Serge Gainsbourg şi Jane Birkin, Mona şi Lisa timpurilor noi...

Această fotografie are pentru mine valoarea pe care "Mona Lisa" a avut-o pentru generaţiile anterioare, nu de alta, dar atâta s-a vorbit despre celebrul tablou al lui Leonardo încât s-ar putea spune că până în prezent mi s-a oferit ocazia de a şti totul şi totodată nimicul. Nu m-ar mai mira astăzi nici dacă aş afla că Mona Lisa există, în starea ei pură, din tablou, milenară, într-un bloc confort 10 din Ferentari, cu grup sanitar du coté de chez le cotetz de porque, nici dacă aş afla că de fapt femeia care a fost zugrăvită de autor nu era de fapt femeie, ci un gibon asexuat în crepuscul.

Priviţi-l pe Serge şi pe Jane şi filozofaţi vă rog: cine credeţi că moare primul? Şi dacă da, vă rog, ziceţi şi de ce. Evident, v-aţi prins, v-am pus o întrebare capcană, pentru că evident nu Jane a murit prima, ci Serge. Cauza decesului său: cu siguranţă cele 3 pachete de Gitanes pe care le fuma, zilnic. După cum vedeţi şi în imagine, el este cel vicios şi, paradoxal, totuşi moare fata. Încă o dovadă că viaţa este nedreaptă cu mulţi dintre noi. Şi totuşi, ce ne facem dacă nu e niciun paradox în spatele acestui instantaneu şi explicaţia este alta: fotografia a fost făcută dincolo, în iad sau în rai sau în purgatoriu, sau la Apaca, sau la Tehnicotex, sau la Oţelul Roşu, sau la Havana, unde morţii arată ca Serge şi viii, pentru morţi arată precum Jane. Ca şi prejudecata cu negrii sau cu ţiganii care au un miros aparte. Eu am întrebat un negru, fost coleg de cameră în cămin, dacă noi, albii nu avem pentru ei niciun miros special şi mi-a zâmbit cu înţeles...

În orice caz, Serge Gainsbourg şi Jane Birkin ar trebui să fie prezentaţi în orice enciclopedie ca un monolit. Ca StanşiBran, ca SimonşiGarfunkel, ca IrinaLoghinşiFuego, ca HoşiMin. Unul fără altul, dust in the wind...

Modernism românesc cu ceva licenţe de incultură

Nu știu cum ați defini curentul cultural în care se încadrează acest blog, dar îmi place să cred că locul lui nu ar fi departe de ”modernitate”. Mă consider un conservator empatic şi uşor cameleonic. Înţeleg rostul noului şi al modernităţii însă nu calc peste cadavrele celor care ne-au adus cultural sau social acolo unde suntem astăzi. Prin urmare, sunt prezent atât la recepţii cu ştaif cât şi la petreceri relaxate. La nici una dintre ele însă nu îmi permit "modernism"-ul de-a mă aşeza cu curul pe masă (cu atât mai mult cu cât aceasta este dispusă cu o faţă de masă, cu pahare şi platouri cu mâncare), asta pentru a arăta celor din jur cât de bine mă simt eu, cam ca peştele în apă. Există anumite coduri peste care, indiferent de curentele culturale care îmi dau târcoale nu îmi voi permite niciodată să le încalc. Aici de exemplu veţi găsi ceva care pe mine mă sperie. În rezumat, aflăm că la un anumit vernisaj, al unei artiste moderne din categoria stigmatizată mai sus a fost prezent şi Constantin Bălăcescu Stolnici. WTF este Bălăcescu Stolnici?

A trecut ceva vreme de când Bălăceanu Stolnici a încetat să îmi mai fie simpatic, dar asta nu înseamnă că de atunci, pentru a mă răzbuna, aş fi justificat să îi pocesc numele din Bălăceanu în Bălăcescu, chiar dacă, într-adevăr, s-ar putea spune că s-a cam bălăcit, de dragul bălăcirii, nu din motive stringente şi comprehensibile din punct de vedere uman. Asta însă nu le dă dreptul moderniştilor de pe site-ul la care am făcut trimitere mai sus să reboteze personalităţi ale României contemporane, în ciuda imoralităţii acestora. Dacă însă argumentul suprem este incultura, atunci chiar că îmi permit să afirm că modernismul anumitor artişti români contemporani nu este decât o libertate asumată dincolo de relicve, de moaşte şi de cadavre. Iar dacă pentru cultura tinerilor se consideră că Bălăceanu Stolnici poate fi "poreclit" Bălăcescu Stolnici, nu mă voi mira nici când voi afla că mulţi artişti români moderni au ca modele pe Tristan Ţara, pe Doamna Baba - pictorul sau pe Constantin Brâncoveanu - sculptorul, fireşte.

Long Live Modernism!

Cristi Puiu şi Horia-Roman Patapievici despre "Aurora"

"Înapoi la argument", un dialog superb şi profund între Horia-Roman Patapievici, în calitate de moderator şi Cristi Puiu, un soi de psihanalist-infractor-creator, discutând despre "Aurora". Chiar dacă nu v-a plăcut filmul, profesiunea de credinţă a lui Puiu merită luată în seamă.

Priviţi-i, merită! Am postat această emisiune pentru că "nu am putut lăsa lucrurile aşa..."

Ziua Mondială a Teatrului - şi ce dacă?

Astăzi este Ziua Mondială a Teatrului. Sunt curios, câţi veţi afla acest lucru din alte medii de informare, până la finele zilei. Ard de curiozitate. Minunea asta oricum s-ar putea întâmpla dacă astăzi s-ar petrece ceva senzaţional în oraş, nu ştiu, un eveniment neaşteptat. Să iasă public, în Piaţa Universităţii Iurie Darie alături de Anca Pandrea, fireşte, şi să anunţe că restituie premiul Gopo primit ieri, pentru că acesta constituie o ispită periculoasă pentru fizicul tovarăşei sale de viaţă. Capul omuleţului lui Gopo e lin şi lipsit de asperităţi, încă ca dimensiuni, raportat la întregul corp s-ar putea spune că îi face concurenţă tigvei lui Costi Ioniţă. Să iasă public Iurie Darie, la costumul lui Adam. Şi de undeva, din public, pompierul Teatrului Naţional să intre în cadru sudălmind cu textul: "Să ne facă domne una ca asta, astăzi, domne, de ziua teatrului". Întâmplarea asta, coincidenţa asta fericită ar putea duce la popularizarea acestei Zile Mondiale. Târziu, spre noapte, decalându-se toate programele TV, ziariştii români ar intra în fibrilaţie încercând talk-show-uri şi interviuri ad-hoc cu artiştii din proximitate... Dar asta este doar o fantezie. În realitate, în România ziua asta presimt că va trece neobservată. Poate Caramitru, purtătorul naţional de cuvânt să zică pe undeva două vorbe. Sau Costin Mărculescu, ambasadorul Broaştelor şi al Cocalarilor... Sau Mitoşeru, ambasadorul piţipoancelor. fie că veţi crede, fie că nu, aceştia din urmă sunt ambii, actori. Şi mai e şi Duban, care ne zice o glumă despre teatru...

Revenind la lucruri serioare, mesajul internaţional a fost transmis astăzi, în lumea întreagă de un mare actor şi de teatru, John Malkovich. Iată-l mai jos:

„Voi adresa câteva gânduri succinte tuturor colegilor şi prietenilor mei din teatre. Vă doresc ca munca voastră să fie convingătoare şi originală. Vă doresc ca ea să fie profundă, să emoţioneze, să îndemne la reflecţie, să fie unică. Fie ca ea să ne ajute să medităm la ceea ce înseamnă să fii om şi ca această meditaţie să fie binecuvântată cu suflet, sinceritate, inocenţă şi graţie. Vă doresc să învingeţi adversităţile, cenzura, sărăcia şi nihilismul, ceea ce mulţi dintre voi cu siguranţă vor fi obligaţi să facă. Vă doresc să fiţi binecuvântaţi cu talentul şi rigoarea necesare pentru a ne învăţa bătaia inimii umane în toată complexitatea ei (...). Fie ca cei mai buni dintre voi – căci doar aceia, numai rareori şi pentru scurt timp vor reuşi – să fie în stare să ilustreze elementara întrebare: „cum este viaţa?”. Succes!”

În final doar un mesaj. Ieşiţi dragilor la teatru! Seară de seară, comedianţi plătiţi derizoriu încearcă să vă facă să uitaţi că viaţa este urâtă, nedreaptă sau scurtă. Numai pentru voi şi numai datorită vouă ei încearcă să uite că viaţa este urâtă, nedreaptă sau scurtă. Avem nevoie de actori cum şi ei au nevoie de noi, ei, cei care seară de seară joacă numai pentru voi, cei din sală. Ei, care pentru voi, refuză să se vândă la talk-showuri. Care au trac când urcă pe scenă. O Românie cu săli de teatru pline, cu nevoia de a construi noi şi noi săli de spectacole este o Românie care nu mai dă doi bani pe "vip"-urile de pe micul ecran. O Românie care renunţă la scaunul moale de acasă pentru scaunul din sala de teatru este o Românie care, la adăpostul culturii este ferită de senzaţionalul grotesc şi facil.

La mulţi ani, teatru românesc!

Norman Manea între a fi propus la Nobel şi a fi considerat demn de acest premiu

"Presa suedeza il propune pe scriitorul Norman Manea pentru Premiul Nobel". Sub acest titlu aflăm de la Antena 1 că presa suedeză poate face ceea ce presa noastră, mioritică, de ţâţe, mucegaiuri şi noroi nu, altfel spus: să propună scriitori români pentru premiul Nobel, acum că Herta Muller a spart gheaţa. Exact sub această formă ştirea este ulterior preluată de Jurnalul Naţional, câtă vreme site-uri precum Suplimentul de Cultură, Reţeaua Literară sau Polirom se mulţumesc să anunţe doar că "Presa suedeză îl declară pe scriitorul Norman Manea demn de Premiul Nobel".

Este ca şi cum m-aţi acuza că l-aş fi propus pe Lucian Mândruţă într-o telenovelă (după momentul televizat cu "am fost un mare dobitoc"), când nu am făcut decât să îl consider "demn de o telenovelă". Sau pe Costin Mărculescu... Este demn de un film de groază cu broaştele care se răzbună pe populaţie, în care el moare primul. Nu l-am propus însă într-un astfel de film pentru, pentru că mai presus de toate mi-e mie însumi teamă de răzbunarea broaştelor. Dincolo de o cinematografie absolut surprinzătoare şi de o climă după care uneori tânjesc, suedezii nu pot face minuni, iar jurnaliştii lor, mulţi dintre ei mai buni decât ai noştri, ceea nici măcar nu e greu, fiind suficient să ai doar puţin bun simţ, chiar nu pot influenţa juraţii de la Nobel. E bine de ştiut, ca să nu ne trezim că mâine-poimâine vreun lider de sindicat jurnalistic de chiloţi vine cu ideea să o propună pe Pamela de România ambasadoare a culturii româneşti în ţările îngrozitor de calde.

Norman Manea este de mai bine de două decenii demn de premiul Nobel pentru literatură şi nu ar fi exclus anul acesta să fie chiar anul său. Dacă doriţi să ştiţi mai multe, daţi constant search pe Google (zilnic de două ori) după numele autorului român şi Nobel. Nu de alta dar la posturile noastre nu veţi afla nimic de actualitate despre acest cunoscut scriitor, căruia Pamela de România, Oana Zăvoranu sau Sexy Brăileanca îi sunt străine...

Disidentul - un comis voiajor de succes

Totul pornește de la un raționament al lui Vasile Ernu, desprins din ”Născut în URSS”. Spune Ernu că "disidentul este primul produs al colaborârii dintre cele două sisteme, comunist şi capitalist. Cred câ este primul produs exportat de URSS pe care occidentalii nu numai că l-au consumat, ci i-au şi pus această etichetâ frumoasă. Disidenţa e o creaţie, un soi de limbaj comun al celor două sisteme care a fost întreţinut de ambele părţi. (...) Când URSS era vie, el era cel care îi împiedica să gândească, să scrie, cu toate că el, sistemul, era obiectul muncii, al cercetării şi al criticii lor. Acum, câ URSS nu mai există, ceea ce le stă în drumul liberei lor creaţii nu mai e URSS, ci lipsa sa." Într-adevăr, disidența ca popularizare a sistemelor închise este un adevăr de necontestat, de aceea, dincolo de ministere ala turismului dezvoltate special pentru popularizare, o disidență culturală în principal face cam toată treaba unui astfel de minister și încă ceva pe deasupra. De ce să aloci clădiri, personal cât cuprinde, cheltuieli pe salarii și de întreținere, câte și mai câte, când cel mai simplu e să te faci câteva clipe că nu ai fost atent și să deversezi în ”lumea bună” o mână de disidenți. E ca și cum ai arunca o căprioară printre lei. Dacă prin mega absurdul vieții capra scapă, atunci, în primă fază băștinașii se vor bucura de diversitatea cinegetică a zonei. Pe urmă vor umbla ca disperații după un țap, nu neapărat ca să îi ofere caprei satisfacție sexuală, cât mai ales pentru a se asigura de perpetuarea speciei. Când nu ai decât un exemplar ești incredibil de protector, pe urmă, odată cu înmulțirea pe bandă rulantă începi să iei în calcul și profitul. Pe măsură ce ne umplem de disidenți, scăpăm lejer de unii dintre ei, deja nefolositori la perpetuare.

Când nu ai nicio capră, atunci poți spune că ai într-adevăr o problemă. Poți să tunzi leii, să îi pui la cură și la o slăbire severă. Nu o să facă niciodată behehe, dar ai putea, eventual să îi dotezi cu un dispozitiv. Și tot nu îți ies capre. Cu o capră nu faci tu primăvară, dar ai măcar un sfert de material de studiu. Și pe urmă, populația ți se servește pe tavă, nimic nu te mai oprește să te implici în behaviorisme și alte curente care analizează din perspectiva ta specia. Capra este, dacă vreți un ambasador al celorlalte capre de pe continent.

La fel și disidentul. Ambasador neonorific și neoficial. Nu îi iese nimic dictatorului să eradicheze disidența, pentru că ar însemna că își anulează poate cea mai interesantă valență dictatorială. Și atunci dictatorii se fac că îi vânează pe disidenți, care, sunt utili într-un număr controlat. Prea mulți riscă să fondeze un stat în exil, pericol mare. Un disident este, vulgarizând nițel ca pipi de mâță - mimi siku. Marchează locul și îi oferă dictatorului la rândul său material de aprofundat pentru a-și păstra mai departe dictatura în pas cu moda. Statele gazdă de asemenea nu se vor grăbi să îi expulzeze pe disidenți, pentru că acest lucru le-ar nega egoul avansat, darnic și primitor. Și mai e și diversitatea culturală la mijloc. Părem cosmopoliți e bine!

Dă bine să cerem cetățenie țigănească, are un aer exotic și altruist. Vine disdentul la tine acasă, la ușă. Măcar odată în viață uită că obișnuiai să îi alungi pe colindători. Cine știe, poate că disidentul-colindătorul îți va oferi o surpriză neașteptată. Îți va vinde ceva și nu îți va cere niciun bănuț. Poate doar un păhăruț cu lichid. Mai toarnă domnule gazdă, mai toarnă un pahar!

Sântandrei interpretat la vremuri de criză

La noapte e Sântandrei. După cum vă puteţi da lesne seama, poartă un nume contras care multora le va aminti probabil de Fuego. Diferenţa o face diversitatea de manifestări de care se bucură această divinitate geto-dacă, peste care creştinii l-au suprapus pe Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României. Peste Fuego creştinii nu au suprapus nimic, însă dacă eşti mai puţin fundamentalist şi religios eventual, poţi suprapune cu uşurinţă peste acesta diverse protuberanţe sau orificii - aici cercetătorii încă nu şi-au spus ultimul cuvânt... Pentru cei care nu ştiu, Sfântul Andrei a predicat chiar în Dacia, în primele decenii de la naşterea lui Iisus, fiind considerat de mulţi un adevărat martir deoarece pe vremea aceea Dacia deşi exista nu era deloc încălzită şi nici vii nu erau neam, ca să zici că măcar aduna bietu Sfântu nişte vreascuri şi încălzea automobilul. Iar iernile nu erau nici atunci, ca şi acum de altfel, uşoare. După ce l-au suprapus pe Sfântu, au suprapus peste Sfântu pe Lupu, divinitate precreştină în toată regula. probabil că aici este geneza fenomenelor paranormale care au urmat, pentru că să ne înţelegem, poţi face multe lucruri imorale pe lumea asta, dar nu pui tu lupul paznic la oi... Până prin secolul XX în Colinele Tutovei se organizau în noaptea de Sântandrei paranghelii în toată regula, comparate de mulţi cu Revelionul, mai ales că pe atunci Revelionul era aşa, un moment şters şi lipsit de opulenţă. De-abia mult mai târziu a venit Ceauşescu şi ne-a convins pe toţi că la ora 12 noaptea dacă ne uităm la televizor, îl ascultăm şi pe urmă ciocnim ce avem prin casă o să ne meargă bine tot anul. Erau şi pe atunci moroi şi strigoi, dar erau ţinuţi la respect de usturoiul cu care ungeau tot ce le ieşea în cale, inclusiv pe ei înşişi, ceea ce se pare că a stat la baza primelor obiceiuri erotice kinky din istorie. Pe urmă ateii zic că biserica a stricat tot că a introdus postul Crăciunului, dar eu zic că de la criză se trage faptul că încet încet sărbătoarea respectivă şi-a pierdut din putere. Criză acum, dar şi pe atunci au tot fost diverse crize, sciatice, biliare şi câteva dintre ele controlate. Moroii şi strigoii atâta aşteptau la cotitură. Au făcut cam ce au făcut maneliştii când vecinii de bloc au început să pună restricţii la ceaiuri. Când disco a intrat în colaps au venit manelele şi au ocupat reduta. De Sântandrei tinerii se distrau şi o babă (baba asolută), la lumina luminării Păzea Usturoiul. Ulterior s-a mai păstrat o uşoară reminiscenţă a acestei tradiţii - păzitul buzunarelor.

Alte importante tradiţii de Sântandrei :

Bocetul Andreiului
Fetele făceau din cârpă o păpuşă pe care o botezau Andreiu. Astăzi nu se mai confecţionează pentru că sunt gata făcute în comerţ. Ele se numesc după caz Ken, Justin Bieber sau Transformers. Puneau chestia asta pe laviţă şi o jeleau, substituind astfel precreştinul sacrificiu. Unii zic că migrarea de la Anul Nou Dacic la cel Contemporan ar fi adus cu sine şi metamorfozarea acestui sacrifiu de tip barbie într-unul de tip porcin, mai ales că lupului, în zilele de celebrare i se mai zicea şi gădinet. Poate că vă vine greu să credeţi, dar lupul avea un nume de porc (godin, godinet).

Noaptea strigoilor
Noaptea asta e una de haos, fiindcă spiritele morţilor ies din morminte împreună cu strigoii vii şi cu Nicolae şi Elena Ceauşescu care strigă, acoperind uneori chiar restul larmei: alo alo treceţi la locurili voastri şi sunt mă-tă bă, sunt mă-ta. De regulă monştrii ăştia se bat între ei, dar dacă le iese şi om în cale, şi-o ia ăla de numa, cam cum şi-a luat-o Galamaz de la suporterul petrolist - cu atât mai mult cu cât suporterul ăla era în tabăra lupilor (galbeni). Climaxul la strigoi e în noaptea de 29 spre 30 noiembrie când ies din corp ca Elvis din building, din casă pe horn sau pe uşă, se rostogolesc de trei ori şi se transformă în animăluţe fel de fel: lup, câine, pisică, porc, berbec, găină, broască) şi după ce încalecă pe cozi de mătură şi butoaie se fac oameni - Iurie Darie şi Anca Pandrea pot fi daţi drept exemplu, sper că vă amintiţi şpagatul Ancai Panca pe butoi!!! Pe lângă strigoi avem şi pricolicii (priculicii) care spre deosebire de vârcolaci zboară.

Aflarea ursitei
Fata de măritat prepară o "Turtucă de Andrei", care în zilele noastre poate fi cumpărată de-a gata de la Carrefour. Obiceiul de a semăna în noaptea de Sântandrei grâu într-o oală de pământ pentru a interpreta rodnicia ogoarelor în noul an este practicat şi astăzi, unii însă semănând cannabis.

Aşteptăm de la voi şi alte obiceiuri pentru a putea astfel să avem o imagine spectrală a cutumelor omeneşti şi nu numai!

Teme-te de ţigani chiar şi când îţi fac "daruri"

Una dintre temerile românului, nu neapărat contemporan cât aş spune atemporal este "ţiganul". El se regăseşte în expresii de adâncă simţire românească precum: "nu te ţigăni", "vine ţiganu şi te ia" sau "te dau la ţigani". Aici însă este vorba doar de subconştientul nostru, şi nu de o anumită antipatie concretă pe care mulţi dintre noi nu o simţim. Nu zic că ar fi români care să nu fi interacţionat niciodată cu un ţigan, ci mai degrabă că există suficienţi români care nu au avut absolut nici un conflict cu această etnie şi totuşi folosesc mai departe aceleaşi locuri comune, din reflex. Personal eu nu fac această greşeală, mai ales că am prieteni ţigani, ba mai mult, am avut privilegiul să cunosc ţigani deosebiţi datorită cărora sunt deseori tentat chiar să apelez la discriminări pozitive. Problema asta cu "anatemizarea" e veche la români. Un exemplu clasic se regăseşte de pildă la Creangă (Povestea lui Harap-Alb), atunci când autorul vorbeşte despre sfatul împăratului cu privire la oamenii de care trebuie să se ferească fiul său în cursul călătoriei iniţiatice: omul spân şi omul roş. Aşadar, noi românii ar trebui să ne ferim cam de toţi: omul spân, omul roş, omul cu plete şi barbă (Ceauşescu dixit), omul negru, omul plajei, omul de la Minolta.

Dacă am dus într-un fel discriminarea la un nivel de artă, acest lucru este consecinţa unui neintervenţionism civic, care iarăşi ne caracterizează. Creînd distanţe am segregat, am dat naştere unui lagăr invizibil în care i-am deportat pe toţi care nu sunt ca noi. Evident, majoritari fiind aceşti a nu s-au mai putut opune. Nu le-a mai rămas decât să creeze strategii de supravieţuire, şi după ce că îi priveam cu ochii încrucişaţi am ajuns acum să îi vedem şi mai rău. Din impasul acesta tot ei sunt cei care trebuie să ne scoată, nu noi, majoritarii, care avem suficiente argumente să nu facem nici măcar un singur pas în spate. Mă revolt de fiecare dată când aud că în România sunt marginalizaţi, iar discriminarea pozitivă care se practică nu ar fi suficientă. Dacă chiar sunt marginalizaţi acest lucru se întâmplă din cauză că civic nu se implică. Există câteva "accidente" care s-au dovedit mai mult decât reuşite. regretatul Johnny Răducanu de pildă povestea că în urma unui interviu radio pe care l-a dat mai demult a primit telefon de la un semen, ţigan, care i-a comunicat că a doua zi dimineaţă le-a zis copiilor: dacă nu vă duceţi la şcoală şi nu învăţaţi bine de la mine nu mai primiţi nici un şfanţ. Există de asemenea şi piesa de teatru "Declar pe propria răspundere", în care Alina Şerban, ţigancă din Bucureşti povesteşte într-o monodramă cum şi-a depăşit propria condiţie. Nu folosesc termenul "rrom" pentru a nu duce mai departe o aberaţie de sens. Istoric vorbind în România au fost de când lumea numiţi ţigani şi nu rromi, spunându-le acum rromi nu aş face decât să îi şterg din istorie şi să le creez o nouă identitate, lipsită de legitimitate, plus că eu unul nu cred că au de ce să se ruşineze pentru că sunt mai departe denominaţi după termenul istoric. Ceea ce lipseşte din societatea noastră este tocmai implicarea civică a ţiganilor. Precedentul a fost creat. Nimeni nu l-a repudiat pe Johnny Răducanu, pe Bănel, pe Alina Şerban, pe Connect R, pe Alex Velea, pe Grigoraş Dinicu, pe Ion Voicu, pe Sile Dinicu, pe Jean Constantin şi pe mulţi alţii care acum mi-au scăpat pentru că ar fi fost ţigani. Câtă vreme însă ţiganii de succes refuză să iasă public şi să îşi îndemne semenii să profite la maxim de şansă şi să nu aleagă căile uşoare, doar pentru că pe moment acestea le oferă ceva stabilitate financiară nimic nu se va schimba în ceea ce priveşte situaţia prezentă. Campaniile antirasiste nu ajută la nimic. Este doar un paleativ de moment. E frumos să organizezi astfel de campanii, pe tine ca român poate chiar te vor face să te simţi bine, altruist şi generos pe moment, dar pe ei nu îi vor ajuta. Mulţi vor refuza cu mai multă îndârjire să iasă din anonimat, tocmai pentru a nu fi "marcaţi". E nevoie de "atacuri" civice din partea lor, de prestaţii de calitate, care să reducă la absurd prejudecăţile majorităţii.

Nu cred că vom ajunge vreodată să ne dezbărăm de prejudecăţile idiomatice la nivel lexical atunci când vine vorba de ţigani, aşa cum nu o să ne treacă niciodată aceeaşi afecţiune vizavi de "jidani". Dar bine ar fi ca doar atât să rămână, nişte glumiţe nevinovate, unele dintre ele legate de moravuri care la un moment dat vor ajunge, sper, să ne fie străine.

"Conu Leonida faţă cu reacţiunea" sau un Caragiale anacronic

S-a tot vorbit despre actualitatea pieselor lui Caragiale, până când mi-a ieşit pe nas şi pe ochi. Era momentul să apară şi reversul, să văd cu ochii mei că în sfârşit Caragiale a ajuns anacronic. Aşa stă treaba cu piesa "Conu Leonida faţă cu reacţiunea", pusă în scenă la Teatrul Naţional Marin Sorescu din Craiova de Diana Dragoş. Nu am nimic cu tânăra regizoare, care din punct de vedere sociologic şi contemporanul surprinde acest personaj caragialesc într-un moment "nepotrivit". Nu ştiu câţi din voi îşi amintesc cum arătau anii 90 în România, şi în ce măsură aceştia diferă de anul 2011. Pentru pensionarul român anii 90 se regăseau în opera aceasta a lui Caragiale câtă vreme acum nimic nu mai cadrează. "Civicul" Con Leonida de după revuluţie era exact ca la Caragiale, puţin retrograd, din pură nostalgie, puţin alarmist şi în mare măsură ipocrit. Conu Leonida de astăzi nu mai are nimic cu civismul, chiar cu civismul de terariu, retrogradul din el se justifică eminamente prin ramolisment cerebral iar alarmismul politic a devenit unul social, personal. Nu se mai preocupă de puciuri şi de scenarii la nivel înalt, nevoile sale personale primând. Câtă vreme însă prezinţi un Con Leonida şi o Efimiţa "defecţi", putrezi, loviţi de benga, câteva dialoguri din piesa iniţială repetându-se ca o bandă stricată în defavoarea altora, inexistente, nimic cerebral nu se mai justifică. Piesa lui Caragiale ia o nouă turnură, într-o lume guvernată la ceas de seară sau crepuscul de fiinţe de pe alte meleaguri şi de instincte sexuale refulate. Efimiţa cu oftături languroase şi cu încercări de strip-tease nonagenar iar Conu Leonida cu refulări sexuale anale pe cadrul de bicicletă, de pe care tocmai scosese şeaua.

Imaginea asta cu Conu Leonida sodomizându-se din eroare personală nu este nouă, şi cu toate acestea continuă să mă înfioare. Am avut nenorocul să mai fiu martor la o punere în scenă a aceleiaşi piese, în care, Lonida şi Efimiţa, doi bărbaţi, dintre care unul travestit se foiau în pat. Şi din când în când lui Leonida îi intra în fund (pardon de expresie) un con. Aţi citit bine. Un CON. Clar ca lumina zilei, avem de-a face cu CONU Leonida faţă cu reacţiunea. Şi totuşi mă întreb de unde fascinaţia regizorilor pentru "spatele" Conului Leonida.

Rămân de părere că, dincolo de găselniţele vizuale şi de noua perspectivă din care sunt tratate aceste personaje textul propriu-zis al lui Caragiale se pierde. Diana Dragoş ne oferă un Stan şi Bran, cu gaguri de situaţie şi goliciune la nivelul substanţei. Trashul din fundal şi dansurile moderne justifică oarecum noua abordare, oferind fussion-ul care alibi, dar fără nici un fel de profunzime. Ne-am întors la esenţe, la acel timp universal în care comedia înseamnă umor de situaţia, pierzând definitiv marca. Ne-marcat, râdem natural şi ieşim din sală mai goi pe dinăuntru decât intraserăm...

Apocalipsa după suprarealism - urmează femeia cu helancă şi bărbatul de sub cal

Zsolt Bodoni este unul dintre pictorii importanţi ai momentului, stilul său combinând tuşele groase, dramatice de la Munkácsy cu ideatica "omului nou" din perioada comunista, mai corect spus cu detaliul în trecut comun, astăzi însă spumos (exemple ar fi statui comuniste, portretul lui Tito sau limuzina acestuia).

Mă gândeam acum că Bodoni este totuşi unul dintre cazurile fericite care mai reuşesc în ziua de astăzi să aducă ceva original în arta plastică, dat fiind că nu a mai rămas nimic inedit de prezentat lumii. Părerea mea. Artificii noi, da, asta încă se mai poate, dar global noul nu mai există. Suprarealismul le-a rezolvat pe toate, punând capăt discuţiei, încât tot ce se mai încearcă nou în prezent ar trebui să se înscrie la categoria "apocalipsa după suprarealism". De fapt o reinterpretare a suprarealismului cu instrumente şi tehnici care parcurg întreaga copilărie, adolescenţă şi maturitate a artei plastice. Am convingerea că după epuizarea şi a acestui curent, impropriu spus, însă uşor de clasat, ne vom întoarce cuminţei în Altamira şi vom purcede la a picta umbre de păsări pe pereţii peşterilor.

Sau vom reintepreta teme importante, negându-le. De exemplu, în locul nudului vom picta femei cu helancam iar statuile sau tablourile ecvestre vor fi înlocuite cu imagini ale unor bărbaţi sub cai. Atenţie, am spus bărbaţi sub cai şi nu femei!!! Sub umbrela unei teme noi, orice pensulă se reinventează. O temă învechită te îndeamnă să îl acuzi pe autor de plagiat sau de lipsă de imaginaţie. Tema a salvat şi va salva întotdeauna. E ca în literatură, cu povestea. Ador şi încurajez povestea şi îmi repugnă metaforizarea excesivă şi oniricul fără măsură şi schematic. De la unguri de exemplu, pe plan literar actual, îl accept şi stimez pe Dragomán şi mă sperie Bartis sau Esterházi. De la români Bogdan Suceavă sau Dan Lungu mi se par cu mult mai povestitori decât Cărtărescu. Estetic vorbind, indiscutabil toţi aceştia au ceva de spus, din păcate acolo unde naraţiune nu există sau este întreruptă consider că nu are ce să mă mai atragă. Stilul este subordonat poveştii. Aşadar, femei cu helancă! Let's do it, boys, for the sake of beauty! Beholder sau nu, o foaie albă, indiferent de talentul autorului va fi redată vizual tot ca o foaie albă.

Cei interesaţi pot vizita expoziţia colectivă Omul, Mitul şi Maşina, la Galeria Erika Deak din Budapesta, perioada 20 octombrie – 26 noiembrie 2011, unde alături de maghiarul Bodoni vor mai expune trei artişti internaţionali: Robert Fry (UK), Cantemir Hausi (RO) şi Vitaly Pushnitsky (RU).

Buncii noştrii taine poartă, noi stăm ca viţelu-n poartă

Ce? Ce? Ce au văzut doar... Buncii? WTF? Buncii? Da. E clar. Avem de-a face cu o ştire ce poate schimba multe la nivelul trecutului şi al cutumelor. În primul rând vom afla, sper eu, cine sunt buncii. Ulterior, de importanţă vitală, vom afla ce au văzut buncii ăştia, doar buncii ăştia... În orice caz, minunăţia de imagine mă face să mă gândesc cu nostalgie la buncii ăştia şi la lumea lor de poveste, la urechea lor de poveste, la retina lor de poveste, de pe care s-ar putea preleva lucruri care până şi pe Adobe l-ar face invidios.

Vă pot spune cu certitudine un lucru. Ce au văzut buncii nu ştiu, dar ştiu că această ştire senzaţională va rămâne secretul nostru. Până şi cei de la Antenă, întrebaţi fiind vor ridica neştiutori din umeri, habar neavând despre ce e vorba. Aşadar, zi de trăim o taină. Un mare secret. Ceva ce numai noi ştim şi dacă nu ne întrebaţi ducem cu noi, în neant. Doar noi şi evident, buncii.

"Fals intelectual" - sentinţa care onorează

Dintre toate apelativele care ţi se pot da, urmare a unor verdicte judiciare cel de "fals intelectual" mi se pare definiţia perfectă a căderii din înalt. Auzeam dimineaţă la ştiri că un jandarm este acuzat de fals intelectual. Nici dacă nu ar fi fost prins nu ar fi ajuns vreodată ca lumea să îl considere un intelectual, aşa, chiar dacă fals, este cunoscut de toată lumea drept unul dintre intelectualii României. Ionescu. Comun, nu sare în ochi. Hannibal Ionescu. Coriolan Ionescu, Cicero Ionescu. 'Telectuali! Băi intelectualule! Suprema prăbuşire.

Elena Ceauşescu. 'Telectuala! S-a scos. Savanta de renume mondial. Falsa intelectuală. Cui îi pasă? E mişto chiar şi momentul prezentării. Întinzi mâna şi spui: Fals intelectual, cu fals spus repede cât să nu se înţeleagă mare lucru din el. Nimeni nu te va întreba: ce fel de intelectual? Gata, te-ai scos. Te ştie lumea întreagă de intelectual. Ai şi dovada, un proces verbal şi o sentinţă prin care eşti trimis la răcoare. Aoleu, maică, se mai face canalu şi azi? Trimit ăştia intelectualii la canal. Dacă Ceauşeasca ar mai fi trăit, bag mâna în foc că i s-ar fi zis "savanta". Credeţi că s-ar fi simţit jignită? Vă înşelaţi. Numai cei cărora "intelectual" li se pare din start peiorativ s-ar fi dat de ceasul morţii. Cu mine, de pildă, dacă îmi spuneţi "dom' inginer" sau "dom' doctor" aţi închis ambasada. E drept, mai îmi zice BebeBebe din când în când "domnu doctor...", că sunt bărbat de "doctoriţă", dar cuvintele acestea nu mă doare... Rămâne în familie!

Tropul - arma secretă a pitzipoancelor şi cocalarilor noştri, cei de toate zilele

Cred că deţin adevărul absolut în ceea ce priveşte compartimentul secsual-sentimental la pitzipoancele şi cocalarii la zi, cei care îmi umplu mie sticla televizorului mai neplăcut decât ar face-o, impotetic muştele cu căcăţeii lor veseli. Pregătirea de viaţă a acestora începe cu un "prieten imaginar", evident "neadevărat". Nu v-aţi întrebat niciodată de ce Tudi, prinţuCristea sau Master Benz s-au filmat, foarte fericiţi, făcând secs cu marea lor iubire, fie ea chiar şi imaginară? Pentru că de atâta fericire au dorit să imortalizeze pentru eternitate momentul, lăsând strămoşilor clipe de profundă fericire. Pentru club însă la un moment dat realizezi că ai nevoie de unul real şi atunci pitzipoancele şi cocalarii în cauză ies din clozet. Şi nu cred că numai pentru club, cred că şi instinctul de procreere, când îşi scoate corniţele din secreţii îi îndeamnă pe aceştia să iasă în lume, de data asta cu un iubit "adevărat".

Am făcut introducerea asta pentru că de două zile mi-e dat să aud la Capatos tot mai des expresia asta "bărbat adevărat", respectiv "femeie adevărată". Pamela de România spunea despre George al ei, acest Marlon Brandon mai tânăr şi mult mai urât, de România că e un "bărbat adevărat", şi nu puteam să pricepi ce e cu adevărul ăsta. Pe urmă, amantele lui, iarăşi, şi ele, tot adevărat îl consideră. George ăsta zicea şi el aseară că Pamela e o femeie adevărată. Ce să fie, ce să fie? E vorba despre un personaj, care, oricât de trivial şi penibil ni se pare nouă, celor obişnuiţi de mici să trăim în prezent pentru ei este perfect. Este adevărat. Un "bărbat adevărat" şi o "femeie adevărată", remake la un film franţuzesc de Lelouche. Să nu credeţi persoanele care vor interpreta această sintagmă în felul următor: adică nu e transsecsual! Asta e o răutate din partea celor care sunt invidioşi pe succesul lor la public.

Iar acum realizăm că nu îi înţelegem şi sărim pe ei pentru că nu le pricepem de fapt metaforele. Pentru că ne-am obişnuit că o frunză este podoaba copacului şi nu o tanga foarte minusculă, eventual figurativă şi colorată, care pentru Pamela de România este o "frunză". Oamenii ăştia revoluţionează limba română cu tropii lor şi noi aruncăm în ei cu diverse materii, care mai decare mai fecală. Cine nu are tropi să-şi cumpere! Nu e scumpi şi chiar scumpi să fie sau să scrie pe ei "stropi", utilitatea acestora la casa omului este esenţială...

I Am Ozzy - sau "Prinţul Întunericului" din motive de economie

Ar trebui să mă feresc de omul sincer? Întreb şi eu ca prostul în sat, după ce nu mi-a mai venit să las din mână I Am Ozzy, autobiografia lui Ozzy Osbourne. Problema e ca de la prima la ultima pagină, de mult n-am mai râs la o astfel de autobiografie, şi dacă la sfârşit aş fi găsit un formular "Ozzy preşedinte" fără să mă gândesc prea mult l-aş fi semnat şi l-aş fi şi expediat. Trecând peste acest moment am început să decantez informaţiile primite şi iată, acum sunt pus în ipostaza de a anatemiza personajul în cauză. De fapt ceea ce mă sperie cel mai tare este că nu ştiu unde să îl încadrez pe autorul cărţii: mitoman-sociopat, deci bun agent de marketing sau sincer şi bipolar, deci pericol public. Aproape că nu poţi crede că poate exista un astfel de om care să îşi fi trăit viaţa cu atâta hedonism şi voluptate, un "agent" al celor mai trăsnite acţiuni pe lângă care trecem în fiecare zi. Noi, ceilalţi, un dram mai normali ca Ozzy, zâmbim numai la gândul că am fi putut să ne tatuăm într-o noapte de beţie în podul palmei drepte "mulţumesc", Ozzy însă descrie didactic beneficiile acestui gest: în timp ce Sharon a trebuit să mulţumească fanilor lui i-a fost suficient să ridice palma dreapta. Sau, în drum prin San Antonio ne întrebăm retoric ce am face dacă ne-ar veni dintr-o dată să urinăm şi singurul zid disponibil ar fi The Alamo. Ozzy face ceea ce multora dintre noi ne e şi frică să ne imaginăm. Scoate prepuţul şi face pipi pe simbolul local. Apoi, întrebat de un cetăţean ultragiat cum s-ar simţi englezul din el dacă i s-ar răspunde cu aceeaşi monedă pe Buckingham Palace, Ozzy răspunde că nu crede că ar suferi prea tare pentru că nu locuieşte acolo... Toată derularea evenimentelor seamănă cu o comedie clasică gen Dumb, Dumber şi Most Dumber în care Ozzy ar trebui să joace rolul lui Most Dumber, fireşte. Când nu e beat sau drogat, "prinţul întunericului" cade fără voia lui în capcanele destinului iar comicul rezultat de aici ţine loc de "new mitology", sau de "legendă urbană new-age". Îţi vine să îţi doreşti să stai în preajma lui Ozzy, acum că ai aflat că de fapt a muşcat capul liliacului dintr-o mare greşeală, convins fiind că animalul ar fi din plastic. Şi totuşi... Adevărul e că şi Moroşanu a rupt capul iepuraşului de pluş, ceea ce îl absolvă pe "moartea din Carpaţi" este că animăluţul arăta oricum neterminat, prin urmare publicul îl privea relaxat. Probabil că altfel ar fi stat treaba cu Moroşanu, dacă acestuia i s-ar fi dat un iepuraş reconstruit anatomic de cei de la Animal Planet, dar asta e, nu toată lumea are "norocul" lui Ozzy...

Ajungi să îl iubeşti pe Ozzy şi aici e problema. Îl divinizezi pe OZZY pentru că în ciuda dandanalelor sale de individ instabil emoţional nu a ucis până acum nici o fiinţă umană. Liliacul şi porumbeii pot fi la o adică trecuţi cu vederea. Tentativa de a strangula pe Sharon a eşuat, în urma incendiilor provocate de alcoolul în exces şi jointuri aprinse nu a ars nimeni. Şi totuşi îmi spun că nu e bine. Că distanţa dintre "dezastrele" lui Ozzy şi crimele în serie a fost până la urmă dictată doar de noroc. Un om ca el nu ar trebui să rămână în libertate. Nu discut de mobilele care au generat aceste gesturi. Fără îndoială fondul lui Ozzy este bun, dar mila nu cred că e chiar un sentiment, ci mai degrabă un defect. Nu ştiu dacă e bine să îmi fie milă de cel care dă să-mi taie gâtul cu sabia ninja, nu îi iese fiindcă între timp se interpusese pe traiectori un porumbel alb, după care mă ia în braţe şi începe să plângă, blestemându-şi zilele pentru accesul anterior de mânie. Cam asta are la bază cartea lui Ozzy, sloganul de final din Filantropica: "vă e milă, v-am luat banii".

Şi mai cred că nu poţi fi atât de sincer, dacă nu eşti Ozzy. Nu cred că aş putea să vă povestesc cu maxim de sinceritate cum e sexul cu extraterestre minore (ups!!!) câtă vreme sunt arestat după prima tentativă. Să fii Ozzy presupune să ai deja tradiţie în greşeli, ba mai mult, tradiţie în repararea din mers a acestora. Şi deja la nivelul ăsta cred că îţi poţi permite să fii neaşteptat de sincer cu fanii tăi.

S-a însurat fiul magazionerului de la Rapid

Eu cred că acest "spirit al Rapidului" de care se vorbeşte din ce în ce mai mult în ultima vreme a devenit deja o atracţie media. Nu e rău că e deja brand, e rău însă când multe din presă se dovedesc neadevărate. Prin urmare, aflam zilele trecute de aici că între o bere cu patronul Rapidului, George Copos şi o prezenţă la nunta băiatului magazionerului clubului, un anume Andrei Mateiaş, lotul Rapidului a preferat ultima variantă. "Dezamagiti de veste, rapidistii au plecat sa-si inece amarul la nunta lui Andrei Mateias, fiul magazionerului din Grant." Fără doar şi poate, atmosfera din Grant e superbă, cu oameni strânşi laolaltă la bine şi la greu şi cu o întreagă echipă care se duce la nunta fiului magazionerului. Cred că la fel se întâmplă şi cu copiii administratorului de bloc. ... Pun pariu că la puţine echipe din România, cel puţin, se practică astăzi aşa ceva. Cred însă că R.S., autorul articolului este rapidist. Şi o să vedeţi de ce.

Sub titlul Nuntă în echipa de polo a Rapidului Libertatea de astăzi ne povesteşte despre nunta unui poloist de la Rapid. Pe numele său, Andrei Mateiaşi. Deşi numele de familie diferă puţin, pot să bag mâna în foc că l-am găsit pe fiul magazionerului de la Rapid. Aşadar, până la urmă ceva tot a rămas din spiritul Rapidului, că lotul de fotbal s-a dus la nuntă, însă nu pentru că Andrei e fiul magazionerului, ci pentru că probabil acesta, ca sportiv se cunoaşte şi cu ceilalţi fotbalişti. Categoric Ştefan Rotaru şi Octavian Avram nu sunt prea mari rapidişti. Am uitat să vă spun cine sunt ăştia doi. Conform articolului din Libertatea, autorii singurei fotografii din ziar, cu cuplul de proaspeţi însurăţei. Doi oameni pentru o poză. Şi ăsta e tot un fel de spirit, spirit de grup, spirit gregar, spirit de glumă. Probabil că unul închidea ochiul şi se pregătea să apese butonul şi celălalt striga: Păsărica!

Spune-mi cum te iscăleşti ca să-ţi spun din ce breaslă eşti...

V-am mai spus că unul dintre ultimele mele hobbyuri este să colecționez autografe. Nu a fost așa dintotdeauna, la început important era să mă asigur că am câte o astfel de amintire de la puținii pe care îi consider importanți. Mă voi lăuda cu primele două din această colecție, în ordinea semnării: Onedin (e mai simplu așa) și Leonard Cohen (e vorba de o scrisoare pe care o am cu semnătura unuia dintre preferații mei). Pe urmă am început să iau de la orice individ pe care îl consideram dintr-un punct subiectiv de vedere important. Așa am ajuns la o colecție foarte dragă mie. Oamenii ăștia se împart în două categorii: cei care cu adevărat au ceva să îmi transmită și cei care poate că au (nu neg) dar nu o fac sau pur și simplu îmi semnează o pagină doar pentru că nu mă pot refuza. Nu am să nominalizez persoanele care transformă autograful într-o corvoadă de funcționar public. Îi voi spune însă numele unuia pentru care am constatat că până și la nivelul ”dedicației” am aceeași stimă pe care o aveam și ca simplu literat. Mircea Cărtărescu.

Mircea Cărtărescu este la fel de credibil și când semnează o pagină, ca și atunci când scrie o frază. El are ceva de spus. Aproape că îți vine să colectezi toate autografele de la Cărtărescu, pe care la un moment dat să le strângi într-un volum. Nu e vorba acum neapărat de memorialistică, poate fi la fel de bine vorba despre un volum de psihologie sau de sociologie. Imaginea pe care ar fi meritat să o vedeți este următoarea: coadă la Mircea Cărtărescu, la semnat ”Enciclopedia zmeilor”, apărută la Editura Bookart din Miercurea Ciuc, în traducerea maghiară a lui Geza Szocs. Și coada se micșora greu. Pentru că Mircea Cărtărescu semna o pagină în circa 10 minute. Mai ceva ca la spovedanie. Întâi îi spui numele, pe urmă schimbați câteva vorbe și în cele din urmă scriitorul Mircea Cărtărescu elaborează câteva rânduri.

Acum simt nevoia să mă justific, de unde pretențiile ăstea din partea mea cu privire la reacția pe care o aștept din partea ”semnatarilor”. E vorba cred de puțină consecvență pe care o pretind de la aceștia. De la un pantofar m-aș mulțumi cu un pantof hand-made și o simplă scrijelire pe branțul interior, eventual de piele. De la un inginer constructor cred ca e suficientă o semnătură, eventual pe fundaţie, de la un medic o mâzgăleală pe un certificat de vindecare, dar de la un scriitor am pretenția să mi se scrie o mică poveste. Pentru că el este scriitor. Cum şi de la Sexy Brăileanca mă aştept de la următorul mesaj, scris urât, dezordonat, pe o fotografie de proastă calitate cu "vedeta": pentru tine 100 euro pă toată viaţa! Dar de la un scriitor vreau stil, ca să se anuleze orice ulterioară expertiză. Să îl disting eu pe Cărtărescu de Dan Lungu şi de LDT!

Netotul - un sens schimbat şi o negaţie de integritate

Azi am reuşit să intru în posesia unei cărţi de-a dreptul surprinzătoare, "Rromii, india şi limba rromani" de Gheorghe Sarău. Adevărul e că îl cunosc pe Gheorghe Sarău de mai bine de 20 de ani şi de fiecare dată am uitat să îi cer cartea, aşa se explică că acum mă bucur ca un copil. Citind-o nu poţi să nu remarci munca de documentarist depusă de autor, cu atât mai mult cu cât vei afla lucruri neobişnuite.

Mă opresc acum asupra unei banale etimologii: netot. Dex-ul spune despre netot: NETÓT, NETOÁTĂ, netoți, netoate, adj., s.m. și f. (Persoană) cu mintea mărginită, care pricepe greu un lucru, care acționează fără judecată; (om) redus la minte; prost, nătărău, neghiob, prostănac. Fără îndoială, este definiţia pe care o recunoaştem cu toţii. Gheorghe Sarău ne atrage decent atenţia că înaintea noastră au mai existat şi alţii. Spune în cartea sa Gheorghe Sarău: "Din punct de vedere diacronic, mai erau amintiţi “netoţii”, rromii băieşi ce se constituiau într-un trib sălbatic (ce ar fi fost izgonit din Transilvania din ordinul împăratului József al II-lea), care excela în hoţii şi consuma mortăciuni..."

Pe de altă parte, “Dictionarul enciclopedic ilustrat" (1931) menţionează: netot “ţigan nomad, fără casă şi şatră, umblând cu capul gol, netuns, despletit şi nepieptănat, îmbrăcat în zdrenţe şi hrănindu-se cu ce putea fura”.

Dat fiindcă astăzi cine spune netot cu siguranţă nu se mai gândeşte la sensul pierdut din 1931 şi până în prezent nu îmi mai rămâne decât să concluzionez că civilizaţia ne lipseşte mai departe de diversitate culturală. Şi culinară, chiar...

My new e-penis by Amazon Kindle: light, hard and irradiant...

V-am promis că revin să mă laud cu my new e-penis, Kindle-ul meu cel de toate zilele. Mare om domne ăsta care s-a gândit să inventeze tableta asta de citit! Tableta ASTA de citit, nu tabletele în general, pentru că am o mare stimă pentru kindle în comapraţie cu i-padul, care, poate ştie el mai multe dar luceşte sub soare şi asta e urât, foarte urât. Faptul că fac acum apologia kindle-ului nu înseamnă că mă lipsesc de cărţile fizice şi nici de bibliotecă, doar că "externalizez" ca să zic aşa cititul. Voi continua să colecţionez mai departe cărţi, pentru că într-adevăr nimic nu se compară cu răsfoitul sau cu mirosul de cerneală tipografică, dar o voi face într-o mai mică măsură. Ca şi în cazul muzicii, voi continua să citesc pe kindle tot ce îmi pică în mână urmând să îmi cumpăr în format fizic numai ceea ce mi-a plăcut cu adevărat.

Nu am cumpărat un singur Kindle, ci două, unul eu şi încă unul pentru BebeBebe. În acest mod simplu, prevăd un concediu în care vom scăpa de geanta plină cu cărţi. Două kindle-uri, cu un total maxim de stocare de şaptemii şi ceva de cărţi electronice. Nu ştiu dacă v-am spus, acum ceva timp l-am descoperit pe China Mieville, a cărui scriitură mi se pare absolut originală, şi mult mai aproape de suflet. Dacă Gaiman mi-a trezit doar puţin interesul, Mieville m-a intrigat de-a dreptul. Cyberpunk-ul "Chinei" place. Am început Perdido Street Station şi la jumătatea ei, cu cele mai profunde regrete am închis-o, aşa cum s-a putut şi am exilat-o de pe noptieră sub pat. Pentru cine nu a văzut cum arată acest volum voi da un singur indiciu: are, în funcţie de format, peste 500 de pagini. Volumul de care vă spuneam era o traducere în română, deci vorbesc despre o carte editată în România. Acum vă întreb: vă lasă inima să citiţi mai departe această carte, când, pentru a citi cuvintele de la marginea stângă este nevoie să crăcănaţi cotorul până la limita de rupere sau dezlipire? Eu unul nu am reuşit. Nu mi-am luat Kindle pentru Mieville şi romanele sale fluviu, dar acum mă felicit. Cred că de aproape o săptămână biblioteca mea este ceva mai liniştită, ba aş putea chiar să jur că am surprins câteva suspinuri de uşurare. Nu ne va mai viola nimeni, cel puţin tu, stăpâne nu ne vei mai crăcăna picioarele uitând că atunci când ne-ai luat nu ai emis nici o pretenţie cu privire la calităţile noastre de contorsioniste. Am mai câştigat o autonomie de 30 zile pentru baterie, asta în măsura în care nu voi citi prea mult pe întuneric, folosind lampa din husă, pentru că, pentru cine nu ştia, Kindle-ul foloseşte bateria doar la răsfoit (adică la apăsarea butonului apasă-l, apasă-l, apasă-l, a pa să-l, APASĂ-L, apasăăăăăl, A PA SĂL) în timpul lecturii fiecărei pagini intrând în stand-by. Şi un argument împotriva celor care îmi voi spune că nu le mai miroase a carte: eu unul mă ţin de cuvânt, protejez pădurea.

Şi să vă mai spun cum mi-am luat acest e-penis. De pe site-ul Amazon. 200 Euro, cu husă cu lampă de carte (care nu funcţionează cu baterie, contrar aşteptărilor, ci se alimentează de la gadget), în comparaţie cu suma umflată pentru care poate fi achiziţionat în România sau Ungaria, aici adăugându-se şi impozitele şi vama. A ajuns prin UPS în cinci zile, incluzând aici şi sfârşitul de săptămână.

Ce ziceţi de noul meu e-penis meu? Vă luaţi şi voi? Ne batem în paloşe? Începem să ne spunem glume de vestiar?

Artişti binecuvântaţi vs. artişti blestemaţi

Am o teamă viscerală pentru fondistul care, întrebat dacă a văzut vacile galbene de pe tarla îţi răspunde că NU, era concentrat la traseu. De fapt vroiam să ajung la artişti, mai ales la artiştii români care suferă de elitism, genul: aia nu e artă, aia e pervertire. Singura formă de artă este cea promovată de ei înşişi şi neapreciată la adevărata valoare sau neapreciată deloc, şi de aici nemulţumirea şi aş zice şi aversiunea pentru orice alt act artistic care produce bani. Artiştii aceştia trăiesc izolaţi într-o societate ce abundă de prost gust şi de ageamii, care în loc să le cumpere cu bani grei operele aleg forme mult mai facile de exprimare. Un Vallejo sau Warhol, care nu ar merita nici jumătate din preţul unui pachet de ţigări sunt scoase la licitaţie iar pentru operele lor de-abia dacă li se oferă o cămăruţă de 2x2. Mă apucă tremuriciul de fiecare dată când în faţa acestora apreciez diverşi artişti şi mi se dă de înţeles nu numai că nu am pic de rafinament dar şi că mă ambiţionez să îmi depăşesc condiţia, încurajând astfel de balasturi să perpetueze. Nu spun că modelul american este lăudabil, dar pe de altă parte nu mă pot abţine să nu constat că în educaţia artistică americanii dau dovadă de o corectitudine sănătoasă. Începi să studiezi pictura sau desenul şi nu ai cine ştie ce talent. Nimeni nu te va minţi spunându-ţi nici că în doi ani te vei vinde mai bine ca Archimboldo sau că vei muri de foame. Pur şi simplu vei fi canalizat pe ce faci mai bine. Grafică de carte, BD-uri, animaţie, webdesign şi tot aşa. La noi, dacă nu se strâng dascălii pe hol şi nu aruncă cu petale de trandafiri în calea ta cântându-ţi ode şi anticipând viitorul tău de aur eşti terminat. Grafica de carte este sub nivelul tău, BD-ul este subcultură, pentru webdesign îţi trebuie o deschidere pe care nu o ai iar animaţia presupune moartea în chinuri grele a liberului arbitru. Prin urmare nu îţi mai rămâne decât să devii artist neînţeles.

Anul trecut, dar în realitate acum vreo trei săptămâni m-am reîntâlnit cu un artist plastic drag mie. Numele său, real de această dată este L.V. Într-o discuţie, la unul dintre vernisajele artistului acesta mi-a zis următorul lucru, citez din memorie: am ajuns la o concluzie, că nu m-am vândut până acum pentru că nu am ştiut cum să o fac. Mereu am fixat un preţ pe urmă am aşteptat să se întâmple minunea. Acum fac altfel! Îl rog pe cumpărător să îmi spună cât ar oferi el pe opera mea. Dacă e ridicol de jos mai urc dacă e o sumă decentă o accept pe loc. Asta lipseşte din mentalul artiştilor români contemporani. Smerenia. Şi luciditate. Nu pot fi mai bun ca Degas dar îi bat la fundul gol pe anonimii de la Altamira.

P.S.

Diatriba asta mi-a venit dimineaţă după ce am reuşit să văd şi finalul la "How to Train Your Dragon". După părerea mea este probabil cel mai bun film de animaţie pe 2010 din toate punctele de vedere. Şi după ce îl vedeţi să îmi spună şi mie cineva că artiştii care au realizat bijuteria asta nu sunt "artişti".

”Barber Shop”, frizeria alchimică a lui Roman Tolici

Ştiţi că una dintre nostalgiile care nu încetează să îmi dea pace este legată de dispariţia progresivă a micilor ateliere, da? Pe zi ce trece simt tot mai acut că ne mor piticii. Piticii aceia dumnezeieşti care fac lucrurile stricate să o ia de la capăt. Piticii aceia de care ne vorbeau taţii în copilărie, că s-ar ascunde în maşinuţele mecanice cu cheiţă. Până când le-am dezmembrat una câte una, în căutarea piticilor de negăsit, pe care în cele din urmă, inexorabil am concluzionat că i-am ucis noi, cu degetele noastre curioase şi neliniştite. De data asta, sunt cu sufletul împăcat, nu din cauza mea mor piticii. Ei mor pentru că am devenit consumiştii cretini, care considerăm că "decât o reparaţie mai bine unul nou". Fals. Uite-aşa ucidem sufletul din obiecte.

Îmi place Roman Tolici, cu atât mai mult cu cât cu "Barber Shop" artistul a cam pus degetul pe rană, fără să reușească totuși și să salveze, din nefericire, micile frizerii de cartier, cu întregul lor farmec şi poezie. Îmi amintesc că acum vreo 15 ani, după ani buni de plete, m-am hotărât așa, dintr-o dată, din plictiseală, să mă tund. Zero. Frizerița m-a întrebat de foarte multe ori dacă sunt hotărât să fac acest pas și dacă îmi imaginez cum voi arăta ras în cap. Pentru ea reprezentam o mare responsabilitate. Nici un fel de provocare, doar o imensă responsabilitate. Dacă întors acasă m-aș fi aruncat de pe Bitolia de îndată ce m-am privit în oglindă ar fi fost numai și numai din vina ei. Cred că cine crede că pe vremea lui Ceaușescu frizerii erau bogați și foarte fericiți, numai pentru că orice fir de păr care la bărbați trecea de ureche trebuia suprimat, e un mare prost. Iar astăzi frizerii sunt și mai triști pentru că și-au pierdut clienții, au pierdut războiul cu mașinile de ras. Îmi amintesc și de bunicul, pentru care jumătatea aceea de oră când stătea pe scaunul frizerului, timp în care citea gazeta și filozofa era sfântă.

Astăzi, printr-un neașteptat concurs de împrejurări am redus la absurd frizeriile. Din această perspectivă Roman Tolici este un salvator, aducând un omagiu subteran frizerului care și-a adus contribuția la posteritatea unor nume mari din trecut. Tolici le dă frizerilor săi rolul de alchimist, aceștia devenind propria sa armă de autoexorcizare. La Barber Shop, Hitler redevine Adolf, Lenin redevine Mihail iar Einstein simplu, Albert. Un soi de: ”cu toții suntem egali în fața frizerului!” Cu ajutorul lui Tolici reușim să ne îmblânzim resentimentele: Barber Shop este o pastilă calmantă. Dar și introspectivă. O idee simplă, de un hermeneutism intransigent. Un episod din ”Farmecul vieții”...