Stadionul de fotbal poate fi acasă...

Orice om normal care va privi datele postărilor va sesiza că cel din urmă post al meu datează din seara de înviere când vă uram una-alta. De atunci şi până acum pauză, care pe mulţi răuvoitori îi vor încuraja să creadă ca atât a durat prelungita mea beţie. Adevărul este că în tot acest timp am elaborat un proiect ingenios, care ar trebui să ajute la impulsionarea fotbalului românesc, la nivel de amatori şi să ducă la o diminuare clară a brutăriilor în România. Vă prezint acest proiect, cu conştiinţa împăcată că până la urmă ideile mari aparţin universalităţii, aşa că donez din start copyrightul tuturor celor care se vor grăbi să îl pună în practică.

Proiectul se numeşte "Stadionul de fotbal e acasă", variantele sale documentare purtând nume alternative de "Maidanul cu dragoste" sau "Dumbrava minunată". Există de asemenea şi variante străine, citez din memorie "Far from the madding crowd" sau "It". Concepţia acestuia este simplă, constând din blocuri de peste 12 etaje, amplasate liniar în jurul unui dreptunghi de pământ de dimensiunea unui teren de fotbal. Spaţiul verde de până acum, plin cu căcaţi şi pişaţi, cu prezervative folosite şi batiste folosite de hârtie şi pe ici pe colo cu câte o tufă de roşii sau de rododendron pitic este înlocuit cu un teren de fotbal în toată regula, dotat cu nocturnă, pistă de atletism şi cu toate facilităţile demne de un teren de fotbal. De la fiecare etaj, locatarii vor avea posibilitatea ca de la geamuri sau din balcon, adevărate loje vip să urmărească comod meciurile echipei "de bloc". Dincolo de aceaste meciuri, locatarii vor putea beneficia de concerte în aer liber, avantajul fiind că dincolo de o prezență fulger în oraş, Rihanna de pildă va putea fi invitată de către vecinii mai ospitalieri, în unele cazuri chiar pentru a-şi urmări din balcon propriul concert. Sigur am auzit cârcoteli de genul și ce facem cu vecinii care nu vor gălăgie. Simplu, îi mutăm pe partea dinspre autostradă a blocurilor. Dacă sunt băieți buni, la finala Cupei Campionilor îi chemăm la noi pe balcon și ei la rândul lor se pot achida, din când în când invitându-ne pe ”terenul” lor, să vedem cum trec mașinile, mai ales noaptea, cu beculețe mii și stele făclii.

De asemenea nu trebuie exclusă nici pista de atletism, unde se pot antrena viitorii atleți ai țării și, în pauzele dintre competiții câinii din vecini. Evident că de 1 mai, dincolo de meciul de seară toți vecinii vor ieși pe stadion și vor încinge grătarele la greu.

Acum că am lansat proiectul, mă las frumos pe spate în fotoliu și încep să mă dau pe google, să vedem cine ia primul inițiativa. Eu zic că se bagă tare chinezii...

Serge Gainsbourg şi Jane Birkin, Mona şi Lisa timpurilor noi...

Această fotografie are pentru mine valoarea pe care "Mona Lisa" a avut-o pentru generaţiile anterioare, nu de alta, dar atâta s-a vorbit despre celebrul tablou al lui Leonardo încât s-ar putea spune că până în prezent mi s-a oferit ocazia de a şti totul şi totodată nimicul. Nu m-ar mai mira astăzi nici dacă aş afla că Mona Lisa există, în starea ei pură, din tablou, milenară, într-un bloc confort 10 din Ferentari, cu grup sanitar du coté de chez le cotetz de porque, nici dacă aş afla că de fapt femeia care a fost zugrăvită de autor nu era de fapt femeie, ci un gibon asexuat în crepuscul.

Priviţi-l pe Serge şi pe Jane şi filozofaţi vă rog: cine credeţi că moare primul? Şi dacă da, vă rog, ziceţi şi de ce. Evident, v-aţi prins, v-am pus o întrebare capcană, pentru că evident nu Jane a murit prima, ci Serge. Cauza decesului său: cu siguranţă cele 3 pachete de Gitanes pe care le fuma, zilnic. După cum vedeţi şi în imagine, el este cel vicios şi, paradoxal, totuşi moare fata. Încă o dovadă că viaţa este nedreaptă cu mulţi dintre noi. Şi totuşi, ce ne facem dacă nu e niciun paradox în spatele acestui instantaneu şi explicaţia este alta: fotografia a fost făcută dincolo, în iad sau în rai sau în purgatoriu, sau la Apaca, sau la Tehnicotex, sau la Oţelul Roşu, sau la Havana, unde morţii arată ca Serge şi viii, pentru morţi arată precum Jane. Ca şi prejudecata cu negrii sau cu ţiganii care au un miros aparte. Eu am întrebat un negru, fost coleg de cameră în cămin, dacă noi, albii nu avem pentru ei niciun miros special şi mi-a zâmbit cu înţeles...

În orice caz, Serge Gainsbourg şi Jane Birkin ar trebui să fie prezentaţi în orice enciclopedie ca un monolit. Ca StanşiBran, ca SimonşiGarfunkel, ca IrinaLoghinşiFuego, ca HoşiMin. Unul fără altul, dust in the wind...

These shoes are made for not walking... - sau cum să ne potolim copiii năstruşnici

Am găsit soluţia de a-l potoli pe junior atunci când debordează de energie, dar vă rog să trataţi cele de mai jos cu maximum de umor şi detaşare şi să nu încercaţi măsuri draconice pentru a aplica ceea ce noi am experimentat, din pură întâmplare, cum ar fi pantofi gen copite, îngrozitor de mici cu care nici doi paşi nu poţi face sau pantofi lipiţi de podea. Noi i-am luat celui mic în premieră sandale. Am pornit de la premiza că dacă îi luăm Nike, şi calitatea este într-o mare măsură asigurată, aşa că nu ne-am uitat foarte mult la preţ. Ieri, încălţându-l, am avut surpriza de a constata că îl podidesc lacrimile, combinate cu oarecare isterie. Negăsind altă soluţie, am apelat la "dresare", prin urmare l-am coborât pe propriile sale două picioare şi, lansându-l la marginea patului am ieşit din cameră unde el nu ne putea vedea, având grijă totuşi să îl monitorizăm atent prin intermediul reflecţiei din ecranul stins al plasmei.

Treburile s-au desfaşurat cam aşa: după cinci minute de plâns în hohote, de ni se rupea pur şi simplu inima, se lasă liniştea, şi la interval de câteva minute, din când în când încpee să se audă câte un interogativ: mama? După cam 15 minute, întors cu faţa spre perete, nemişcat în sandalele sale noi exact în poziţia în care fusese "debarcat" de noi iniţial încearcă să ia diverse obiecte. Dar nu oricum, cu paşi laterali sau frontali, ci prin arcuirea corpului, cu tălpile lipite ferm de podea. Ai fi zis că are pantofii lui Spiderman, cu lipici pe tălpi. După alte 15 minute face primul pas, după care îşi dă drumul, uitând că iniţial crezuse că are pantofi de beton. O jumătate de oră în care fiul nostru s-a autopedepsit... Până seara nu l-a mai scos nimeni din sandale şi, prin urmare, am ajuns să ne felicităm că nu am cedat presiunilor.

Din păcate, data viitoare nu va mai funcţiona, aşa că va trebui să căutăm altfel de încălţări, care să îi anihileze energia debordantă, măcar pentru jumătate de oră. Ce ar fi să îl încalţ în ciocatele mele? Vă rog nu încercaţi însă acasă la voi astfel de procedee, lăsaţi-ne pe noi să experimentăm. Niciodată nu poţi şti ce înrâurile au pantofii asupra anumitor caractere. Eu de pilda, pe la 12 ani am dormit două nopţi în prima pereche de adidaşi primiţi cadou. Aşa că: carefull with the shoes!

Peturi goale vs. dresuri vechi

Pornind de aici, de la Simona Tache, vreau să zic şi nicidecum de la specialiştii de la acasă.ro - încă stau şi mă întreb cum e să fii specialist în "dresuri vechi"... am încercat să elaborez şi eu câteva utilităţi pentru peturile de 500, consumate. De fapt, dacă iau în calcul preţul dresurilor şi al peturilor, am tras concluzia că peturile sunt mult mai folosibile decât dresurile, mai cu seamă că cea mai ieftină substanţă dintr-un pet - cred că apa pură - este cu mult mai ieftină decât cel mai ieftin dres, folosit, ba chiar cu ochiurile fugite (cele de fabrică sunt chiar mai scumpe decât cel mai scump pet plin...)

Sfaturile de mai jos sunt însoţite de indicaţii cu privire la importanţa sau neimportanţa dopului, în acest caz, deloc de neglijat.

1. Vrei să agăţi o asistentă medical? Bagăţi-o, bărbate în pet! (Nu se va întâmpla imediat dar ai ceva şanse pe termen lung - invers proporţional cu lungimea mădularului!) De recomandat coloana sonoră Madonna - My baby's got no secret. Fără dop.

2. Vrei să te autosatisfaci? Scoate-ţi mădularul din pet! Fără dop.

3. Vrei să comercializezi paradoxuri cu castraveţi maturi introduşi într-un pet? Bagă castravetele şi aşteaptă să se facă mare. Fără dop, dar merge şi cu dop dacă vrei să îi murezi.

4. Pleci într-o călătorie pe mare şi ai emoţii? Ia un pet. La nevoie introduci mesajul şi îl lansezi la apă. Cu dop.

5. Vrei să nu mai cumperi brad de Crăciun. Strânge toate peturile într-un săculeţ (depinde cât de mare doriţi să fie bradul) de cartofi şi striveşte-le. Un singur set de ghirlande, în interior, chiar la bazele acestuia vă va oferi un brad de Crăciun de neuitat. Cu dop sau fără dop.

6. Vrei să comercializezi lucruri în interiorul unui pet după modelul bărcuţelor construite din scobitori? Nimic mai simplu. Introdu o scobitoare într-un pet. Eşti unicul creator şi comerciant al produsului artizanal intitulat "scobitoarea din sticlă". Cu dop, dacă nu vrei să scapi scobitoarea.

7. Vrei să faci impresie bună, seara, la mare? Introdu-ţi petul în pantaloni. Impresia bună te ajută dar nu îţi rezolvă toate problemele, prin urmare dacă nu "te rezolvi" în seara cu pricina, e bine ca pentru plajă, a doua zi să schimbi plaja. Cu dop sau fără dop, în funcţie de ce îţi doreşti de la impresie.

8. Nu ai şi tu, ca ceilalţi, un pet? Ia petul, pune-i lesă şi ieşi cu el în lume. Acum un secol ai fi fost ridicat de nişte domni prietenoşi îmbrăcaţi în alb, astăzi s-ar putea ca în câteva zile să descoperi că ţi-au furat şi alţii ideea. Cu dop sau fără dop, depinde de natura anotimpului: secetos sau umed.

9. Te duci cu copilul la mare şi nu ai bani de colac? Înconjoară-i peturi de jur împrejurul trupuşorului său firav. Imediat vei înţelege că un colac ar fi însemnat bani aruncaţi. Cu dop, dacă doriţi să nu aruncaţi banii pe reanimare.

10. Vrei să întinzi coca şi nu ai sucitor? Foloseşte cu încredere un pet! Cu dop.

11. La pescuit ţi s-a rupt mulineta? Înfăşoară firul pe un pet şi MULINEAZĂ. Fără dop, şi mai ai nevoie de un băţ pe care să îl introduci în orificiu, dacă nu vrei să introduci altceva...

12. Eşti la prins de canguri şi nu ai lasou. Leagă două peturi pline cu lichid între ele prin intermediul unei sfori. Acum aruncă! Cu dop. Necesită lichid.

13. Eşti într-un tren de noapte, singur în compartiment şi te trece. Nu poţi părăsi cabina de teamă să nu fii furat de ciudaţii de alături. Scoate mădularul şi uşurează-te în pet. Acum ţi-ar trebui poate un pet mai mare. Cu dop dacă vrei să uiţi civilizat sticla printr-o gară, fără dop dacă eşti dispus să deşerţi conţinutul din mers, pe geam.

14. Vrei să le dăruieşti prietenilor un vin comun, de masă în sticle deosebite? După ce în prealabil înmoi petul gol într-o soluţie de aracet, învârte-l ca pe sucitor prin diverse chestii. Ai obţinut o sticlă ornamentală. Cu dop dacă nu vrei să oferi în dar sticle ornamentale cu aracet. Ulterior poate fi dăruit şi gol, pe post de vază.

15. Eşti pe stadion şi nu poţi produce un zgomot prea mare? Foloseşte petul gol pe post de vuvuzelă. Dacă te confundă lumea cu Gheorghe Zamfir ţi-ai cam luat-o, însă s-a constatat că din ce în ce mai puţini îşi mai amintesc cine este acest personaj. Fără dop. Cu dop rişti să fii confundat cu un tip cu inflamaţie gingivală acută.

16. Vrei să te faci acvarist şi nu ai bani de acvariu. Pune un pui de peşte mic gapii într-un pet. Fără dop dacă vrei să creşti un peşte viu.

17. Vrei să atenţionezi piloţii de avioane cu privire la înălţimea sârmelor telefonice? Urmează construcţia de la punctul 12 şi arunc-o spre cabluri. Dacă dobori păsări ai grijă să fie porumbei. Ciorile sunt mai nou protejate. Şi dacă e totuşi cioară, vopseşte-o. Cu dop.

Pe moment atât, suficient ca să vedeţi că petul gol bate la fundul gol dresul vechi. Dacă mai golesc câteva peturi revin.

Vocea României - Papaia 2011, sub patronajul "Companiei de artişti Dorian's Art"

Să vă arăt ceva din cale afară de interesant: Iată textul de prezentare de pe contul de Facebook al Companiei de artişti "Dorian's Art", condusă de nimeni alta decât Dana Dorian, sfetnica din echipa Loredanei.

In virtutea unei pregatiri profesionale desavarsite, Compania de Artisti a inclus, inca din anul 2005, in modulul principal de Canto, cursuri de teorie muzicala, improvizatie muzicala, improvizatie teatrala, miscare scenica, dictie si simulari de interviuri cu presa. Anual, Compania de Artisti organizeaza cantonamente de studii in locatii din Brasov, Fagaras sau Constanta si auditii cu public si invitati din media si show-biz.

Address Str Cuza Voda nr 100, Bucharest, Romania · Get Directions
Phone Add Telephone Number
Website http://www.companiadeartisti.ro/

Founded 2005
Adu-ti doar talentul si ambitia! De restul ne ocupam noi!
Awards In 6 ani de existenta, Compania de Artisti a oferit scenei nume implicate
deja in fenomenul romanesc muzical:
* Rocca (trupa Firma, nominalizata la MTV EMA Best Romanian Act din 2004 și MTV RMA Best Rock Band din 2005),
* Alex Vasilache (trupa JukeBox care, din 2006 trupa face parte din echipa
emisiunii “Cronica Carcotasilor” difuzata de Prima TV),
* Alin Pascal (Alin Pascal Band, trupa contractata pentru emisiunea "La strada" la B1 TV),
* Florentina Ciuna (trupa Chicanos),
* Ioana Picos (actrita, actualmente inclusa in distributia cele mai noi productii Media Pro Pictures, "Iubire si Onoare"),
* Dragos Chircu (trofeul Mamaia 2006)
Products Compania de Artisti a lansat de curand doua albume ale celor mai talentati absolventi ai sai: Classmates 1 si 2 - si am inteles ca urmeaza 3 si 4. Cum ar fi sa apari si tu cu o piesa, pe unul dintre ele? :-)
Email office@companiadeartisti.ro

Nu vi se pare ciudat că "îngeraşul" a nimerit chiar în echipa Loredanei, cea consiliată de omul care l-a lansat în 2006 pe Chircu spre Mamaia, pe care a şi câştigat-o? După cum scrie şi în prezentare, de restul se ocupă ei, Dana Dorian şi compania, şi încep să cred că o face ca o adevărată profesionistă...

And the winner is...!

Presa românească liber(tină) faţă cu Revoluţia

Astăzi 22 decembrie se împlinesc 22 de ani de la declanşarea revoluţiei. 22 cu 22, oare nu e vreun semn, ceva preapocalipsă? Evident, diseara la orele 22.22 se va produce marea catastrofă. O să am grijă să fac ceva simplu la această oră pentru a nu fi prins în offside, eventual cu pantalonii în vine. O să stau probabil în fund pe canapea sau o să-mi curăţ un pomelor, fruct exotic alintat de mine deseori cu apelativul de Pamelo. Pentru că nu ştiu însă ce îmi rezervă ziua de mâine scriu de astăzi postul despre Revoluţie, de fapt am să spun verde în faţă ce mă doare şi ce nu, lucru mult mai greu, din moment ce ne-am învăţat ca ceea ce nu ne doare să nu prea prezinte importanţă.

Se spune că tinerii români care şi-au dat viaţa în decembrie 89 ar fi făcut-o de pomană. Nu sunt de acord cu aşa ceva şi mi se pare jignitor să mai trâmbiţăm astăzi prostia asta. În schimb sunt de acord că anumiţi oameni ar trebui să treacă zilnic pe la mormintele lor şi să le mulţumească pentru că prin gestul lor i-au scos din anonimat şi le-au oferit o şansă la care nici nu puteau visa.

Teroriştii de pildă au avut atunci în decembrie şansa să iasă în faţă. Unde până atunci stăteau tacticoşi cu picioarele pe calorifer şi îşi curăţau un măr (iar eu astăzi curăţ la pamelo), dintr-o dată s-au văzut nevoiţi să uite letargia. uită letargia (uită nostalgia) nu mai lăcrima (nu mai lăcrima), cântă întotdeauna (cântă întotdeauna) primăvara ta (primăvara ta). În paranteză găsiţi refrenul Corinei Chiriac, rostul acestuia fiind să evidenţieze mai multele voci din incintă, că doar şi teroriştii au fost mai mulţi... Tot ei, teroriştii, au scris în acele zile marea carte a terorismului. Speriaţi de hotărârea tinerilor români aceştia au hotărât că "decât să ne terorizeze ei pe noi mai bine să îi terorizăm noi pe ei". Ştiţi cum stătea treaba de fapt cu teroriştii ăştia? Rolul acestei clase este unul de stand-by. Ei există, dar în mare parte nu fac nimic. Ca mucii. Trebuiau să iasă în stradă tinerii ca să îi sufle pe ăştia odată şi definitiv.

Cealaltă categorie care ar trebui să ridice câte un monument în faţa fiecărei instituţii în care lucrează este o anumită parte a presei, foarte libertină. Această categorie este compusă din: redactori de ţâţe, mici şi mari (contrar Simonei Tache care crede greşit că nu există decât redactori de ţâţe mari), redactori de chiloţi (forme, culori şi motive), redactori de fără chiloţi (aici trebuie incluşi şi câţiva esteţi pubieni), redactori de violuri, redactori de cadavre şi vomă (ăştia de regulă se transferă dintr-o parte în alta), redactori de graşi şi de slabi. Oamenii ăştia, nu mă voi mai repeta, nu aveau ce căuta în presa românească înainte de 89. Primul astfel de vizionar a apărut în zilele acelea friguroase de decembrie, când, uitându-se la televizor a înţeles că publicul îl vrea atât pe Florin Piersic cu fular alb şi steguleţ cât şi pe Victor Rebengiuc cu sulurile de hârtie H. Că de fapt vrem artişti.

Tot atunci a apărut şi categoria de redactori "demitificatori". De fapt ei au apărut prin ianuarie, când au început să ne explice cum că anumiţi tipi prezenţi la tv în decembrie nu au ce căuta mai întâi pe sticlă. Pe urmă şi-au extins teritoriul, ajungând şi în vieţile lor personale. Şi i-au rezolvat.

Tinerii noştri au murit în decembrie ca să fim liberi, nu libertini. Ca să ne cunoaştem valorile, care, sub comunism erau închise în celule de azbest şi exploatate. Astăzi am ajuns să nu le mai cunoaştem. Aproape că nu îmi vine să cred că România este o ţară în care nimeni nu mai reprezintă un simbol pentru casta sa. În afara de jurnalişti nu mai există nici o altă breaslă care respectă întru totul deontologia. Astăzi eşti erou, mâine demitificatorul îţi scoate cadavrele din dulap. Toţi medicii din România sunt pătaţi de veleitarism, toţi artiştii noştri au dereglări sexuale, toţi fotbaliştii noştri sunt nişte drogaţi sau cel puţin agramaţi, toţi popii ortodocşi sunt fie homosexuali, fie pedofili, fie foşti fotbalişti. Lucrul ăsta te face, ca român, să îţi pierzi încrederea în semenii tăi iar România tinde să devină o utopie luxuriantă, în care surprizele te aşteaptă la tot pasul.

Fiul meu creşte în străinătate, însă îl aducem cât putem de des în România. Pentru că aici este locul în care se poate petrece orice. Este locul unde îţi cunoşti vecinii şi unde, prin urmare poţi fi oricând escrocat sau furat pe faţă de aceştia, unde nu îţi trebuie programare ca să îţi vizitezi părinţii, eventual la masă, unde arbitrii de fotbal inventează penaltiuri şi nu păţesc nimic, unde dacă ai o sârmă rezolvi aproape orice defecţiune, unde poţi face oricând glumiţe rasiste sau homofobe şi iar nu ţi se întâmplă nimic. Îl vom aduce pe fiul nostru în România, ca să înţeleagă libertinajul pe care ne-au dăruit-o tinerii aceia, în decembrie, pregătit să îi explic fiecare diferenţă vizibilă de comportament pe care o va sesiza aici. Îl voi aduce în România ca în safari, ca în croazieră, ca într-o excursie pe Marte, pentruca scăzând din libertinaj rigoarea şi rigiditatea occidentului să înţeleagă mai bine ce este aceea libertate. Linia din mijloc. Linia IMAGINOT.

Nu ştiu dacă pentru asta au luptat tinerii care au plătit cu viaţa în 89, dar cam aşa arată România astăzi. Plină de jurnalişti de nişă, care îşi recunosc ca profesiune de credinţă "murdărirea". Scormoneala. Rânirea. Desfundarea. Vidanjarea. Spoiala....

Pe de altă parte, nici nu pot decreta acum că morţii noştri din decembrie ar fi urât manelele şi şi-ar fi dorit o Românie cazonă şi rigidă, lipsită de farmecul neprevăzutului...

Dumnezeu să îi odihnească măcar pe ei, că presa noastră de scandal stă trează!!!

Siguranţa tinerei generaţii din România în mâinile Nicoletei Luca, procuror din Timişoara, născută Plictisită

Am o întrebare, vorba lui Mo către FOCA: e sănătos să crezi în justiţie? Nu săriţi pe mine, staţi să vedeţi. Eu aş opina că nu, că este absolut periculos şi nerealist să crezi în justiţie. Că este mult mai sănătos să speri că în ziua în care procurorul va pune mâna pe dosarul tău va fi fericit: satisfăcut sexual, la o zi după ce a luat şpagă sau proaspăt posesorul unei maşini noi-nouţe, chiar cu fundiţă roz, de la cel/cea cu care speră să se însoare/mărite. Merge mai bine la femei, pentru că mă gândesc precis la o femeie. Nicoleta Luca. Ea este femeia care dacă este în toane bune face dreptate, dacă nu îmi transmite un sec: "Vă rog să contactaţi purtătorul de cuvînt al instituţiei". Nu vreau să sune fatalist, dar dacă intri sub incidenţa legii, în România actuală eşti aproape pierdut. Începi să te lupţi cu un corp străin, neidentificat deocamdată ca parametri biologici, căruia nu ştii unde să îi aplici lovitura fatală. Nu ai efectiv cui să te adresezi, nimeni nerăspunzând decât de un anumit demers, care oricum, pentru tine nu are nicio relevanţă: unul ţi-a luat dosarul de la registratură, altul ţi-a luat dosarul de acolo şi l-a dus mai departe la doamna cutare, de la doamna cutare se duce la arhivă, de acolo la procuroare, de la procuroare la şefu, pe traseu la purtătorul de cuvânt şi tot aşa. Vorbim despre un aberant telefon fără fir. Uitasem să spun că între timp, dosarul deshis ţine şi locul feţei de masă pe care procuroarea şi colegii, eventual o femeie de serviciu cu grădină mănâncă brânză cu roşii şi castraveciori.

Cazul concret care îmi trezeşte fatalismul poate fi citit în Evenimentul Zilei, aici. Pe scurt, o fată de 17 ani, violată în repetate rânduri de tatăl său este acum, când face cunoscut calvarul prin care trece, tratată cu indiferenţă (de fapt chiar cu cinism) de procurorul de caz, Nicoleta Luca, care îl şi eliberează pe părintele violator pe motiv că fata "a tăcut prea mult". Trag de aici concluzia că Nicoleta Luca este în posesia unui algoritm care ar contoariza limita acceptabilă a toleranţei". Să ne spună şi nouă cum calculează domnia sa, "limita de rupere" a fiecărui om. Nu de alta, dar poate va reuşi să calculeze şi cam când opinia publică din România se va revolta, făcând încă o dată să explodeze mămăliga, tot la Timişoara.

Se mai invocă dovezile insuficiente. Dacă doar moartea sau naşterea unui copil conceput în incest reprezintă suficienţa, atunci da, Nicoleta Luca poate să doarmă liniştită noaptea, pentru că încă nu s-a ajuns la aşa ceva. Încă.

Înclin şi eu să cred ca fata este totuşi vinovată. Vinovată ca în scrisoarea pe care o publică Georgeta Petrovici nu se regăsesc câteva cuvinte cheie, care ar fi făcut-o pe procuroarea care a citit dosarul în diagonală să se gândească de două ori: Jean Monnet, parlamentar, deputat, ministru sau măcar cămătar sau recuperator. Sau poate că fata este absolvită de vină, pentru că în declaraţia sa tatăl incestuos a avut grijă să scrie că este "ministrul de interne al familiei sale".

În concluzie, cred din ce în ce mai puţin într-o justiţie corectă, câtă vreme nimeni nu poate fi tras la răspundere. De aceea nu voi face acum un apel la corectitudine, ci la "conservare". Moare jurnalismul de investigaţii în România. Jurnalişti precum Georgeta Petrovici, care se implică, care practică profesia asta fiindcă vor ei să facă lumină sunt în plină extincţie. Ajutaţi-o pe Georgeta Petrovici şi pe semenii ei să nu ajungă să scrie despre piţipoance şi cocalari! Despre dive inexistente. Despre macho-mani de mahala. Ajutaţi România să devină un organism responsabil! Făceţi-ne să ne înfiorăm la ideea că în locul Monicăi, fata de 17 ani violată de un tată dement ar fi putut fi copilul nostru şi nu să răsuflăm uşuraţi că am scăpat de tragedie. Să ne umfle şi pe noi plânsul ca pe Bono când a avut de cântat în "Do they know it's Christmas?" versul 'Well, tonight, thank God it's them, instead of you!'...

Love and let die

Mâine 11.11.11 la ora 11.11.11 vine cică sfârșitul lumii. Nu pot să cred că nu știați. De fapt nu pot să cred că mai sunt oameni care nu știau că mâine la trecute fix se dărâmă șandramaua, pentru că de câteva zile mi-e dat să mă lovesc fie de știrea asta, fie de violul de la Jean Monnet, ceea ce mă face să concluzionez că există șanse ca de la asta, mâine să ni se tragă sfârșitul lumii. Stați să vedeți cum vine asta. Fata ”violată” a trăit multă vreme în Belgia. Mâine este ziua națională a Belgiei (Ziua Armistițiului), prin urmare belgienii ies în stradă. Românii se supără crezând că belgienii au ceva de spus cu privire la soluționarea lentă a cazului și se supără pe belgieni. Asta n-ar fi nicio problemă, dar se supără și belgienii, pentru că și românii ies în stradă. De fapt, românii ieșiseră în stradă ca să se bucure pentru că, cu mulți ani în urmă, la 1918 la fix 11.11.1918 se încheiase Primul Război Mondial se termină, la ora 11, în a 11-a zi a lunii a 11-a din anul 1918, act consfințit prin semnarea Armistițiului de la Compiègne între Puterile Antantei și Germania, în urma căruia încetează ostilitățile. Germania recunoaște, între altele, caducitatea Tratatului de Pace de la București, fiind obligată să își retragă armata din România. Franța se supără și ea, dar și Polonia, care mâine aniversează Ziua Independenței, Germania se supără pe Franța și Polonia și Belgia și tot așa. Dacă e vineri e apocalipsa, nene. Așa să fie, mă întreb ce au de câștigat așa zișii profeți de pe urma prognozei lor, dacă cu ocazia asta încheiem bâlciul. Măcar dacă pronostichezi că mâine va fi găsit leacul împotriva cancerului și chestia asta nu se întâmplă, vă spun eu că puțini se vor supăra. Cum puțini se vor revolta că mâine nu a venit sfârșitul lumii. E ca și cum cineva ar profeți că mâine o agăți pe Pamela Anderson. Faza e că lucrul ăsta se întâmplă, numai că ”victima” este Pamela Anderson de România. Te poți supăra pe una ca asta? Hai, nu fiți ipocriți sau prețioși!

Apropo, să vă pun o întrebare. Știți cum va petrece Mircea Dinescu mâine sfârșitul lumii? Mâine, când împlinește 66 de ani? Sau eu de pildă? Chiar, și dacă tot veni vorba de aniversări, credeți că Di Caprio își va petrece mâine ziua de naștere cu noua lui iubită româncă, despre care se face atâta tamtam, sau o să aflăm că ăsta e un semn că s-au despărțit?

Buncii noştrii taine poartă, noi stăm ca viţelu-n poartă

Ce? Ce? Ce au văzut doar... Buncii? WTF? Buncii? Da. E clar. Avem de-a face cu o ştire ce poate schimba multe la nivelul trecutului şi al cutumelor. În primul rând vom afla, sper eu, cine sunt buncii. Ulterior, de importanţă vitală, vom afla ce au văzut buncii ăştia, doar buncii ăştia... În orice caz, minunăţia de imagine mă face să mă gândesc cu nostalgie la buncii ăştia şi la lumea lor de poveste, la urechea lor de poveste, la retina lor de poveste, de pe care s-ar putea preleva lucruri care până şi pe Adobe l-ar face invidios.

Vă pot spune cu certitudine un lucru. Ce au văzut buncii nu ştiu, dar ştiu că această ştire senzaţională va rămâne secretul nostru. Până şi cei de la Antenă, întrebaţi fiind vor ridica neştiutori din umeri, habar neavând despre ce e vorba. Aşadar, zi de trăim o taină. Un mare secret. Ceva ce numai noi ştim şi dacă nu ne întrebaţi ducem cu noi, în neant. Doar noi şi evident, buncii.

Erou post-mortem

Citeam ieri seara câteva aberații despre ”eroii zilelor noastre”, caracteristici, semnalmente sau reacții adverse. Evident, avem de-a face cu o o exagerare a civismului, care la un moment dat începe să arate urât. Bineînțeles că acest lucru se întâmplă tocmai pentru că ducem din ce în ce mai multă lipsă de implicare, dar și pentru că există mai departe subiecte care ne sensibilizează, iar ăsta cu eroul de lângă noi mai trezește încă multe suspine, vezi ”șeful sectorului suflete”, nea tăticu, sau regretatul Corado Negreanu în halat de atelier. Pentru cei din generațiile mai tinere, Corado Negreanu nu are nici cea mai mică legătură cu Corado Cattani și nici cu Daniel Negreanu. Corado Negreanu, actor specializat în roluri de comuniști înțelegători, trecuți de vârsta a doua, care cu un simplu sfat putea dezamorsa conflicte mai ceva ca în Golf.

Așadar despre eroi. Se scriu pe bloguri vrute și nevrute, mai că ai zice că la noi pe lângă codriii verzi de brad și câmpurile de mătase, cresc 2-3 eroi prin case. Acum trăim o nouă modă: eroismul. După un cioban prevăzător (nu aș zice și clarvăzător) care trăiește o relație mai specială cu oaia dumisale și un meșter care își zidește femeia născătoare ca să primească bravo-bravo de la domnu', am ajuns să ne întrebăm dacă Toma Alimoș era mai mare eroul decât Andone când și-a dat pantalonii jos. Serios vorbind însă eroismul ăsta nu e o treabă deloc ușoară. Ca să fiu mai clar o să vă relatez iute două întâmplări. Acum mulți ani cuiva, care stătea pe refugiul stației de tramvai i s-a părut că poate deveni erou. A zărit o fetiță care traversa strada, pe zebră, amenințată de o mașină care venea în viteză, a făcut doi pași ca să o tragă pe fată numai că, împiedicându-se în marginea bordurii s-a aruncat cât era de lat peste copil. Șoferul care intuise impactul cu copilul schimbase ușor banda, nu însă suficient pentru a-i evita pe cei doi care au aterizat în fața lui. Eroism de înaltă clasă. Un altul, vrând să demonstreze ceva lumii întregi s-a cocoțat pe vârful blocului și și-a dat drumul. Ar fi putut deveni erou, un soi de portavoce a disperării dacă în cădere nu s-ar fi prăbușit peste o babă care venea acasă de la piață cu laptele în sacoșă. Eroism fără discuție.

Și uite așa m-am trezit întrebându-mă: până la urmă ce te poate transforma din om de acțiune în erou, pentru că e clar, nu sunt totuna. Cele anterioare mă fac să mă gândesc la ceasul rău, la un anumit concurs de împrejurări care te pot distinge, fără ele, eroismul tău rămânând o simplă acțiune. Atât de mulți factori, atâta subiectivitate e la mijloc că devine practic imposibil să mai fii erou al zilelor noastre. Să spunem generic că este vorba despre bad timing. Nu e ușor să trăiește cu un erou în imediata ta apropiere, eroul de la scara B. Sinucideri în lanț și lovituri de apartament. Vei descoperi imediat că ”eroul” are un coș pe nas, pute sau are o sensibilitate crescută pentru femeile căsătorite. Numai timpul prezervă eroismul. Singura ta șansă să devii erou este moartea. Ai întins bocancii și ți-a sărit un nasture la cămașă. Sub nasture, bluza lui Superman mulată pe corp.

Cred că Superman, eroul de azi, sau Batman au murit de mult. Altfel nu am fi atât de liniștiți la gândul că cineva e mai bun ca noi. Sau Zburătorul. Toți aceștia au intrat de mult în descompunere.

Sad, but true... epitaf pentru rock

În imagine nimeni alţii decât băieţii de la OVERKILL. Răi, violenţi periculoşi. Nu pot să am pretenţia ca publicul mare să ştie cine sunt ăştia. De fapt aş putea, dar asta ar însemna că lupt împotriva nişării, ori, de mai multe ori m-am declarat un susţinător al ei. Cred mai departe că un diletant major este mai periculos decât 10 specialişti pe zone mici. E bine şi pentru piaţa muncii. Acum sunt în cumpănă şi am să vă spun şi de ce. Citesc o carte haioasă. Nu am să divulg nici titlul, şi nici numele autorului, pentru că dincolo de ce vreau să vă spun omul acesta mi-e foarte drag şi încă refuz să îl consider un diletant major. Este un scriitor, ziarist sportiv, om de cultură, un tip nemaipomenit. Într-una din cărţile acestuia, pe care acum o citesc, la un moment dat omul vorbeşte despre trupele zgomotoase pe care ai ocazia să le auzi, fără voia ta prin pereţii subţiri ai blocurilor. Şi enumeră: Judas, Iron, AC, Sepultura şi Urge Overkill. Aici atenţie mare! Am zis Urge Overkill şi nu Overkill. Trupă zgomotoasă. Urge Overkill, pentru cei care nu ştiu este doar autoarea unui "one hit wonder", de fapt, un cover după un cântec vechi, care nici măcar nu le aparţine, el fiind o compoziţie de tinereţe a lui Neil Diamond, deloc apreciată la momentul respectiv. A trebuit să scoată Tarantino Pulp Fiction care "Girl, you'll be a woman soon" să devină mare şlagăr. Până atunci, mucles deplin. Lângă Urge Overkill mai era enumerată şi trupa Concrete Blonde, un soi de Pretenders mai nou şi poate şi chiar mai bun, din nefericire Chrissie Hynde s-a lansat mai înainte lui Johnette Napolitano... Despre Concrete Blonde însă nu mă pronunţ aici, pentru că de data asta chiar avem de-a face cu un grup pop, deloc zgomotos. Dacă la Urge mai apar ceva başi şi chitări, la Concrete Blonde totul e lasciv baladesc şi foarte puţin rebel.

De ce scriu despre asta? Nu pentru a-i face rău scriitorului cu pricina, pentru că dincolo de scăparea asta cartea lui chiar este reuşită. E clar că nu poţi să le ştii pe toate. Mai e clar, de asemenea că omul nu e rocker. Nu îl poţi acuza pentru asta. Şi mai e clar încă ceva. Că rockul moare. Că rockul adevărat a murit de mult şi că acum cedează şi ultimele bastioane, din lipsă de valoare. Nu mai avem argumente, sau disponibilitate să reînviem rock-ul. Nu mai credem, nu mai milităm. Zilele trecute auzeam la TVR1 o reclamă la o emisiune îndoielnică, al cărei amfitrion era denumit Dan "Rock" Bittman. Rock? Holograf? Mă rog, e de înţeles. Dacă strângi multe firmituri poţi în cele din urmă să încropeşti o turtiţă. La fel şi cu mucii...

Cristi Chivu - O Captain! My Captain!

Și a venit și sfârșitul lumii, ieri, 21 mai a.c., însă datorită mereu interesantei și diferitei stratificări sociale a venit numai pentru unii dintre noi. Pentru românii microbiști. Ieri am mai murit puțin, măcar dacă ne-am fi stins de tot și am fi pus astfel capăt tristeții. Cristi Chivu și-a anunțat retragerea de la națională. Aproape fără cuvinte. Alții s-au grăbit în presă să ”analizeze” fenomenul pe toate fețele: e bine? e rău? e corect? e nedrept? este un semn de lașitate? este o dovadă de respect și onoare? Eu nu o să fac așa ceva. Am să încerc doar o definiție pentru Chivu. În toți acești ani Cristi Chivu a fost un exemplu. Un soi de geamăn bun pentru Mutu. De fiecare dată când era adusă în discuție vreo nouă ispravă a lui Mutu, inerent venea vorba de Chivu. Că e băiat bun, lipsit de aere, serios, familist convins, lovit de ghinion. Asta a fost Cristi Chivu, pentru fotbalul românesc din ultimii zece ani. Un jalon. Un soi de motiv de mers înainte. O încurajare. Ca și Cristi Chivu, tot suporterul român aștepta ca la un moment dat să mai apară încă 10 și alături de el să ne califice. La vreo cupă intergalactică, dacă e să fim drepți. Iar astăzi Cristi Chivu s-a retras. Chivu, băiatul ăla de nota zece care nu are nimic în comun cu Mutu, dincolo de aceeași culoare de tricou s-a retras...

La câteva zile de meciul cu Bosnia naționala de fotbal a României arată ca un mutant, ca un zombi. Din clipă în clipă ne așteptăm să îi mai cadă câte ceva și din rana nou formată, pe lângă umoare să se dezvolte tot felul de corpuri noi, străine și halucinant demonice. La ce bun meciul din iunie? Poate cel mult pentru a arăta că România mai are echipă națională de fotbal, în ciuda zvonurilor că în ultima vreme echipa reprezentativă ar acționa în ilegalitate.

Și așa, ieri, 21 mai 2011 a venit Sfârșitul Lumii...

CNA sau moartea cafenelei și glorificarea iarmarocului

”De asemenea, având în vedere faptul că invitatul l-a prezentat pe Corneliu Zelea Codreanu într-o lumină pozitivă, favorabilă, caracterizându-l ca pe un personaj romantic, ce nu a fost corupt, fanatic al ideii de onoare, de demnitate, Consiliul a apreciat că, la editarea emisiunii, radiodifuzorul trebuia să ţină cont şi de prevederile art. 47 din Codul audiovizualului, care interzic prezentarea apologetică a crimelor şi abuzurilor regimurilor totalitare, a autorilor unor astfel de fapte.
În temeiul dispoziţiilor art. 91 alin. (2), şi cu respectarea prevederilor art. 15 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, Consiliul Naţional al Audiovizualului decide adresarea unei somaţii publice SOCIETĂŢII ROMÂNE DE TELEVIZIUNE pentru postul de televiziune TVR 1 şi dispune intrarea de îndată în legalitate.
Potrivit dispoziţiilor art. 93^1 alin. (1) şi (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 333/2009, aveţi obligaţia de a transmite în următoarele 24 de ore de la comunicare, sonor şi vizual, de cel puţin 3 ori, în intervalul orar 18.00-22.00, din care o dată în principala emisiune de ştiri, următorul text:
„Consiliul Naţional al Audiovizualului a sancţionat postul de televiziune TVR 1, cu somaţie publică, întrucât, în cadrul emisiunii „Profesioniştii”, din 13 noiembrie 2010, în care a fost abordat un subiect controversat, nu a fost asigurată pluralitatea ideilor şi a punctelor de vedere, fiind încălcate principiile echilibrului şi imparţialităţii informaţiilor şi favorizarea liberei formări a opiniilor, prevăzute de legislaţia din domeniul audiovizualului”.

Este vorba despre o somație dată de CNA pentru ediția din 13 noiembrie 2010 a emisiunii ”Profesioniștii”, a Eugeniei Vodă, în care invitat a fost Ion Cristoiu. Această decizie, susținută de 7 ”consilieri” în audiovizual și nesusținută de unul singur, Mihai Mălaimare a fost la rândul său combătută de alți intelectuali români: Marie-France Ionesco (Franţa), David Esrig (Germania), Gabriel Liiceanu, Cristian Mungiu, Toma Pavel (SUA), Lucian Pintilie, Andrei Pleşu, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu şi Silviu Purcărete și susținută de intelectualul român Nicolae Manolescu.

Așadar CNA este revoltat pentru că în emisiune Ion Cristoiu vorbește despre Zelea Codreanu ca despre un ”personaj romantic”. Unde e vina Eugeniei Vodă? Stați că am găsit-o: că nu a asigurat pluralitatea ideilor. Adică că, din când în când nu s-a arătat revoltată de cele spuse de Cristoiu ca o precupeață în târg. Că nu l-a întrerupt pe Cristoiu și că nu a reacționat când acesta a vorbit despre ”substanța explozivă”, prin care consider că s-a săvârșit astfel și ”pluralitatea ideilor” Prin ”substanță explozivă” Cristoiu a spus totul. A vorbit despre genocid, însă nu l-a explicat. Pentru că a pornit, ca orice om de cultură, cercetător, istoric, de la considerentul că acum noul merită atenție și nu locul comun. Încă o vină a Eugeniei Vodă este că nu a adus-o în emisiune și pe Magda Ciumac, care la rândul ei să fi atras și prezența lui Tolea cu tomberonul, care la rândul său să o fi adus și pe Sexy Brăileanca, care la rândul ei să îl fi adus pe Fernando de la Caransebeș și pe Roxy Manelista. Uriașa ridiche românească... Aștia ar fi trebuit să vină setați să îl înjure pe Zelea Codreanu și treaba era ca și rezolvată. Aici a greșit substanțial Eugenia Vodă, a încercat o singularizare, generând vulgului sentimentul de paria. Ceea ce este inadmisibil. Totul trebuia să fie invers în România actuală. Intelectualul de rasă, ideologul (imediat voi aduce și asta în discuție) ar fi trebuit să fie paria și subvalorile la conducere.

Membrii CNA sunt supărați că nu a găsit Cristoiu nimic legat de șpăgile și de afacerile oneroase ale lui Zelea Codreanu, un ideolog. E ca și cum ai acuza un fotbalist român contemporan că nu a citit Kant, Wittgenstein, Borges, Foucault sau Soljenițin... Nu îmi amintesc nimic similar legat de Marx sau de Lenin. Și acum să vedeți cu ce vin, ca să fiu acuzat la unison de ”fundamentalism”. Cu Iisus. Alt ideolog. De fapt cred că primul ideolog modern al umanității. Cred că întreg clerul ar trebui să primească de la CNA o somație, pentru că în emisiunile în care este prezent nu își găsește loc ”pluralitatea ideilor”. Pentru că nu a fost găsit, sau dacă a fost găsit nu a fost adus nimeni care să îi combată pe popi, vorbind despre șpăgile și atitudinea imorală a lui Iisus. Despre beții, despre preacurvia sa, despre copiii săi ilegitimi, despre jocurile sale de noroc, despre infracțiunile sale.

În final vă invit să urmăriți cu mare atenție secvența din emisiune, din curiozitate, din spirit de informare, din dorința de a vă ajuta să mă combateți (altfel cine știe, îmi dă poate CNA-ul vreo sancțiune) și nu în ultimul rând ca pe un memento mori. S-ar putea ca ceea ce veți vedea să fie cântecul de lebădă al libertății de exprimare.

P.S.

De asemenea vă invit să aruncați un ochi și aici, pe blogul lui Amedeo Ene.

Avertizare pentru Simona Ionescu!

Umblă zvonul prin urbe cum că s-ar fi format prin ţară un comando de indivizi cu comportament urban suspect. Ce îi leagă pe aceştia, ce îi face pe aceştia să fie o "găşcuţă". Toţi sunt pasionaţi jucători de Carmageddon şi în egală măsură fani The Mono Jacks. Oamenii ăştia, paradoxal cât de mulţi se pot găsi care să împartă aceste două pasiuni, vor să restabilească ceea ce lor li se pare a fi o nedreptate: să repună The Mono Jacks pe primul loc în topul Guerilla Radio. TMJ ocupase prima poziţie cu "Push the Pedal". Ei bine, de o săptămână trupa bucureşteană a fost detronată, locul fiind ocupat de Aeroport cu a lor "Simona Ionescu".

De fapt despre ce acţiune concertată este vorba? Comando-ul mai sus pomenit şi-a propus să le anihileze pe toate doamnele sau domnişoarele numite Simona Ionescu, în principal prin intermediul automobilelor din dotare. Acestea urmează să fie fie accidentate mortal, fie răpite, fie pur şi simplu fie agăţate. Aflând acest zvon m-am gândit că e bine să vi-l aduc la cunoştinţă. Faceţi şi voi la fel, daţi dovadă de altruism, anunţaţi-le pe toate Simonele Ionescu pe care le cunoaşteţi să intre o vreme în anonimat. Sau să trimită rapid anunţ de schimbare a numelui în Monitorul Oficial.

Promit să vă ţin la curent în cazul în care unei alte trupe româneşti i se căşunează să mai dedice vreo piesă de-a lor unui alt nume şi prenume propriu. De când lumea, frica păzeşte bostănăria...

P.S.

Nu se poate spune acelaşi lucru chiar despre The Mono Jacks. Ar fi intrat la aceeaşi categorie dacă intitulau piesa Maria Popescu, dar aşa, doar o Mărie nu justifică o măcelărie...

Amintiri din copilărie - Pupăza din tei, interpretarea în limba engleză Pastorul Martin Ssempa din Uganda

Iată-l pe "Pastorul" Martin Ssempa, din Uganda, educându-şi enoriaşii. Privind filmuleţul de mai sus veţi înţelege şi aprecia farmecul cuvântului "pupu". Este evident că omului îi face o imensă plăcere să pronunţe acest cuvânt prin urmare am o propunere. Atunci când se va lua hotărârea ca "Pupăza din tei" să fie transpusă digital tip audiobook în limba engleză, sincronul să fie asigurat de pastorul Ssempa. Vă garantez succesul absolut al acestui produs.

Ramona, o tânără regizoare americană de teatru ce ar trebui invitată şi în România

În imagine o aveţi pe Ramona, cea care se prezintă aici ca o tânără speranţă în ale regiei de teatru. Evident, sigur v-a trecut şi vouă prin cap ceea ce i-a trecut şi Doamnei Doamna care mi-a transmis, sever-didactic: oare ce căutai pe net de ai dat tocmai peste numele ăsta. Evident, căutam frumosul nume Ramona, aşa se face că am ajuns aici, iar acum sunt foarte satisfăcut pentru că am mai descoperit o regizoare care ar putea monta cu foarte mult succes, cred eu, în România. Sunt convins că spectacolele acesteia se vor vinde ca pâinea caldă, publicul român interesat de experimental dând buluc în sălile care astfel se vor dovedi mult prea neîncăpătoare.

Am o singură rugăminte! Atunci când o veţi aduce pe Ramona din Statele Unite tocmai în România, vă rog să nu mă săriţi, să vă amintiţi de la cine aţi primit pontul şi eventual să îmi trimiteţi şi mie o invitaţie. Sunt un bun-platnic, aşa că nu vă faceţi griji, nu veţi ieşi în pierdere.

P.S.

Pot să recomand şi un spectacol de teatru interesant de pus în scenă de Ramona? "Monologurile vaginului". Pe afiş ar scrie cu litere imense:

MONOLOGURILE VAGINULUI,

un spectacol de Pula