Cristi Puiu şi Horia-Roman Patapievici despre "Aurora"

"Înapoi la argument", un dialog superb şi profund între Horia-Roman Patapievici, în calitate de moderator şi Cristi Puiu, un soi de psihanalist-infractor-creator, discutând despre "Aurora". Chiar dacă nu v-a plăcut filmul, profesiunea de credinţă a lui Puiu merită luată în seamă.

Priviţi-i, merită! Am postat această emisiune pentru că "nu am putut lăsa lucrurile aşa..."

Ziua Mondială a Teatrului - şi ce dacă?

Astăzi este Ziua Mondială a Teatrului. Sunt curios, câţi veţi afla acest lucru din alte medii de informare, până la finele zilei. Ard de curiozitate. Minunea asta oricum s-ar putea întâmpla dacă astăzi s-ar petrece ceva senzaţional în oraş, nu ştiu, un eveniment neaşteptat. Să iasă public, în Piaţa Universităţii Iurie Darie alături de Anca Pandrea, fireşte, şi să anunţe că restituie premiul Gopo primit ieri, pentru că acesta constituie o ispită periculoasă pentru fizicul tovarăşei sale de viaţă. Capul omuleţului lui Gopo e lin şi lipsit de asperităţi, încă ca dimensiuni, raportat la întregul corp s-ar putea spune că îi face concurenţă tigvei lui Costi Ioniţă. Să iasă public Iurie Darie, la costumul lui Adam. Şi de undeva, din public, pompierul Teatrului Naţional să intre în cadru sudălmind cu textul: "Să ne facă domne una ca asta, astăzi, domne, de ziua teatrului". Întâmplarea asta, coincidenţa asta fericită ar putea duce la popularizarea acestei Zile Mondiale. Târziu, spre noapte, decalându-se toate programele TV, ziariştii români ar intra în fibrilaţie încercând talk-show-uri şi interviuri ad-hoc cu artiştii din proximitate... Dar asta este doar o fantezie. În realitate, în România ziua asta presimt că va trece neobservată. Poate Caramitru, purtătorul naţional de cuvânt să zică pe undeva două vorbe. Sau Costin Mărculescu, ambasadorul Broaştelor şi al Cocalarilor... Sau Mitoşeru, ambasadorul piţipoancelor. fie că veţi crede, fie că nu, aceştia din urmă sunt ambii, actori. Şi mai e şi Duban, care ne zice o glumă despre teatru...

Revenind la lucruri serioare, mesajul internaţional a fost transmis astăzi, în lumea întreagă de un mare actor şi de teatru, John Malkovich. Iată-l mai jos:

„Voi adresa câteva gânduri succinte tuturor colegilor şi prietenilor mei din teatre. Vă doresc ca munca voastră să fie convingătoare şi originală. Vă doresc ca ea să fie profundă, să emoţioneze, să îndemne la reflecţie, să fie unică. Fie ca ea să ne ajute să medităm la ceea ce înseamnă să fii om şi ca această meditaţie să fie binecuvântată cu suflet, sinceritate, inocenţă şi graţie. Vă doresc să învingeţi adversităţile, cenzura, sărăcia şi nihilismul, ceea ce mulţi dintre voi cu siguranţă vor fi obligaţi să facă. Vă doresc să fiţi binecuvântaţi cu talentul şi rigoarea necesare pentru a ne învăţa bătaia inimii umane în toată complexitatea ei (...). Fie ca cei mai buni dintre voi – căci doar aceia, numai rareori şi pentru scurt timp vor reuşi – să fie în stare să ilustreze elementara întrebare: „cum este viaţa?”. Succes!”

În final doar un mesaj. Ieşiţi dragilor la teatru! Seară de seară, comedianţi plătiţi derizoriu încearcă să vă facă să uitaţi că viaţa este urâtă, nedreaptă sau scurtă. Numai pentru voi şi numai datorită vouă ei încearcă să uite că viaţa este urâtă, nedreaptă sau scurtă. Avem nevoie de actori cum şi ei au nevoie de noi, ei, cei care seară de seară joacă numai pentru voi, cei din sală. Ei, care pentru voi, refuză să se vândă la talk-showuri. Care au trac când urcă pe scenă. O Românie cu săli de teatru pline, cu nevoia de a construi noi şi noi săli de spectacole este o Românie care nu mai dă doi bani pe "vip"-urile de pe micul ecran. O Românie care renunţă la scaunul moale de acasă pentru scaunul din sala de teatru este o Românie care, la adăpostul culturii este ferită de senzaţionalul grotesc şi facil.

La mulţi ani, teatru românesc!

Toulouse Lautrec concert la Akvarium, în Budapesta

Vineri, 23 martie 2012 Toulouse Lautrec a susținut primul concert la Budapesta, mai precis la Clubul Akvarium, fost Godor. Invitați de ICR Budapesta, Apartman, Dizzy și GreenMan au pregătit mai întâi publicul cu un mini concert unplugged în sala Fogado a complexului Millenaris, după care, de la ora 21 au susținut concertul propriu-zis. 15 piese, majoritatea de pe ”Heroes” și câteva semnale anunțând viitorul album preconizat spre toamnă.

Cum a fost concertul Toulouse Lautrec? Greu de exprimat în cuvinte. Hard, inovativ, plin de riffuri și de explorări ad-hoc ale vibrației joase. A trebuit doar puțină imaginație din partea celor trei pentru ca, într-o sală cu o acustică perfectă publicul să se lase purtat. Și credeți-mă, nu e ușor atunci când publicul știe prea puține despre tine și vine la concert cu inima îndoită. La Budapesta a fost o reușită, simțită și de băieți, chiar dacă, cu căciulile pe urechi uneori au auzit totuși prea puțin reacția sălii.

P.S.

Mă amuză copios să remarc că industria muzicală, cel puțin în România s-a întors cu susu-n jos, dar într-o manieră care nu face rău delco muzicii de calitate. România ajunge să fie cunoscută peste hotare prin tot ce are mai bun ungerground în timp ce ”produsele” main stream rămân mai departe în țară, pe la posturi mai mult sau mai puțin publice. Până la urmă bătălia viitorului în muzică va înceta să se mai dea pentru a lua fața în România. Încă o dovadă ar sta faptul că la preselecția Eurovision au concurat cu două mici excepții numai amatori, ca la un concurs pentru tinerele mlădițe.

Jimmy Cserkesz, un portret poate prea timpuriu, poate prea binevenit...

Am fost informat la timp de existenţa acestui "portret", mai concret Akritura a aruncat cu buzduganul şi fusei instantaneu lovit în moalele cheliei de sunete dulci de chitară. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu vreau acum să readuc la viaţă seratele muzicale ale lui Iosif Sava, departe de mine această pornire.

Încerc însă să anunţ lumii că se mai face încă muzică bună în România, cel puţin celor (şi cunosc câţiva, de altfel foarte dragi) care cred că la nivelul ăsta suntem praf şi se va alege pulberea de noi. Din păcate proasta mediatizare şi noul jurnalism a făcut ca nişa să ia locul main-stream-ului. Avem manele şi piţipoance în prime time şi muzică bună la TVR cultural. Culmea, am ajuns în sfârşit să avem jazz, rock şi blues la rubrica "portret", ceea ce spune multe. Probabil că în curând ne vom îngropa muzicile bune în sarcofage de azbest şi, ca să nu facem efect discordant vom lăsa în bibliotecă numai albumele cu Guţă, Vârciu şi Tonciu, devenită peste noapte Cher de România...

Dacă aveţi răbdare, dacă vreţi să vă convingeţi cu ochii şi urechile că România mai are încă valori, ascultaţi "portretul" Jimmy Cserkesz, alături de Petra şi Berti, senzaţionali!!!

Enjoy!

Iulian Canaf şi Excentric Blues Band în primul concert internaţional Miskolc, Ungaria

Dragilor, dragelor,

iată marea veste promisă!

În data de 25 februarie 2012, de la ora 20.00, pe scena mare în aer liber de la Miskolc, la invitaţia ICR Budapesta, Iulian Canaf şi Excentric Blues Band vor susţine primul concert în afara României, în prezenţa unui public de minim 15.000 de oameni. După concertul grupului ieşean, de la ora 22.00 va urma concertul trupei maghiare pop-rock Republic, unul dintre cele mai apreciate grupuri din Ungaria în ultimii 20 de ani.

Iulian Canaf alături de Excentric Blues Band va susţine un concert electrizant de circa 60 minute, pentru care au fost alese preponderent piese ritmate, din dorinţa de a ţine publicul conectat la energia sa debordantă şi de a îi face pe spectatori să uite de frigul din luna februarie.

Aşadar Iulian Canaf este Vocea României, deocamdată în Ungaria.

Bicentenar Carol Popp de Szathmáry, erou episodic şi în "Zilele regelui" de Filip Florian

Bicentenar Carol Popp de Szathmáry
Marţi, 17 Ianuarie 2012 18:00
Institutul Cultural Român de la Budapesta(1146 Budapest, Izsó u. 5.)

Cu ocazia a împlinirii a 200 de ani de la naşterea artistului fotograf Carol Popp de Szathmáry Institutul Cultural Român din Budapesta, în colaborare cu Asociaţia Artiştilor Fotografi din România (AAFR), organizează o expoziţie omagială cu fotografii originale prezentate de Attila Molnar şi exponate digitalizate, realizate de AAFR. Vernisajul va avea loc în data de 17 ianuarie 2012, ora 18:00, la sediul ICR Budapesta din strada. Izsó nr. 5.

Carol Popp de Szathmáry, pictor, grafician transilvănean, pionier in arta fotografică, s-a născut pe 11 ianuarie 1812, la Cluj şi a trecut în nefiinţă pe 3 iulie 1887 la București. A fost primul fotograf de artă și documentarist din Regatul Român, fotograful oficial al domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi al regelui Carol I. În anul 1843 a realizat primele dagherotipii, iar după o perioadă de cercetare a făcut şi primele tabotipii. Între 1860-1870, Carol Popp de Szathmary a publicat un volum cu 100 de fotografii care ilustrează, printre altele, întâlnirea lui cu Franz Liszt în Pisa, călătoriile lui în Turcia şi în Rusia etc. Este recunoscut de mulţi specialişti ca fiind primul fotojurnalist de război, fotografiind o perioadă îndelungată Războiul Crimeei. Carol Popp de Szathmáry este considerat ca unul dintre primii 10 fotografi din Europa. Pe lângă Războiul Crimeei, Carol Popp de Szathmáry, a fotografiat şi Războiul de Independenţă (1877-1878). Ziua naşterii sale a fost declarată Ziua Artei Fotografice în România.

Expoziţia va fi vernisată de Ştefan Tóth, preşedintele Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România, urmată de o prelegere despre viaţa şi munca artistului, susţinută de Attila Molnár, cercetător al vieţii şi muncii lui Carol Popp de Szathmáry, care va prezenta pe lângă prelucrări digitalizate şi lucrări originale ale marelui artist fotograf.

Expoziţia va fi deschisă între 17 ianuarie şi 29 februarie 2012.

Ca şi curiozitate livrescă, legată de personalitatea şi notorietatea artistului Carol Popp de Szathmáry, mi se pare interesant să postez mai jos, un citat din "Zilele regelui", după mine unul dintre cele mai valoroase şi interesante (nu neapărat ca tramă, cât ca estetism intrinsec al textului) volume de literatură românească contemporană, de Filip Florian, unde se regăseşte portretul lui Carol Popp de Szathmáry. Inedit!

"S-a răsucit tuşind, cu palmele la gură, şi a dat de Carol, nu de prinţ, ci de-un altul, cu privirea şi tandră şi zeflemitoare.
Iar Carol, acela, purta redingotă cu revere late, jiletcă în dungi, cămaşă albă, barbă tunsă rotund, ca un fel de guler, mustaţa tăiată scurt şi ghete cu două rânduri de catarame, avea ochii umflaţi şi fără gene, pieptănătura pe spate, buzele crăpate şi, prin toate trăsăturile lui, o figură de sturz sătul."
(p. 110)

(…)

"Carol, acela, s-a ridicat, a înclinat capul şi a luat-o la fugă, oprindu-se lângă o neasemuită maşinărie fixată pe un trepied robust şi învelită cu furnir de mahon, pe lateralele căreia stătea scris „pictor şi photograf al Î.S. Domnitorului”, oscilând şi el, în alergare, între numele lui adevărat, Carol Popp de Szathmari, şi cel dat de modă şi dichis, Charles Szathmáry."
(pp. 113-114)

Filip Florian – Zilele regelui, Editura Polirom, Iaşi, 2008

Primul bootleg Iulian Canaf - Vocea României 2011

Liviu Tătăruș este omul zilei. Habar n-am cine e el, important pentru mine este că îl susține și el tot pe Canaf , Vocea României. Cred că lumea ar fi puțin mai altfel, sau cel puțin o parte dintre apropiații noștri ar fi diferiți dacă ar afla la un moment dat că au făcut un bine unui străin fără prea mult efort sau din dorința de a fi remarcați. E vorba despre cei care cedează locul în autobuz fără să se uite în ochii femeii în picioare sau a celor care, deși ar fi dreptul lor să gonească frânează și așteaptă ca pietonii să le taie calea, fără să aștepte o secundă să li se mulțumească în retur. Liviu Tătăruș este cel care mi-a oferit mai devreme cadoul lui Moș Crăciun, punând la bătaie un fișier rar cu toate piesele interpretate de Iulian Canaf, Vocea României, la concursul care îi poartă numele. Finalul anului m-a prins ascultând în mașină cam câte o lună de Them Crooked Vultures și de Band of Skulls, cd-uri ce ar fi urmat să se eternizeze acolo, dacă nu apărea salvarea. Mâine aștept cu optimism drumul cu mașina, numai la ideea că voi da la maxim ”primul bootleg” Canaf și porni la drum. Accentuez pe noțiunea de bootleg, pentru că de regulă acesta se referă la materialele neoficiale, înregistrate în condiții dintre cele mai suspecte și care, pentru colecționari valorează peste ani valută forte. Din bootleguri nu se îmbogățește niciodată vedeta, ci cel care e în stare de orice nelegiuire pentru a pune mâna pe înregistrări cu favoritul care, la ora aceea este doar puțin mai cunoscut decât un ilustru anonim.

Primul bootleg Iulian Canaf conține: ”Blue Moon”, ”Knockin'on Heaven's Door”, ”Guess Who”, ”I Got a Woman”, ”Merry Christmas, Baby”, ”Rock Me Baby”, ”Shake It Babe”, ”Sunny”, ”What a Wonderful World” și, de la mine citire ”Sunt vagabondul vieții mele”.

P.S.

Aflu că pe 26 decembrie Iulian Canaf va concerta în Iași. Ce cadou în cea de-a doua zi de Crăciun! Din păcate nu o să fiu acolo, dar sunt convins că un alt împătimit Canaf va produce cel de-al doilea bootleg. Asta până ce va scoate primul CD-uri oficial. Pe care deja îl aștept.

Iulian Canaf - adevărata Voce a României (după părerea mea)...

Asta e la cald, de fapt la fierbinte. Tocmai ce s-a terminat semifinala de la Vocea României, singurul concurs de acest gen pe care mi-am făcut timp să îl văd. După cum observați la acest post am și pus una dintre puținele fotografii ”personalizate” din întregul meu blog. Motivul este unul singur: Iulian Canaf, vocea merită asociat cu Iulian Canaf omul. Faptul că Iulian Canaf a fost eliminat îmi confirmă previziunile logice care încă o dată au supus sentimentul. Atât Canaf cât și concurentul său direct meritau să își dispute finala. Favoritul meu însă nu avea cum să câștige din următoarele motive:

- în România industrie muzicală nu există,

- Vocea României este un concurs popular și nu unul ”de specialitate” și chiar nu îmi pasă acum dacă jignesc pe cineva.

Dacă am fi avut o industrie muzicală puternică, măcar după modelul german, dacă nu după cel american, astăzi Canaf ar fi fost votat de spectatori. Pentru că se presupune că am fi avut o puternică nișă a iubitorilor de jazz, blues, spirituals și tot fusionul care le înglobează pe acestea, care, evident și-ar fi susținut favoritul.

Argumente de genul ”Canaf e un acrobat” sau ”un măscărici muzical” au un sâmbure de adevăr, dar mistifică realitatea. Canaf este într-adevăr un acrobat al feelingului muzical și un măscărici al curții, care deține întotdeauna adevărul muzical, rostit, e drept, în cheie neobișnuită. Diferența dintre mine și cei care l-au susținut pe Dragoș Chircu este că între noi, eu m-aș duce la un concert Canaf din dorința de a-l asculta 2 ore iar ei doar pentru că îi amuză sau pentru că va cânta cele câteva hituri care i-au sensibilizat. Ei ar ieși din sală după ce și-au satisfăcut curiozitatea, eu aș sta până la capăt și tot nu m-aș declara sătul de invenitivitatea acestuia. În schimb nu se vor duce la concertele Dragoş Chircu, pentru că, până la urmă şlagărele sale pot fi chiar downloadate şi ascultate şi în casă, în timp ce fac mâncare sau secs. Eu ascult în continuare Screamin' Jay Hawkins, album după album, suporterii lui Chircu numai ”I Put a Spell On You” și asta mai ales pentru că este una dintre puținele sale piese devenită hit grație unei alte interpretări. Am făcut această comparație din dorința de a transmite un mesaj: pentru mine Iulian Canaf este ”Screamin' Jay de România” și adevărata Voce a României. Nu vorbesc acum despre voce sau disciplină vocală, ci despre nou și originalitate. Cred că Vocea României trebuie să fie un artist care aduce noul și nu unul care conservă clasicul, și care, dacă nu primește piese speciale se pierde în peisaj. Iulian Canaf este ușor recongnoscibil indiferent ce ar cânta, Dragoș Chircu este virtuos vocal, dar fără nimic care să îl scoată în evidență. Este doar un artist corect. Așadar cred că România merită o voce de novator și nu de conservator.

Acum închei. Poate că nu o să mai auzim multă vreme nimic de Canaf. Poate că acest concurs va fi câștigat de Dragoș Chircu. Poate că nu vom mai auzi niciodată de Dragoș Chircu solistul, nici măcar în România. Peste hotare îți trebuie mai mult decât o simplă voce corectă. Iar acest mai mult îi lipsește lui Dragoș Chircu. Ce văd special la Dragoș Chircu într-un concert live, dincolo de un artist care stă încremenit la microfon? Ce văd special la Canaf într-un live? O risipă de energie și cântece pe care la fiecare concert ni le va cânta altfel. Înclin însă să cred că de-abia acum Canaf este gata să spargă piața muzicală. Nu în România, însă. Sunt gata să pun pariu cu voi, pe ce vreți voi! Aștept mizele. Singura condiție e să fie mari, altfel nu mă interesează. Argumentul meu se numește Pavel Stratan! Cine cunoaște povestea mă va înțelege de ce mi s-a urcat la cap că le-aș cam avea cu previziunile de marketing muzical! ...

Andrei Stăruială - clipul finalist de la "Fires" de la Band of Skulls

Iată şi clipul lui Andrei Stăruială la "Fires" - Band of Skulls




Felicitări Andrei şi La mulţi ani!

Teme-te de ţigani chiar şi când îţi fac "daruri"

Una dintre temerile românului, nu neapărat contemporan cât aş spune atemporal este "ţiganul". El se regăseşte în expresii de adâncă simţire românească precum: "nu te ţigăni", "vine ţiganu şi te ia" sau "te dau la ţigani". Aici însă este vorba doar de subconştientul nostru, şi nu de o anumită antipatie concretă pe care mulţi dintre noi nu o simţim. Nu zic că ar fi români care să nu fi interacţionat niciodată cu un ţigan, ci mai degrabă că există suficienţi români care nu au avut absolut nici un conflict cu această etnie şi totuşi folosesc mai departe aceleaşi locuri comune, din reflex. Personal eu nu fac această greşeală, mai ales că am prieteni ţigani, ba mai mult, am avut privilegiul să cunosc ţigani deosebiţi datorită cărora sunt deseori tentat chiar să apelez la discriminări pozitive. Problema asta cu "anatemizarea" e veche la români. Un exemplu clasic se regăseşte de pildă la Creangă (Povestea lui Harap-Alb), atunci când autorul vorbeşte despre sfatul împăratului cu privire la oamenii de care trebuie să se ferească fiul său în cursul călătoriei iniţiatice: omul spân şi omul roş. Aşadar, noi românii ar trebui să ne ferim cam de toţi: omul spân, omul roş, omul cu plete şi barbă (Ceauşescu dixit), omul negru, omul plajei, omul de la Minolta.

Dacă am dus într-un fel discriminarea la un nivel de artă, acest lucru este consecinţa unui neintervenţionism civic, care iarăşi ne caracterizează. Creînd distanţe am segregat, am dat naştere unui lagăr invizibil în care i-am deportat pe toţi care nu sunt ca noi. Evident, majoritari fiind aceşti a nu s-au mai putut opune. Nu le-a mai rămas decât să creeze strategii de supravieţuire, şi după ce că îi priveam cu ochii încrucişaţi am ajuns acum să îi vedem şi mai rău. Din impasul acesta tot ei sunt cei care trebuie să ne scoată, nu noi, majoritarii, care avem suficiente argumente să nu facem nici măcar un singur pas în spate. Mă revolt de fiecare dată când aud că în România sunt marginalizaţi, iar discriminarea pozitivă care se practică nu ar fi suficientă. Dacă chiar sunt marginalizaţi acest lucru se întâmplă din cauză că civic nu se implică. Există câteva "accidente" care s-au dovedit mai mult decât reuşite. regretatul Johnny Răducanu de pildă povestea că în urma unui interviu radio pe care l-a dat mai demult a primit telefon de la un semen, ţigan, care i-a comunicat că a doua zi dimineaţă le-a zis copiilor: dacă nu vă duceţi la şcoală şi nu învăţaţi bine de la mine nu mai primiţi nici un şfanţ. Există de asemenea şi piesa de teatru "Declar pe propria răspundere", în care Alina Şerban, ţigancă din Bucureşti povesteşte într-o monodramă cum şi-a depăşit propria condiţie. Nu folosesc termenul "rrom" pentru a nu duce mai departe o aberaţie de sens. Istoric vorbind în România au fost de când lumea numiţi ţigani şi nu rromi, spunându-le acum rromi nu aş face decât să îi şterg din istorie şi să le creez o nouă identitate, lipsită de legitimitate, plus că eu unul nu cred că au de ce să se ruşineze pentru că sunt mai departe denominaţi după termenul istoric. Ceea ce lipseşte din societatea noastră este tocmai implicarea civică a ţiganilor. Precedentul a fost creat. Nimeni nu l-a repudiat pe Johnny Răducanu, pe Bănel, pe Alina Şerban, pe Connect R, pe Alex Velea, pe Grigoraş Dinicu, pe Ion Voicu, pe Sile Dinicu, pe Jean Constantin şi pe mulţi alţii care acum mi-au scăpat pentru că ar fi fost ţigani. Câtă vreme însă ţiganii de succes refuză să iasă public şi să îşi îndemne semenii să profite la maxim de şansă şi să nu aleagă căile uşoare, doar pentru că pe moment acestea le oferă ceva stabilitate financiară nimic nu se va schimba în ceea ce priveşte situaţia prezentă. Campaniile antirasiste nu ajută la nimic. Este doar un paleativ de moment. E frumos să organizezi astfel de campanii, pe tine ca român poate chiar te vor face să te simţi bine, altruist şi generos pe moment, dar pe ei nu îi vor ajuta. Mulţi vor refuza cu mai multă îndârjire să iasă din anonimat, tocmai pentru a nu fi "marcaţi". E nevoie de "atacuri" civice din partea lor, de prestaţii de calitate, care să reducă la absurd prejudecăţile majorităţii.

Nu cred că vom ajunge vreodată să ne dezbărăm de prejudecăţile idiomatice la nivel lexical atunci când vine vorba de ţigani, aşa cum nu o să ne treacă niciodată aceeaşi afecţiune vizavi de "jidani". Dar bine ar fi ca doar atât să rămână, nişte glumiţe nevinovate, unele dintre ele legate de moravuri care la un moment dat vor ajunge, sper, să ne fie străine.

"Proiectul" lui Mihăiţă Neşu

A fost un moment când m-am cutremurat la auzul accidentului pe care l-a suferit Mihăiţă Neşu. Imediat au început să vină veştile îmbucurătoare: va fi operat, a ieşti cu bine din operaţie, a "dictat" primul său text de mulţumire. Mentalul meu din momentul acela şi l-a scos pe Neşu-incertul din baza de date, încadrându-l la categoria "convalescenţi". Dintr-un motiv sau altul o vreme nu m-am mai gândit la el. Şi de câteva zile încoace aflu că starea sănătăţii lui Mihăiţă Neşu este mai departe incertă. Undeva, creierul meu de om resemnat cu sănătatea, ca stare a normalităţii a luat o pauză. A intrat în vacanţă. Acum s-a trezit, acum creierul meu a fost trezit de vestea aceasta cumplită.

Ce aş mai putea scrie eu, acum, despre Mihăiţă Neşu, ce nu s-a scris? Nimic. Absolut nimic. Voi rescrie aşadar câteva impresii ale altora şi le voi semna. Voi plagia. Voi plagia durerea celor care se uită la Neşu şi se gândesc că ar fi putut fi ei. Durerea celor care se întreabă retoric de ce el, de ce trebuie să treacă prin astfel de stări cineva care este dincolo de orice vină grea. Voi plagia umărul ca pernă şi umărul ca şi cârjă.

Mihăiţă Neşu trăieşte. Cu asta trebuie să înceapă totul. El este un om aflat în stare de luptă. Un soldat al vieţii. Aşa cum alţii în secundele ăstea luptă să îşi împlinească proiectele, la fel face şi el. Unii sunt la pat, alţii la birou sau pe stradă. Lupta este în egală măsură grea şi pentru unul şi pentru altul, ambii fiind într-o stare de aşteptare. Se elaborează proiecte, strategii. Mihăiţă Neşu nu a încetat să lupte pentru că toată viaţa lui a fost un om serios. El are un proiect de dus la bun sfârşit şi o va face. Momentan, foloseşte un pai pentru a accesa device-urile electronice, aşa cum uneori, pentru a câştiga timp, noi cei de la birouri butonăm cu tot felul de chestii lungi, doar pentru a nu ne ridica din faţa monitorului şi a nu pierde timpul. Uneori şi noi mâncăm în faţa monitorului, ca şi Mihăiţă Neşu. Sunt timpi morţi pe care noi îi transformăm în timpi vii. Asta face şi el. Şi ştiu că nu pierde timpul. Visează că va merge. Alţii nu au visat niciodată în toată viaţa lor. El visează. La un moment dat se va trezi şi va merge.

Şi mai e ceva. Mihăiţă Neşu a fost şi va fi întotdeauna un exemplu, pentru că are în el ceva de autodidact, de om curios, care din fiecare încercare la care este supus învaţă. Şi îi mai învaţă şi pe alţii. Şi ca fotbalist a fost "inatacabil" iar acum şi ca structură umană a rămas la fel. Mihăiţă Neşu nu a fost probabil niciodată mai artist sau mai fotbalist decât mai omul care este. Proiectul lui este să parcurgă etape, să facă parte cu demnitate umană dintr-o rasă pe cale de dispariţie astăzi. Simplu, recunoscător, popular şi într-o continuă evoluţie. Iar Mihăiţă Neşu omul este probabil doar, cel mult, la jumătatea şlefuirii sale. Am convingerea că traseul devenirii sale nu se va opri aici. Am convingerea că exemplul său le va fi util multora dintre noi, pentru că, repet, într-o lume tâmpită şi pragmatică, un astfel de "OM" este un colac de salvare pentru cei încă necontaminaţi.

Reflexe bucureştene

Bucureştiul meu mi se pare astăzi de nerecunoscut. Este părerea mea şi mi-o asum. Nu vorbesc neapărat de clădirile noi care mă dezgustă şi care mi se pare că au şters farmecul de altădată al Bucureştiului, ci de oameni. Nu mă voi repeta şi nu voi vorbi de amabilitatea oamenilor, ci mă voi referi strict la o întâmplare şi la o observaţie subiectivă. În cele câteva (puţine) zile de Bucureşti am constatat că oamenii se feresc de noi şi de piticul nostru, în căruţ. Nu toţi, dar în mare e surprinzător să îi vezi cum se feresc de căruţ, cum privesc încruntat copilul sau cum ne privesc suspect când încercăm să mergem mai departe cu căruţul pe trotuarele înguste, multe dintre ele gâtuite de maşini parcate cu nesimţire, invitându-mă să scot cheile şi să le trag o dungă estetică. Am văzut oameni dându-se la o parte şi lăsându-mă să trec, în totalitate oameni în vârstă. Am văzut de asemenea femei în vârstă ferindu-se de proximitatea căruţului. Prin urmare mi-am dezvoltat, involuntar la început un reflex: mă feresc şi eu de bucureşteni. Până astăzi.

O aşteptam pe BebeBebe cu piticul, afară, în faţa unui magazin. La un moment dat se apropie de noi o DOAMNĂ în adevăratul sens al cuvântului şi îmi spune: pot să mă uit şi eu la acest îngeraş? Scârbos îi răspund că da, sperând că îşi va pierde din entuziasm şi va spăla putina. Nu. Doamna se apropie, piticul nostru ca de obicei începe să îi râdă cu toată făţuca lui şi cu năsucul lui creţ. Doamna îmi atrage atenţia: Vedeţi, râde. Sunt mai departe acru şi îi spun că râde la toată lumea. Doamna nu pleacă. Este mai aproape de el. Se uită la mine şi îmi spune: Nepoţelul meu a murit la 2 ani. Mă prăbuşesc. Şi fiica mea la 35. Accident de maşină. De atunci nu mă pot stăpâni să nu mă uit la toţi copiii... Îngăim un dumnezeu să îi odihnească, încercând să reduc din entuziasm pentru a nu părea desuet. Din fericire iese BebeBebe şi doamna i se adresează: Superb. L-aţi desenat înainte să îl faceţi, nu? Dacă mai era cazul, am mai încremenit odată. Un compliment de poezie, dintr-o vârstă de poezie a Bucureştiului...

Până la urmă cred că mă voi stăpâni şi voi întoarce şi celălalt obraz. Dacă bucureştenii speriaţi de bombe vor să îşi cultive mai departe meltenismul, nu au decât. Le stau la dispoziţie. Nu vreau ca la un moment dat să remarc că a fost o vreme când nu am văzut pădurea din cauza copacilor.

Daniel Pancu - anonimul giuleștean

Cred că prin golul lui Pancu, din meciul cu Petrolul s-a spart un blestem mai vechi al Rapidului, totodată existând și premizele unui nou început. Am obosit așteptând anii trecuți ca după pressinguri susținute Rapidul să și înscrie, să găsească momentul acela de luciditate sau de hazard în care mingea să intre în ațe, încât pot spune că devenise aproape o certitudine că superioritatea ofensivă a giuleștenilor nu se putea niciodată concretiza cu gol. Mă uitam ca prostul la meci, urmărind mingile șutate la kilometri de poartă din unghiuri perfecte, convins că nimic nu se va întâmpla. De data asta minunea s-a întâmplat, acum, când mă așteptam cel mai puțin. A intrat Pancu și a salvat Rapidul, aducându-i victoria în ultimele minute de joc. Simt, când scriu aceste rânduri că anul acesta voi avea ce să văd, urmărind meciurile giuleștenilor, simt că a apărut în sfârșit echipa aceea românească pe care o așteptam de o viață, care, printr-o sclipire de geniu va reîntoarce soarta jocurilor. Sper să urmăresc de-acum încolo meciuri ale Rapidului de la care să nu plec în momentul când adversarii au înscris un gol.

S-au scris multe, inclusiv că Rapidul a jucat prost. Nici vorbă. Rapidul a jucat lucid, stăpână pe ea și dacă a suferit la vreun capitol acela este doar atacul. Nici nu poate fi altfel câtă vreme Deac nu joacă, Herea nu joacă și nici măcar Pancu, acel Pancu pe care mulți îl trimiteau la pensie. Așa s-a întâmplat că 80 și ceva de minute Petrolul, slabă dar nu submediocră nu a deschis scorul. Iar pentru a forța înscrierea golului a intrat Pancu. Acel atacant care poate nu mai aleargă ca altădată, dar care ne oferă garanția înscrierii unui gol. Să fim sinceri și să recunoaștem că acesta este atacantul pe care și-l doresc multe echipe, sufletistul care intră 7 minute în joc și trage echipa după el. Nu consumă mult, e ieftin (dar vorba unei clasice: ”dar e calitativ”) mănâncă puțin, nu emite pretenții, visează să îmbătrânească în Giulești și să își aducă într-o bună zi nepoții în potcoavă și să le spună ”uite, dragilor, aici am trăit eu”, înscrie golul salvator și face altruist loc celor tineri. Costurile cu întreținerea lui Pancu sunt minore, iar atitudinea de vedetă nu există.

Nu același lucru însă se poate spune despre Mutu. Mutu și pensionar va fi scump, cu aere de boxeur amator, de literat amator, de playboy amator, cu alte cuvinte, cu aere globale de etern amator. Mutu, cel pentru care fiecare moment din viața sa este un prilej de hedonism, lăsând la o parte orice cod al onoarei. Poate că Pancu nu are ”geniul” lui Mutu, dar cred că geniul acesta este de mult contaminat. Pancu are mai mult decât Mutu, iar dacă vorbim despre modele, Pancu poate fi oricând un astfel de model pentru jucătorii tineri, nu Mutu, care nu poate fi considerat un model nici pentru proprii săi copii. Lângă Pancu înveți lecția smereniei și a perseverenței, înveți că alții au reușit și nu îți mai rămâne decât să pui osul la treabă. Lângă Mutu tot ce poți învăța este că dacă ai talent ești tare, poți să scuipi semințe în capul tuturor. Dacă nu ”ești praf”. Ca cel pe care îl trăgea Mutu pe nas. Îți dă Mutu un pumn și te rezolvă.

În concluzie, cred că Rapidul va triumfa anul acesta. Așa simt eu. Că a venit vremea să scriem istoria, de la pagina unde se oprise Steaua. Să strângem rândurile alături de alți rapidiști în devenire și să obligăm conducerea să mărească stadionul, devenit neîncăpător. Și totul pentru că în sfârșit, alături de Rada, anonimul de serviciu din Giulești a venit și Pancu. Altul pentru care dacă Rapid nu e, nimic nu e!

Lucian Bute - fals tratat despre un sentiment

De câteva zile România fierbe. Am uitat de caniculă, de sordid, de Bianca, Tonciu, Vârciu, Veronica Cara, Capatos, Mitoșeru și Mărculescu și am mai uitat și de nevoi, de ai zice că în România boxul este sportul național, toată lumea a vorbit numai despre Bute și marea sa finală. Până la urmă nici nu e rău. Câteva astfel de confruntări și poate am deveni cu toții, cel puțin la nivel mediatic mai curați, ne-am asuma poate altfel prioritățile și ne-ar legitimiza mult mai mult să fim conștienți de ce suntem și de ce putem. Circ ordinar. Undeva în adâncul meu mi-am dorit (și îmi recunosc acest guilty pleasure) ca Bute să le-o tragă tuturor și să anuleze astfel aceste câteva zile de repaos de la sordid. Să câștige meciul în primele 60 de secunde. Am făcut și eu ce am putu. Am refuzat emisiunile de preamărire și m-am limitat strict la momentele informaționale. Am aflat că a trecut cântarul la limită. Asta la pachet cu un scandal legat de niște bilete. Punct. Evident că întreaga finală a lui Bute a prezentat importanță pentru media doar în măsura în care în spatele ei se ascundea câte o afacere oneroasă. Adevărul este că în momentul de față boxul în România este atractiv doar în măsura în care boxerul este un interlop, un încartiruit politic, un violator, un tunar sau un pedofil. Altfel un flash de 45 secunde este mai mult decât merită.

Înaintea meciului am stat pe ProTV cam 3 ore. Vroiam să îi văd pe Dinu și pe Simion. A meritat. Avem viitor în box. Nu mi-au scăpat însă materialele gonflabile ale postului în cauză, categoric mult mai puțin nocive decât în alte părți. Multe dintre ele erau inofensive din considerente de patriotism. Așa am aflat că la concertul U2 de la Montreal 80.000 de oameni au strigat numele lui Bute. Nu al lui Bono sau The Edge, ci pe al lui Bute. Sigur nu strigau UDI (Quebec - importantă fundație socială cu target imobiliar pentru copii, cu sediul în Montreal)? Și a venit momentul de glorie al lui Lucian. După ce cu exclamații decente la nivelul decibelilor l-am trezit de două ori pe fiu-meu care dormea cu ochii larg deschiși în timp ce eu îi administram linguriță după linguriță încât BebeBebe s-a simțit responsabiliyată să intervină și să mă trimită mai aproape de televizor și mai departe de cel mic a venit KO-ul din runda a patra pe care, evident, nu l-am anticipat. Câteva secunde nu știam dacă să mă bucur sau să mă scufund în cea mai profundă și nămoloasă tristețe, creierul fiindu-mi sufocat de întrebarea nămoloasă: ”Și continuarea?” Nici acum, la ore bune de la victoria lui Lucian nu îmi iese din cap cum a căzut Mendy ca bobocul, ca Jerry extraplatizat de ușa trântită de Tom... Toată seara am cântat ”Mandy”, marele hit din anii 70 al lui Barry Manilow, care mi s-a părut că i se potrivește de minune lui Mendy (până la urmă pronunția e aceeași, nu?).

A shadow of a man
A face through a window
Crying in the night
The night goes into

Morning, just another day
Happy people pass my way
Looking in their eyes
I see a memory
I never realized
you made me so happy, oh Mendy

Well you came and you gave without taking
but I sent you away, oh Mendy...

Lucian chiar l-a trimis înapoi în Franța cu mâna goală, răzbunând toate acele momente de supremație franțuzească, când cu aroganță sunt întrebat dacă nu vorbesc franceză de parcă eu mi-aș fi permis măgăria să îi întreb pe francezi dacă ei vorbesc românește...

Iar apoi nu am avut ce face și dirijat ca o păpușă pe sârmă de tata și de DoamnaDoamna am zapat de pe un canal pe altul. Și a început mizeria să curgă râuri râuri. Atât pe Antena 3 cât și pe Realitatea realizatorii aveau un fix: ”a câștigat, dar...” Dar ce? Dar unde e senzaționalul, nu? Angajații acestor două posturi erau triști, v-o spun cu mâna pe inimă, de parcă aseara Lucian le-ar fi violat mama, soția și animalul de companie. Se vorbea cu juma de gură, despre culisele acestui meci. Poate exagerez, dar înclin să cred că odată cu revoția am abolit și termenul de erou adevărat în favoarea celui de erou media, de parcă ar fi fost ceva rău. Comuniștii aveau un erou principal și alții mai mici ca ciupercile, vecinii, rudele sau prietenii noștri, maiștrii, tehnicieni, medici, agricultori, acum trăim în capitalism și ne e rușine de triumful mic. Oribil. În schimb am rămas siderat când au început să se caute interlocutori. Este sunat unul dintre frații Becali și întrebat cum a fost. DE CE? De ce Becali, care declară că nu a fost la meci și nici nu s-a uitat pentru că avea o treabă mai importantă. Pe urmă Mitică Dragomir. DE CE? Ăsta măcar s-a uitat la meci, deși, după cum ne-a obișnuit nu avea nici o îndoială că Bute va triumfa. Apare Mihai Leu care nu fusese nici el prezent la meci. Se naște un pui de scandal căci, deh, nu primise invitație. Mihai (pe care îl cunosc personal și pentru care am un mare dram de stimă) mai explică odată, căci se pare că era cazul, că l-a anunțat pe Lucian că din cauza raliurilor al căror împătimit este nu va putea veni la meci. Bine, dar nu ai primit invitație. De ce să primesc dacă se știa că nu pot fi prezent, dacă aș fi vrut aș fi avut invitație fără nici o îndoială. Și în tot acest timp, la Antena 3 în studio, în apropierea microfoanelor a continut să vibreze în surdină vreme de 10 minute sau mai mult un telefon mobil, dat pe mute. Ba mai mult, la Antena 3 cei responsabili nici măcar nu s-au ostenit să verifice numele corespondentului Fetecău, de la Radio, pe numele său Adrian și nicidecum Dumitru. Într-un târziu au afișat câteva secunde numele corect... Și BebeBebe, care s-a detașat de tot acest circ îmi spune, blazată: știi ce se va întâmpla? Mâine va uita toată lumea. Din păcate chiar așa e. Poate mai puțin ProTV care cred că va da meciul în reluare, pentru rating.

Continui să mă întreb care au fost rațiunile care i-au făcut pe unii români să se uite sau să se ducă la meci, dincolo de statutul de VIP sau din spirit gregar. Eu știu de ce m-am uitat, și de ce îl iubesc și îl respect pe Lucian. Pentru că el este EROUL. Modest, lucid, decent, principial și hotărât. Pentru oameni ca Lucian continui să cred că mai există și o Românie pentru fiul meu. Care va crește mare și căruia îi vor trebui modele. Pentru că Lucian și puținii alții ca el reprezintă pentru mine garanția că maneliștii și ”vedetele” de pe micul ecran există doar în imaginația unora și cu profundul ajutor al unui buton de power.

Elisabeth Lili Ochsenfeld, remodelarea văzului şi lentilele de contact

Vorbeam mai demult despre ceea ce cu totală lipsă de respect la "legea Socaciu" îmi place să o numesc "guilty pleasure", şi anume colecţia mea de autografe. Unul dintre ultimele îi aparţine lui Elisabeth Lili Ochsenfeld, şi este dat pe imaginea copertei de la probabil cel mai bun disc românesc, "Cantafabule". Nu vă gândiţi că a înnebunit Vasile şi că noua lui marotă este să ia autograf pe ce îi pică în mână: bilete de autobuz, platouaşe de prăjituri, tricouri albe sau tabla maşinilor. Nu. Am fentat cu mult timp în urmă acest teribilism postmodernist. Dacă nu v-aţi prins este vorba chiar de autoarea graficii, care, alături de Valeriu Sepi s-au făcut responsabili de imagistica acestui univers aparent de fabulă, de heraldic, în realitate o replăsmuire a increatului. De atunci însă Elisabeth Lili Ochsenfeld a mers mai departe cu minuţiozitatea sa, apelând la tehnici noi şi la noi metode de abordare.

La tehnici noi pentru ce? Eu i-aş spune "remodelarea văzului". Desigur, este o părere personală şi mi-o asum. Mestecenii artistei de pildă, tripticurile şi înşiruirile modulare care mă trimit cu gândul la cadratura benzilor desenate sunt mesteceni în măsura în care ochiul ajustabil îi numeşte, atribuindu-le un termen de dicţionar. Evident că memoria profană lucrează, evident că anamneza minimă îşi spune cuvântul şi faptul că te trezeşti definind spaţiile drept "mesteceni" nu generează o impietate prea mare. De fapt, în instanţa artei lui Lili Ochsenfeld ochiul funcţionează ca element reconstitutiv al patinei. Mestecenii de care vorbeam sunt memorii ale mestecenilor, reconstituite, de parcă o pădure de mesteceni s-ar fi suprapus peste întregul tău trup în repaos. Pe urmă tu te-ai ridicat, ai plecat, mestecenii pleacă cu tine, ca imprimeuri pe un tricou. Pe stradă te miri că lumea te identifică drept iubitor al pădurii. Ţi-ai schimbat tricoul dar mestecenii s-au imprimat peste întreaga ta făptură. Şi mai e ceva cu mestecenii lui Lili Ochsenfeld. Constituie un cerc închis. Tu te vei afla întotdeauna în centrul lui, ţie ţi se cuvin toate onorurile, toată profunzimea şi povestea desişului. Pentru restul lumii este doar un gard natural. Un ochi aruncat şi ai fost primit în mestecănişul tău propriu. Cam aşa arată interiorul trupului tău, colorat, purificat de roşul absolut.

Caligrafiile verzi ale Frankfurtului păstrează acelaşi ochi artizanal, updatat cât să aducă impresionismul în actualitate. De parcă Turner, sau Degas ar fi oferit suport fizic noilor întrupări. Îmi place să consider seria aceasta drept un "Frankfurt sub ocupaţie", un oraş în străfundurile unei păduri. Gândit astfel, din avion Frankfurt pare o imensă pădure, în comparaţie cu salcâmii, care, din înaltul cerului sunt pâlcuri de vegetaţie pitică. Părerea mea.

Mai este loc şi de fauvism în arta lui Lili Ochsenfeld, dar este un fauvism de paradă, inform şi mai aproape de grafitti decât un penel controlat cu o lejeră rigurozitate. De această dată ochiul nu mai procesează, nu mai clasează ci redă pur şi simplu amprenta, urma aceea invizibilă. Tocmai de aceea avem de-a face cu un ochi peste care au fost suprapuse de această dată lentile de contact. Suporţi culoarea, aprigă, arzătoare, pentru că doar cu ajutorul ei poţi reconstitui forma amintirii. Lentila aceea, ca o substanţă de contrast.

Arta lui Lili Ochsenfeld este sinapsă, singura capabilă de ligaturi. Către ce? Încearcă acum să-ţi aminteşti!

Radio killed the video star

În data de 20 iunie 1942 din lagărul Auschwitz I au evadat patru persoane. Costumaţi în uniforme SS, stăpânind bine limba germană şi dispunând şi de o maşină, la ultima barieră şi-au dat aere de importanţi oficiali, ofustacţi de stângăciile şi lentoarea paznicului. În afară de sudoarea rece nimic nu îi trăda pe cei patru. Paznicul le-a ridicat bariera şi aceştia şi-au recâştigat libertatea.

Până aici sună bine, nu? De fapt nu sună bine, pentru că un scenariu mai american ca acesta nici că mai poate fi gândit. Totuşi, avem nevoie de poveşti, pentru a avea puterea să mergem înainte, să visăm cu ochii deschişi, să sperăm că într-o clipă de neatenţie a cerberului ne îndeplinim planul. Adevărul e că - şi vă rog să nu puneţi la suflet dacă din textul meu va transpira o tentă pesimistă - existenţa noastră în sine arată ca un imens loc de depozitare butoaie. Dacă îl deschizi, fiecare dintre acestea pare plin cu miere. În realitate doar la suprafaţă este mierea, de un deget. În rest rahat. Depinde cum vrei să administrezi butoaiele cu pricina: mănânci întâi toată mierea şi pe urmă te "delectezi" cu rahatul, sau consumi felii întregi, în profunzime? Miere-rahat, miere-rahat.

Vreţi să ştiţi continuarea poveştii reale de mai sus? După evadare, părinţii cercetaşului Stanislaw Gustaw Jaster, sunt arestaţi. Mor imediat, tot la Auschwitz. În 1947, când Polonia devine comunistă Kazimierz Piechowski, liderul evadaţilor este condamnat la 10 ani de închisoare. Iese după 7 ani, la 33 de ani, devine inginer şi scrie cărţi. Astăzi Piechowski are 91 de ani. Eugeniusz Bendera (Gienek), ucrainean de origine se stabileşte la Varşovia. Moare în anii '80. Jozef Lempart, preot, renunţă la preoţie şi moare în 1971, călcat de un autobuz, pe când traversa strada. Stanislaw Jaster este acuzat de colaborare cu Gestapo-ul şi moare împuşcat, în 1943.

Poate acum înţelegeţi mai bine de ce filmele americane au succes. Pentru că relatează doar partea frumoasă a lucrurilor. Şi nu mistifică, cum adeseori se tot spune. Nu mistifică nimic. Dintr-un motiv sau altul nu relatează restul poveştii. Asta e tot. Poate ăsta e şi motivul pentru care mi se pare logic să existe seriale, fiindcă aş vrea să ştiu toată povestea. Din nefericire, şi aici americanii au ales să prezinte tot mierea. Când vine momentul să ni se prezinte realitatea crudă, epilogul, din cauze financiare serialul este sistat.

Interviu special cu Doru de la The Mono Jacks şi ab4

VasileSensual: Care a fost prima ta întâlnire cu muzica (influenţe româneşti/nonromâneşti)?
Copil fiind am luat contact cu muzica pe la petrecerile părinţilor. Îmi aduc aminte că fredonam foarte des Marakesh.

VasileSensual: Ai copilărit într-un cartier select sau într-unul obişnuit?
Am copilărit şi locuiesc în continuare în Beverlyceni. Cartierul pe care îl injură toată lumea dar care are metrou la 8 minute de centru şi care este mai mişto decât orice „Drumul Taberei”.

VasileSensual: Când ai început să cânţi şi la ce instrument?
Am început să cânt de la 17 ani, într-o vacanţă la munte. Am descoperit chitara în acea vacanţă şi cand m-am întors acasă am împrumutat o chitară. De-atunci am cântat tot timpul şi cu vocea şi cu scripca.

VasileSensual: Care au fost numele din muzică care te-au influenţat în prima tinereţe?
Prima influenţă a fost Michael Jackson. Apoi pe la 14 ani eram un rapper înrăit şi îmi plăcea teribil Vanilla Ice.
Apoi a apărut Kurt Cobain şi a schimbat totul.

VasileSensual: Care a fost prima trupă în care ai activat şi pe ce post?
Trupa AB4, solist vocal

VasileSensual: Unde sperai să ajungi cu ab4 în anii 2000?
La MTV să luăm premiul cu arcul care se bălăngăne. Şi am ajuns!

VasileSensual: De unde look-ul glam din perioada de debut cu ab4 şi de ce ai renunţat la el?
Lookul glam cred că a fost la pachet cu mesajul stângaci dar anti-social al primului album AB4, acum că stau şi mă uit în urmă.

VasileSensual: Ai primit de când cânţi cu ab4 sau TMJ vreo apreciere din partea vreunui/vreunei voci din muzica românescă?
Cred că da. Nu ţin la chestia asta, aşa că nu-i dau importanţă.

VasileSensual: Te vezi cântând vreun duet cu vreo voce din România?
Nu, nu mă văd încă, dar nu se ştie niciodată.

VasileSensual: Cum ţi se pare ideea unui TMJ simfonic?
Nu ştiu cum ar putea suna. În momentul ăsta, cred că nu ar merge.

VasileSensual: Există vreo locaţie din România unde ţi-ai dori să ţineţi un super show, de muzică şi lumină, filmat cu infinit de multe camere? Dacă da unde şi ce ai aduce nou?
Nu, nu există. Ne concentrăm mai tare să facem muzică frumoasă. Dacă muzica răzbate, e suficient să ai o scenă care să se audă bine şi câteva lumini pe ea.

VasileSensual: Există vreo diferenţă între fanii voştri din provincie (cei care vin la concerte) şi cei din capitală?
Da. Cei din capitală sunt norocoşi să ne aibă acasă 

VasileSensual: Să spunem că ai primi o scrisoare de la o fană, care v-ar mulţumi că i-aţi salva viaţa cu un cântec. Care ar fi acela?
Chiar nu ştiu.

VasileSensual: Dacă nu te-ai fi făcut muzician ce ai fi ales?
Primul gând a fost psihologia. Apoi am descoperit graphic designul. Una dintre cele 2.

VasileSensual: Ştiu că nu trăieşti din muzică. Dacă s-ar întâmpla să ajungi să trăieşti bine din cântat, eşti sigur că nu te-ai blaza artistic?
Nu, absolut nu, plus că sunt convins că va veni o zi când voi trai din muzică.

VasileSensual: Să facem un exerciţiu de imaginaţie. Ce ai schimba la solistul TMJ?
L-aş face o idee mai solid. +5 kg să zicem.

VasileSensual: Să facem alt exerciţiu de imaginaţie. Dacă ai putea abroga o lege, care ar fi aceea?
Legea ipocriziei care în curând ne va arăta cum ştiristele citesc prompterul în tzâtzele goale, în vreme ce înainte de jurnal pe televizor rulează mesaje care ne sfătuiesc să consumăm mai puţină sare, zahăr şi grăsimi.

VasileSensual: Spune-mi trei lucruri de care eşti dependent.
Chitara, chitara şi motocicleta.

VasileSensual: Spune-mi ce nu ai putea să faci niciodată.
Greu. Omul este capabil de orice.

VasileSensual: Unde speri să ajungi cu The Mono Jacks în anul 2011?
La emisiunea lui Jools Holland.

VasileSensual: Electra Glyde Ultra Classic sau V-Rod?
Triumph Truxton

VasileSensual: Ca fire eşti conservator sau inovator?
Cred că mai degrabă conservator dar cu mare dorinţă de a inova.

VasileSensual: De ce fumează omul?
Ca să fie interesant, ca să semene cu James Dean, să aibă aerul de golan rebel.
Eu m-am lăsat.

VasileSensual: Există vreun ritual în familia ta de Crăciun, sau pur şi simplu lucrurile se întâmplă cum se întâmplă?
Împodobesc bradul împreuna cu soţia şi băiatul nostru. În rest, the usual. Cadouri, sarmale, cozonac. Anul ăsta cu Mono Jacks şi cu ceva vin roşu în plus.

VasileSensual: Ce i-ai cerut lui Moş Crăciun să îţi aducă anul ăsta?
Nişte haine.

VasileSensual: Ce le promiţi fanilor voştri pe viitor?
Este mai degrabă o promisiune pe care mi-am făcut-o mie.
Câte un album pe an!

VasileSensual mulţumeşte şi pe această cale lui Doru Trăscău, solistul ab4 şi The Mono Jacks şi îi urează lui şi familiei Sărbători fericite!

Mulţumiri pentru imagine @Cornel Lazia

Johnny Răducanu şi Ion Caramitru, un regal de poezie şi muzică la Budapesta

Să vă mai fac legenda fotografiei? Hai, treacă de la mine: Johnny Răducanu şi Ion Caramitru în spectacolul "Dialoguri şi fantezii în jazz", susţinut la Teatrul Radnoti din Budapesta, în 29 noiembrie 2010, la invitaţia ICR Budapesta. Şi să vă mai zic ce e şi cu florile. Maestrul Răducanu le-a primit ca semn al respectului, cu ocazia apropiatei sale zile de naştere: 79 de ani pe 1 decembrie. Da, aţi citit bine, Johnny Răducanu este sinonim cu Ziua Naţională a României.

Am pornit cu inima îndoită, de la premiza că un spectacol de poezie nu mai poate capacita pe nimeni în instanţa anului de graţie 2010. E drept, fusesem martor în anii 80 la un minunat recital Alexandru Repan pe scena Notarra-ului cu "Craii de Curtea Veche", dar să ne înţelegem, eu nu am nici o legătură cu tânăra generaţie de azi. Nu e vorba de ignorantism, nu am făcut nici o clipă abstracţie de valoarea celor doi mari artişti, am pus însă sub semnul îndoielii actualitatea unui astfel de proiect.

Şi m-am înşelat. Ion Caramitru a făcut mai mult decât poezie, amintindu-mi că de la francezi (ca să nu zic că de la Stanislavski) am învăţat ceva: un mare actor face orice. Vă mai amintiţi de Gabin cântând, de Delon cântând despre caramele... ("Parole", fireşte), de Adjani cu a sa "Beau oui comme Bowie", de Bourvil cu "Salade des fruits" şi de mulţi alţii? Ei bine, Ion Caramitru cântă special, reuşind să transmită stări. Evident că lipsesc başii şi laserele aferente. Stimaţi tineri, nu este muzică de club, acum aruncaţi de pomană banii pe speed şi LSD dacă nu aveţi predispoziţie pentru o astfel de muzică şi de atmosferă! Şi totuşi, când Caramitru cânta "Tinerii", pe versurile lui Nichita eu unul nu mi-am putut stăpâni revolta pe vizionarismul lui Nichita.

"Se sărută, se sărută printre maşinile-n goană,

în staţiile de metrou, în cinematografe,

în autobuze, se sărută cu disperare,

cu violenţă, ca şi cum la capătul sărutului,

la sfârşitul sărutului, după sărut

n-ar urma decât bătrâneţea şi moartea."

De ce nu mai trăieşti tu, Nichita, să te pot înjura pentru nenorocitele ăstea de profeţii...

Ion Caramitru face muzică din enunţuri aparent amuzicale. Şi mai cântă Caramitru "Podul din Avignon", altă bijuterie de zicere a lui Nichita. Aici recunosc, citesc versurile şi nu mă mai întreb chiar atât de tâmp "de unde a scos Caramitru muzica asta?" Textul lui Nichita este muzical prin excelenţă şi totuşi Caramitru îi revelează muzica interioară printr-o stranie alintare a pauzelor şi a liniştii demarcată de cuvinte precise.

"În carnea silabei care

O-nţeleg şi n-o-nţeleg

Libere oase lunare

De cuvând vestit şi-ntreg."

Pe lângă corpul de bază al spectacolului, "NICHITA", nu lipsesc nici texte de şi despre Eminescu, poeme de Lucian Avramescu, Petre Stoica, Ana Blandiana, Miron Radu Paraschivescu. Nici "comentarii ad-hoc" despre un anumit poem de Tudor Arghezi. Misterul are valoare, nu veţi afla mai multe de la mine, dar dacă veţi vedea spectacolul îmi veţi mulţumi. Doar nu vreţi să aflaţi mură-n gură dacă la sfârşit Mitzura face sau nu pipilică pe domnia sa?

Meritul spectacolului "Dialoguri şi fantezii în jazz" la Budapesta este şi că a "externalizat" lirica românească şi către un public vorbitor de limbă maghiară, prin intermediul traducerii şi proiectării în limba maghiară a textelor pe o plasmă din decor.

Şi Johnny Răducanu fără de care graiul, atunci când nu începe să valseze pe vocea lui Caramitru ar rezona descentrat... Aici este echilibrul spectacolului, aici este geamandura actorului, siguranţa că dacă îndrăzneşte mai mult decât acceptabilul estetic, maestrul intervine şi comută atenţia, convingându-te că honi soit qui mal y pense. Johnny Răducanu care "îşi face numărul" cu rigoarea şi profesionismul unui pianist de salon, imposibil de ignorat şi de întunecat cu toate perdelele negre şi reflectoarele sparte din lume, pe care continui să îl vezi şi să îl auzi chiar şi atunci când se îmbarcase de mult în avionul spre Bucureşti, încercând să se debaraseze cu aer de copil sâcâit de florile pe care tocmai le primise la concert. De florile care însă l-au surprins atunci când le-a primit pe scenă. Pentru că pianiştii nu primesc flori, nu primesc daruri. Pentru că un "hello pops" surclasează toate florăriile din lume. Johnny Răducanu, cel care după al doilea bis şi transa indusă iese în culise umil, cu capul plecat şi se vaită că nu i se încălziseră cum trebuie mâinile. Johnny Răducanu, pentru care o zi fără pian este mai rea decât un exil în Siberia.

"Dialoguri şi fantezii în jazz" este pentru mine un spectacol pe care nu ai voie să îl ratezi. Un spectacol care ar trebui înregistrat video şi dat pe posturile naţionale de fiecare 1 decembrie!

Jimmy Cserkesz şi Mandela (Organic Duo) şi-au urcat Avatarurile în Locomotiva Jazz

Vineri, 26 martie 2010, Budapesta, Kultea. Încă o Locomotivă Jazz, de această dată cu Organic Duo (Jimmy Cserkesz - chitară şi Marius Gagiu/Mandela - flaut) şi iată că întrebarea mea: "este Avatar o ficţiune sau povestea se bazează pe cazuri reale?" a reclamat dintr-o dată un răspuns: Am asistat la un concert în care Avatarurile lui Jimmy şi Mandela au demonstrat cât este de important Avatarul în viaţa noastră, cea de toate zilele, pentru că ceea ce am ascultat depăşea cu mult barierele jazzului şi chiar ale new-age-ului. Este vorba despre compoziţiile celor doi, care sper să poată fi în curând ascultate legal sub brand-ul Organic Duo, piese care mie personal mi-au dat senzaţia că asist la o abordare neoSurmann-Krog. De mult nu am mai avut ocazia să decelez muzică în stare pură la fiecare 10 secunde, de parcă fiecare astfel de secvenţare ar putea uşor constitui o temă muzicală în sine. Senzaţia pe care mi-a lăsat-o Organic Duo este că fiecare alegere muzicală a lăsat în urma sa alte câteva variante posibile şi poate chiar mult mai bune.

Am aflat aşadar, vineri seară, răspunsul la întrebare. Avatar nu este o ficţiune! Ei, Avatarii, există şi se află printre noi. Din păcate lumina albastră este atât de rară în zilele noastre încât nu mai reuşim să îi distingem. Dar există. Jimmy Cserkesz şi Mandela sunt dovada vie. Nu ştiu dacă sunt neapărat panteişti şi sincer, nici nu mă interesează, în mod cert însă au capacitatea de a face muzică din orice.

mulţumiri Rekai pentru copyright

Jancy Korossy, Ramona Horvath şi redefinirea armoniei

La invitaţia ICR Budapesta, în colaborare cu Federaţia de Jazz din Ungaria şi cu programul KULTEA al Muzeului Comerţului şi al Industriei Turistice din Budapesta , vineri, 26 iunie 2009, Jancy Körössy şi Ramona Horvath au concertat la Sala Kultea la două piane.

Jancy Körössy - pianist compozitor şi aranjor, membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, autodidact, considerat copil minune, a plecat din România, în 1969, după ce deja editase primul disc de jazz apărut la Casa Electrecord. Încă de pe atunci, urmare a turneelor şi concertelor internaţionale în Uniunea Sovietică, Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, Körössy era considerat singurul artist non-american cu astfel de mari succese şi realizări în jazz-ul internaţional. În acelaşi an semnează cu MPS, din Germania, aceeaşi casă de discuri care îl publicase şi pe Oscar Peterson şi realizează celebrul „Identification”, album ulterior reeditat şi în Japonia. În SUA, unde se stabileşte, continuă să concerteze dar şi predă, iniţiind în universităţile americane chiar un ciclu de concerte cu tema "stiluri de improvizaţie". În 1975 primeşte din partea preşedintelui de atunci al SUA, Jimmy Carter, distincţia “Lieutenant Governor's award of Excellence” pentru extraordinarul merit cultural adus jazz-ului. Concertează alături de nume mari ale genului precum: Milt Jackson, Woody Herman, Phil Woods, Percy Heath, Ray Brown, Zoot Sims, Lee Konitz, James Martin, Connie Kay şi mulţi alţii.

Începând cu anii ’90 revine din ce în ce mai des în Europa pentru diverse proiecte sau concerte în diverse formule. Din 2005 se dedică proiectului de jazz la 2 piane - cu Ramona Horvath , alături de care participă la festivaluri internaţionale, turnee şi concerte în : România, Austria, Germania, Franţa.

În 2009 discul "Dor de acasă", în duet cu Ramona Horvath a fost răsplătit cu premiul pentru Cel mai bun album de Jazz al anului şi conţine compoziţii originale. După ce a fost lansat la Paris şi ulterior prezentat şi la Berlin, "Dor de Acasă" va fi lansat oficial şi la Budapesta cu ocazia acestui concert inedit.

Ramona Horvath este absolventă a Conservatorului de Muzică din Bucureşti, secţia pian principal. A început studiul jazz-ului alături de maestrul Jancy Körössy iar în 2009 pe lângă premiul pentru "Dor de Acasă" , obţine şi Premiul "Confirmarea Artistică a anului". Din 2008 până în mai 2009 susţine la Paris o serie de concerte, beneficiind de o rezidenţă artistică pentru un proiect de compoziţie a unei suite de jazz de inspiraţie folclorică românească.

Venit în număr mare, publicul a primit ceea ce merita, cu alte cuvinte, un concert de zile mari, susţinut cu evlavie de Ramona Horvath şi de cel care în anii 60 a i-a făcut pe mulţi români să viseze la America. Jancy Körössy nu este un simplu "muzicant", un "instrumentist", ci a demonstrat-o, dacă mai era cazul la Budapesta, un estet al clapelor şi un muzician respectuos. Respectuos faţă de linia melodică. Stilizările lui Jancy Körössy, respectă etimologia atât a termenului, cât şi a temei de bază, redefinind muzica şi nu siluind-o de dragul propriului ego. Este suficient să îi pătrunzi evlavia pianistică pentru a înţelege că piesele sale alungă crochiul în favoarea unei noi estetici, pe care, cu neţărmurită modestie maestrul a numit-o jazz. Pentru că în definitiv jazzul lui Jancy Körössy este la fel de clasic ca şi blues-ul Ninei Simone sau muzica populară a Mariei Tănase. În finalul concertului, maestrul a întrebat dacă există preferinşe din partea publicului şi cineva i-a cerut "Hora Staccato" a marelui Grogoraş Dinicu, iar răspunsul lui Korossi a venit prompt, cu umorul din dotare: "ce să mai stilizez că este deja stilizată". Prin urmare, inepuizabil, geniul lui Jancy Körössy a transmis un lucru esenţial pentru noua generaţie: există o limită în toate. Pentru o oră şi jumătate publicul a avut ocazia de a asculta un muzician de adâncă respiraţie, un pianist pios şi calculat. La un moment dat chiar mi l-am imaginat pe maestru ca pe un Picasso, angajat să "zugrăvească" o cameră de hotel. Surpriza contractorilor explodează când camera se înfăţişează proaspăt pictată într-o singură culoare. Iar explicaţia "zugravului" Picasso şochează: m-aţi chemat să vă pictez o cameră de hotel. La fel şi Jancy Körössy, a cântat jazz pentru că a fost invitat să cânte jazz şi nu să îşi expună public neliniştile artistice.

Despre Ramona Horvath necunoscătorii ar putea spune că "i-a făcut faţă maestrului cu brio", ceea ce este totalmente fals şi comod spus. Pianistă de formaţie clasică Ramona Horvath a strălucit, profitând de toate libertăţile pe care le-a avut la îndemână, fără însă să deturneze filonul muzical. Temele preluate de Jancy Körössy au fost aprofundate de aceasta şi deschise, pentru ca maestrul să aibă ce exploata, iar apoi invers, până ce nimic nu mai rămânea de zis. Cele două piese pe care Jancy Körössy i le-a lăsat pianistei au uimit şi în acelaşi timp au creat senzaţia că şi celelalte două mâini ale maestrului, deşi ridicate de pe clapele pianului său şi-au făcut treaba. Şi pentru că veni vorba de mâini, vineri seara mi-a fost dat să ascult cel mai perfect ragtime pe care l-am ascultat vreodată. La patru mâini.

Şi încă ceva. Mă simt norocos pentru că vineri, înaintea concertului am avut ocazia să îi urmăresc pe cei doi la repetiţii şi să îl admir pe Jancy Körössy, sfătos, admirând performanţele fără cusur ale pianistei. L-am surprins pe acesta mai degrabă nemulţumit de prestaţiile sale decât de cele ale discipolei, din când în când sugerându-i acesteia mici amănunte legate de tehnica mâinilor în abordarea pieselor jazz. Închei prin a cita două maxime chinezeşti: Profesorul îţi deschide uşa, de intrat intri singur şi Nu elevul îşi caută profesorul, ci profesorul elevul. Acesta apare când elevul este pregătit să îşi înceapă educaţia.