Cristi Puiu şi Horia-Roman Patapievici despre "Aurora"

"Înapoi la argument", un dialog superb şi profund între Horia-Roman Patapievici, în calitate de moderator şi Cristi Puiu, un soi de psihanalist-infractor-creator, discutând despre "Aurora". Chiar dacă nu v-a plăcut filmul, profesiunea de credinţă a lui Puiu merită luată în seamă.

Priviţi-i, merită! Am postat această emisiune pentru că "nu am putut lăsa lucrurile aşa..."

Aurora: Cristi Puiu + pușca sa = Un duo formidabil

Ei bine, filmul meu românesc preferat pe 2011 a câștigat Gopo. Nu trageți concluzia că e ceva nemaipomenit premiul ăsta. Nu este încă, dar are șanse să devină. Deocamdată este pur și simplu bine pentru că am ocazia să spun două vorbe despre ”Aurora”, filmul lui Cristi Puiu.

Meritul ”Aurorei” este că, deși ca idee pare geamănul filmului lui Joel Schumacher ”Falling Down”, cu Michael Douglas, pentru cine își mai aduce aminte, ca abordare reușește să speculeze și să exploateze maniera prin care tu ca spectatori ajungi să te identifici într-atât cu protagonistul, încât deznodământul din final îți pică mănușa. Nu mai ești undeva sus, contemplând pierderea eroului principal cu inima frântă, ci de la nivelul ochiului tău dai socoteală simplu și firesc, pentru un fapt de domeniul senzaționalului, scris cu litere stridente în colțul de sus al imaginii de pe televizor. Flaubertian vorbind, Viorel ești tu și briefingul este lipsit de strălucire, de glamour-ul pe care ni-l imaginăm de multe ori că ar înconjura personalitățile celor certați cu legea. Îl mai țineți minte pe Mickey Knox, outlaw-ul din ”Natural Born Killers” al lui Oliver Stone? Viorel este tot ce nu e Mickey. Introvertit, pragmatic, fugind de gesturile patetice și ample și mai presus de toate foarte zgârcit când vine vorba de violență. Nici măcar cea vizuală nu pot spune că l-ar caracteriza, bătutul obrazului atunci când cere restituirea banilor împrumutați făcând toți banii. Iar acum vin împușcăturile, care au meritul de a mă face să tresar, cum n-am tresărit nici la ”Comando” și nici la ”Saving Private Ryan”. Este ceva în chimia acestor explozii, iar Cristi Puiu poate că ar trebui să le dea lecții lui Clint Eastwood și chiar lui Spielberg, a cărui scenă cu execuția fetei cu pistolul la tâmplă, în lagăr din ”Lista lui Schindler” mi se păruse la ora aceea execuția cinematografică perfectă, atât la nivel vizual cât și audio.

Complicitatea de mai bine de două ore și jumătate cu Viorel nu te vor face nici să îl iubești, nici să îi găsești circumstanțe atenuante. Te fac să descrii cele întâmplate ca în ”O'Malley's Bar" o capodoperă narativă de pe Murder Ballads, albumul lui Nick Cave, să le relatezi cu lux de amănunte, ca și Puiu de altfel, transformându-l pe Viorel într-un erou romantic. Pentru că asta este, un erou romantic, angajat și care respinge compromisul de orice fel. Pentru el frecventele derapări în căsnicie, relațiile mult prea uzate dintre soți sau implicarea celor de afară în problemele specifice cuplului îi provoacă scârbă. La începutul dragostei, cum ar spune de undeva din neant Nichita, așa ceva nu intrase în scenariu, nici avocații și nici socrii. Acum a venit vremea reparației. Într-o lume fără avocați și socri, dragostea are toate șansele să reziste, după ispășirea pedepsei, firește iar Viorel se implică pentru a recupera ceea ce de drept îi aparține numai lui, fiind doar dat cu împrumut: un vis de fericire.

Iar acum, odată autodenunțat se vede pus în fața unei situații neprevăzute: repetarea alienantă a anamnezei, ca într-un tandem de gângavi. Mărturisirea cu seninătate a crimei este paralela spirituală a justificării din prima jumătate a filmului cu privire la motivele care îl aduc pe Viorel în ipostaza jenantă de a-și cere înapoi banii împrumutați. Atunci una dintre bancnotele restituite era ruptă, acum garanția fericirii fusese compromisă.

Un om și pușca sa, un duo formidabil...

"Tyrannosaur" de Paddy Considine, un film care nu este cu dinozauri!!! - CONŢINE SPOILERE

Mare câştigător la Sundance 2011, "Tyrannosaur", debutul regizoral al unuia dintre actorii mei preferaţi, Paddy Considine nu este, contrar titlului un film cu sau despre dinozauri. Spun asta tuturor celor care s-ar duce la film însufleţiţi de afiş, şi care nu au răbdare sau chef să citească restul textului, plin de spoilere. Aşadar NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI! Asta îmi aminteşte de un amărât care şi-a luat pe net nickul de Dante pentru că lui îi plăcuse numele ăsta din filmul cu acelaşi nume şi cu puţin în plus: "Dante's Peak". Filmul lui Considine, poate şi unde regizorul este şi scenarist, este deosebit de personal, de aici poate şi autenticul celor trei personaje principale: Joseph, Hannah şi James. Secvenţa în care Joseph îi povesteşte Hannei despre moartea soţiei a fost scrisă de Considine urmare a propriilor trăiri alături de mama sa, Pauline (cea căreia regizorul îi şi dedică filmul), care, din cauza diabetului ajunsese să trăiască oarbă, cu ambele picioare amputate, un om pe care Considine spune că nu îl mai recunoştea. NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI!

"Tyranossaur" este considerat de către Considine şi Olivia Colman un film de dragoste. NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI! Ei bine, nu sunt foarte de acord. Sigur, unde dragoste nu e nimic nu e, prin urmare ar trebui să opinăm că şi pe Marte sunt ceva dragoşti de-ăstea, dar în cazul filmului, să spui că dragostea este mobilul, mi se pare prea mult. Cred mai degrabă că este un film de dragoste şi ură. Am să explic puţin cum stă treaba asta. NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI! Iubeşti puţin şi pe urmă urăşti foarte mult, şi iar iubeşti puţin, şi iar urăşti până când vei iubi din nou. E primar, fiziologic până la urmă să trăieşti aşa nu ştiu dacă şi să îţi trăieşti intervalurile dintre iubiri urând la maxim. În film, ura, mută de altfel este de două feluri: cinică - care se diluează cu porecle de genul Tyranossaur, sau violentă, calmată prin viol, inserţie de obiecte în vagin, mutilări sau ucideri de câini, bătăi sângeroase cu toţi enervanţii. Undeva, în peisaj mai e şi dumnezeu. Memorabilă rămâne secvenţa când Hannah îi spune lui Joseph că dumnezeu e şi tatăl lui, iar acesta îi răspunde: nu, tatăl meu era un "cunt" şi ştia că e un "cunt", dumnezeu este un "cunt" şi continuă să creadă că e dumnezeu. Joseph fiind cel rămas văduv şi pentru care moartea circulând liberă printre noi nu mai are nici o logică, desfiinţându-l pe dumnezeu, ca profesie. NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI!

Irlandezii şi scoţienii ăştia au un fel anume de a spune poveştile, şi cu atât mai special când spun poveşti de dragoste. Dacă la americani fericire ţine şi după sfârşitul filmului, la irlandezi şi la scoţieni nu ţine nici măcar cât filmul în sine. Ceva trebuie să ne trezească la realitate, să ne comunice cum stă treaba cu cauza şi efectul. Finalul lui "Tyrannosaur" este întrucâtva unul moralist, de tip Hardy (Thomas, nu Oliver!!!), ajuns la notorietate şi pentru mase prin "Tess". Ai comis-o, plăteşti! NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI! La americani când ţi-e lumea mai dragă apare Chuck Norris şi repară nedreptatea, la irlandezi şi la scoţieni apare dumnezeu care face ghiduş cu ochiul, sau doar ţi s-a părut, el fiind mult prea ocupat în acele clipe. NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI!

În încercarea de a evita spoilerele să vă mai zic două vorbe despre actori. Impecabili. Fără manierisme, cu trăiri de ajungi să-ţi fie frică să nu fi fost contagioase, cu faciesuri comune şi totuşi... Eddie Marsan este înfricoşător, patologic şi demonic, pe undeva de o excelenţă controlată care îţi va spune că filmul este ireal. Peter Mullan duce mai departe "casta Postlethwaite", prin acelaşi gen de interpretare, însă, în comparaţie cu marele Pete, se pare că faciesul său cu 5 minute mai armonios îi face pe operatori să ni-l prezinte mai mult, ceea ce ne şi dă ocazia să îl studiem mult mai bine şi să ne bucurăm de complexitatea trăirilor. Despre Olivia Colman ce să mai zic. NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI! Am uitat pentru două ore că e plină cinematografia de femei artificiale, cu silicoane pe te miri unde, cu buzele anormal de expresive, cu ochii retuşaţi şi cu promisiuni lascive că în curând le vom revedea nude prin pictoriale sau pe înregistrări de amatori în timpul actelor sexuale. NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI! Olivia Colman este omul de lângă tine, viu şi natural expresiv. Una dintre acele actriţe care şi dacă îţi dă indicaţii în circulaţie stai câteva minute şi te întrebi dacă nu cumva în tot acest timp eşti filmat. Gata cu laudele! NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI!

"Tyrannosaur" NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI! Este un film sincer, cu oameni, cei care, nu cred că vom afla vreodată, mulţi ani mai târziu au ajuns să îi înlocuiască. Şi care mai supravieţuiesc şi astăzi, cu dragoştile şi urile lor, profitând că pe pământ nimeni nu le este mai presus. Poate doar nişte marţieni. Cât despre dumnezeu? Vorba lui Joseph, el încă se crede dumnezeu! NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI! NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI!

De ce mi-a plăcut "Burta balenei" şi de ce nu o citesc pe Iulia Blaga

Ieri am văzut "Burta balenei", filmul de debut al celor două Ane: Ana Lungu şi Ana Szel şi tare mi-a plăcut, cu atât mai mult cu cât în subconştient eram copleşit de certitudinea că e un film prost, cum de altfel şi zic în presă unii dintre "criticii noştri profesionişti de film". De pildă Iulia Blaga, pe care nimeni nu o contestă ca şi critic, pentru că nimeni nu îi citeşte rubricile. Eu am făcut greşeala asta şi m-am luat cu mâinile de cap la o imensă contradicţie pe care Blaga (critica de film!!!) o promovează în articolul domniei sale: "A existat un scenariu de plecare, dar s-a improvizat mult la filmari si ai mereu senzatia ca mare parte din ce vezi e real. Acest joc cu realitatea e interesant, dar faptul ca trei din cei patru interpreti nu sint actori se simte (si nu numai din dictie), filmul pierzindu-si interesul si in lipsa unei povesti mai structurate si a unei concentrari pe tema." Păi stai aşa că nu pricep! Filmul te face să uiţi că e film şi nu realitate, dar totuşi personajele nu erau actori. După ce am văzut filmul şi eu, pot spune că o mică contribuţie la succesul acestui cine-verite e chiar faptul că actorii nu sunt actori şi că manierismul firesc al absolventului de astfel de studii nu şi-a făcut simţită prezenţa. Atât despre Iulia Blaga, şi aşa, cele scrise aici au mari şanse să apară primele pe motoarele de căutare, atunci când va fi tastat numele criticei.

De ce laud filmul ăsta? Pentru că deşi se vrea un experiment este unul dintre foarte puţinele, dacă nu chiar singurul film naturalist românesc din ultimii ani. Filme naturaliste a mai făcut şi Veroiu ("Adela" de pildă) şi Malvina Urşianu la greu, acesta însă este natural naturalist prin faptul că manierismul a fost de la bun început declarat neavenit. Dincolo de explicaţiile Anei Szel, cum că balena este chiar casa în care s-a născut şi a copilărit, lucru preluat de toţi formatorii de opinie şi atât, meritul filmului este că această burtă prinde viaţă pe peliculă, devenind un actor în sine, şi asta fără nici un fel de balzacianism cinematografic, sau de detalii micro în stil Almodovar. Burta există, balena în splendoarea ei de clădire bucureşteană mâncată de vreme şi plină de farmec există poate mai puţin, şi tocmai acest lucru dă greutate întregii acţiuni (care lipseşte cu desăvârşire). Matca. Viscerele.

Vă veţi mai lăsa pătrunşi, fără nici un efort din partea realizatorilor, de discrepanţa istorică a valorilor şi de inegalitatea acestora. De contrapunctele subtile dar vizibile: un ecran pentru proiector şi un tablou de valoare, un pian şi o claviatură de laptop, cărţile cu raţionamentele lor de valoare şi drama aproape cehoviană a dispariţiei unui amărât de telefon mobil. Iar finalul filmului, despre care paradoxal nu am citit prea multe, are darul de a da un plus de sens ilogicii existenţiale, mai precis un sens lipsit de valoare. Zâmbeşti, pentru că aşa e firesc, zâmbeşti, pentru că până la urmă explicaţiile utile pentru unii sunt totalmente inutile pentru alţii, în anumite momente ale vieţii, iar acestea, repovestite au farmec. Stai şi te întrebi "ce naiba era cu dubioşii ăştia" care îmi spun lucruri atât de personale.Totul se întâmplă, nu-i aşa, pentru că pământul se învârte încă, iar văzuţi din spaţiu, noi, oamenii nu mai părem păduri sau ziduri ci pur şi simplu furnicuţe în mişcându-se în contratimp...

Voi încheia spunând că filmul este unul recomandat de Corneliu Porumboiu, şi nici nu mi-e greu să înţeleg de ce. Se întâmplă în timp real iar poanta de final seamănă mult cu vorbăria de prisos din "A fost sau n-a fost"...

Dacă aveţi o oră la dispoziţie şi un pic de curiozitate, vedeţi-l. Merită!

Cine m-a... Gia?

Nu îmi place Cinemagia, care, în cel mai bun caz ar putea fi un site mediocru de traducători engleză-română! Nu cred că în România câţiva oameni deştepţi şi iubitori de film nu ar putea pune de un website pe care să îl înnobileze cu percepţiile lor personale şi evident, originale. Dintr-un motiv sau altul uite că lucrul acesta întârzie să se întâmple, iar Cinemagia, care îmbătrâneşte sub ochii noştri devine cel mai îndrituit organ în materie. Din nefericire, Cinemagia îmbătrâneşte după ce anterior se ramolise. Oamenii cu păreri sunt cei care animează site-ul şi din când în când apare Columbeanu (Pitbull) cu câte un articolaş vitriolic în stil propriu, din care mai străluceşte, rar, dar străluceşte totuşi, adevărul.

Din dorinţa de a umple serverul şi de a fi la zi cu informaţia, redactorii de aici sunt nişte oameni repeziţi cărora dacă le-o scoţi la înaintare pe trans-secsuala Naomi şi pe trans-nas-oala
Ţonciu vor da iama în prima, pentru că e blondă. Odată pornit un articol pe Cinemagia, aşa rămâne, de parcă le-ar fi frică să le vorbească comatoşilor ca nu care cumva să îşi revină la viaţă şi să îi hărţuiască.

Aşa s-a întâmplat cu Napoleom Helmis-ul de altădată, astăzi Nap Toader şi în buletin, regizorul filmului românesc "Nuntă în Basarabia". Nici până astăzi cei de la Cinemagia nu şi-au reparat greşeala, aşa că îl veţi întâlni aici pe regizor când cu numele de Helmis, când cu cel de Toader.

La "Bela Lugosi...", filmul lui Iepan, situaţia este şi mai jenantă. În româneşte îl întâlnim pe Bela Lugosi, iar în engleză pe Bella Lugosi, un fel de Jack şi Jill la care puţini dintre noi ne-am fi gândit. Deşi dedesubt apare clar scris numele acestuia în română, redactorii site-ului s-au ambiţionat să-l feminizeze, de aici şi bănuiala mea că Naomi are pe site-ul acesta un succes nebănuit.

Sunt gata acum să fac un rămăşag cu voi. Pe cât punem pariu că nici măcar nu îi pronunţă numele [bell:lla] ci [belo]? Vreţi să ştiţi şi de ce? Pentru că în felul acesta maschează cât pot atracţia pe care o nutresc pentru trans-secsuali.

Un pupitru de montaj şi nişte americani civilizaţi...

Iată mai jos un montaj absolut superb, cu vedete de la Hollywood întâlnindu-se în absolut şi cântând împreună "Hello", piesa lui Lionel Ritchie.


Enjoy!

Radu Alexandru, un ”cațavencu” numai bun de Cancan

Au trecut ceva ani de când aveam ocazia să dau la tot pasul de tineri complexați însă cu mințile incandescente, dornici ca prin actul lor creaționist să șteargă cu cei vechi și să se impună ei ca forță motrice. Pamfletari de felul lor, aceștia nu înțelegeau un lucru elementar, că pamfletul se scrie destins, cu zâmbetul pe buze. Când emani vitriol zămislești fără voia ta puroi. Pentru că nu se poate altfel. Și mai e ceva, oricât ai fi tu de pamfletar nu ai voie să nu îți iubești eroii. Ca să îi ”persiflezi” trebuie să te apleci asupra lor, nu să te ridici pe Intercontinental și să verși o găleată de lături. Ca să nu zic că sunt șanse mari de tot ca până jos concentrația să se disipeze și până la urmă să îl pătezi pe tac-tu pe reverul cămășii. Ești scos în șuturi și dus așa până acasă. Jenant.

Astăzi am dat peste încă un astfel de muc, muc cel mai mic, clar, care ”persiflează” la Cațavencii. Mă jur că până astăzi ziarul ăsta era pentru mine un reper. Astăzi încep să îmi pun întrebări, cu privire la libertățile de care ”seniorii” îi lasă pe pițifelnici să se bucure. Un astfel de pițifelnic este Radu Alexandru care scrie aici un soi de pamflet, în viziunea sa, intitulat: ”Sergiu Nicolaescu, o legendă vie, momentan”. Mai înainte de a ajunge la Nicolaescu, Radu Alexandru, puștiul cu praștia la betelia pantalonilor atuncă câte o piatră în geamurile din calea sa. Pentru a ne explica lipsa totală a estetismului în filmele lui Nicolaescu, face o trimitere de rânduri bune la Chirilov: Critica de film bănuiesc că e o chestie inventată de tipii gay, ca subiect de conversaţie în timp ce şi-o trag. Că în asemenea demers trebuie să faci conversaţie ca să-ţi păcăleşti creierul, că dacă începi să te gîndeşti raţional la faptul că ori eşti în cîrca unui bărbat, ori e un bărbat în cîrca ta, ţi se taie. Aşa că mai bine dai din fese şi te gîndeşti la filme. Dar nu trebuie să fi fost familiarizat cu penisul lui Mihai Chirilov ca să recunoşti că absolut toate filmele lui Sergiu Nicolaescu au fost extraordinar de proaste.” Dar de ce? Dincolo de faptul că este un foarte bun critic de fillm, ce vină are Chirilov? Pur și simplu Radu Alexandru avea o piatră de aruncat și nu știa ce să facă cu ea. Așa că poc, în geamul unui gay. Când tocmai mă așteptam să spargă la rând geamurile unui politician, și ale unei femei pierdute, fără nici o îndoială, Radu Alexandru intră în materia fierbinte. ”Mai proaste decît filmele de pe YouTube cu drogaţi care se scobesc în nas. Dacă nu eşti de acord cu asta înseamnă doar că ai peste 35 de ani, ai trăit în perioada în care se băgau pe gît cu forţa filme româneşti şi eşti doar nostalgic. Dar şi fiica lui Fritzl probabil se gîndeşte cu nostalgie că în beci nu bătea vîntul şi uneori, aşa, îi e dor puţin de o bătaie cu finalizare în viol. Nostalgia traumatizatului nu se pune.” Acum, și nu din solidaritate cu Mihai Chirilov, aș vrea să îi atrag atenția lui Radu Alexandru că am și eu un geam, numai bun de spart.

Am peste 35 de ani, am trăit în perioada când se băgau cu forța filme românești, însă foarte rar Osânda, Atunci i-am condamnat pe toți la moarte, Mihai Viteazul, Întâlnirea sau Ciuleandra și din când filmele cu Comisarul Moldovan. Poate că sunt nostalgic, în măsura în care mă mai apucă dorul de Tarkovsky, de Eastwood, de Sergio Leone, de Kieslowsky sau de Truffaut. Să îl reduci la absurd pe Nicolaescu alături de întreaga sa operă este echivalentul așezării delicate a ștreangului în jurul gâtului. Radu Alexandru nici măcar nu e consecvent, pentru că la un moment dat, simțind parcă gheața crăpându-i sub picioare vorbește numai de ultimele filme nicolaesciene. Oricum nu mai poate drege busuiocul.

Iar ultimul geam spart este poate și cel mai dureros. Momentul când Radu Alexandru se simte important, și mândru că este încă viu, în comparație cu Sergiu Nicolaescu, cel care poate mâine va întinde bocancii. Nedreaptă raportare. Și inegală. Dureroasă. Să te lauzi că ești mai lucid și mai tânăr decât Nicolaescu. Radu Alexandru, ești mai tânăr și decât Eastwood, și lui îi dorești să moară, sau filmele cu Dirty Harry ale bătrânului Clint ți se par de un estetism eminamente fukuyamic? ”Deja are 81 de ani. Nu cred că prinde premiera. Mă bucur însă că am apucat să scriu textul ăsta cît e viu. Că nu e frumos să critici morţii.” În final, am să declar că mi-e scârbă. De Radu Alexandru și de lejeritatea cu care calcă pe trecut. Pe ”legenda Nicolaescu” la înălțimea căruia nu se va ridica niciodată. Nu știu dacă prin film, dar prin pamflet cu siguranță NU.

Multe dintre multele filme ale lui Nicolaescu sunt proaste, puerile, ireale, false etc. Pentru cele câteva însă pe care le-am enumerat la un moment dat însă, pot oricând să depun mărturie că vor rămâne în timp. Și nu sunt critic de film, pentru că ar însemna ca, conform silogismului lui Radu Alexandru să fiu gay, și dacă aș fi gay sigur nu aș fi critic de film, pentru că nu vreau să impun nimănui punctul meu de vedere. De multe ori fac tot posibilul nici să nu îl scot la iveală. De data asta am făcut-o pentru că atacul lui Radu Alexandru este toxic. Și neîntemeiat.

Românii, mai săraci fără Bendeac

Să facem un exercițiu: să presupunem că sunteți străini, prin urmare și eu o să uit că dacă ați fi străini nu ați avea cum să înțelegeți cele scrise de mine în românește, așa că voi pretinde că înțelegeți tot ce scriu. Bun. Deci sunteți străini, ajungeți în România și citiți în presa noastră că: ”Mihai Bendeac a dus foarte sus ratingurile emisiunii sale şi a dus la apariţia unui adevărat fenomen, după ce personajele interpretate de el au lansat replici memorabile.” Care e următorul pas pe care îl veți face? Veți căuta un suvenir cu Bendeac: tricou, cană, chiloți, căciulă, orice. Nu numai că nu veți găsi, dar atunci când veți întreba lumea pe stradă de Bendeac toți vor ridica din umeri, vă veți lovi de un zid de ignoranță cam cum mi s-a întâmplat mie în Varșovia căutând vechiul și prezervatul zid al ghetoului, bănănăind prin zonă. Deși eram la câțiva metri de el, localnicii habar nu aveau unde e. Cum nu sunteți români nu veți ști să întrebați de: ”nuștiude-astea”, și de aici eșecul. E ca și cum acum mulți ani ați fi cerut relații despre Mugur Mihăiescu. Dacă ați fi folosit cuvântul magic, Garcea, altfel ar fi stat treaba, dar cum nu sunteți români - eșec total. Așadar vă întoarceți acasă cu buza umflată. Vestea bună pe care v-o dau este că, ”totuşi, actorul a hotărât deja că, la un moment dat, va veni şi vremea retragerii, tocmai în America”.

Americani, vine muntele pe Tărâmul Făgăduinței! Problema voastră este ca și rezolvată, în curând memorabilia cu Bendeac va curge gârlă. V-ați scos! Puneți bani la ciorap, pentru că distracția asta nu va fi ieftină. Plus că, datorită tehnologiei moderne, totul va fi în 3 D de la bun început. Bendeac în 3D! Să moară Jim Carrey de ciudă, nu alta. Ar trebui acum să fiți fericiți că nu v-ați luat suveniruri cu Bendeac și că din banii de buzunar ați cumpărat Eugenia (chiar dacă de rit nou) și pufuleți. Vă veți bucura la ore eclectice de Bendeac în casele voastre, însă ceea ce veți vedea pe ecrane este înșelător, pentru că umorul de acum al lui Bendeac nu mai are nici o legătură cu acela care l-a făcut celebru la În puii mei.

Exercițiul s-a încheiat. Nu sunteți străini, ci români. Aveți la discreție Eugenia și pufuleți și cu puțin efort, nopțile, prin Dorobanți chiar și pe Bendeac, căruia îi puteți cere direct de la sursă un suvenir. Grăbiți-vă pentru că numărătoarea inversă a început, așa că profitați de marele artist cât mai este printre voi. Eventual rugați-l să vă semneze autografele cu nuștiude-astea. Pentru că: "peste două săptămâni începe numărătoarea inversă a show-urilor mele până la retragere. Aşa cum am anunţat, oricare ar fi ratingurile, oricât de amplu ar deveni fenomenul 'În puii mei', din 2014 show-ul îşi ia adio. Asta nu înseamnă că mă evapor. Voi continua să realizez două mari show-uri de televiziune pe an (de Revelion şi de Paşte), voi face teatru, film şi voi locui câteva luni pe an în State, pentru a mă perfecţiona. Când începem să numărăm emisiunile de la 50 în jos, aţi vrea ca fiecare show să aibă o temă?" Vă rog încă ceva, păstrați-vă calmul la faza cu cele două mari showuri, și să nu dramatizăm. Ceaușescu făcea tot două mari showuri, unul de Revelion, cînd ne ura de sănătate, de una și de alta și altul de 23 august, când ne ura de asemenea, și tot am mers mai departe. Eventual, la cererea publucului Bendeac s-ar putea să cedeze și să accepte un al treilea și poate al patrulea astfel de show monumental, pe același interval orar cu meciurile de fotbal ale naționalei noastre, sau cu X Factor de România. Eu zic totuși să nu încercați să îl opriți pe Bendeac și să îl lăsați să plece în America. Fiți siguri că se va întoarce, poate mai repede decât vă așteptați, pentru că, noi românii, facem o sărbătoare din orice.

Alien 5 - Margin Call

Au scos americanii Alien 5, numai că, stăpâniţi de teama că s-ar putea ca publicul să nu guste încă o sechelă cu numele ăsta l-au redenumit: Margin Call. Povestea noului Alien este simplă: de data aceasta monstrul lui Geiger nu va mai putea fi vizibil, toate acţiunile fiind săvârşite de nişte "homunculi" conduşi direct de acesta. John Tuld, personajul lui Jeremy Irons, de altfel are meritul de a face legătura între Alien şi Nosferatu, ceea ce s-ar putea la fel de bine concretiza în Alien 6, cel puţin dacă ţinem cont de scena finală cu Irons la masa din restaurant, surprins parcă într-un respiro dintre mai multe orgii cu sângele poporului. Bineînţeles, toţi "lucrătorii" contractaţi de Alienul corporatist sunt lipsiţi de sentimente, mecanici şi muncitori. Am citit cronici în care se spune că brokerii în cauză sunt de fapt tipi normali, cu sentimente, remodelaţi cu puţină răceală şi detaşare prin natura meseriei. Fals. Este adevărat că Sam Rogers (Kevin Spacey) plânge, dar să fim serioşi, vorbim acum despre singura secvenţă comică din film, de fapt un comic izvorât din cinism - întrebat fiind dacă plânge pentru soarta celor disponibilizaţi acesta răspunde că nu, plânge pentru moartea iminentă a câinelui său. În rest nu ne mai rămânem decât să punem aşa zisele sentimente în spinarea unor simple curiozităţi. Nu aş interpreta o întrebare de genul: şi puştiul va fi şi el dat afară? drept emanaţia unor sentimente altruiste ci mai degrabă drept o pură curiozitate. Poate cu puţin regret, dar numai curiozitate. Regret că Nea Tase, instalatorul şi-a pierdut slujba, dar nu sufăr pentru asta. Regret preţ de o amintire. La fel şi în Margin Call. Oamenii îşi fac datoria, iar generalul lui Alien şi aghiotanţii generalului lui Alien (Demi Moore şi Simon Baker) şi generalul generalului lui Alien (Kevin Spacey) la fel. În filmul lui J.C. Chandor, debutul pe marele ecran al regizorului, răii sunt drăguţi, amabili, fără să îţi trezească nici o clipă sentimentul că îşi înfrânează arsenalul malefic. Dacă suntem surprinşi de acest lucru, asta se datorează clişeului hollywoodian care ne-a fost impus. Un angajator care disponibilizează trebuie să fie malefic. Un angajator care oferă locuri de muncă este un bonom. De parcă nu ar fi aceeaşi persoană. În cele din urmă nu îmi mai rămâne decât să concluzionez că Alien este peste tot şi că există premizele să vedem zeci de sechele cu acest personaj, mai ales prezentat din umbră, care să se bucure ca şi Margin Call de un mare succes.

Evident e lucru rar să îi strângi laolaltă pe toţi marii de la Hollywood şi să îi distribui în acelaşi film, dându-le replici colocviale pigmentate cu foarte puţine neologisme din domeniul bankingului şi cu cifre, infinit de multe cifre. Să îl ai în film pe Spacey, Irons şi Tucci cărora să le interzici să supraliciteze partiturile, şi când spun supralicitare mă limitez strict la o interpretare de bun gust, e lucru mare. Singurele momente "mundane" ale acestora sunt, citez din memorie, replici zdrobitoare de genul: deşi sunt plătit regeşte tot am nevoie de bani sau am avut miliarde în cont şi acum am ajuns să nu mai am decât 400.000 de dolari. În definitiv acesta este contrapunctul prin care Margin Call se distinge de The Social Network, ambele realizate într-un stil ce ar putea fi numit film-document. Am fost întrebat dacă cred că filmul lui Chandor s-ar putea bate la Oscar. Cred că nu. Dar mai cred că dacă intra în cursa pentru Oscarul trecut l-ar fi câştigat cu o mare detaşare în detrimentul filmului-document regizat de Fincher.

Probabil că voi revedea Margin Call. Nu mi se întâmplă des, ca într-un interval atât de scurt de timp să revăd un film, dar cred că asta spune multe despre impactul acestuia şi îmi şi scuză mie exagerarea. Reuşita filmului se datorează clar unui aspect de ansamblu, care transcede filmul în sine. Replica din scenariu: uită-te la oamenii ăştia care îşi trăiască viaţa fără să aibă habar ce lise va întâmpla poate fi generalizată. La masa de montaj, în momentul finalizării, mi-l imaginez pe Chandor spunându-şi retoric: uită-te la oamenii ăştia care îşi trăiască viaţa fără să aibă habar ce lise va întâmpla. Nimic mai mult decât o criză, de data asta una de receptare a cinematografiei actuale, de calitate.

"Sucker Punch" - cea mai recentă bijuterie steam-punk

Da, am apucat să văd Sucker Punch, ultimul film al lui Zack Snyder, supranumit "The Wizard" şi dacă nu aţi înţeles până acum de ce, acum este momentul să o faceţi. Nu e obligatoriu să daţi iama în mai vechile lui realizări regizorale, 300 sau Watchmen, deoarece filmul de faţă este cu adevărat un upgrade la tot ce mai văzuserăm de la Snyder. În cele ce urmează nu o să aveţi parte de niciun spoyler pur şi simplu de câteva impresii din partea unuia care a văzut filmul de faţă vrăjit şi absorbit de universul acela oniric, pe care puţine minţi cred că l-ar fi putut plămădi. Meritele lui Snyder sunt multiple, iar dacă la Cameron, când am văzut Avatar am avut de fiecare dată grijă să spun: computer-gigea, story-câh, aici nu prea pot să le rup una de cealaltă. Sigur efectele speciale sunt perfecte, dar am convingerea că şi cu o simplă cameră şi două filtre Snyder ne-ar fi vrăjit cât ar fi putut el de bine. Numai că ajutat de tot arsenalul din dotare a ajuns să ducă mai departe saga de la Imortelle şi Sky Captain and the World of Tomorrow, o lecţie de steam-punk înainte de mult-aşteptata premieră a celor Trei Muşchetari, în acelaşi stil.

Mai am o problemă în ceea ce priveşte filmele americane ale momentului: cred că am obosit să aflu totul de la început, după ce văd distribuţia. Willis e bun, Knepper sau Waltz sunt răi, iar dacă avem şi ceva policier sau mistery, cu siguranţă din primele minute am aflat tot. Nu că în Sucker Punch ai avea surprize prea mari din partea personajelor, dar faptul că fiecare actor este aproape o descoperire a lui Snyder îi dă filmului său o prospeţime neaşteptată. Ideea este că Snyder are o reţetă prin care te vrăjeşte aici iar aceasta este clipul. Teoretic, primele 15 minute sunt un imens clip, după care intri în filmul propriu zis care în repetate rânduri redevine clip. Cred că reţeta asta funcţionează şi la cei cărora nu le place Bjork cu a sa "Army of Me", al cărei clip-Snyder ar putea-o face acum pe Bjork să regrete că nu cu aceste imagini a început odiseea hit-ului său.

Ideea filmului e simplă şi pare pe undeva o completare, evident în altă notă la "Inception". După mine, căruia "Inception" nu mi-a spus nimic, filmul lui Snyder este salvat de "arhitectura de gradul 1", deci nu se emite nici un fel de pretenţie eclectică, care să mă îndepărteze de esenţe, să îmi ridice adrenalina şi când mi-e lumea mai dragă aflu ceva ce ştiam şi atunci ajung să mă întreb de ce am fost minţit cu televizorul. Aşa că recomand "Sucker Punch" tuturor iubitorilor de vizual şi de video-clip!

Ion Besoiu, raportorul securităţii - între Andrei Şerban şi Stanislavski

Ştire de senzaţie în showbizul românesc: Ion Besoiu a fost colaborator al securităţii în 1985, 1988 şi 1989. Iarăşi vom umfla acest balon de săpun până se va dezumfla de la sine. Pentru unii această veste a picat din cer, lovindu-i în moalele capului.

• 
  
  Pentru mine nu! Era evident statutul de informator al lui Ion Besoiu, cel care, a făcut o mare greşeală histrionică: s-a confundat cu personajul. Evident, nu a luat lecţii de actorie de la Andrei Şerban, cel care îşi sfătuia toţi actorii: nu vă substituiţi niciodată personajului pe care îl jucaţi! Ar însemna că dacă jucaţi Othello în fiecare seară ar trebui să ucideţi câte o Desdemona. Ion Besoiu a căzut în capcana lui Stanislavski şi a devenit Anton Lupan. Colaborarea cu securitatea venea deja de la sine. Cum altfel ar mai fi putut întreţine relaţiile de prietenie cu cetăţeanul francez Pierre Vaillant, după care a şi plecat la capătul lumii, cu Adnana sau cu Ismail, cetăţeni de origine greacă respectiv turcă. Toate aceste convorbiri au fost raportate cu punct şi cu virgulă. Inclusiv că Vaillant umblă cu cămaşa descheiată la piept şi că Ismail zice leuşteam în loc de leuştean şi dezacorduri cât cuprinde. Prin urmare era evident ca Ion Besoiu să raporteze totul la securitate....

Premiile Gopo 2011 - de ce am ajuns să respect Festivalul de muzică ușoară Mamaia?

Impresii la cald după decernarea Premiilor Gopo 2011. Am o senzație de ”aveam altă impresie”. Recunosc că, pe piața din România nu am termen de comparație, este prima ediție dintre cele patru de până acum pe care le-am urmărit în seara asta. Nu așteptam să semene cu Hollywood-ul, mi-am dorit să nu fiu violat cu prostul gust de acolo și cu senzația că am privilegiul de a fi, alături de ceilalți participanți și privitori pe micul ecran Cenușăreasa pentru o seară. Nu mă așteptam însă la neglijențe. Premiile Gopo 2011 mi-au creat senzația că au fost concepute pe genunchi, că nu a existat desfășurător, că nu s-a ocupat nimeni de scenariul propriu zis. Acum intră Cutare cu Cutare. Nu îi strângem pe toți în prealabil, posibil ca perechile de prezentatori chiar să se urască. Ce ne pasă nouă, când dau bine pe sticlă. Ce ne pasă nouă când ea încearcă să salveze aparențele vorbind în fel și chip și el îi spune sec: hai mai bine să prezentăm premiile. Ce ne pasă nouă că el, elegant, se dă la o parte și ea, reprezentanta mioritică (nici măcar având scuza că e din altă țară) a Daciei Duster vorbește limba română ca o agramată. Ca Eliza Doolitle înaintea primei sale lecții.

Am văzut în mare măsură premianți plictisiți, de parcă au avut de ales între abator și Premiile Gopo. Le-au ales pe cele din urmă, scrâșnind din dinți ca pe scenă. În afară de Besoiu și Rebengiuc, puțini au comunicat realmente ceva. Cineva (nu îi spun numele pentru că asta ar însemna să îi fac publicitate și nu numai că nu îi fac, dar declar public că din seara asta mi-am schimbat radical părerea în privința sa) le-a mulțumit ”oamenilor lui” de la masa 4. Ca la local. Masa 4. Alți premianți dealtfel nici nu s-au prezentat și nici nu au trimis reprezentanți. Asta spune multe despre respectul pentru acest eveniment. Toată această festivitate s-a văzut de dincolo de ecran ca o petrecere simandicoasă organizată de cineva cu pretenții înalte, dar care nu a luat în calcul ceva elementar: indiferent de fastul extraordinar (care oricum nu a existat), o petrecere reușită trebuie să ia în calcul meseni care se cunosc cât de cât între ei sau care cel puțin se pot respecta pentru câteva ore. O petrecere cu iepurași scoși din joben și aduși doar pentru că emană exotism se poate concretiza într-un mare bâlci, într-o imitație de bucurie. Asta le-a ieșit organizatorilor. Cu puțin mai multă figurație, atmosfera din această seară mă face să revăd în fața ochilor clipul celor de la Șuie Paparude - ”Cu zâmbetul pe buze”... Pentru cameramani a fost mai important Andi Moisescu (și regizorii de montaj au primit indicații clare în acest sens) decât premianții. La fel și unii dintre prezentatori. Am asistat la momentul penibil în care venerabilul Ion Besoiu, cu un baston în mână se chinuie să urce pe scenă. Organizatorii nu s-au gândit o clipă că e nevoie de hostess. Nimeni nu s-a simțit să îl ajute pe marele actor român să urce și să coboare de pe scenă. Iar din public, cu atât mai puțin. Scaune comode, dacă te ridici de pe ele să-i dai brațul lui Besoiu se răcește între timp taburetul. De asemenea am mai aflat că deși nu este star la Hollywood Andreea Esca are în România cam aceeași valoare. Mă abțin să comentez această maximă. Și a mai fost ceva ce a scos în evidență amatorismul organizatorilor: montajul premergător declarării câștigătorului. Cu picioarele. La un moment dat, pentru un actor nominalizat pentru rolul secundar s-a dat o secvență mută, cu acesta privind la punct fix, din profil. Și culmea, actorul cu pricina a câștigat. Funny haha. Nu vreau să sugerez că actorul cu pricina era o pilă și că aceea era de fapt singura secvență în care apărea în film - rol secundar, în toată puterea cuvântului...

M-am uitat însă până la capăt pentru că vroiam să știu câștigătorii și, în final, pentru că pe cei de la Babel Communications nu i-am putut felicita pentru organizare (deși până la urmă au făcut onoare numelui pe care îl poartă, ”Babelizând” totul) m-am felicitat pe mine pentru flerul de a preamări din timp, aici, pe blog, câteva reușite ale cinematografiei românești. Este în primul rând vorba de Victor Rebengiuc, care și-a meritat premiul pentru rol principal masculin în ”Medalia de onoare” și care a fost aplaudat de întreaga sală, în picioare după ce la speech-ul său, singurul respectuos și cu o doză de umor sănătos chiar s-a râs și apoi de Liviu Mărghidan, pentru cea mai bună imagine la ”Portretul luptătorului...”. Am ghicit probabil cei mai valoroși câștigători. ”Eu când vreau să fluier...” a luat marele premiu. Mai stau și acum și mă întreb de ce? Să fie oare premiile ăstea în cârdășie cu berea care l-a ales ca imagine a campaniei pe Florin Șerban?

P.S

Premiile Gopo 2011 m-au făcut să îmi amintesc cu nostalgie de alte concursuri de gen din România, notorii prin anii 80. De pildă de Mamaia. De carismaticul ei prezentator Tavi Ursulescu. Unde ne sunt șușele de altădată?

"Portretul luptătorului la tinereţe" de Tică Popescu - neajunsul de a fi fost înger

Am văzut în sfârşit "Portretul luptătorului la tinereţe" şi de această dată voi face mai mult decât ce fac de obicei, când mă mulţumesc să scriu cronici cât se poate de realiste şi uneori chiar foarte obiective. Acum voi fi subiectiv de-a dreptul, fără menajamente. Aşteptam filmul ăsta aşa cum aştept de la Tică Popescu şi "Principii de viaţă", cu sufletul la gură. pentru că, poate am mai zis-o, în momentul de faţă ceea ce încearcă să facă Tică Popescu este o încercare de mic sisif. Probabil că lui îi revine acum misiunea de a crea joncţiunea între mult elogiata cinematografie românească minimalistă şi filmul românesc de valoare, indiferent de canonul căruia îi este tributar.

Prin urmare am fost foarte îngăduitor cu "Portretul luptătorului la tinereţe", chiar dacă, mă aşteptam la altceva, cel puţin după ce am văzut trailerul de mai multe ori. Asta mi-a făcut bine, pentru că am înţeles că pentru a putea vedea din nou un film românesc bun, "de acţiune" (deşi o să vedeţi termenul acesta este mai mult decât nepotrivit) este nevoie de spălarea minţii. Din păcate pentru producţiile cinematografice care ne vor exorciza, ele la rândul lor vor fi sacrificate în mai mică sau mai mare măsură. Prima parte din trilogia lui Tică Popescu plăteşte tribut la rândul ei. În primul rând nu eram pregătit să mă dezbrac de întreaga imagologie a eroului cinematografic român, fie el nenumăraţii Andrei de la Nicolaescu sau Iancu Jianu, sau Pintea. Nu eram pregătit pentru scene cu pac-pac fără coloană sonoră, fără relanti, fără praful care se ridică de pe urma rostogolirii lui Piersic, Pintea sau Nicolaescu. Nu eram pregătit pentru realismul cinematografic românesc în cazul unui schimb de focuri sau pentru anularea naţionalismului şi a patetismului născocit la pupitrul de montaj. Şuieratul gloaţelor (care mi-a amintit de filmele lui Eastwood cu Vietnam sau de "Saving Private Ryan"-ul lui Spielberg) şi eroul care, împuşcat prin pereţii şopronului, pur şi simplu nu mai iese au fost pentru mine lucruri noi. Şi încă ceva foarte interesant: actorii din film aleargă, sar şi se prăbuşesc ca nişte oameni normali. Adio graţie şi pictural al zborului. Până la urmă destinaţia este importantă şi nu eleganţa volutei sau numărul de bătăi de aripă pe secundă... Aşadar eroii lui Tică Popescu sunt un fel de îngeri. Asta mi-a devenit clar, acum că iau în calcul şi motto-ul de la începutul filmului deşi, nu mi-a fost aşa de uşor să înclin steagul în sensul ăsta. Îngeri cumpliţi. Lipseşte iarăşi umanitatea şi căldura, simpatia eroului hollywoodian. Partizanii din Făgăraş se comportă pe câmpul de luptă ca şi securiştii, nu îi distinge de aceştia decât ideologia. Şi cultura, dar interesant lucru, Tică Popescu este zgârcit. Îl lasă pe Pintilei Bodnarenko (Mihai Constantin) să se compromită vorbind mult şi bine, preferând ca partizanii săi să iasă în faţă rareori cu raţionamente personale. Până la urmă are dreptate căci, de pe urma întâlnirii cu îngerii rămâne probabil atingerea, lumina şi muzica. Vreau să cred că nimeni nu îşi va aminti că în cadrul întâlnirii cu un înger acesta i-ar fi citat din Cioran şi l-ar fi acuzat pe semenul lui, tot înaripat de colaboraţionism. Spuneam la început că filmul acesta ar putea fi unul de sacrificiu, în sensul că nimeni nu este în momentul de faţă obişnuit cu astfel de filme româneşti. Până acum însă, şi aş vrea să exclud din start perspectiva unui nou naţionalism românesc, am rămas uimit să constat un grad ridicat de reacţii pozitive, mai ales din rândul cunoscătorilor de film (cronica lui Mihnea Columbeanu (Pitbull) de pe cinemagia fiind chiar una excelentă).

Şi totuşi, şi totuşi... Realist, montat şi gândit ca un film documentar. Şi totuşi trebuie să o spun, imaginea lui Liviu Marghidan este mai frumoasă ca niciodată. De data asta Liviu Marghidan a fost mai bun ca Vivi Drăgan Vasile, pentru care iarăşi am o stimă ieşită din comun. Poate că o fi fost Marghidan atins de o aripă de înger...

Iar acum adun şi trag concluziile. "Portretul luptătorului la tinereţe" nu este un film de acţiune. Poate fi văzut ca un documentar. Respinge patetismul poeziei, respinge patetismul în general şi nu este gândit să ne facă aplaudăm în sală, cum se poartă la americani când, după mulţi pumni aplicaţi strategic, Willis se ridică şi, cu o replică cinică îl culcă pe adversar. Camera şi imaginea te fac o clipă să te gândeşti că până la urmă, oricât de urâtă o fi fost perioada respectivă, eroii în cauză ar trebui totuşi să fie fericiţi că au trăit în peisajul surprins filmic de Marghidan. Nu există momente retorice, nu există replici iscusite. Şi totuşi, şi totuşi... De ce m-am uitat până la capăt? Pentru că probabil Tică Popescu a descoperit reţeta unui film românesc dinamic, corect şi inovator. Pentru că, este posibil ca noul val cinematografic românesc să îşi păstreze ineditul, fără să colapseze, oarecum previzibil, după perimarea minimalismului.

P.S.

Probabil că diseară voi revedea "Portretul luptătorului la tinereţe". Sau poate că mâine seară, pentru că diseară joacă Bayern şi nu cred ca va fi prea uşor să păstreze avantajul de 1-0 chiar dacă joacă pe Allianz Arena...

Vedeţi trailerul! Ceci n'est pas une pipe...

"The King's Speech" sau Nea Nicu şi Lenuţ(a) în varianta anglo-saxonă...

Da, l-am văzut şi pe ăsta, în regia lui Tom Hooper. Sincer, am avut mari emoţii şi uite, fericire maximă, erau neîntemeiate. În două vorbe, nu e rău şi vi-l recomand din suflet dacă vă e dor de un film britanic. Firth şi Rush fac tot deliciul filmului, cu o chimie 100% impecabilă. Mici glumiţe tongue in cheek, ceva pastişe shakespeare-iene şi o atmosferă care mie personal mi-a amintit de "Remains of the day". Ca într-o carte bună te pierzi în "The King's Speech", care, e posibil să îţi doreşti să nu se termine prea curând, iar meritul este exclusiv al celor doi şi al Helenei Bonham Carter. În rest, nimic nou în filmul lui Hooper. Dintre Firth (care mi-a foarte drag, cel puţin de la "Fever Pitch" încoace) şi Rush, cred că mai degrabă ar merita Rush Oscarul, dar asta e deja dincolo de putinţa fiecăruia dintre noi...

Am mai aflat că se va bate la Oscar. Le sunt recunoscător britanicilor pentru a fi detronat substanţial din cursa pentru Oscar "The Social Network". De data asta nu mai sunt de partea lui Fincher, poate să îşi ia filmul şi să şi-l bage în valiză...

Şi, să nu uit, mi-a mai plăcut ceva la filmul cu Firth, faptul că povestea în sine este despre doi indivizi care ajung să conducă o ţară, dintre care unul vorbeşte prost şi celălalt profesează fraudulos, pe baza unei diplome inexistente. Şi Ceauşescu zicea "richita" şi Lenuţa avea diplomă de chimie şi ei au ajuns să conducă o ţară...

Cancan fură drepturile lui Călin Peter Netzer şi i le atribuie lui Sergiu Nicolaescu

De mult nu mi s-a mai întâmplat să fiu copleşit de o avalanşă de porniri fiziologice, provocate de un articol de presă. Astăzi mi-a revenit această trăire interioară, prin urmare sunt neliniştit şi pregătit să refulez. Ziarul Cancan, astăzi s-a hotărât să o dea pe cultură, să renunţe la toate abjectele lor dejecţii de zi cu zi şi să ne cureţe puţin creierul şi sufletul. Şi taman acum, pam-pam, dă cu stângul în dreptul şi înstrăinează drepturile de autor ale lui Călin Peter Netzer, punându-l pe Sergiu Nicolaescu în posesia filmului "Medalia de onoare". Pic de onoare din partea Cancanilor! Iată şi pagina cu pricina, din care probabil în cursul zilei se va opera (sper eu!) modificarea acestei ruşini. Pentru orice eventualitate am făcut un print screen, pentru a rămâne aici pentru posteritate. Nu putem acuza pe nimeni, autorul articolului nu există, ce fericire, ce ziar minunat în care toată redacţia, conducerea, femeile de serviciu, instalatorii îşi asumă porcăria acestui măcelar!

Şi totuşi, mă întreb de ce chiar Sergiu Nicolaescu? Să fie Iliescu de vină? Adică dacă în film ar fi apărut Constantinescu, regia filmului i-ar fi fost atribuită lui Stere Gulea? Probabil că da. Şi mai e ceva: Călin Peter Netzer, lor, ignoranţilor, spoiţilor, alienaţilor, marilor jurnalişti de la Cancan nu le spune nimic. E un nimeni. Sergiu Nicolaescu nu! Mai există şi varianta ca Tudor Chirilă, "acest model al tinerei generaţii" să le-o fi tras a la grand finesse, băgându-l pe Nicolaescu în acest joc pervers şi cinic. Nu vreau să cred ca însuşi Chirilă a dat-o în bară. Nu vreau să cred, pentru că ne mor idolii şi ce ne mai facem noi după. Dacă se duce şi Chirilă pe copcă nu-mi mai rămâne decât să mă consolez cu Botezatu...

Mai e şi varianta cu marketingul viclean făcut filmului, dar pe asta refuz să o cred din parte unei fiţuici atât de noninteligente ca şi Cancan. Să invităm lumea la film, înlocuindu-l pe Călin Peter Netzer, care nu spune încă nimic maselor de bizoni cu Sergiu Nicolaescu, la filmele căruia, lumea vine. Dar e prea mult. Mult prea mult. Şi sunt prea scârbit ca să îmi mai ardă să fiu avocatul diavolului în acest caz...

P.S.

Am verificat pe site-ul "modelului tinerei generaţii". Omul chiar a fost decent, nu a zis o vorbă de Sergiu Nicolaescu.

Un nou blog marca VasileSensual - recenzii ale filmelor Sud-Coreene

Dragelor, dragilor,

am o veste pentru voi, am mai dat drumul unui blog, din dorinţa de a umple un gol, pe care eu îl consider major, o recenzie pertinentă de filme Sud-Coreene, deoarece în ultima vreme asta mănânc, pe pâine.

Vă aştept aşadar pe http://shicoreea.blogspot.com/ unde, pe lângă recenzii veţi avea ocazia să vedeţi şi trailerul fiecărui film.

Cu drag,

V.S.

Călin Peter Netzer a acordat "Medalia de onoare" pentru rigiditate în iubire

ICR Budapesta prezintă în cadrul Săptămânii Filmului Românesc la Budapesta 2010, printre alte filme româneşti de succes ale ultimilor ani şi "Medalia de onoare", filmul lui Călin Peter Netzer. Am vazut filmul ăsta cu o uşoară strângere de inimă, fiindu-mi teamă că voi urmări încă o continuare la "Această lehamite" sau "Patul conjugal" şi la celelalte oglindiri nefericite ale unor momente de tristă amintire. Am mai văzut actori compromişi pe marele ecran sau pur şi simplu în viaţa personală, dar am devenit între timp şi tolerant cu vârsta şi mi-am spus că până la urmă nu am decât să devin exigent cu pretenţiile. Filmul lui Netzer este superb şi recunosc, îl am în momentul ăsta la inimă ca şi pe "A fost sau n-a fost". De la Resnais încoace realismul cinematografic a rămas pentru mine o relicvă, un soi de moaşte ale evoluţiei şi nimic mai mult. "Medalia de onoare" m-a făcut să îmi amintesc că, în ciuda învechirii genurilor, acestea supravieţuiesc şi într-un context modern, ajutate de un regizor suficient de inteligent mai generează din când în când câte un cântec de lebădă. Neorealismul lui Netzer are capacitatea de a facilita adaptarea tocmai prin umorul care îl străbate, diacronic, aproape ca o prorocire biblică. Suntem condamnaţi să râdem amărui, prin urmare au fost momente când mă trezeam râzând ca prostul de micile artificii de o profunzime ameţitoare. Am râs pentru că în viaţă, întâlnindu-mă la tot pasul cu cazuri similare a trebuit să mă abţin, a trebuit să îmi spun: "e părerea mea, lucrurile nu stau chiar aşa, nimic nu este alb-negru".

"Medalia de onoare" la o decantare riguroasă este un film despre "iubire". Cel puţin asta am înţeles eu. Un film despre cum, dintr-o dată, iubirea în exces nu mai poate oferi nici cea mai mică scuză. Conduita lui Ion (Victor Rebengiuc), personajului principal nu este una imorală, ci amorală. Momentul cheie, care reprezintă scurta povestioară cu agonia sa în jurul medaliei, este însă universal, el potrivindu-se mănuşă atât unui personaj amoral cât şi unuia imoral. Aici se regăseşte frumuseţea filmului lui Netzer, în bilanţul unei existenţe dusă după o proprie moralitate, după reguli rigide, autoimpuse, ca o penitenţă asumată. Neorealismul lui Netzer înfloreşte în momentul în care Ion, din motive necunoscute alege că a venit vremea să rupă pisica şi să încalce toate regulile de conduită pe lângă care a avut mereu grijă să treacă la trei metri distanţă. Alege să ignore dragostea dogmatică în favoarea uneia bazate pe respect. Înlocuieşte explicaţiile sentimental-patriotarde cu unele egocentrice, trecând dintr-o alternativă în alta. De această dată, fiul său, Corneluş va trebui să îl respecte pentru că este contrar profilului pe care tânărul şi l-a imaginat atunci când, turnat de tatăl său a fost arestat. Aşadar Ion nu a fost niciodată securist. Ion a fost un adevărat patriot, un erou, aruncând chiar în aer o cazemată nemţească. Eternul derby Steaua-Dinamo şi dogmatica dilemă: miliţian sau soldat? Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta...

Nu în ultimul rând gravitatea filmului rezidă în dramatismul unor clişee întrerupte. Dacă Netzer ar fi vorbit prea mult prin gura lui Ion "Medalia de onoare" s-ar fi ratat. De data aceasta, concluziile sunt de un ridicol sublim tocmai prin superioritatea raţionamentului: "lucrurile ăstea le-aţi mai auzit, de data asta haideţi să fim cât mai lapidari". Magistrală rămâne explicaţia cu întoarcerea armelor împotriva nemţilor şi cea cu venirea comuniştilor: "au venit comuniştii. Ei aveau tancuri." Victor Rebengiuc este superb, singurul artificiu ne-neorealist al lui Netzer, care reuşeşte printr-un echilibru de neînţeles să nu deregleze constucţia epică. Camelia Zorlescu îmi aminteşte de rolurile ei de la Nottara, dovedind încă o dată că ar fi meritat jucată mult mai mult pe marele ecran iar Mimi Brănescu, deşi într-un rol scurt pare a ameninţa cu o continuare la "cartuşul de Kent", tot cu Rebengiuc. Muzica este superbă, discretă şi bântuitoare iar Ion Iliescu, cu atât mai mult cu cât apare şi pe distribuţie este convingător. Ar merita un premiu pentru Cel mai bun actor dintre preşedinţi.

Ar mai fi ceva de spus? Da. Vedeţi "Medalia de onoare". Vă veţi dori să îl revedeţi!

"A fost sau n-a fost?" un film despre zăpezile pe care nu le mai vedem

Nu ştiu dacă v-am mai spus şi cu altă ocazie, dar unul dintre filmele româneşti cele mai dragi mie este "A fost sau n-a fost?". De curând l-am revăzut, cu atât mai mult cu cât în data de 17 septembrie 2010 Muzeul Terror Haza din Budapesta şi ICR Budapesta vor deschide ciclul lunar "România prin ochii românilor" cu acest film, urmat de o masă rotundă la care va participa regizorul filmului, Corneliu Porumboiu alături de regizorul maghiar Török Ferenc şi de criticul de film Gelencsér Gábor, într-o dezbatere difuzată în direct, on-line pe http://www.terrorhaza.hu/.

Dar să revin la filmul lui Porumboiu despre care greşit se spune că ar fi unul "minimalist". E vorba despre un termen impropriu, asumat din cinematografia vestică pentru a reliefa o restrângere a mijloacelor. În ceea ce îl priveşte pe regizorul român, consider că nu avem de-a face cu această noţiune, ci cu aceea de realism. Porumboiu este unul dintre puţinii regizori români care nu mint şi care nu se aventurează în proiecte pe care nu le stăpânesc cum trebuie. Ar fi fost absurd să faci un film despre o televiziune de provincie, cu profesioniştii locali, vorba vine profesionişti, şi să te aventurezi să pui bazele unei epopei. Minimalismul din "A fost sau n-a fost" este realismul unui Vaslui cu pretenţii, ca mai toate provinciile din lume, realismul unui buric al pământului. Viaţa se consumă la intensitatea metropolei, iar pretenţia integrării dă naştere comicului de limbaj. Este ca şi cum în Vaslui ar fi aterizat extratereştrii iar Jderescu, Mănescu şi Pişcoci ar fi început să discute despre acest fenomen. Pretextul scenariului declanşează de la bun început râsul, singura condiţie ce trebuie urmată, fără nici o altă floricică ulterioară este să nu exagerezi în nimic şi Porumboiu urmează aceste precepte. Îşi lasă eroii să vorbească, permite firescului să se manifeste cu graţia unei balerine printre canibali ce pun pentru prima oară în scenă "Lacul lebedelor". Este modul personal al lui Porumboiu de a spune: şi la Vaslui bate acelaşi soare, plouă aceeaşi ploaie şi am fost şi noi, cu sau fără voia noastră electrifricaţi. Nimic nu poate fi altfel. Până şi cu ninsoarea lucrurile stau la fel.

"V-am sunat să vă spun că ninge afară.

-Da, ninge ca pe vremuri.

-Bucuraţi-vă domnii mei de zăpadă că mâine va fi noroi din nou."

Aceste ultime replici din film de fapt sunt singura scăpare patetică a regizorului, în fapt profesiunea sa de credinţă: ce ridicolă este obişnuinţa! Obişnuinţa de a bagateliza orice. De a bagateliza frumosul, curatul, de a bagateliza iarna cu conţinutul ei politic-sentimental la români, devenite toate între timp locuri comune. Să nu uităm de promisiunea zăpezii şi de efemeritatea ei, într-un context pe zi ce trece mai urban. Să lăsăm pasiunile de moment şi să ne concentrăm pe ineditul albului. Pentru că în curând vom ajunge să plătim bilete la muzeu, pentru a fi ninşi sau pentru a avea privilegiul de a face un om de zăpadă... Aproape că m-am întrebat de ce nu ar face Porumboiu un film care să reconstituie zăpezile de altădată. Cu aceiaşi "trei ursuleţi": Jderescu, Mănescu şi Pişcoci. Pariu că oricare dintre ei ar fi bătut câmpii cu graţie fără să spună nimic despre ninsoare. Nimic.

”Chanto tsutaeru/Be Sure to Share” de Sion Sono, sau ”trăiește și dă neapărat mai departe”

Am văzut Chanto tsutaeru/Be Sure to Share (2009), al treilea film pe care îl văd de la Sion Sono, după Suicide Club și Love Exposure. Ceea ce mi se pare spectaculos la Sono este faptul că își duce inconstanța și ludicul efervescent la îndeplinire cu nonșalanța unui puști. Cred că nu mi s-a mai întâmplat niciodată să văd un regizor excelând în horror, în epopee postmodernistă/suprarealistă și acum, în dramă așa cum numai cei speciali sunt în stare să treacă de la una la alta. Indiferent de maniera de abordare a genului, Sono lasă loc poeziei, muzica transformând aproape orice secvență mai lungă de 2 minute într-un videoclip perfect: de la muzica originală pentru chitară a lui Tomohide Harada, la obstinanța cu care, aproape 90 de minute ești urmărit de Bolero-ul lui Ravel. Apropo de asta, citeam un interviu al regizorului japonez în care acesta își explica cu o naturalețe de invidiat trecerea de la un gen la altul: după un concert rock de două ori îți dorești din tot sufletul unul unplugged. Și mai e ceva, deosebit la Sion Sono. Pun pariu că habar n-are că este unul dintre cei mai mari regizori în viață...

Să revin însă la Be Sure to Share. O dramă. Încă una cumplită.

SPOILER

Tatăl, tiran, profesor de sport, specializare fotbal este pe moarte. Cancer. Shiro, fiul său, senin, s-ar zice chiar împlinit, curat, fără resentimente, sensibil află de-abia acum că are ceva în comun cu tatăl său. Cancer. Mult mai avansat. Tatăl îi cere fiului să îi promită că după ce va ieși din spital vor merge împreună la pescuit. Fiul își dorește, pentru prima oară ca tatăl său să moară înaintea sa, pentru a nu îi frânge sufletul. Dorința fiului se împlinește. Tatăl moare. Dar dorința tatălui? Trăiască fumegândele canoane europene. Japonezii sunt oameni de cuvânt Shiro își va scoate tatăl din sicriu, în timpul ceremonialului și va fugi cu el pe malul lacului, pentru a pescui împreună, prima și ultima oară. De parcă nu ar fi fost suficient, Shiro urmează să moară și el. Te aștepți la ditamai melodrama. Surpriză: NIMIC. Nici măcar când își întreabă iubita, pe care o ceruse de mult în căsătorie dacă s-ar mai putea mărita cu el, acum, când are cancer. Poate că Shiro moare, sigur moare, de fapt, dar nu în filmul ăsta. La drept vorbind, până și Mickey Rourke moare în Wrestler, chiar dacă finalul filmului este deschis în proporție de 2%, dar acolo te doare. Aici nu simți nimic. Carpe diem, baby.

Frumoase filmele lui Sion Sono. Ai mai mereu senzația că vezi în premieră mondială primul lung metraj făcut vreodată...

Vedeți trailerul de mai jos și dacă v-am convins, nu ratați Be Shure to Share. Nu veți râde, nu vă va ridica moralul dar în mod cert vă va îndemna să vă tratați apropiații (mai bine zis foarte apropiații) cu respectul cuvenit. Adică să le spuneți tot. Pentru că viața, fără voia noastră este surprinzător de scurtă.

"Love Exposure" de la Shion Sono, blasfemia care înalţă

Cred că am îmbătrânit eu, sau dacă nu am îmbătrânit, sigur a îmbătrânit școala cinematografică americană. Mi-am pierdut răbdarea să mai văd blockbustere, iar independentele lor suferă oricum de majore carențe de autenticitate. De Europa cinematografică nu am mare lucru de spus, în sensul că a rămas neschimbată. Școala cinematografică românească stă în orice caz senzațional, dar este insuficientă pentru unul ca mine, mare devorator de film. Prin urmare mi-a rămas Asia (Coreea de Sud, China și Japonia), care nu încetează să mă surprindă. Love Exposure sau Ai no mukidashi (în original) este ultimul film japonez pe care l-am dus la bun sfârșit aseară. Spun asta pentru că a trebuit să împart 237 de minute la două nopți. Este al doilea film de autor Shion Sono pe care îl văd și poartă o patină mult diferită de Suicide Club, precedenta mică bijuterie a acestui regizor, care m-a cucerit pe loc. În orice caz, un lucru este clar: cei neobișnuiți cu licențele, libertățile și detabuizările cinematografice asiatice să nu încerce să vadă acest film. Nu va pricepe nimic, va fi enervat de lungimea filmului, de inegalitatea și lipsa sa de omogenitate și de absurdul destulelor momente.

Nu în ultimul rând conservatorismul se va implica și el activ, punând la stâlpul infamiei această parabolă a lui Sono, în primul rând pe considerente de blasfemie. Necunoscătorii nu vor accepta paralelismul erecției falice cu ridicarea crucii, recrudescența de ”mici” perversități și anacronismele deconcertante. Se vor arăta mult mai oripilați de aparentele blasfemii decât de artezianul sânge nipon, de atrocitatea incestului, respectiv a amputării falice sau de ”nevoia” de a păcătui, din nevoia de a te purifica. Toate mobilurile conștienței devin din această perspectivă victime colaterale. Ce mai, o ”mare porcărie”.

Pe ceilalți îi invit din suflet să vadă ”Love Exposure”, o explozie de romantism și de religiozitate. O meditație despre nevoia de mici libertăți și despre asumarea acestora din perspectiva experiențelor de viață. Nu poţi spune că eşti bun catolic (în cazul lui Sono), dacă nu ai şi o vastă experienţă în păcat. Pe de altă parte, fără păcat dispari ca individ. În schimb apare o nouă biserică: Biserica lui Zero. V-a cucerit sau nu subiectul?