. Şi totuşi îmi spun că nu e bine. Că distanţa dintre "dezastrele" lui Ozzy şi crimele în serie a fost până la urmă dictată doar de noroc. Un om ca el nu ar trebui să rămână în libertate. Nu discut de mobilele care au generat aceste gesturi. Fără îndoială fondul lui Ozzy este bun, dar mila nu cred că e chiar un sentiment, ci mai degrabă un defect. Nu ştiu dacă e bine să îmi fie milă de cel care dă să-mi taie gâtul cu sabia ninja, nu îi iese fiindcă între timp se interpusese pe traiectori un porumbel alb, după care mă ia în braţe şi începe să plângă, blestemându-şi zilele pentru accesul anterior de mânie. Cam asta are la bază cartea lui Ozzy, sloganul de final din Filantropica: "vă e milă, v-am luat banii".

Şi mai cred că nu poţi fi atât de sincer, dacă nu eşti Ozzy. Nu cred că aş putea să vă povestesc cu maxim de sinceritate cum e sexul cu extraterestre minore (ups!!!) câtă vreme sunt arestat după prima tentativă. Să fii Ozzy presupune să ai deja tradiţie în greşeli, ba mai mult, tradiţie în repararea din mers a acestora. Şi deja la nivelul ăsta cred că îţi poţi permite să fii neaşteptat de sincer cu fanii tăi.

Spune-mi cum te iscăleşti ca să-ţi spun din ce breaslă eşti...

V-am mai spus că unul dintre ultimele mele hobbyuri este să colecționez autografe. Nu a fost așa dintotdeauna, la început important era să mă asigur că am câte o astfel de amintire de la puținii pe care îi consider importanți. Mă voi lăuda cu primele două din această colecție, în ordinea semnării: Onedin (e mai simplu așa) și Leonard Cohen (e vorba de o scrisoare pe care o am cu semnătura unuia dintre preferații mei). Pe urmă am început să iau de la orice individ pe care îl consideram dintr-un punct subiectiv de vedere important. Așa am ajuns la o colecție foarte dragă mie. Oamenii ăștia se împart în două categorii: cei care cu adevărat au ceva să îmi transmită și cei care poate că au (nu neg) dar nu o fac sau pur și simplu îmi semnează o pagină doar pentru că nu mă pot refuza. Nu am să nominalizez persoanele care transformă autograful într-o corvoadă de funcționar public. Îi voi spune însă numele unuia pentru care am constatat că până și la nivelul ”dedicației” am aceeași stimă pe care o aveam și ca simplu literat. Mircea Cărtărescu.

Mircea Cărtărescu este la fel de credibil și când semnează o pagină, ca și atunci când scrie o frază. El are ceva de spus. Aproape că îți vine să colectezi toate autografele de la Cărtărescu, pe care la un moment dat să le strângi într-un volum. Nu e vorba acum neapărat de memorialistică, poate fi la fel de bine vorba despre un volum de psihologie sau de sociologie. Imaginea pe care ar fi meritat să o vedeți este următoarea: coadă la Mircea Cărtărescu, la semnat ”Enciclopedia zmeilor”, apărută la Editura Bookart din Miercurea Ciuc, în traducerea maghiară a lui Geza Szocs. Și coada se micșora greu. Pentru că Mircea Cărtărescu semna o pagină în circa 10 minute. Mai ceva ca la spovedanie. Întâi îi spui numele, pe urmă schimbați câteva vorbe și în cele din urmă scriitorul Mircea Cărtărescu elaborează câteva rânduri.

Acum simt nevoia să mă justific, de unde pretențiile ăstea din partea mea cu privire la reacția pe care o aștept din partea ”semnatarilor”. E vorba cred de puțină consecvență pe care o pretind de la aceștia. De la un pantofar m-aș mulțumi cu un pantof hand-made și o simplă scrijelire pe branțul interior, eventual de piele. De la un inginer constructor cred ca e suficientă o semnătură, eventual pe fundaţie, de la un medic o mâzgăleală pe un certificat de vindecare, dar de la un scriitor am pretenția să mi se scrie o mică poveste. Pentru că el este scriitor. Cum şi de la Sexy Brăileanca mă aştept de la următorul mesaj, scris urât, dezordonat, pe o fotografie de proastă calitate cu "vedeta": pentru tine 100 euro pă toată viaţa! Dar de la un scriitor vreau stil, ca să se anuleze orice ulterioară expertiză. Să îl disting eu pe Cărtărescu de Dan Lungu şi de LDT!

Integrarea omului prin a sa natură în sculptură şi pictură

Dilema de astăzi şi-a cristalizat forma raţională mai ales în ultimele 9 luni, de când, cu o constanţă de posedaţi vizităm mereu şi mereu acelaşi magazin. O să îl numesc, şi departe de mine intenţiile publicitare. Deci, repet: îl numesc dar nu îi fac reclamă! Îl numesc pentru că aşa mi-e mie mai simplu să argumentez cele mai de jos. Dar nu îi fac reclamă pentru că nu e ieftin deloc. Dar le găseşti pe toate la un loc, unde mai pui şi că, deşi scumpă, marfa lor e de cea mai bună calitate. Vorba unei cunoştinţe: îs scumpe da-s calitative. Magazinul se cheamă Brendon şi de mai bine de o jumătate de an suntem clienţi fideli, mai ales datorită lobby-ului încă inconştient făcut de juniorul Sensual. Lunar am spânzurat în acest magazin pentru femei gravide (sau doar balonate), pentru viitoarele mămici, pentru mămici, pentru odraslele lor mai mici sau mai mari şi nu în ultimul rând pentru toţi cei care au dat în mintea copiilor mai multe sute de Euro. Căruţ Concord, scăunel Perego, pat DE LEMN, AJUSTABIL, portbebe, de haine nu mai vorbesc, mâncare de la Hipp, pamperşi şi altele. De când am început acest demers magazinul acesta s-a transformat. Dintr-o banală hală, decentă, nu zic, dar o hală, a devenit un salon de lux. Mi-e clar că acest lucru s-a întâmplat şi pe banii mei. I-am ajutat să se modernizeze. Ca o sponsorizare.

Am ajuns cu gândul la o declaraţie de prin anii 90 pe care am auzit-o la Radio România Actualităţi, seara târziu. Era un interviu desuet cu Gabriel Dorobanţu, şeful de la Gara Mică şi la un moment dat acesta spunea: "mi-am cumpărat nişte costume frumoase de scenă, pentru încântarea celor care vin la concertele mele." Ca o sponsorizare. Eu îi cumpăr albumele, el, spre încântarea mea se îmbracă frumos... La fel şi la curve. Eu le sponsorizez, generos, ele se îmbracă şi se tunează din ce în ce mai frumos. Din ce în ce mai frumos până ce, de atâta frumos fac implozie...

Mă gândesc că peste tot ar trebui să fie afişate anunţuri de genul: noi prosperăm cu banii tăi. Nu. Pe lângă faptul că e un truism, lozinca asta pare un fluturaş anti capitalist. Mai bine: azi la noi un leu de dai mâine-ai să te simţi ca-n Rai. Da! Asta e! Nu mi-e greu să îmi imaginez că într-o bună zi mă voi duce la Metro şi pe lângă rafturile mecanice cu pneuri şi utilitare şi sticle de apă vor trona regal un Van Gogh, Rembrandt, Rubens, Moore, Brâncuşi, Picasso sau Bălaşa. În original. O încântare pentru ochii noştri. A sight for sore eyes.

Mă gândesc că şi eu, după ce voi pune taxă pentru accesul pe acest blog voi putea într-o bună zi să ataşez disclaimere de genul: cu banii tăi tocmai mi-am achiziţionat un nou colac de WC. Sau poate că nu. Poate că până la urmă păstrez chestia asta pentru mine şi las mai departe accesul gratuit...

My new e-penis by Amazon Kindle: light, hard and irradiant...

V-am promis că revin să mă laud cu my new e-penis, Kindle-ul meu cel de toate zilele. Mare om domne ăsta care s-a gândit să inventeze tableta asta de citit! Tableta ASTA de citit, nu tabletele în general, pentru că am o mare stimă pentru kindle în comapraţie cu i-padul, care, poate ştie el mai multe dar luceşte sub soare şi asta e urât, foarte urât. Faptul că fac acum apologia kindle-ului nu înseamnă că mă lipsesc de cărţile fizice şi nici de bibliotecă, doar că "externalizez" ca să zic aşa cititul. Voi continua să colecţionez mai departe cărţi, pentru că într-adevăr nimic nu se compară cu răsfoitul sau cu mirosul de cerneală tipografică, dar o voi face într-o mai mică măsură. Ca şi în cazul muzicii, voi continua să citesc pe kindle tot ce îmi pică în mână urmând să îmi cumpăr în format fizic numai ceea ce mi-a plăcut cu adevărat.

Nu am cumpărat un singur Kindle, ci două, unul eu şi încă unul pentru BebeBebe. În acest mod simplu, prevăd un concediu în care vom scăpa de geanta plină cu cărţi. Două kindle-uri, cu un total maxim de stocare de şaptemii şi ceva de cărţi electronice. Nu ştiu dacă v-am spus, acum ceva timp l-am descoperit pe China Mieville, a cărui scriitură mi se pare absolut originală, şi mult mai aproape de suflet. Dacă Gaiman mi-a trezit doar puţin interesul, Mieville m-a intrigat de-a dreptul. Cyberpunk-ul "Chinei" place. Am început Perdido Street Station şi la jumătatea ei, cu cele mai profunde regrete am închis-o, aşa cum s-a putut şi am exilat-o de pe noptieră sub pat. Pentru cine nu a văzut cum arată acest volum voi da un singur indiciu: are, în funcţie de format, peste 500 de pagini. Volumul de care vă spuneam era o traducere în română, deci vorbesc despre o carte editată în România. Acum vă întreb: vă lasă inima să citiţi mai departe această carte, când, pentru a citi cuvintele de la marginea stângă este nevoie să crăcănaţi cotorul până la limita de rupere sau dezlipire? Eu unul nu am reuşit. Nu mi-am luat Kindle pentru Mieville şi romanele sale fluviu, dar acum mă felicit. Cred că de aproape o săptămână biblioteca mea este ceva mai liniştită, ba aş putea chiar să jur că am surprins câteva suspinuri de uşurare. Nu ne va mai viola nimeni, cel puţin tu, stăpâne nu ne vei mai crăcăna picioarele uitând că atunci când ne-ai luat nu ai emis nici o pretenţie cu privire la calităţile noastre de contorsioniste. Am mai câştigat o autonomie de 30 zile pentru baterie, asta în măsura în care nu voi citi prea mult pe întuneric, folosind lampa din husă, pentru că, pentru cine nu ştia, Kindle-ul foloseşte bateria doar la răsfoit (adică la apăsarea butonului apasă-l, apasă-l, apasă-l, a pa să-l, APASĂ-L, apasăăăăăl, A PA SĂL) în timpul lecturii fiecărei pagini intrând în stand-by. Şi un argument împotriva celor care îmi voi spune că nu le mai miroase a carte: eu unul mă ţin de cuvânt, protejez pădurea.

Şi să vă mai spun cum mi-am luat acest e-penis. De pe site-ul Amazon. 200 Euro, cu husă cu lampă de carte (care nu funcţionează cu baterie, contrar aşteptărilor, ci se alimentează de la gadget), în comparaţie cu suma umflată pentru care poate fi achiziţionat în România sau Ungaria, aici adăugându-se şi impozitele şi vama. A ajuns prin UPS în cinci zile, incluzând aici şi sfârşitul de săptămână.

Ce ziceţi de noul meu e-penis meu? Vă luaţi şi voi? Ne batem în paloşe? Începem să ne spunem glume de vestiar?

Muzele tale, nişte petale...

Există o eroare de fond în literatura română actuală, care, observ cu draci în suflet că se perpetuează pe zi ce trece - ”moartea poeziei”, mai tragică și mai disperată decât însăși moartea numitei căprioara. Acum câțiva ani buni, disperații de pe http://www.poezie.ro/ se declarau un soi de salvatori ai poeziei, oameni care prin efortul lor conjugat urmau să resuscite acest ”gen literar” care prezintă, în viziunea lor un interes din ce în ce mai scăzut. Nu zic, pe acolo erau și câțiva ”poeziști” de real talent (nu are sens să vorbim despre buna lor credință, pentru că la prima vedere acesta era un bun comun al ”sectei” literare), de fapt, erau niște oameni care la orice oră ar fi putut scrie cu succes proză. Majoritatea acestora s-au reformat în timp și au dovedit că au ceva de spus și rupți de respectiva șleahtă. Ceilalți însă erau personaje de roman, de un tragism și pitoresc proverbiale. De exemplu coexistau câteva tăntici de excepție. Femei trecute de prima tinerețe însă melancolice, languroase și prietenoase din cale-afară. Dincolo de textele lor care îți provocau instantaneu râsul în primul rând prin mina de seriozitate impusă, deveneau celebre în ”comunitatea poeziepunctro” prin faptul că dacă mai mult de doi membri treceau prin orașul de reședință al acestora nu scăpau neserviți cu ceai și pișcoturi. Dacă unul singur și în mod normal de sex masculin făcea această escală, în cel mai scurt timp doamna în cauză își depășea clasa, devenind pe site o comentatoare pozitivă a textelor acestuia. Mai erau ”domnițele”, de cele mai multe ori dezamăgite în amor, care scriau ceva mai bine, erau puțin mai receptive și empatice, fiind revendicate în cel mai scurt timp de câte unul sau mai mulți din alpha-male poețiipunctro. Pe tot acest fond autorii declamau stupid că ei sunt meniți să salveze soarta poeziei contemporane.

O vreme nu m-a interesat subiectul, după care am început să îmi pun câteva întrebări. Am încercat să îmi imaginez un Eminescu de succes. Tipografiile ar fi muncit zi lumină ca să facă față tirajului acestui poet. Nu cu poeme otova strânse într-un best of ci cu volume conceptuale. Citez din imaginație: ”Prin codru”, ”Lâng-o apă stătoare”, ”Blog de rit vechi”, ”Manifeste proletare” sau ”Silogismele neînțelesului cu pretenții”. Să fim serioși, să fii poet nu a fost niciodată o meserie. Era un hobby, o tară, un semn al damnării. Poeziștiipunctro erau poeți în măsura în care se zbăteau să își publice operele. Publicare în volum și poetul au fost dintotdeauna ca soarele și luna. Drama că astăzi nu se mai vinde poezia este generată clar de nemulțumirea handicapaților de poeți disperați care sunt supărați că proza se mai vinde cum se vinde, dar opera lor, never.

Scriu poezie pentru că simt așa. Nu trăiesc din asta, nu visez să câștig vreun premiu și nici să mi se traducă opera în limbi străine. Când ajung să fac acest lucru muza mea începe să se bâlbâie, se lovește cu ușa în cap, calcă în bălți și în cele din urmă lasă în urma ei un scrâșnet de oase la impactul cu autobuzul 131. Cum era să uităm muză. Nu există poezie în absența ei. Muza este motivația să o iei pe alături, să renunți să descrii cu lux de amănunte un anumit eveniment preferând să îl schițezi lapidar, eventual cu o procustizare spre rime. Când muza a dispărut poetul se evaporă pentru că, așa cum poezia nu se vinde, nu o să apară nimeni suficient de clement să opineze: ”domne, cutare scrie bine, volumul cutare are două poezii tari însă restul e varză.” Acesta e momentul când poetul se apucă de altceva. Dacă nu se mai poate apuca de nimic e clar că are probleme la sistemul nervos.

Și ca să închei, pentru că prea multe nu se mai pot spune, iată o scrisoare foarte dragă mie, care spune totul despre profesiunea de credință a poetului. Este vorba de o depeșă prin care Nick Cave refuza în 1996 premiul MTV pentru ”Murder Ballads”. Dacă toți ar gândi ca și Cave sigur poeții buni (în context actual) s-ar apuca de muzică. Le-ar ieși bine, le-ar ieși bine pentru că mesajul textului și alegerea declamării melodioase le-ar conferi o patină unică. Este cazul câtorva mari baladiști, în principiu: Nick Cave, Tom Waits, Leonard Cohen, Bob Dylan. Aceasta este victoria poetului în societatea actuală. Altfel, cu numele de poet nu poate fi decât o fantomă. Se vor trezi unii care vor pretinde că de Ovidenie le intră în casă și le beau alcoolul medicinal...

”TO ALL THOSE AT MTV,

I WOULD LIKE TO START BY THANKING YOU ALL FOR THE SUPPORT YOU HAVE GIVEN ME OVER RECENT YEARS AND I AM BOTH GRATEFUL AND FLATTERED BY THE NOMINATIONS THAT I HAVE RECEIVED FOR BEST MALE ARTIST. THE AIR PLAY GIVEN TO BOTH THE KYLIE MINOGUE AND P. J. HARVEY DUETS FROM MY LATEST ALBUM MURDER BALLADS HAS NOT GONE UNNOTICED AND HAS BEEN GREATLY APPRECIATED. SO AGAIN MY SINCERE THANKS.

HAVING SAID THAT, I FEEL THAT IT'S NECESSARY FOR ME TO REQUEST THAT MY NOMINATION FOR BEST MALE ARTIST BE WITHDRAWN AND FURTHERMORE ANY AWARDS OR NOMINATIONS FOR SUCH AWARDS THAT MAY ARISE IN LATER YEARS BE PRESENTED TO THOSE WHO FEEL MORE COMFORTABLE WITH THE COMPETITIVE NATURE OF THESE AWARD CEREMONIES. I MYSELF, DO NOT. I HAVE ALWAYS BEEN OF THE OPINION THAT MY MUSIC IS UNIQUE AND INDIVIDUAL AND EXISTS BEYOND THE REALMS INHABITED BY THOSE WHO WOULD REDUCE THINGS TO MERE MEASURING. I AM IN COMPETITION WITH NO-ONE.
MY RELATIONSHIP WITH MY MUSE IS A DELICATE ONE AT THE BEST OF TIMES AND I FEEL THAT IT IS MY DUTY TO PROTECT HER FROM INFLUENCES THAT MAY OFFEND HER FRAGILE NATURE.

SHE COMES TO ME WITH THE GIFT OF SONG AND IN RETURN I TREAT HER WITH THE RESPECT I FEEL SHE DESERVES - IN THIS CASE THIS MEANS NOT SUBJECTING HER TO THE INDIGNITIES OF JUDGEMENT AND COMPETITION. MY MUSE IS NOT A HORSE AND I AM IN NO HORSE RACE AND IF INDEED SHE WAS, STILL I WOULD NOT HARNESS HER TO THIS TUMBREL - THIS BLOODY CART OF SEVERED HEADS AND GLITTERING PRIZES. MY MUSE MAY SPOOK! MAY BOLT! MAY ABANDON ME COMPLETELY!
SO ONCE AGAIN, TO THE PEOPLE AT MTV, I APPRECIATE THE ZEAL AND ENERGY THAT WAS PUT BEHIND MY LAST RECORD, I TRULY DO AND SAY THANK YOU AND AGAIN I SAY THANK YOU BUT NO...NO THANK YOU.



YOURS SINCERELY, NICK CAVE 21 OCT 96. ”

"The Road", romanul lui McCarthy despre o lume în care tocmai a murit nostalgia

" Seated in a theatre with her beside him leaning forward listening to the music. Gold scrollwork and sconces and the tall columnar folds of the drapes at either side of the stage. She held his hand in her lap and he could feel the tops of her stockings through the thin stuff of her summer dress. Freeze this frame. Now call down your dark and your cold and be damned."

Acesta este probabil cel mai edificator pasaj din cartea lui Cormac McCarthy, câştigătorul premiului Pulitzer pentru ficţiune în 2007. Acum, după ce am citit "The Road" pot să recunosc cu mâna pe inimă că, da, Cormac McCarthy este cel mai important scriitor al generaţiei "încălzirii globale". Şi nu este creative writting, cum greşit se crede. Omul ăsta reuşeşte să dezvolte un roman de o narativitate şi un descriptivism duse la extrem, care pe mine personal m-a convins că balzacianismul nu este decât o vorbă goală. Balzacianismul poate fi prost înţeles doar în instanţa în care nu are nici o scuză, dar la autorul american acestea se găsesc cu ghiotura. Trama în sine reclamă balzacianismul. Şi pasajul pe care l-am citat este edificator pentru probabil singura scăpare de luciditate de pe parcursul romanului. O carte a-nostalgică, ce vorbeşte despre o lume care ne obligă la pragmatism. E trist când nostalgia dispare, precum dinozaurii. Avem nevoie de nostalgie. De una dacă se poate în doze grele, cu supapa dezactivată. Să curgă nostalgia în valuri. Să nu trebuiască brusc, în plină reverie să spunem: Freeze this frame! Pentru că nu toţi avem memorie vizuală.

O femeie care zâmbeşte este, dupa Ute Ehrhardt, o femeie vulnerabilă

Zilele trecute mi-au picat ochii pe titlul unei cărţi apărute la Nemira, a cărei autoare este Ute Ehrhardt, "Fetele bune ajung în rai, fetele rele ajung unde vor". Până să mă dumiresc eu ce ascunde acest titlu savuros, am realizat că este de fapt un studiu de psihologie a femeii. Şi ce dacă, mi-am zis, plescăind intelectual din dinţi. Citibil. Dezolantă lectură, la limitele banalului şi a naivului. Am sperat apoi ca autoarea să fie lesbiană. Asta ar fi explicat oarecum punctul de vedere, al naibii de non-feminist pe care îl dezvoltă. Nu am reuşit nicicum să aflu adevărul.

Ceea ce m-a supărat cel mai tare la cartea lui Ehrhardt este că am am decelat una dintre sursele răului în societatea modernă, văzută de unii ca emancipare a femeii, dar pe care eu o consider manipularea şi masculinizarea acesteia. Să educi o femeie să nu mai zâmbească, ceea ce face Ehrardt în multe dintre paginile cărţii sale mi se pare un precedent periculos, care precede educaţia contraceptivă a acestora. E felul lui Ehrardt şi a multor feministe radicale de a spune: nu mai faceţi copii, acesta este un semn de slăbiciune. A nu se înţelege greşit, nu militez pentru dictatura făraşului, a mopului şi a cratiţei, am fost şi sunt mai departe de părerea că într-o familie sarcinile se împart, milităreşte sau mutual. Pentru că oricum aţi lua-o, o relaţie în doi este un şir nesfârşit de compromisuri. Iată mai jos un pasaj din "Fetele bune ajung în rai, fetele rele ajung unde vor" pe care îl redau pentru a mă face mai uşor înţeles. Citindu-l veţi înţelege că dacă păcatul original al bărbatului e curiozitatea, al femeii este zâmbetul. Probabil că Eva nu i-a zâmbit lui Adam când i-a dat mărul, însă i-a zâmbit ulterior ca proasta, transformând acest exerciţiu muscular într-un rictus permanent. Pasajul, vă rog:

FORME DE SUPUNERE

De fapt, zâmbetul e ceva foarte frumos. Zâmbetul exprimă un sentiment de viaţă plin de bucurie, de tihnă. A-i zâmbi unui om înseamnă a intra în contact cu el, a-l accepta. Zâmbetul devine totuşi o capcană atunci când femeile zâmbesc în mod neadecvat, când zâmbetul devine o constrângere. Acest zâmbet permanent reflectă autonegarea.

Zâmbetul devine supunere când semnalizează: "Eu vreau să mă adaptez situaţiei, eu mă fac mică, eu sunt cuminte."

În general femeile nu ştiu că prin zâmbetul lor transmit un metamesaj, care le face neajutorate şi supuse:

Ele zâmbesc rugător, cu toate că exprimă o cerere:

Metamesajul: Nu-mi lua cererea în serios.

Zâmbesc interogativ, deşi au luat o decizie justă.

Metamesajul: Găseşti şi tu că decizia e justă?

Zâmbesc muşcător, dar nu îndrăznesc să se apere.

Metamesajul: Eu sunt la discreţia ta, nu am de ales, îmi ţin gura.

Zâmbesc prosteşte şi mereu îşi camuflează inteligenţa.

Metamesajul: Eu sunt proastă, am nevoie de tine, nu trebuie să te temi de mine.

Zâmbesc stânjenite, deşi au avut nişte realizări bune.

Metamesajul: Mă simt penibil, fiindcă am reuşit. N-o să mă umflu acum în pene.

Zâmbesc cu bunătate şi îi amăgesc pe alţii, nu-i lasă să vadă că, de fapt, sunt supărate.

Metamesajul: Eu sunt foarte supărată, dar nu am curajul să o arăt direct.

Zâmbesc cochet, crezând că numai prin cochetărie îşi vor atinge scopul.

Metamesajul: Iartă-mi nepriceperea sau prostia, eu vreau să fiu întotdeauna drăguţă. Doar sunt numai o femeie.

Ele zâmbesc de parcă ar fi prinse asupra faptei, dacă se întâmplă să se gândească o dată şi la ele însele.

Metamesajul: N-o să mai fac. Iartă-mă.

Zâmbesc neajutorate, când nu se mai descurcă.

Metamesajul: Sunt absolut inofensivă, numai tu mă poţi ajuta.

Zâmbesc, scuzându-se, deşi şi-au impus părerea în mod îndreptăţit.

Metamesajul: Îmi pare rău că am primit ceea ce îmi doream. Sunt gata să retrag totul.

Zâmbesc ezitând, deşi sunt sigure pe ceea ce spun.

Metamesajul: Sunt gata să-mi schimb părerea."

Prin urmare, eu de aici înţeleg un singur lucru. Că autoarea ar fi trebuit mai degrabă să scrie o carte umoristică, despre culpabilitatea eternă la femei, şi nu un ghid fabulist despre cum să le interpretăm zâmbetul.

Daniel Mafteiu la First Novel Festival, Budapesta 2010 - Triumful absolut al narativului

În perioada 22-25 aprilie 2010 la Budapesta, în aceeaşi locaţie ca în ultimii ani, Complexul Millenaris, a avut loc cea de-a XVII-a ediţie a Târgului Internaţional de Carte, Bookfestival. Anul acesta, Institutul Cultural Român din Budapesta l-a invitat să reprezinte România la First Novel Festival pe Daniel Mafteiu, autorul unui "Mic tratat de management culinar". Alături de "debutantul" român au mai fost prezenţi colegi de breaslă din 16 ţări. Bruno Nassim Aboudrar (Franţa), Ricardo Adolfo (Portugalia), Anela Borcic (Croaţia), Arno Camenisch (Suedia), Fernando Clemot (Spania), Viktor Horvath (Ungaria), Zahary Karabashliev (Bulgaria), Martin Kongstad (Danemarca), Natasa Kramberger (Slovenia), Grete Kutsar (Estonia), Vincent Overeem (Olanda), Malgorzata Rejmer (Polonia), Michaela Rosova (Slovacia), Verena Rossbacher (Austria), Marek Sindelka (Cehia), Giorgio Vasta (Italia). Sâmbătă, 25 aprilie, Daniel Mafteiu a fost prezent la Millenaris la o masă rotundă alături de participanţii la acest eveniment, vorbind despre numărul de volume vândute, tematica volumului şi proiectele de viitor. Într-o atmosferă relaxantă, tânărul prozator român a plăcut, vorbind relaxat, cu umor şi sinceritate. Mafteiu şi Martin Kongstad chiar şi-au strâns mâinile în momentul când moderatorul a vorbit despre cartea cu pretexte culinare a autorului român şi meseria de critic culinar a lui Martin Kongstad.

În altă ordine de idei, "Mic tratat de management culinar", aproape deloc mediatizată în România, dacă excludem presa online s-a bucurat la Târgul de carte budapestan de traducerea câtorva fragmente, atât în maghiară cât şi în engleză, publicate în broşura Festivalului şi este posibil ca în viitor să fie şi tradusă. Interesantă mi se pare mai departe "linia elitistă" de la care literatura română nu s-a hotărât încă să se dezică, motiv care a generat deja divergenţe de opinie atât în critica literară românească a momentului. Consecinţa este că autori care abordează deja trendul actual al literaturii universale devin pe zi ce trece oi negre ale evaluării critice. Trendul actual în proza universală se dezice abrupt de doct, de parabola barocă, de metatext, de hipertext sau de intertext, până la despuierea elementară şi prezentarea nudă a tramei. Ne întoarcem la poveste, la simboluri şi la valorile lor iar astfel cursivitatea textului se angajează să "popularizeze" literatura în rândul celui mai nepregătit public: iubitorii constant în număr mare de BD-uri, iubitorii de film şi nu în ultimă instanţă cititorii ziarelor. Această întoarcere a-rebours, pe alocuri hermeneutică iar pe de altă parte progenitură directă a creative writting-ului se potriveşte mănuşă scriiturii lui Daniel Mafteiu, realizând efectiv conexiuni preponderent sociologice (comportamentale) de la care raportarea spre literar îmbracă estetic mesajul, fără abuzuri decorative. Limbajul devine o armă, cuvintele-valiză ies la rampă şi textul în sine, deşi în aparenţă incredibil de facil se distinge prin profunzimi imediate.

De aici, este evident că pe plan literar se desfăşoară deja un "conflict" de curente şi orientări şi singurii care pot decide deznodământul sunt cititorii, de fapt toleranţa acestora la compromisuri de lectură, de dragul poveştii.

1948 + 62 = 2010 în literatura română

Ieri, la deschiderea Târgului de Carte de la Budapesta m-am întâlnit cu un amic pe care nu îl mai întâlnisem de mai bine de jumătate de deceniu. Îl cunoscusem pe vremea când se chinuia să termine o facultate tehnică, cochetând încă de pe atunci cu literatura. La un moment dat, datorită unor împrejurări sordide şi de tristă amintiri, atât eu cât şi respectivul am părăsit grupul cu pretenţii literare unde ne cunoscuserăm. Între timp băiatul a renunţat la respectiva facultate, a intrat la litere şi actualmente predă la Universitate. Frumos din partea lui. În câteva vorbe trecem la subiect, mă întreabă cu ce mă laud, îi spun că nu mă laud dar că am scos un volum mai de multicel, îl întreb politicos, la rândul meu acelaşi lucru şi îmi spune că încă nu a strâns nimic în volum dar că urmează. Eu îl iscodesc ca prostul şi el îmi spune: un volum de critică literară.

Ei bine, lucrul ăsta mi-a dereglat busola. Agonizând, în colţul ringului, cu ochii umflaţi, cu sângele şiroindu-mi pe nas, cu braţele vlăguite, mai sunt capabil doar să îi spun, din nou cu maxim de politeţe că vârful în critică literară strânsă într-un tom mi se pare că este "Cum să te ratezi ca scriitor", o bijuterie de la Alex Ştefănescu. E ca şi cum în loc să fi ţinut garda la nivelul pieptului şi să îmi cobor căpăţâna în jos m-aş fi descoperit fatal şi aş fi încercat o directă de dreapta. Ignorasem o dată importantă: respectivul face parte dintr-o şcoală care s-a răzvrătit împotriva "maestrului Ştefănescu". De fapt tot ce aveam să îi transmit era că un volum de critică literară în acest moment istoric are valoarea unui volum de gastronomie Radu Anton Roman pentru şcolile de ospătari. Apreciez însă cartea lui Alex Ştefănescu tocmai pentru că transcede genul, pentru că reuşeşte un fusion fericit de pamflet şi de bune moravuri în literatură. Ceea ce a urmat se înscrie în ciclul dialogului mutului cu orbul. Răspunsul respectivului a fost: "ar fi fost mai interesant dacă i-ar fi criticat pe cei consacraţi, plini şi ei de bube." Categoric, cartea lui Alex Ştefănescu este un subprodus, lipsit de marile performanţe ale detectivismului critic din literatură. Prin urmare am înţeles atunci cam cum va arăta volumul de critică al mult mai tânărului critic. Un volum în care esteticul ar fi oferit măsura literarului. Aşadar avem de-a face şi cu un estet.

Lume rară în România actuală. Lume serioasă, pusă pe fapte mari. Noi nu scriem pentru vulg, noi nu ne pierdem zilele şi nopţile cu povestioare despre Tonciu, Bianca Drăguşanu sau blonda penală de la Bambi. Noi vom revoluţia percepţia colectivă (adică elitistă, pentru că restul nu digeră astfel de literatură) cu privire la Florina Ilis, Ruxandra Cesereanu sau Gabriela Adameşteanu. Sau Ana Blandiana. Chiar aşa, acum a venit momentul să înţelegem că ciclul Arpagic nu este decât o lătură şi că "Dimineaţa pierdută" o transcriere a unui seans cu Hortensia Papadat-Bengescu.

"Revoluţia culinară" a lui Daniel Mafteiu naşte pasiuni şi regrete

Am absentat o vreme aşa că mea culpa. O să vedeţi însă că a meritat. Pentru cine s-a prins din ultimele posturi, am suferit o gravă cădere psihică: am fost cucerit de vraja bucătăriei. Mi-a trecut între timp şi dovada este că iată, scriu din nou.

Am citit "Mic tratat de management culinar", semnată de Daniel Mafteiu. Este vorba despre o carte care se citeşte foarte uşor, cu care dacă îţi pui mintea o termini în cel mult o oră şi care îţi va induce atât o stare de bine cât şi una de panică. "Extraterestra" lui Daniel Mafteiu te va speria, activându-ţi pe undeva alarma de tip Borgia. Pentru unii uşurinţa lecturii poate constitui un plus, pentru alţii un minus. Să spunem că ar fi un plus: ajungi pe nesimţite la pagina 50 din 241. De fapt pana la 40 citeşti dintr-o suflare şi de la 41 la 51 cam greu. De aici însă lucrurile se repetă şi povestea devine uşor previzibilă dar tu, cititor cucerit de cursivitatea stilului şi de nota uşor umoristică citeşti cu încăpăţânare. Trebuie să recunosc că am terminat cartea lui Daniel Mafteiu dintr-o suflare.

Acceptăm de la bun început porecla de "extraterestră" dată eroinei care scrie falsul tratat, cuceriţi de postmodernismul asocierii între marţieni şi bucătărie. Aceasta vieţuieşte într-un univers uşor recognoscibil, eventual chiar românesc, în care dacă îţi doreşti să te scufunzi constaţi cu stupoare că nu poţi, din pricina unor mărginiri tridimensionale, cu delimitări stricte: dări de seamă cu privire la sex cu extratereşti numerotaţi de la 1 la 10 şi treceri prin pieţe. Politică, societate, fotbal, violuri, efectul de seră, cei trei R, monden, piţipoance şi cocalari - NIMIC ABSOLUT. Superioritatea "extraterestrei" lui Daniel Mafteiu mă ademeneşte. STOP, opreşte-te băiete, "muierea" e o carnivoră!!! Miroase frumos, se îmbracă "calitativ" şi mă porţionează dimineaţa-prânz şi seara. Re-semantizările sau reducerile la absurd ale unor reţete, domeniu în care Daniel Mafteiu stârneşte bună dispoziţie construiesc butaforia în care actul sacrificial urmează să se producă. Nicio Răpiredinserai, nicio Poianăcunimfe. Sterilitatea unui măcel cu sângele meu criogenizat ştiinţific sub forma acadelelor de bâlci.

"când gătiţi pâine cu salam fără unt, vă trebuie doar pâine şi salam; nu aveţi nevoie de unt, chiar dacă acesta apare în denumirea preparatului".

Era să uit glumiţa cu WC-ul care la început mi-a smuls un zâmbet, dar repetată mi s-a părut că mă îndeamnă să îmi ţin pasiunile departe de această eroină, ascunzând cu succes până acum anumite secrete patologice.

"bucătăria este încăperea cu multe electrocasnice; dacă în locuinţă aveţi mai multe asemenea încăperi, căutaţi-o pe cea fără WC".

Daniel Mafteiu, în mod cert are condei şi mai are şi bun simţ literar. Simte textul şi curăţenia lui. Practică un umor de înaltă clasă, fin, elegant, pretabil pentru eroina sa. Sincer, la început am sperat că voi citi un autor român care tocmai şi-a isprăvit lectura din Hornby, după care am început să mă întreb dacă Daniel Mafteiu nu e cumva autorul lui Belle de Jour, destule fragmente din "Mic tratat de management culinar" dându-mi de gândit tocmai prin ceea ce Belle de Jour nu este, eşuând lamentabil. Daniel Mafteiu este cinic şi ar fi fost el şi mai miştocar dacă l-ar fi lăsat eticheta. Aici trăiesc un regret. "Extraterestra" sa este uşor unidimensională. Poate că aş fi vrut mai multă relaţionare, mai multe personaje în raport cu care să se dezvolte sub ochii mei o embiaistă pentru care să fiu gata să fac moarte de om, cu riscul intoxicării. Coitus interuptus pentru nefericitul de mine.

Vă recomand să citiţi această carte, pentru că în ultima vreme constat cu surprindere că pe lângă noul val cinematografic literatura română stă foarte bine, iar Daniel Mafteiu are toate şansele să ocupe nişa senină care momentan ne lipseşte. Veţi fi cuceriţi cum am fost şi eu de fragmente precum acesta:

"- strigături - sunt de cele mai multe ori mincinoase, iar argumentele folosite, puerile. "Luaţi, coniţă, că-i ultimele două legături, să plec şi eu acasă" e un exemplu pe care-l veţi întâlni frecvent. Mi s-a făcut mie odată milă de un bătrân, vindea nişte chestii lunguieţe şi albicioase, şi l-am trimis acasă de trei ori în jumătate de oră. Cum mă întorceam cu spatele, cum scotea pe tarabă alte două "ultime" legături;

- sampling - vă recomand să-l folosiţi ori de câte ori e posibil, dar atenţie la ce şi cât gustaţi. Faceţi-o numai în cazurile potrivite; ca multe alte legume, cartofii nu se gustă, se iau pe încredere. Reţineţi o altă regulă simplă: acest tip de apreciere a mărfii se foloseşte cu moderaţie; oricât v-ar fi de foame, nu gustaţi mai mult de 0,025% din ce are omul pe tarabă..."

Sper că Daniel Mafteiu va continua să scrie şi că în viitor va opera câteva compromisuri, renunţând la tentaţiile care le ies în cale multor autori la prima carte, precum ielele (scoţându-şi din cap că anumite trucuri ne vor da pe toţi pe spate) probabil reuşind chiar să treacă peste statutul de umorist ajungând să scrie literatură subtilă, tongue in cheek deosebit de cursivă şi cuceritoare

Leapșă despre Cărți

Leapșa de la DesculțăPrinTimișoara numai bună de dat mai departe:
1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit din dragoste?

Charles Bukovski - ”Women” - pentru bărbați și Henry Miller - ”Tropicul racului” - pentru femei. Fiindcă dacă pizza e proastă de vină e pizzarul și nu ingredientele. :))

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitei?

A.J. Cronin - ”Citadela” cu finalul de la Thomas Hardy - ”Departe de lumea dezlănțuită”. Cu alte cuvinte Hardy! Pentru că Gabriel ar trebui să fie Batsheba și Batsheba Gabriel.

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?

Saint-Exupery - ”Micul prinț”. Pentru că avem și flori de apărat și vulpi...

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?

Ion Creangă - ”Povestea lui Harap-Alb”. Pentru că aventura poate începe și codul poate fi învățat.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier călător?

Daniel Kehlmann - ”Măsurarea lumii”. Aventura te poate distinge.

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?

Cornel Dinu - ”Zâmbind din iarbă” și ”Jucând cu destinul”. Ca să sufere și el, ca și mine. Suferința te face mai bun.

7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura?

Radu Paraschivescu - ”Fie-ne tranziția ușoară - Perle românești”. Tocmai pentru că nu e carte, nu e literatură. E viață, e România, e monden... Și oricum, nu mi-ar plăcea să mă simt vinovat o viață întreagă de reformarea unui ignorant. Ca să nu mai spun că dacă omul e și labil emoțional și într-una din zile împușcă un altul, eu aș fi primul acuzat că dându-i să citească Camus i-am ”deschis orizonturile”.

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia "cu nasul pe sus”?

”Stephen Fry - Mincinosul”. Dacă tipul ”cu nasul pe sus” mai e și homofob, cu atât mai bine, consider că și-a luat-o mai ceva ca în liceu, când era băgat de colegii săi cu capul în wc.

9. Ce carte ai recomanda şi de ce, celui care apare primul în lista ta de bloguri? În mod special DesculțăiPrinTimișoara!!!

Orice de Nick Hornby. Pentru că viața, așa cum este ea (uneori sordidă și nemiloasă), povestită cu zâmbetul pe buze devine operă de artă.

10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?

Cartea mea pe care tot ameninț să o termin încât promisiunile mele au devenit previzibile.

”Miruna, o poveste”, povestea necrologului poveștilor

Miruna, o poveste este cartea cu care am trecut pragul dintre 2009 și 2010 și mă felicit pentru alegerea făcută, e de bun augur să intri în noul an cu o poveste spusă cum trebuie, chiar dacă una tristă.

Citind cartea lui Bogdan Suceavă ai senzația că te uiți la un serial de aventuri, liantul dintre episoade fiind vocea narativă și Miruna. De aici încolo, totul devine posibil, ”povestea” are toate aceste drepturi. Prin urmare, un plan real, nu foarte urban, de fapt deloc cyber-urban, coridorul cu prezentul și unul folcloric fantastatic, atemporal. Cand îți organizezi cartea de asemenea manieră, cu intro-uri care să dea apă la moară următoarei povestiri devii doi și fără voia ta unul dintre planuri va străluci în lupta cu celălalt, eclipsându-l. Cortazar, Marquez sau Llosa aproape că și-au clădit reputația pe astfel de anamneze, având însă foarte mare grijă la succedarea planurilor, de fapt făcând tot posibilul ca pretextul să rămână pretext ceea ce nu este și cazul cu Miruna, o poveste. Prezentul este inegal, plat, neatrăgător, descris cu o corectitudine didactică enervantă. Revine cu o frecvență care la un moment dat te va scoate din sărite, întrerupând agresiv cursivitatea unei povești, savuroase, atrăgătoare, mustind a mister și a limbă de poveste. Ca cititor ajungi să îl apreciezi pe Bogdan Suceavă arhaicul, misticul, ignorantul (pentru că nici una dintre poveștile despre Niculae Berca nu își dezvăluie misterul nici măcar acum, în instanțele maturului) și să îl urăști pe celălalt, pe Suceavă cronicarul.

În concluzie, Bogdan Suceavă a reușit în Miruna, o poveste ceea ce și-a propus: să mă facă să resping prezentul, să blamez scriitura sa pentru că în loc să îmi spună povestea cap-coadă mi-a amintit de momentul istoric în care trăiesc rupând-o în episoade în care a avut cel puțin decența să nu bage reclame, să mă facă să constat că poveștile au murit iar în ultimele pagini ale cărții chiar să mă invite să le conduc, alături de acesta și de Miruna pe ultimul lor drum. Am așadar toate drepturile să spun că tocmai ce am citit cea mai nesimțită carte ce mi-a picat vreodată în mână. Glorie eternă lui Suceavă-mitologicul, pentru faptul că matematicianul din el s-a ocupat de logistica impecabilă, de instrumentarul de lucru. De asemenea, nu pot neglija ”momentul Faulkner” (geneza Sutei lui Sutpen) descris de Bogdan Suceavă cu un realism socialist impecabil (secularizarea averilor mănăstirești). Chiar dacă toposurile nu sunt noi, putând recunoaște cu ușurință ba Sadoveanu, ba Voiculescu (fragmentul cu lupul-vârcolac), ba Radu Tudoran, narativul te păcălește frumos. Și rămâi nemulțumit când se termină, neterminată. Miruna, o poveste este o frumoasă carte de vizită a universului folcloric-fantastic și realist românesc, jucând însă mai departe în aceeași ligă cu F.C. Canterbury, Forza Boccaccio sau de la F.C. 1001 Nopți.

Aștept în continuare mitologie românească, pentru că, la capitolul ăsta încă suntem deficitari. Dincolo de Ioan Dan, Vasile Voiculescu, Sadoveanu, Vladimir Colin și paradoxal Rodica Ojog Brașoveanu, fiecare dintre aceștia cu neajunsurile lor, nimeni nu se mai ”aventurează” să spună povești tulburătoare și neînțelese. În concluzie, cu riscul de a fi considerat misogin (fals din start) reafirm: Miruna nu mi-a plăcut, în schimb o poveste este fenomenală.