Stadionul de fotbal poate fi acasă...

Orice om normal care va privi datele postărilor va sesiza că cel din urmă post al meu datează din seara de înviere când vă uram una-alta. De atunci şi până acum pauză, care pe mulţi răuvoitori îi vor încuraja să creadă ca atât a durat prelungita mea beţie. Adevărul este că în tot acest timp am elaborat un proiect ingenios, care ar trebui să ajute la impulsionarea fotbalului românesc, la nivel de amatori şi să ducă la o diminuare clară a brutăriilor în România. Vă prezint acest proiect, cu conştiinţa împăcată că până la urmă ideile mari aparţin universalităţii, aşa că donez din start copyrightul tuturor celor care se vor grăbi să îl pună în practică.

Proiectul se numeşte "Stadionul de fotbal e acasă", variantele sale documentare purtând nume alternative de "Maidanul cu dragoste" sau "Dumbrava minunată". Există de asemenea şi variante străine, citez din memorie "Far from the madding crowd" sau "It". Concepţia acestuia este simplă, constând din blocuri de peste 12 etaje, amplasate liniar în jurul unui dreptunghi de pământ de dimensiunea unui teren de fotbal. Spaţiul verde de până acum, plin cu căcaţi şi pişaţi, cu prezervative folosite şi batiste folosite de hârtie şi pe ici pe colo cu câte o tufă de roşii sau de rododendron pitic este înlocuit cu un teren de fotbal în toată regula, dotat cu nocturnă, pistă de atletism şi cu toate facilităţile demne de un teren de fotbal. De la fiecare etaj, locatarii vor avea posibilitatea ca de la geamuri sau din balcon, adevărate loje vip să urmărească comod meciurile echipei "de bloc". Dincolo de aceaste meciuri, locatarii vor putea beneficia de concerte în aer liber, avantajul fiind că dincolo de o prezență fulger în oraş, Rihanna de pildă va putea fi invitată de către vecinii mai ospitalieri, în unele cazuri chiar pentru a-şi urmări din balcon propriul concert. Sigur am auzit cârcoteli de genul și ce facem cu vecinii care nu vor gălăgie. Simplu, îi mutăm pe partea dinspre autostradă a blocurilor. Dacă sunt băieți buni, la finala Cupei Campionilor îi chemăm la noi pe balcon și ei la rândul lor se pot achida, din când în când invitându-ne pe ”terenul” lor, să vedem cum trec mașinile, mai ales noaptea, cu beculețe mii și stele făclii.

De asemenea nu trebuie exclusă nici pista de atletism, unde se pot antrena viitorii atleți ai țării și, în pauzele dintre competiții câinii din vecini. Evident că de 1 mai, dincolo de meciul de seară toți vecinii vor ieși pe stadion și vor încinge grătarele la greu.

Acum că am lansat proiectul, mă las frumos pe spate în fotoliu și încep să mă dau pe google, să vedem cine ia primul inițiativa. Eu zic că se bagă tare chinezii...

Serge Gainsbourg şi Jane Birkin, Mona şi Lisa timpurilor noi...

Această fotografie are pentru mine valoarea pe care "Mona Lisa" a avut-o pentru generaţiile anterioare, nu de alta, dar atâta s-a vorbit despre celebrul tablou al lui Leonardo încât s-ar putea spune că până în prezent mi s-a oferit ocazia de a şti totul şi totodată nimicul. Nu m-ar mai mira astăzi nici dacă aş afla că Mona Lisa există, în starea ei pură, din tablou, milenară, într-un bloc confort 10 din Ferentari, cu grup sanitar du coté de chez le cotetz de porque, nici dacă aş afla că de fapt femeia care a fost zugrăvită de autor nu era de fapt femeie, ci un gibon asexuat în crepuscul.

Priviţi-l pe Serge şi pe Jane şi filozofaţi vă rog: cine credeţi că moare primul? Şi dacă da, vă rog, ziceţi şi de ce. Evident, v-aţi prins, v-am pus o întrebare capcană, pentru că evident nu Jane a murit prima, ci Serge. Cauza decesului său: cu siguranţă cele 3 pachete de Gitanes pe care le fuma, zilnic. După cum vedeţi şi în imagine, el este cel vicios şi, paradoxal, totuşi moare fata. Încă o dovadă că viaţa este nedreaptă cu mulţi dintre noi. Şi totuşi, ce ne facem dacă nu e niciun paradox în spatele acestui instantaneu şi explicaţia este alta: fotografia a fost făcută dincolo, în iad sau în rai sau în purgatoriu, sau la Apaca, sau la Tehnicotex, sau la Oţelul Roşu, sau la Havana, unde morţii arată ca Serge şi viii, pentru morţi arată precum Jane. Ca şi prejudecata cu negrii sau cu ţiganii care au un miros aparte. Eu am întrebat un negru, fost coleg de cameră în cămin, dacă noi, albii nu avem pentru ei niciun miros special şi mi-a zâmbit cu înţeles...

În orice caz, Serge Gainsbourg şi Jane Birkin ar trebui să fie prezentaţi în orice enciclopedie ca un monolit. Ca StanşiBran, ca SimonşiGarfunkel, ca IrinaLoghinşiFuego, ca HoşiMin. Unul fără altul, dust in the wind...

Lucian Mândruţă, victimă a femeilor din vecinătate

De fapt, nu ştiu câţi şi-au dat seama de faptul că Lucian Mândruţă este în realitate o victimă. O victimă a femeilor din viaţa lui. Mai întâi fuse Andreea Esca. Lucian Mândruţă era, lângă Esca o prezenţă masculină. Atât şi nimic mai mult. Apoi soţia. O doamnă doctor. Iarăşi, Lucian Mândruţă s-a lăfăit liniştit la umbra titlului de "domnul doctor". Domnul Doctor Lucian Mândruţă. Pe urmă a apărut amanta. Clar ca lumina zilei, Mândruţă a fost şi de data asta o victimă, pentru că nu şi-a înşelat benevol soţia, ci în urma hărţuirii necontenite a amantei. Pe urmă iarăşi, constrâns de împrejurări, a făcut ce ştia mai bine. A ieşit pe post şi şi-a clamat postura de sex slăbit, atunci când şi-a cerut scuze soţiei în direct, la TV. De teamă să nu mai fie încă o dată hărţuit, acceptă să facă mai departe televiziune. O emisiune în care stă la şuetă cu vedete, în cada de baie. Dar nu oricum, ci îmbrăcat. Aproape de bondage, în orice caz sado-maso fără nicio îndoială. Recent, Lucian Mândruţă nu s-a putut abţine şi a sărit la jugulara Alinei Plugaru, fostă porno-star. Motivul? Se simte hărţuit de această, acum însă pe Twitter. Iată declaraţia sa:
„Alina, mă urmăreşti degeaba. N-ai ce învăţa de la mine. Singura poziţie nouă pe care o ştiu e cu cartea pe toaletă. Dar e posibil s-o ştii şi tu, în versiunea cu revista de modă.“

Poate că a venit vremea să-i explice cineva lui Mândruţă că raţiunea acestui twitter este "să fii urmărit". Altfel de pomană mai ai cont de twitter. Este ca şi cum s-ar fi dus la un bordel pentru a avea ocazia să spună tuturor că acolo a fost abuzat sexual. La fel şi cu Twitterul. Nu ar fi exclus ca Mândruţă să umble cu Alina Plugaru, şi pentru a nu bate la ochi a introdus textul ăsta. În orice caz, ce îmi place la Mândruţă este stofa de intelectual, mai ales atunci când se laudă cum citeşte el literatură de valoare pe căcăstoare. În orice caz, din text rezultă că a descoperit-o de curând. Şi mai rezultă ceva, în completarea celor spuse de mine, anterior, când vă spuneam că Mândruţă este supus femeilor din imediata sa apropiere. Nicio femeie nu are ce învăţa de la el. Există oricum şanse ca Mândruţă să se dezvolte în continuare ca individ, ca autodidact în măsura în care va explora noi şi noi poziţii. Cum ar fi: "cu cartea de identitate sub pernă".

Go for it, Lucian!

Sad, but true... epitaf pentru rock

În imagine nimeni alţii decât băieţii de la OVERKILL. Răi, violenţi periculoşi. Nu pot să am pretenţia ca publicul mare să ştie cine sunt ăştia. De fapt aş putea, dar asta ar însemna că lupt împotriva nişării, ori, de mai multe ori m-am declarat un susţinător al ei. Cred mai departe că un diletant major este mai periculos decât 10 specialişti pe zone mici. E bine şi pentru piaţa muncii. Acum sunt în cumpănă şi am să vă spun şi de ce. Citesc o carte haioasă. Nu am să divulg nici titlul, şi nici numele autorului, pentru că dincolo de ce vreau să vă spun omul acesta mi-e foarte drag şi încă refuz să îl consider un diletant major. Este un scriitor, ziarist sportiv, om de cultură, un tip nemaipomenit. Într-una din cărţile acestuia, pe care acum o citesc, la un moment dat omul vorbeşte despre trupele zgomotoase pe care ai ocazia să le auzi, fără voia ta prin pereţii subţiri ai blocurilor. Şi enumeră: Judas, Iron, AC, Sepultura şi Urge Overkill. Aici atenţie mare! Am zis Urge Overkill şi nu Overkill. Trupă zgomotoasă. Urge Overkill, pentru cei care nu ştiu este doar autoarea unui "one hit wonder", de fapt, un cover după un cântec vechi, care nici măcar nu le aparţine, el fiind o compoziţie de tinereţe a lui Neil Diamond, deloc apreciată la momentul respectiv. A trebuit să scoată Tarantino Pulp Fiction care "Girl, you'll be a woman soon" să devină mare şlagăr. Până atunci, mucles deplin. Lângă Urge Overkill mai era enumerată şi trupa Concrete Blonde, un soi de Pretenders mai nou şi poate şi chiar mai bun, din nefericire Chrissie Hynde s-a lansat mai înainte lui Johnette Napolitano... Despre Concrete Blonde însă nu mă pronunţ aici, pentru că de data asta chiar avem de-a face cu un grup pop, deloc zgomotos. Dacă la Urge mai apar ceva başi şi chitări, la Concrete Blonde totul e lasciv baladesc şi foarte puţin rebel.

De ce scriu despre asta? Nu pentru a-i face rău scriitorului cu pricina, pentru că dincolo de scăparea asta cartea lui chiar este reuşită. E clar că nu poţi să le ştii pe toate. Mai e clar, de asemenea că omul nu e rocker. Nu îl poţi acuza pentru asta. Şi mai e clar încă ceva. Că rockul moare. Că rockul adevărat a murit de mult şi că acum cedează şi ultimele bastioane, din lipsă de valoare. Nu mai avem argumente, sau disponibilitate să reînviem rock-ul. Nu mai credem, nu mai milităm. Zilele trecute auzeam la TVR1 o reclamă la o emisiune îndoielnică, al cărei amfitrion era denumit Dan "Rock" Bittman. Rock? Holograf? Mă rog, e de înţeles. Dacă strângi multe firmituri poţi în cele din urmă să încropeşti o turtiţă. La fel şi cu mucii...

Spune-mi cum te iscăleşti ca să-ţi spun din ce breaslă eşti...

V-am mai spus că unul dintre ultimele mele hobbyuri este să colecționez autografe. Nu a fost așa dintotdeauna, la început important era să mă asigur că am câte o astfel de amintire de la puținii pe care îi consider importanți. Mă voi lăuda cu primele două din această colecție, în ordinea semnării: Onedin (e mai simplu așa) și Leonard Cohen (e vorba de o scrisoare pe care o am cu semnătura unuia dintre preferații mei). Pe urmă am început să iau de la orice individ pe care îl consideram dintr-un punct subiectiv de vedere important. Așa am ajuns la o colecție foarte dragă mie. Oamenii ăștia se împart în două categorii: cei care cu adevărat au ceva să îmi transmită și cei care poate că au (nu neg) dar nu o fac sau pur și simplu îmi semnează o pagină doar pentru că nu mă pot refuza. Nu am să nominalizez persoanele care transformă autograful într-o corvoadă de funcționar public. Îi voi spune însă numele unuia pentru care am constatat că până și la nivelul ”dedicației” am aceeași stimă pe care o aveam și ca simplu literat. Mircea Cărtărescu.

Mircea Cărtărescu este la fel de credibil și când semnează o pagină, ca și atunci când scrie o frază. El are ceva de spus. Aproape că îți vine să colectezi toate autografele de la Cărtărescu, pe care la un moment dat să le strângi într-un volum. Nu e vorba acum neapărat de memorialistică, poate fi la fel de bine vorba despre un volum de psihologie sau de sociologie. Imaginea pe care ar fi meritat să o vedeți este următoarea: coadă la Mircea Cărtărescu, la semnat ”Enciclopedia zmeilor”, apărută la Editura Bookart din Miercurea Ciuc, în traducerea maghiară a lui Geza Szocs. Și coada se micșora greu. Pentru că Mircea Cărtărescu semna o pagină în circa 10 minute. Mai ceva ca la spovedanie. Întâi îi spui numele, pe urmă schimbați câteva vorbe și în cele din urmă scriitorul Mircea Cărtărescu elaborează câteva rânduri.

Acum simt nevoia să mă justific, de unde pretențiile ăstea din partea mea cu privire la reacția pe care o aștept din partea ”semnatarilor”. E vorba cred de puțină consecvență pe care o pretind de la aceștia. De la un pantofar m-aș mulțumi cu un pantof hand-made și o simplă scrijelire pe branțul interior, eventual de piele. De la un inginer constructor cred ca e suficientă o semnătură, eventual pe fundaţie, de la un medic o mâzgăleală pe un certificat de vindecare, dar de la un scriitor am pretenția să mi se scrie o mică poveste. Pentru că el este scriitor. Cum şi de la Sexy Brăileanca mă aştept de la următorul mesaj, scris urât, dezordonat, pe o fotografie de proastă calitate cu "vedeta": pentru tine 100 euro pă toată viaţa! Dar de la un scriitor vreau stil, ca să se anuleze orice ulterioară expertiză. Să îl disting eu pe Cărtărescu de Dan Lungu şi de LDT!

Oana Turcu consideră că graviditatea reglează femeilor imperfecţiunile

Ştiu, nu o să vă placă cele de mai jos, dar am descoperit ceva ce ar putea impulsiona creşterea natalităţii în România. Pentru asta însă aş numi-o mai întâi tot pe Oana Turcu (nu e domne nici un nepotism, pur şi simplu azi am scris două posturi despre ea şi sigur nu o să vă mai întâlniţi prea curând cu aşa ceva) "ambasador al natalităţii în România", pentru că va trebui să se implice, să umble din uşă în uşă şi să ducă zvonul. "Sarcina e o minune. A reglat anumite imperfecţiuni ale mele! Nu puteam să citesc nici un sms sau orice altceva, dacă mă aflam în maşină şi conducea altcineva. Mi se făcea rău. Acum, fenomenul a dispărut!"

Sunt lucruri pe care, din ignoranţă, mulţi dintre noi nu le ştim. Sau nu le ştiam până acum. De pildă răul de înălţime. Multe femei îl au, dar puţine verifică dacă mai suferă de vertij, în luna a patra. Dacă se vor urca într-un vârf de copac, nu mare să ne fie mirarea când le vom auzi: uraaaaaaaa, fătul mi-a reglat imperfecţiunea! Sau teama de fiarele sălbatice. Să le vezi pe viitoarele mămici cum, coborâte din maşină aleargă în plin safari în mijlocul leilor şi panterelor, strigând acelaşi victorios: uraaaaaaa, fătul mi-a reglat imperfecţiunea! Şi exemplele pot curge gârlă. Faceţi fetelor copii, veţi scăpa de imperfecţiuni. Un fel de pastişă la Junimism: faceţi copii, faceţi-i oricum, numai faceţi-i!

Lăsând însă gluma la o parte trag un semnal de alarmă cu privire la Oana Turcu. Nu cred că ar fi prea rău dacă aceasta, cel puţin pentru o perioadă de timp ar fi izolată. Mi-e teamă de viitoarele sale raţionamente, care le-ar putea pune viaţa în pericol viitoarelor mame. Şi un lucru e clar, nu de la sarcină Oana Turcu poate citi acum sms-uri în maşină, ci de la fonturile mai mari, pe care, în sfârşit le-a găsit pe device...

Maximilian Boroş de la Baia Mare şi micile sale adevăruri

Am o ură viscerală pe semidocţi. Oamenii ăştia care scriu câte un eseu despre orice şi dacă nu îl scriu, mai grav, se apucă şi te bat la cap cu raţionamentul lor, până când ajungi să îţi doreşti să te ungi cu rahat pe tot corpul ca măcar aşa să îi ţii la distanţă pe semidocţi. Unii dintre ei însă nu se lasă şi cu riscul intoxicării grave şi a icterului mecanic îşi continuă dizertaţia. Îţi doreşti atunci ca întreaga lume să devină brusc nepopulată, o imensitate albă, fără nici o formă, în speranţa că în felul ăsta semidoctul cu pricina nu va avea bază de filozofie. Evident, stratagema este şi falsă, dar şi sinucigaşă aproape pentru că în mod clar semidoctul va începe să discute despre neant. Mă rog, să revin. L-am descoperit pe Maximilian Boroş de la Baia Mare. Mai concret cu volumul său Adevăruri ignorate, editat în 2005 la Editura Dacia. Omul ăsta este o adevărată bombă pe două picioare. Verbozitatea sa pute, fetidul raţionamentelor sale dându-ne alergic lacrimile. Iată un pasaj din Comportamentul contradictoriu.

"Tot astfel, vrem să ne căsătorim, dorim chiar cu ardoare acest lucru, conştienţi fiindcă a sosit timpul, dar nu vrem să renunţăm încă la libertăţile burlăciei..."

Ok, să zicem că ceva adevăruri ar exista aici. Dar atenţie, spre final, nea Boroş revine cu o frază în care principala este dureros de eliptică:

"Înţelegem astfel că cel care doreşte să trăiască liber, să lupte pentru libertatea sa, indiferent de riscurile pe care această luptă le presupune, punându-şi în joc, dacă-i cazul, chiar şi libertatea."

Aoleu, maică, dar nea Boroş rosteşte acum niste adevăruri crunte. Cum ar fi acela că femeia e bună, dar până la măritiş. Mă rog, cine chiar este un apostol al libertăţii trebuie însă să-şi pună în joc, aşa cum însuşi autorul spune, libertatea. M-ar interesa statutul civil al lui Maximilian Boroş, nu de alta, dar ca şi curiozitate cred că merită să ştim cât este acesta de misogin şi în realitate.