Mandatul la români - proiect de lege sensuală

Deși accept că pericolul nepotismului reprezintă o mare problemă, mai ales când astrele se conjugă în feluri neașteptate, rămân un vașnic opozant al transparenței de dragul efectului public, deoarece după cum toate fenomenele internaționale sunt adaptate original de români și combaterea demonstrativă a nepotismului capătă mutații odioase la toate nivelele societății autohtone. 

De cele mai multe ori, pentru un mandat, numărat în ani, este nevoie de un telefon bine plasat, de un moment de grație, sau de o conjugare fericită de a mai multor capitaluri de încredere. Argumentul suprem este: dacă nu e bun într-un număr definit de ani îl schimbăm. După cum se poate observa, ceea ce în mod normal ar trebui judecat în minutele dinaintea deciziilor capitale, este aproximat la un ciclu de câțiva ani. Se evită astfel dictatura măsurată în ani lumină, dar nu și degenerările în ani pământești. Pe mine, umanoid, chestia asta mă deranjează, dar mi-e teamă că legislativul este condus, subversiv din marțieni nemuritori. Și cum am cunoscut destui ”mandatați”, pot să vă spun că în marea lor majoritate aceștia se conduc după principiul: am un mandat în care pot să nu fac nimic, după care mai vedem... Să încurajez un astfel de comportament este ca și cum i-aș spune copilului meu: cât stai în casa mea nu mă faci de râs. Pe urmă se permite. Să fim serioși. Nu e mai simplu să îi spun viitorului om mare că nu totul se reduce la ierarhizări? Să le spui ”mandataților” că își vor păstra postul în funcție de performanță? Că totul poate lua o turnură spectaculoasă într-un singur minut sau că te poți blaza cu un CV infect, în care 4-5 decenii de muncă se pot reduce la un singur job. Ne-am învățat însă să dăm mai multă importanță traseismului decât eternizării, care a căpătat o conotație negativă la români, de o vreme încoace, și îmi aduc aminte, cu subiectivism de Sfântu Mitică Blajinu. Nici nu vă pot spune câtă scârbă mă cuprinde când dau peste ipochimeni care, acuzați că nu își îndeplinesc obligațiile contractuale prevăzute în mandat declară cu emfază: nu mi-e frică să mă întorc de unde am plecat! Păi de ce nu ai rămas acolo, nenică? Îmi doresc să dau peste din ce în ce mai mulți oameni care își doresc să tragă cât mai mult de timp, pentru a își îndeplini proiectul în limita timpului acordat, și care nu vor sub nici un preț să se întoarcă de unde au plecat. Poți să furi, poți să înșeli la fel de bine un mandat sau o viață întreagă, dar nu în mijlocul semenilor tăi, iar dacă acolo îți iese, e clar că semenilor tăi nu le pasă. Mandatele aprobă ignoranța și încurajează absenteismul societății civile în România actuală.

Dacă ești bun, dacă noi generații nu au nimic de spus împotriva ta, mă întreb eu așa, stupid, de ce să fii schimbat? Ca să lași locul și altuia? Să fim serioși, nu există un singur astfel de loc de muncă pe lume, odată la un ciclu de viață. Să îl schimbăm pe Jagger pentru că nu mai lasă locul altuia în Rolling Stones! Să nu îl mai jucăm pe De Niro pentru că a apărut un puști care joacă bine rolul unui om în vârstă! Lumea nu se reduce la o singură trupă rock, la un singur actor, la un singur portar sau la un singur organism. Și pentru un brand este nevoie de consecvență, de continuitate. Cel puțin eu așa cred.

Frumuseţea româncelor sau Nu ne vindem ţara dar permitem penetrarea

Zilele trecute citisem într-un tabloid despre prezenţa la Bucureşti a unui mare actor de box-office de la Hollywood. Dincolo de tot felul de întrebări care mai de care mai idioată adresată acestuia, trona, cu superioritate eterna şi imanenta: "Cum vi se par femeile din România?" Asta chiar m-a enervat, deşi, ulterior am realizat că dintre toate complimentele pe care le cerşim de la străini, ăsta cu femeile este cel mai nevinovat, chiar dacă, din necunoaştere i se pune unui homosexual. Până la urmă ce e frumos îi place şi lui dumnezeu, nu? Cu brânza sau cu carnea e puţin mai delicat, pentru că nu tot vizitatorul în România este consumator de lapte sau carne. Decât să îţi răspundă că îl lasă rece, mai bine să ne spună că femeile din România sunt cele mai frumoase din lume, chiar dacă se simte de la o poştă că ne-a minţit.

Mă întreb ce fac feministele românce în timpul ăsta, pentru că un astfel de clişeu transformat într-un canon de "diplomaţie culturală" nu le poate face decât rău. Bine că m-am scandalizat eu, în timp ce ele şi-au rezervat din timp bilete la Titanic 3D.... Şi ne mai întrebăm unde s-a pierdut seva geto-dacă a românismului, lăudându-ne în sus şi în jos cu acuplarea între bărbaţii daci şi femeile romane, care a dus la naşterea poporului român. Adică invers, dar reducerea asta la absurd mă incită.

Mi-e teamă de această recrudescenţă a propagandei cu frumoasa, neasemuita şi nemaiîntâlnita femeie româncă. Mi-e teamă de genocid. Deşi aparent acesta este îmbrăcat în haina turismului, fie el şi sexual, există pericolul ca la un moment dat genocidul să se declanşeze. Să ne pună Uniunea Europeană popreală la româncele frumoase. Să nu aibă voie să iasă în stradă decât cu măşti pe faţă de Batman, Minnie Mouse sau Sergiu Nicolaescu.

Anecdota care îmi dă de gândit a fost relatată de cineva, care tocmai a vizitat o puşcărie din afară, populată cu cei mai periculoşi infractori. La un moment dat i se oferă ocazia să dialogheze cu unul dintre ei şi, surpriză mare, omul vorbeşte româneşte. Terminase medicină la Bucureşti. Amintiri grozave din România, şi printre altele întreabă: "Româncele tot aşa, frumoase ?" La sfârşitul conversaţiei, cunoştinţa mea îi mulţumeşte directorului penitenciarului şi îşi exprimă surpriza de a fi întâlnit oameni foarte drăguţi, totuşi închişi. Nominalizându-l pe deţinutul care studiase în România, directorul face ochii mari şi, relaxat spune: "Omul ăsta este închis pe viaţă. Ucigaş în serie! După ce s-a întors din România a omorât una după alta 10 femei".

Şi uite aşa, stau şi mă întreb cu privire la efectul pe care îl au româncele noastre asupra străinilor. Nu e cazul să generalizez, fireşte, dar este totuşi un subiect... sensibil...

Iubim maneaua, dar să nu fie în rromani

Ca mulți români care urăsc maneaua nu am nimic cu etnia care a ridicat-o la nivel național, chiar internațional. În primul rând pentru că maneaua în sine a fost concepută ca brand de export, pentru grosul românilor, care până la apariția acesteia curtaseră intens muzica populară de rit nou, cu pițigăieli marca Ileana Ciuciulete și cu versuri cretinoide. Era loc de altceva și atât le-a trebuit lui Guiță, Minunatului și companiei pentru a revitaliza tiparnița de bani. Paradoxal, masele iubitoare de manele au fobie de limba maternă a maneliștilor. Extrapolând, ar mai lipsi să auzim români declarând că le place Sting, dar doar atunci când nu cântă în engleză. Un iubitor de muzică rromani automat nu mai poate fi un fan al manelelelor, ci un ascultător cult, de world music. Săptămâna trecută, când s-a spart buboiul prostiei românești prin ambasadorul onorific, Viziru, această tendință a ieșit la rampă: nu ne deranjează să fim reprezentați la Eurovision de un manelist, însă ne calcă teribil pe sistem să ne prezentăm cu o piesă în rromani. Pentru că am da apă la moară celor care ne consideră țigani. O piesă în limba engleză este mult mai reprezentativă, nimeni nu s-ar supăra dacă occidentalii ne-ar acuza că suntem englezi. Electric Fence, cum era de așteptat nu a câștigat preselecția națională de aseară și nu va reprezenta România la finala de la Baku cu un cântec în rromani, în schimb ne va reprezenta Mandinga cu o manea. Pentru că ”Zaleilah” este o manea! O manea cu cimpoi, Costi Ioniță arătând astfel lumii întregi că nu numai cei de la Korn au cimpoaie, avem și noi...

Și e mai bine așa, pentru că din câte știu eu, și cultura mea politică este mai departe pe butuci, nu s-a schimbat nimic pentru România, în context geo-politic, care să influențeze voturile celorlalte țări în cadrul finalei de la Baku. Și chiar dacă prin absurd Queen nu ar fi scris ”I Want to Break Free”, ci Costi Ioniță, tot nu am fi câștigat niciodată finala competiției nici măcar cu minunăția asta de cântec. Cu atât mai puțin cu ”Zaleilah”. Nu sunt suficiente voturile căpșunarilor, ale moldovenilor, ale femeilor de serviciu, menajerelor sau muncitorilor în construcții împrăștiați prin europa. Chiar dacă încă o dată Moldova ne va da 12 puncte... Și atunci parcă mă doare mult mai puțin că Electric Fence nu se va înscrie pe lista perdanților români de-a pururea, amin.

În încheiere mai am ceva de spus și vă rog să tratați speculația mea cu maxim de toleranță. Juriul de specialitate a scos învingătoare pe Electric Fence. Pe care i-a văzut și i-a auzit live. Publicul, care nu s-a înghesuit să aleagă EF învingătoare i-a văzut pe sticlă, ca și mine. Și ce am văzut noi. Un haos. O filmare cu minim de montaj pe mixer, dacă am numărat în 3 minute mai mult de 10 cut-uri. Iar acum vorbesc despre un grup numeros, cu joc de scenă și piesă ritmată. La un singur solist 10 lipituri de montaj sunt suficiente, la un grup nu, nici măcar pentru operatorii lui Lars von Trier, ce să mai zic despre niște amatori. Lucrul ăsta a enervat. Privesc Electric Fence și mai mult văd aerul filmat la trecerea camerei de la unul la altul decât pe Elena, solista grupului. Nu am să îi acuz acum pe cameramani sau pe regizorul de montaj de sabotaj, mulțumindu-mă doar să spun că, indiferent de prestație, un astfel de ambalaj video discreditează.

P.S.

Aseară eram la un pas să trimit sms-ul prin care îi felicitam personal pe oamenii aceștia minunați cu gardurile lor electrice de succesul la juriul de specialitate. În clipa când mă pregăteam să dau send, BebeBebe m-a oprit cu un sec: s-a calificat Mandinga. Dezamăgit, nu m-a mai interesat nimic, nici măcar câte voturi prin sms a primit Mandinga. Vă întreb acum, care a fost diferența? Asta dacă voi ați auzit. Sau poate că nici măcar nu s-au anunțat decât tot acele 12 puncte de care am aflat și eu...

Lucian Viziru - un anal-ist pe probleme de patrimoniu cultural național

Am o curiozitate morbida. Mi-aș dori să văd extemporalele lui Viziru Lucian, Temișan Aurelian și Trăistariu Mihai la română, mai precis la ”Țiganiada”. Îmi dau seama însă că cer prea mult. Oricum, fac apel la toți dascălii acestora, să caute lucrările acestor elevi. Sunt convins că acestea au deja o mare valoare sociologică. Răsfoindu-le s-ar putea să fim surprinși de naționalismul precoce al acestor trei elevi. Mare minune dacă ele nu se încheie cu: mie nu mia plăcut pentru că e cu țigani și Budai-Deleanu nu e un scritor pentru copi pentru că scrie prost și urât și despre țigani. În orice caz, mi-ar fi suficient și dacă cineva i-ar întreba astăzi cine a scris Țiganiada. Parol că nu știu. Viziru sigur o să zică ceva de Vârciu - că sunt pe același tronson: cântăreți actori, Temișan o să îl facă pe Rică Răducanu autorul epopeii iar Trăistariu cu siguranță o să ne răspundă ușor interogativ: Costi Ioniță sau Copilu? Copilu? Într-adevăr, dacă nu ar fi fost Budai-Deleanu, românul ar fi trăit mult mai fericit, ideea că țiganii sunt atestați până și în literatură adeseori tulburându-i nopțile. Eu personal în dimineața asta aș fi putut să îmi beau mult mai liniștit cafeaua dacă nu ar fi existat pe sticlă un anal-ist muzical (de fapt existențialist, pentru că raționamentele sale depășesc cu mult sferele muzicii) precum Viziru. Prezența sa m-a tulburat. Un băiețaș care nu s-a remarcat cu nimic în nimic, dar care a fost mereu prezent pe sticlă. Aveam eu niște colegi pe care astăzi îi suspectez că erau de fapt watcheri, care cum se întâmpla ceva special în zona în care coabitam erau prezenți. Se filma pe Dorobanți ”Alo, aterizează străbunica”, hop apăreau și ei în mulțime. Avea loc un accident, cei mai documentați în materie ghiciți cine erau? Trebuiau descărcați pepeni, hop apăreau și ăștia. Așa și Viziru. Trebuiau niște băiețași să pseudocânte, îl vedeai și pe Viziru. Era nevoie de un actor care să zică. Bună dimineața! sau Cât e ceasul?, rolul i se atribuia lui Viziru. Iar acum, Viziru acesta este și analist muzical. Și trage semnale de alarmă, ros pe față de invidia că el nu se găsește pe lista calificaților la preselecția pentru Eurovision 2012. Ce grozăvie, ce blestem pe România să fie reprezentată la Eurovision de o trupă care cântă în rromani. Pare articulat băiatul până când ne explică că același blestem s-ar repeta și dacă în locul celor de la Electric Fence am fi reprezentați de Cătălin Josan. Pentru că el nu este român, este moldovean!!! Asta m-a convins de intelighenția lui Viziru, de altfel român verde, fără nici o îndoială, după cum rezultă și din nume. Nepotu lu Gogu Viziru...

Din păcate, prezența lui Lucian Viziru pe sticlă este la fel de meteorică precum prezența sa oriunde, așa că să nu vă așteptați la consecvență. Data viitoare când îl vom mai vedea scremându-se să formeze sau să reformeze opinii va fi vorba de vreo eclipsă de soare sau de vreun pârș rătăcit pe DN1. Mi-ar plăcea să îl aud pe Viziru, nu vă mint, militând să fie scoasă înafara legii și ”Mica țiganiadă” a celor de la Phoenix, dar și filmul ”Șatra”. De asemenea și în ”Train de vie” filmul lui Mihăileanu, țiganii ar trebui înlocuiți cu niște români amărâți. Dar nu se va întâmpla acest lucru, pentru că Lucian Viziru, foarte consumat după talk-show-ul în care a explicat ce rău ar face României Electric Fence dacă s-ar prezenta cu piesa ”Șun ta” la Eurovision și-a luat o binemeritată pauză.

De fapt pe Viziru cel mai mult îl supără limba. Și manelele dacă ar fi fost cântate în rromani l-ar fi deranjat, firește, cântate în română acestea au devenit patrimoniu cultural național. Apropo de patrimoniul ăsta, poate că totuși, cineva ar trebui să îi explice lui Viziru că până la urmă scrierile în rromani, în maghiară, în germană, în sârbă, în rusă sau ucraineană de pe teritoriul României fac parte din patrimoniul cultural românesc. Pentru că ele aparțin unor cetățeni români, de alte etnii. Dacă respectivii emigrează, Viziru se laudă că sunt români de-ai lui, trend destul de specific momentului, mai ales că pe zi ce trece aflăm că tot mai mulți hollywoodieni sunt români de-ai noștri, dacă însă rămân în țară îi subminează supremația. Până la urmă, chiar dacă a fost supărat pe privighetoarea muzicii românești, recte Trăistariu, băiatul ăsta cu voce gâtuită de emoție mai ceva ca Fuego, Viziru recunoaște că a făcut lobby României cântând Tornero în italiană, ba mai mult, i-a făcut pe italieni să priceapă că și românii sunt oameni. După succesul lui Tornero în Italia, toți italienii se înghesuie să cunoască români. De altfel se și spune că mai nou italianul are o singură dorință arzătoare: să cunoască un singur român și să moară. Dar o trupă de români să cânte în rromani... așa ceva nu s-a mai auzit.

Ce rușine universală a produs Nat King Cole când a cântat ”Espanol”. Sau Sting cu al lui ”Fragile”. Ca să nu mai zic de Paul Simon pe ”Graceland”. Rușine pentru culturile lor!

P.S.

Propun ca în cazul în care Electric Fence câștigă Eurovision, Viziru să fie scutit de contribuția la acest eveniment. Până la urmă, ar trebui în cazul ăsta să plătească totul Electric Fence din buzunarul propriu, da? Pentru că eu nu am vrut să câștigăm concursul ăsta, da-o dracu de celebritate și de ieșire din anonimat. Dacă mă gândesc bine chiar nu vreau să știe Europa de noi. Noi îl avem pe Viziru, bun la orice. El poate să cânte, să joace un meci demonstrativ de tenis, să pupe o actriță și să îngaime raționamente. E tot ce ne trebuie. Și dacă chiar atât ne roade că nu avem și noi Eurovision la București, propun să organizăm noi un fel de festival iar interpreții din diverse țări să fie interpretați de Viziru cu peruci, fuste scurte și pantofi cu toc. Și unde Viziru chiar nu poate fi convingător, să îl susțină Trăistariu.

Lucian Viziru - românul nostru etern și universal.

Gabriela Cristea, artizana unui genocid cu rubeolă

Trebuie să o bag puţin în... seamă pe Gabriela Cristea, deşi, vă jur am făcut eforturi supraomeneşti să nu dau importanţă tuturor ştirilor care au umplut astăzi tabloidele, legate de prezenţa acestei individe pe sticlă. Nu am să zic nimic despre povestea cu maioneza pe care şi-o întinde pe faţă, din care uneori mai şi mănâncă, pentru că mi se pare peste limite de cretinoidă. În schimb nu pot să nu zic nimic despre această femeie, autoare a unui genocid naţional. În depline facultăţi mintale, cel puţin nu a venit nimeni până acum cu ceferticatul, Gabriela Cristea îşi infectează cu premeditare invitaţii cu rubeolă, cu atât mai grav fiind atunci când la mijloc sunt mămici gravide în 20 de săptămâni.

"Ieri i-am avut aici pe Oana şi pe Viorel Lis. N-am divulgat în emisiune faptul că pe Oana o cam mânca pielea şi avea un fel de urticarie aşa pe mână. Între timp, astăzi trebuiau să fie invitate fetele de la Pin-Up Girls. Numai că, una dintre ele, respectiv Silvia, este însărcinată. Lucrurile nu se termină aici! Angi tocmai ce a aflat că are reubeolă! Şi un coleg de-al nostru a avut rubeolă cu două săptămâni în urmă! Mă întreb, oare nu cumva şi Oana Lis are rubeolă?

De ce distrusul care înţepa femeile în autobuz era mai periculos decât Gabriela Cristea care, în locul carantinei este gata ca pentru rating să cheme în emisiune femei gravide, care, dacă s-ar îmbolnăvi până în 20 săptămâni de sarcină ar putea naşte copii cu malformaţii? Nesimţirea mi se pare dusă la extrem atunci când Cristea declară că "nu am divulgat în emisiune" şi pentru lucrul ăsta cel puţin ar trebui să dea socoteală. Nu i-aş acuza pe soţii Lis de inconştienţă, pentru că, până la urmă, obişnuită cu tenul lui Shrek Păcănele Oana a ajuns să creadă că încet încet se metamorfozează, evident din simpatie pentru mai tăbăcitul ei soţ dar Gabrielei Cristea i-aş ura un sincer: puşcărie fericită!

Siguranţa tinerei generaţii din România în mâinile Nicoletei Luca, procuror din Timişoara, născută Plictisită

Am o întrebare, vorba lui Mo către FOCA: e sănătos să crezi în justiţie? Nu săriţi pe mine, staţi să vedeţi. Eu aş opina că nu, că este absolut periculos şi nerealist să crezi în justiţie. Că este mult mai sănătos să speri că în ziua în care procurorul va pune mâna pe dosarul tău va fi fericit: satisfăcut sexual, la o zi după ce a luat şpagă sau proaspăt posesorul unei maşini noi-nouţe, chiar cu fundiţă roz, de la cel/cea cu care speră să se însoare/mărite. Merge mai bine la femei, pentru că mă gândesc precis la o femeie. Nicoleta Luca. Ea este femeia care dacă este în toane bune face dreptate, dacă nu îmi transmite un sec: "Vă rog să contactaţi purtătorul de cuvînt al instituţiei". Nu vreau să sune fatalist, dar dacă intri sub incidenţa legii, în România actuală eşti aproape pierdut. Începi să te lupţi cu un corp străin, neidentificat deocamdată ca parametri biologici, căruia nu ştii unde să îi aplici lovitura fatală. Nu ai efectiv cui să te adresezi, nimeni nerăspunzând decât de un anumit demers, care oricum, pentru tine nu are nicio relevanţă: unul ţi-a luat dosarul de la registratură, altul ţi-a luat dosarul de acolo şi l-a dus mai departe la doamna cutare, de la doamna cutare se duce la arhivă, de acolo la procuroare, de la procuroare la şefu, pe traseu la purtătorul de cuvânt şi tot aşa. Vorbim despre un aberant telefon fără fir. Uitasem să spun că între timp, dosarul deshis ţine şi locul feţei de masă pe care procuroarea şi colegii, eventual o femeie de serviciu cu grădină mănâncă brânză cu roşii şi castraveciori.

Cazul concret care îmi trezeşte fatalismul poate fi citit în Evenimentul Zilei, aici. Pe scurt, o fată de 17 ani, violată în repetate rânduri de tatăl său este acum, când face cunoscut calvarul prin care trece, tratată cu indiferenţă (de fapt chiar cu cinism) de procurorul de caz, Nicoleta Luca, care îl şi eliberează pe părintele violator pe motiv că fata "a tăcut prea mult". Trag de aici concluzia că Nicoleta Luca este în posesia unui algoritm care ar contoariza limita acceptabilă a toleranţei". Să ne spună şi nouă cum calculează domnia sa, "limita de rupere" a fiecărui om. Nu de alta, dar poate va reuşi să calculeze şi cam când opinia publică din România se va revolta, făcând încă o dată să explodeze mămăliga, tot la Timişoara.

Se mai invocă dovezile insuficiente. Dacă doar moartea sau naşterea unui copil conceput în incest reprezintă suficienţa, atunci da, Nicoleta Luca poate să doarmă liniştită noaptea, pentru că încă nu s-a ajuns la aşa ceva. Încă.

Înclin şi eu să cred ca fata este totuşi vinovată. Vinovată ca în scrisoarea pe care o publică Georgeta Petrovici nu se regăsesc câteva cuvinte cheie, care ar fi făcut-o pe procuroarea care a citit dosarul în diagonală să se gândească de două ori: Jean Monnet, parlamentar, deputat, ministru sau măcar cămătar sau recuperator. Sau poate că fata este absolvită de vină, pentru că în declaraţia sa tatăl incestuos a avut grijă să scrie că este "ministrul de interne al familiei sale".

În concluzie, cred din ce în ce mai puţin într-o justiţie corectă, câtă vreme nimeni nu poate fi tras la răspundere. De aceea nu voi face acum un apel la corectitudine, ci la "conservare". Moare jurnalismul de investigaţii în România. Jurnalişti precum Georgeta Petrovici, care se implică, care practică profesia asta fiindcă vor ei să facă lumină sunt în plină extincţie. Ajutaţi-o pe Georgeta Petrovici şi pe semenii ei să nu ajungă să scrie despre piţipoance şi cocalari! Despre dive inexistente. Despre macho-mani de mahala. Ajutaţi România să devină un organism responsabil! Făceţi-ne să ne înfiorăm la ideea că în locul Monicăi, fata de 17 ani violată de un tată dement ar fi putut fi copilul nostru şi nu să răsuflăm uşuraţi că am scăpat de tragedie. Să ne umfle şi pe noi plânsul ca pe Bono când a avut de cântat în "Do they know it's Christmas?" versul 'Well, tonight, thank God it's them, instead of you!'...

Jan Mone, Jan Mone viitorul ţării e!

Pentru cei care nu ştiu, am absolvit un liceu care astăzi este implicat într-un mare scandal: cu minore, cu secs anal, cu viol şi cu destul alcool. Jean Monnet. Pe vremea mea se numea, banal, Industrial 32. Fost Mate-Fizică 2 şi 24. Gurile rele ziceau că e liceu de nomenclaturişti. Nimic mai fals! Poate fusese în anii 60-70, rivalizând fratricid cu Liceul Caragiale. Al meu îl adăpostea pe Nicu Ceauşescu, Caragiale pe Valentin. Alături de aceştia, protipendada îşi trimitea odraslele în funcţie de proximitatea liceului: Primăverii la noi, Dorobanţiul la ei. În anii 70-80 situaţia s-a schimbat, în principal datorită urbanizării. La Industrial 32 erau daţi în principal copiii celor care recent începuseră să colonizeze Otopeniul şi Băneasa, copiii celor care lucrau în proaspăt exploatabilele industrii ale locului. Aşa se face că am fost coleg cu Şumudică, pe vremea aceea habar neavând că mai târziu voi ajunge să îl adulez. Şi nu numai. De fapt ar fi trebuit să fiu coleg la Caragiale cu Vlase (ZOB) sau cu Bogdan Suceavă (matematician şi important scriitor - cu care acum câţiva ani m-am întâlnit la un Târg de Carte şi ne-am uitat unul la altul ca la deja vu). Deşi nu am fost colegi de liceu, am jucat destul fotbal la depou şi am şi băut ceva beri la Primăvara. Nu am ajuns la Caragiale pentru că alor mei li s-a părut important să învăţ la Industrial 32, unde erau profesori, zic ei, mai buni. Nu puteţi spune că acesta nu era un criteriu. Astăzi se dau copiii la Jean Monnet pentru că acolo sunt şi alţii de "familie bună". Pe vremea mea era important ca îi aveam la Sport pe Penea şi Predescu, la Fizică pe Vasile Fălie (o catastrofă de profesor, însă autor de manuale de fizică), directoare şi dirigintă pe Mănăilă (autoare de manuale de matematică o femeie senzaţională - genul acela care nu te umileşte public pentru că nu ai cap de matematician şi complimentele şi mulţumirea sper eu că i l-am întors când, la petrecerea de BAC, deşi ieşise la pensie a fost adusă cu forţa, de acasă, de mine şi de Marius (cine ştie cunoaşte), cei mai slabi "matematicieni" ai clasei - cei buni uitaseră de ea!!!), pe Stanca Chesaru la română - care mi-a fost şi dirigintă şi care a dat dovadă de o lipsă totală de delicateţe atunci când mi-a spus, sever: "măi băiete, dacă dai la medicină ai să pici!" Şi aşa a şi fost. Ulterior am sunat-o, noaptea târziu să îi comunic că am intrat... la Filologie. Pe Doris Bunaciu la Engleză, pe Vlad Nistor la Istorie şi tot aşa...

Sigur, existau şi fiii sau fiicele unor importanţi oameni de partid, niciodată însă nu a existat vreo sciziune între noi, vulgul şi aceştia. Eram prieteni la cataramă, împărţeam tot ce aveam, poşteam ţigările în spatele sălii de sport iar când apărea câte o casetă video o împărţeau cu toată lumea, de ajungea biata bandă într-un târziu vai de mama ei. Rar epata careva, ba mai mult, toamna, când se strângeau castanele noi eram primii care începeam bombardele cu castane în curtea lui Ceauşescu, de alături, de eram aduşi de urechi de soldaţi, şi "depozitaţi" în secretariat, unde Mija ne confisca cravatele şi ne ameninţa că fără părinţi, a doua zi nu le mai recuperăm. Şi a doua zi veneam cu cravate noi, fără părinţi. Că slavă domnului, cravate, epoleţi şi trese tot erau de vânzare.

Ideea este însă că s-au pierdut valorile. Astăzi nu îţi mai dai copilul la Jean Monnet pentru profesori, dovadă şi "dascălii" care au provocat acest scandal cu alcool şi secs. Să fie oare un blestem latent al lui Monnet, cel care s-a născut "în Cologne"? A blestemat liceul care îi va purta numele să fie bântuit de scandaluri pe bază de alcool. Probabil însă că pentru profesori dă bine să spună: predau la Jan Mone, ca şi cum ar spune, cu nonşalanţă şi mândrie că noaptea trecută au fost la o petrecere unde le-a cântat Jan de la Craiova.

Am mai găsit un turnător, ce facem acum cu el? - Astăzi Nea Beni.

Îmi amintesc de anii 90 în România, când se declanşase paranoia cu manelele. Toţi intelectualii, de cel mai lucid până la cel mai snob şi preţios s-au grăbit să condamne genul şi să îi bălăcărească pe manelişti. Începuse un fel de vânătoare de vrăjitoare şi unul dintre protdrapelele curentului era regretatul Pruteanu. La ce s-a ajuns? La o schizmă. Maneliştii, băieţi cu simţul banului au pus mână de la mână şi au pus-o de posturi TV, de nişă. Publicul iarăşi a pus botul şi a continuat să asculte manele cu mai mult elan la început. Sunt convins că cenzura bunului simâ ar fi funcţionat şi în acel caz, chiar dacă cu un randament mult mai scăzut decât dacă s-ar fi ajuns la o incriminare în masă. Aşa nu s-a rezolvat nimic.

Am făcut paranteza asta ca să ajung la o situaţie actuală. Deconspirarea "foştilor turnători" sau colaboraţionişti. Am aflat în decurs de un an şi ceva multe secrete ale acestui sistem, şi mă voi limita acum la "lucrătorii" din cultură. Besoiu era turnător, Szobi Cseh era turnător şi tot aşa. Azi aflu că şi Nea Beni (Benone Sinulescu) era turnător. Până la urmă, treptat va deveni public că toţi artiştii noştri din anii 60-80 colaboraseră cu securitatea, uitând că în cazul turneelor, membru sau nemembru de partid erai obligat să semnezi ca să poţi pleca. Lucrurile ăstea vor surprinde doar publicul profan, pe artişti în nici un caz. Vă daţi seama că aproape fiecare dintre ei era colaboraţionist, că realmente plecau în delegaţii oameni care trebuiau să se spioneze între ei? Paradoxul intervine în momentul când tragi o linie şi calculezi câţi artişti români au fost turnaţi. Aproape niciunul. Deci sistemul nu funcţiona. În ritmul ăsta, când CNSAS-ul va termina şi ultimul dosar, va deveni de notorietate faptul că românii au fost turnători în proporţie covârşitoare. Şi atunci, pentru că nu ne va pica bine să ne prezentăm lumii ca oi negre, vom începe să câutăm firele albe din blană. Prin urmare, de exemplu, toţi cei care au fost obligaţi să semneze pentru a putea pleca în turnee, toţi cei care semnau în masă, în cadrul grupului vor fi exoneraţi. Şi din nou, alte cercetări, alte dosare, alte reveniri şi declaraţii. Şi uite aşa trece viaţa noastră.

Să nu înţelegeţi de aici că îi apăr pe turnători. Nu, nici vorbă, refuz însă să mă revolt pe un sistem care, deşi opresiv a fost "dejucat" prin găselniţe şi improvizaţii româneşti. Sigur, cei cu adevărat vinovaţi trebuie traşi la răspundere, dar să se stabilească odată un jalon de la care vinovăţia devine nocivă. Sub comunism zice-se că muream de foame. Nu contest acest lucru, dar de asemenea ştiu că existau la tot pasul relaţii. Că trocul funcţiona poate mai bine decât în vremile medievale. Şi totuşi existau pături defavorizate care nu puteau intra în ecuaţia asta, pentru că nu aveau ce să dea la schimb. Şi aceştia chiar sufereau. Nu am merita acum toţi cei care ne-am descurcat să dăm socoteală pentru acest lucru? Nu ştiu, întreb şi eu.

Profeţiile unui bătrân retrograd şi nostalgic - The night they drove all music down...

Am îmbătrânit, sunt un moş libidinos, cu amintiri de neuitat şi cu vicioase nostalgii. Sunt un moş periculos pentru tineretul din ziua de azi, cu porniri nesănătoase, nocive şi greu de stăpânit. Muzica este viaţa mea, vorba unor preţioşi-preţioase de pe plaiurile noastre. Îmi amintesc de casetele ORWO, de benzile de magnetofon, tot ORWO (acestea fiind cele mai ieftine). Îmi amintesc de muzicile pe care cu greu puneam mâna în anii 80, de vinilul "Born in the USA" al lui Bruce Springsteen pe care cu greu l-am returnat, de vinilul "Back in Black", pe care aş fi putut să îl înstrăinez de la un dobitoc, care, habar nu aveam, îl furase de la BebeBebe şi se dădea că e al lui, în felul ăsta făcând ca astăzi acest disc să rămână în posesia proprietarilor de drept. De Cindy Lauper, tot vinil, de fapt 2. De dublul vinil cu "Love Songs" de la Beatles sau de "Brown Sugar" de la Rolling Stones, ambele după o coadă de zile mari la magazinul Sofia. De primul meu disc cu KISS, luat de la bişniţari din faţă de la Muzica. De caseta "Flash Gordon - OST", originală, pe care am agăţat-o, ceea ce m-a făcut ca o noapte întreagă să muncesc la descarcerarea ei din cas, după care am trecut la lipit, făcând în aşa fel încât să nu se simtă diferenţa. De compilaţiile tâmpite pe care le făceau colegii din liceu, cu mult mai mult acces la muzica de peste ocean decât aveam eu, încât strângeam câte 10-12 bucăţi după care făceam de o casetă pe gustul meu. Îndepărtam Sandra şi Sam Fox şi C.C.Catch şi Modern Talking şi Cliff Richard (mă exaspera deja "Some Peooopleeeeeeeee") şi Bad Boys Blue şi BZN şi rămâneam cu Mick Jagger - "Ruthless People" sau Tina Turner - "We Don't Need Another Hero", sau rockăieli ceva mai comestibile: Guns, Motley Crue, Poison, Kiss ş.a.m.d. Dădeam năvală în cutiile de câte zece casete BASF ale lui Casi, verişoară-mea şi făceam slalom printre educaţia pe care oricât s-a străduit nu a reuşit să mi-o impună, legată de muzica negrilor, pentru a extrage câte un Pet Shop Boys, Eurythmics sau Talking Heads. Şi nu în ultimul rând erau emisiunile de radio de la miezul nopţii de la Radio Europa Liberă, unde, cu brum sau fără brum reuşeam să aflu noutăţi. Cam aşa s-a făcut cultura mea muzicală. Pe urmă, când a năvălit peste noi piaţa liberă m-am autosufocat cu metale şi rock clasic. Astfel am reconstituit din cenuşă etapele pe care le-am ars.

Aseară la Vocea României am avut un mic şoc. Mai întâi doi tineri spuneau că nu au cântat în viaţa lor o piesă a celor de la Beatles. Smiley concluzionează că un astfel de om şi-a trăit viaţa de pomană. Subscriu. Sunt fan declarat Rolling Stones, dar Beatles a existat întotdeauna alături, nu avea cum să nu existe, mai ales că era vorba despre o muzică fredonabilă şi facilă. Cum să nu fi fredonat odată în viaţa ta "Hey Jude"? Refuz să accept acest lucru ca reper actual. Că tinerii din ziua de azi nu au habar de aşa ceva. Înţeleg că în gaşca lor nu se gustă aşa ceva dar totuşi... Să trag de aici concluzia că a doua generaţie a pus stăpânire pe oraş ? Sau că suntem mai manelişti decât credem? Chiar, mă întreb dacă la recensământ s-a recenzat şi numărul celor care ascultă manele? Sau că părinţii nu mai au timp să stea de vorbă cu copiii lor pe un background de Dylan, sau Louis Armstrong sau Cohen?

Pentru sănătatea mentală a fiului meu, refuz să îi hrănesc posibila viitoare ignoranţă de grup conform căreia muzica pop a început odată cu Enrique Iglesias, Justin Bieber, Drake, Eminem, Rihanna, Maroon5 sau clubberi de doi lei. Nici nu m-aş fi supărat prea tare dacă cele două fătuci de aseară ar fi întrebat dacă nu cumva Annie Lennox e rudă cu Lennox Lewis, măcar le plăcea sportul, sau le contaminaseră părinţii. Pentru ele "Why" de la Annie Lennox era la fel de nou ca şi "Zen", jurnalul lui Cărtărescu. O să îmi spuneţi că sunt eu exagerat şi nemilos. Aşa o fi. Măcar lupt pentru ceva! Încerc să nu îmbătrânesc mut. Să uit să mai comunic, pentru că nu mai împărtăşim aceleaşi coduri de limbaj. Să mă trezesc la 70 de ani că, la un concert Rolling Stones, pe stadion, în afara mea vor mai fi cel mult zece octogenari şi paznicul care moţăie în colţul intrării, privindu-şi nervos ceasul. Când se termină mizeria asta, să pun lacătul şi să plec şi eu, ca tot omu la o bere?

Meciurile lui Lucian Bute = succes facil = insucces

Avea mare succes la femei, la toate femeile, un succes cum nu mai avusese nici un bărbat din lume până la el. Nu era una care să îl fi refuzat vreodată. Din nefericire cu atât rămânea, pentru că un astfel de triumf nu poate fi sub nici o formă omologat, din motive, mare parte dintre ele pragmatice. De exemplu corvoada unui recensământ, care, după cum se știe reprezintă un șir nesfârșit de peripeții. Și pe urmă, una e să recenzezi la comun și alta să te adresezi numai femeilor, multe dintre ele cu soțul lângă ele. Așadar avea să țină șarmul său personal doar pentru el, și pentru femeile care i se dăruiseră fără vreun regret. Pentru toate prostituatele mai noi sau mai vechi care lucraseră în bordelurile pe care le frecventa dintotdeauna.

Păstrând proporția, cam așa văd eu personal lucrurile în ceea ce privește meciul de aseară al lui Bute cu Glen Johnson. Nu am susținut nici o clipă că valoarea lui Bute este zero, am început însă să mă îndoiesc de calitățile de ”campion” ale acestuia după meciul de aseară, și spre surprinderea mea nu sunt singurul care gândește așa. Presa de peste ocean vorbește concertat despre parteneri slabi, aleși tocmai pentru ca Bute să își păstreze centurile. Nici nu ar putea vorbi altfel după un meci în care Johnson nu a dat nici o clipă senzația că ar avea intenția să îi remodeleze chipul armonios al lui Lucian. Nu a existat nici un moment în care Johnson să încerce în ultimele runde să salveze punctele pierdute pe parcurs, parcă tot ce și-ar fi dorit fiind să piardă meciul, însă în picioare. Au apărut speculații cum că Lucian ar fi jucat accidentat. Până la urmă eroul tot erou. Nu m-am lăsat convins, tot ce am văzut aseară rămânând o confruntare de tip spare-partner.

Este posibil să fiu bănuit de rele intenții. Tot românul care se identifică prin Lucian se va simți, pe bună dreptate jignit. Avem și noi o valoare și eu, alături de alții mă trezesc să arunc cu noroi, să pierdem și șansa asta de a fi cunoscuți în lume. Una peste alta, pentru liniștea mea personală voi spune doar atât: nu sunt fanul lui Doroftei și cred că Bute este mai bun decât Leonard. Până acum însă, cu un marketing mult mai responsabil decât a avut Moșul, Bute și-a consemnat mai mult celebritatea, pentru că i s-au ales parteneri pe măsură. De la un anumit moment însă acest marketing se va întoarce împotriva sa. A venit momentul confruntării cu Froach, singurul meci care l-ar putea legitima pe Lucian.

Pe cine va alege o femeie frumoasă venită în bordel și care nu ar urma să fie plătită pentru serviciile prestate? Acesta este momentul adevărului. Când banii nu mai au nicio autoritate.

Erou post-mortem

Citeam ieri seara câteva aberații despre ”eroii zilelor noastre”, caracteristici, semnalmente sau reacții adverse. Evident, avem de-a face cu o o exagerare a civismului, care la un moment dat începe să arate urât. Bineînțeles că acest lucru se întâmplă tocmai pentru că ducem din ce în ce mai multă lipsă de implicare, dar și pentru că există mai departe subiecte care ne sensibilizează, iar ăsta cu eroul de lângă noi mai trezește încă multe suspine, vezi ”șeful sectorului suflete”, nea tăticu, sau regretatul Corado Negreanu în halat de atelier. Pentru cei din generațiile mai tinere, Corado Negreanu nu are nici cea mai mică legătură cu Corado Cattani și nici cu Daniel Negreanu. Corado Negreanu, actor specializat în roluri de comuniști înțelegători, trecuți de vârsta a doua, care cu un simplu sfat putea dezamorsa conflicte mai ceva ca în Golf.

Așadar despre eroi. Se scriu pe bloguri vrute și nevrute, mai că ai zice că la noi pe lângă codriii verzi de brad și câmpurile de mătase, cresc 2-3 eroi prin case. Acum trăim o nouă modă: eroismul. După un cioban prevăzător (nu aș zice și clarvăzător) care trăiește o relație mai specială cu oaia dumisale și un meșter care își zidește femeia născătoare ca să primească bravo-bravo de la domnu', am ajuns să ne întrebăm dacă Toma Alimoș era mai mare eroul decât Andone când și-a dat pantalonii jos. Serios vorbind însă eroismul ăsta nu e o treabă deloc ușoară. Ca să fiu mai clar o să vă relatez iute două întâmplări. Acum mulți ani cuiva, care stătea pe refugiul stației de tramvai i s-a părut că poate deveni erou. A zărit o fetiță care traversa strada, pe zebră, amenințată de o mașină care venea în viteză, a făcut doi pași ca să o tragă pe fată numai că, împiedicându-se în marginea bordurii s-a aruncat cât era de lat peste copil. Șoferul care intuise impactul cu copilul schimbase ușor banda, nu însă suficient pentru a-i evita pe cei doi care au aterizat în fața lui. Eroism de înaltă clasă. Un altul, vrând să demonstreze ceva lumii întregi s-a cocoțat pe vârful blocului și și-a dat drumul. Ar fi putut deveni erou, un soi de portavoce a disperării dacă în cădere nu s-ar fi prăbușit peste o babă care venea acasă de la piață cu laptele în sacoșă. Eroism fără discuție.

Și uite așa m-am trezit întrebându-mă: până la urmă ce te poate transforma din om de acțiune în erou, pentru că e clar, nu sunt totuna. Cele anterioare mă fac să mă gândesc la ceasul rău, la un anumit concurs de împrejurări care te pot distinge, fără ele, eroismul tău rămânând o simplă acțiune. Atât de mulți factori, atâta subiectivitate e la mijloc că devine practic imposibil să mai fii erou al zilelor noastre. Să spunem generic că este vorba despre bad timing. Nu e ușor să trăiește cu un erou în imediata ta apropiere, eroul de la scara B. Sinucideri în lanț și lovituri de apartament. Vei descoperi imediat că ”eroul” are un coș pe nas, pute sau are o sensibilitate crescută pentru femeile căsătorite. Numai timpul prezervă eroismul. Singura ta șansă să devii erou este moartea. Ai întins bocancii și ți-a sărit un nasture la cămașă. Sub nasture, bluza lui Superman mulată pe corp.

Cred că Superman, eroul de azi, sau Batman au murit de mult. Altfel nu am fi atât de liniștiți la gândul că cineva e mai bun ca noi. Sau Zburătorul. Toți aceștia au intrat de mult în descompunere.

Lucian Bute - fals tratat despre un sentiment

De câteva zile România fierbe. Am uitat de caniculă, de sordid, de Bianca, Tonciu, Vârciu, Veronica Cara, Capatos, Mitoșeru și Mărculescu și am mai uitat și de nevoi, de ai zice că în România boxul este sportul național, toată lumea a vorbit numai despre Bute și marea sa finală. Până la urmă nici nu e rău. Câteva astfel de confruntări și poate am deveni cu toții, cel puțin la nivel mediatic mai curați, ne-am asuma poate altfel prioritățile și ne-ar legitimiza mult mai mult să fim conștienți de ce suntem și de ce putem. Circ ordinar. Undeva în adâncul meu mi-am dorit (și îmi recunosc acest guilty pleasure) ca Bute să le-o tragă tuturor și să anuleze astfel aceste câteva zile de repaos de la sordid. Să câștige meciul în primele 60 de secunde. Am făcut și eu ce am putu. Am refuzat emisiunile de preamărire și m-am limitat strict la momentele informaționale. Am aflat că a trecut cântarul la limită. Asta la pachet cu un scandal legat de niște bilete. Punct. Evident că întreaga finală a lui Bute a prezentat importanță pentru media doar în măsura în care în spatele ei se ascundea câte o afacere oneroasă. Adevărul este că în momentul de față boxul în România este atractiv doar în măsura în care boxerul este un interlop, un încartiruit politic, un violator, un tunar sau un pedofil. Altfel un flash de 45 secunde este mai mult decât merită.

Înaintea meciului am stat pe ProTV cam 3 ore. Vroiam să îi văd pe Dinu și pe Simion. A meritat. Avem viitor în box. Nu mi-au scăpat însă materialele gonflabile ale postului în cauză, categoric mult mai puțin nocive decât în alte părți. Multe dintre ele erau inofensive din considerente de patriotism. Așa am aflat că la concertul U2 de la Montreal 80.000 de oameni au strigat numele lui Bute. Nu al lui Bono sau The Edge, ci pe al lui Bute. Sigur nu strigau UDI (Quebec - importantă fundație socială cu target imobiliar pentru copii, cu sediul în Montreal)? Și a venit momentul de glorie al lui Lucian. După ce cu exclamații decente la nivelul decibelilor l-am trezit de două ori pe fiu-meu care dormea cu ochii larg deschiși în timp ce eu îi administram linguriță după linguriță încât BebeBebe s-a simțit responsabiliyată să intervină și să mă trimită mai aproape de televizor și mai departe de cel mic a venit KO-ul din runda a patra pe care, evident, nu l-am anticipat. Câteva secunde nu știam dacă să mă bucur sau să mă scufund în cea mai profundă și nămoloasă tristețe, creierul fiindu-mi sufocat de întrebarea nămoloasă: ”Și continuarea?” Nici acum, la ore bune de la victoria lui Lucian nu îmi iese din cap cum a căzut Mendy ca bobocul, ca Jerry extraplatizat de ușa trântită de Tom... Toată seara am cântat ”Mandy”, marele hit din anii 70 al lui Barry Manilow, care mi s-a părut că i se potrivește de minune lui Mendy (până la urmă pronunția e aceeași, nu?).

A shadow of a man
A face through a window
Crying in the night
The night goes into

Morning, just another day
Happy people pass my way
Looking in their eyes
I see a memory
I never realized
you made me so happy, oh Mendy

Well you came and you gave without taking
but I sent you away, oh Mendy...

Lucian chiar l-a trimis înapoi în Franța cu mâna goală, răzbunând toate acele momente de supremație franțuzească, când cu aroganță sunt întrebat dacă nu vorbesc franceză de parcă eu mi-aș fi permis măgăria să îi întreb pe francezi dacă ei vorbesc românește...

Iar apoi nu am avut ce face și dirijat ca o păpușă pe sârmă de tata și de DoamnaDoamna am zapat de pe un canal pe altul. Și a început mizeria să curgă râuri râuri. Atât pe Antena 3 cât și pe Realitatea realizatorii aveau un fix: ”a câștigat, dar...” Dar ce? Dar unde e senzaționalul, nu? Angajații acestor două posturi erau triști, v-o spun cu mâna pe inimă, de parcă aseara Lucian le-ar fi violat mama, soția și animalul de companie. Se vorbea cu juma de gură, despre culisele acestui meci. Poate exagerez, dar înclin să cred că odată cu revoția am abolit și termenul de erou adevărat în favoarea celui de erou media, de parcă ar fi fost ceva rău. Comuniștii aveau un erou principal și alții mai mici ca ciupercile, vecinii, rudele sau prietenii noștri, maiștrii, tehnicieni, medici, agricultori, acum trăim în capitalism și ne e rușine de triumful mic. Oribil. În schimb am rămas siderat când au început să se caute interlocutori. Este sunat unul dintre frații Becali și întrebat cum a fost. DE CE? De ce Becali, care declară că nu a fost la meci și nici nu s-a uitat pentru că avea o treabă mai importantă. Pe urmă Mitică Dragomir. DE CE? Ăsta măcar s-a uitat la meci, deși, după cum ne-a obișnuit nu avea nici o îndoială că Bute va triumfa. Apare Mihai Leu care nu fusese nici el prezent la meci. Se naște un pui de scandal căci, deh, nu primise invitație. Mihai (pe care îl cunosc personal și pentru care am un mare dram de stimă) mai explică odată, căci se pare că era cazul, că l-a anunțat pe Lucian că din cauza raliurilor al căror împătimit este nu va putea veni la meci. Bine, dar nu ai primit invitație. De ce să primesc dacă se știa că nu pot fi prezent, dacă aș fi vrut aș fi avut invitație fără nici o îndoială. Și în tot acest timp, la Antena 3 în studio, în apropierea microfoanelor a continut să vibreze în surdină vreme de 10 minute sau mai mult un telefon mobil, dat pe mute. Ba mai mult, la Antena 3 cei responsabili nici măcar nu s-au ostenit să verifice numele corespondentului Fetecău, de la Radio, pe numele său Adrian și nicidecum Dumitru. Într-un târziu au afișat câteva secunde numele corect... Și BebeBebe, care s-a detașat de tot acest circ îmi spune, blazată: știi ce se va întâmpla? Mâine va uita toată lumea. Din păcate chiar așa e. Poate mai puțin ProTV care cred că va da meciul în reluare, pentru rating.

Continui să mă întreb care au fost rațiunile care i-au făcut pe unii români să se uite sau să se ducă la meci, dincolo de statutul de VIP sau din spirit gregar. Eu știu de ce m-am uitat, și de ce îl iubesc și îl respect pe Lucian. Pentru că el este EROUL. Modest, lucid, decent, principial și hotărât. Pentru oameni ca Lucian continui să cred că mai există și o Românie pentru fiul meu. Care va crește mare și căruia îi vor trebui modele. Pentru că Lucian și puținii alții ca el reprezintă pentru mine garanția că maneliștii și ”vedetele” de pe micul ecran există doar în imaginația unora și cu profundul ajutor al unui buton de power.

No mercy for the salesman - alo, Aloe Vera?

Există o meserie pe care, pe lângă multe altele la care nu mă pricep deloc nu aş fi putut-o duce niciodată la bun sfârşit. Aceea de comis-voiajor. Sau de agent de vânzări. Nu că nu am papagal (papagalu Cioca, se ştie), ci pentru că mi-e foarte greu să ma identific atât de mult cu produsul încât să nu trebuiască să mint cumpărătorul. De exemplu: cumpăraţi aloe vera că face aşa şi pe dincolo! Poate că face, nu zic nu, dar pentru mine e o corvoadă. Să fiu Gică Contra mi-e mult mai uşor, cu atât mai mult cu cât rigiditatea pare să fie ghiuleaua pe care cel puţin comişii-voiajori români o duc după ei. Ei au un text de spus, o mică intoxicare de operat şi dincolo de aceasta sunt în aer. Şi iată dovada mai jos: unul se joacă şi celălalt se enervează. Şi atunci, vă întreb, merită să fii agent de vânzări astăzi, cel puţin în România? Cred că cea mai mişto meserie pe care ar trebui să ţi-o doreşti în copilărie nu este: medic, balerin, fotbalist sau inginer, ci client.



AGENT: Salut! De azi pana duminica la ROMEXPO va fi TMA - Festival de Spiritualitate, Medicina Alternativa si Terapii Complementare
http://aloirea.blogspot.com/2011/06/tma-festival-de-spiritualitate-medicina.html Va asteptam acolo si poate facem si o cantare...
VasileSensual: bah, lasa-ma cu aloe
AGENT: dar eu nu vorbeam de aloe
AGENT: dar, daca tot ai adus vorba, te intreb ceva: ce experienta nasoala ai avut cu aloe?
VasileSensual: dar amice, nu refuz numai lucrurile cu care am avut experiente nasoale,nu refuz iarba pentru ca am avut o experienta nasoala cu iarba, ci pentru ca pur si simplu nu ma intereseaza, sau barbatii. Nu sunt atras de barbati nu pentru ca mi-ar fi pus-o si nu mi-a placut, ci pentru ca pur si simplu subiectul...
AGENT: dar ce stii despre Aloe de ai constatat ca nu te intereseaza?
VasileSensual: cam tot ceea ce stiu şi de gay şi de iarba si de prelucrarea prin aschiere
AGENT: subiectul este preventia si sanatatea, nu aloe!
VasileSensual: subiectul la gay e iubirea, la iarba e fericirea, la prelucrarea prin aschiere e utilitatea.
AGENT: sau nu te intereseaza nici sanatatea ta si a familiei tale?
VasileSensual: ti-ai tras diploma de consiliere?
AGENT: sunt convins ca te intereseaza
VasileSensual: te inseli, nu fi asa convins ca nu iti face bine
AGENT: ma refer la sanatatea ta si a familiei tale, dar daca ma insel, scuza-ma
AGENT: ok, nu ma asteptam sa nu te intereseze sanatatea copilului tau de exemplu, dar daca asta e punctul tau de vedere, e ok, ai dreptate sa crezi ce doresti
VasileSensual: nu ma intereseaza deloc, copilul meu fumeaza si daca lui ii place e treaba lui eu nu ma bag, s-au bagat destul ai mei si am facut tot ce am vrut eu.
AGENT: ok, din pacate te vor interesa lucrurile legate de sanatate cand vei incepe sa nu o mai ai... si atunci vei investi in boli si te vor interesa medicamentele, din pacate... asta e o regula constatata
VasileSensual: cum sa investesc mai in boli?
VasileSensual: in boli nu se investeste, cred ca ai greseli de exprimare, prin urmare, nu poti fi prea convingator
AGENT: cine nu are grija din timp de propria sanatate, de vehiculul sufletului sau, mai devreme sau mai tarziu, va culege roadele neingrijirii, ca la o masina, daca nu ii schimbi uleiul, filtrele etc, la un moment dat te lasa
VasileSensual: si daca i le schimbi nu te mai lasa? pentru ca eu cred ca orice schimbi, la un moment dat e natural sa te lase
AGENT: in boala investesti atunci cand ajungi sa iei medicamente, care au efecte secundare nocive
VasileSensual: nu investesti frate in boala, ci in vindecarea ei. Tu nu pricepi romaneste?
AGENT: teoretic
VasileSensual: nu investesti in blenoragie, ci in vindecarea ei. e o chestiune de logica.
AGENT: practic cate cancere stii tu ca s-au vindecat cu medicamente si cate cu produse naturiste?
VasileSensual: tu nu cu gramatica limbii romane ai probleme, ci cu logica, sa fie de la aloe prea multa?
AGENT: la figurat e spus "investitie" in boala
AGENT: practic o boala instalata consuma multi bani ca sa se aduca pe linia de plutire organul sau organismul
VasileSensual: si naturismul e ieftin? imi zici si tarlaua de pe care culeg ciubotica cucului? MOCCA!
AGENT: daca omul ar fi mai atent si ar investi in sanatatea personala, atunci cand o are ok, ar avea-o mai mult timp...
AGENT: si nu ar ajunge prematur la tot felu de boli
VasileSensual: a
AGENT: alimentele sunt golite de nutrienti
AGENT: aerul, apa, toti sunt factori de influenta
VasileSensual: dar la un moment dat zici ca si sanatatea asta se duce, chiar daca ii schimbi filtrele, ce mai, revizie la timp
AGENT: si atunci e bine sa compensezi cu cate ceva
VasileSensual: cu aloe? friptura de aloe vera se face, eventual una mai in sange?
AGENT: si atunci da, e bine sa mananci legume fructe de la tzara, sa culegi tu plantele medicinale
AGENT: eu vb de lucruri sanatoase
VasileSensual: vino si pe la mine pe la tara sa culegi plante, am niste basina porcului, cred ca ajuta si ea la cate ceva, rostopasca o dau gratis, pe palinca, de fapt
AGENT: aloe e foarte aproape de compozitia chimica a organismului uman, de aceea se asimileaza foarte repede, contine 18 dintre cei 20 de aminoacizi esentiali necesari organismului uman
VasileSensual: uau
VasileSensual: poti sa procreezi daca iti bagi organul in aloe vera, ca zici ca are componenta organismului uman?
AGENT: si apoi e usor sa dai cu negativismul si sa desfiintezi orice... dar depinde ce iti doresti cu adevarat
AGENT: ce stii tu despre aloe vera?
VasileSensual: pai acum incep sa aflu, de la tine. deci, sa rezum: e buna la friptura si procreere, sau e doar o goanga?
AGENT: reiau intrebarea? ce calitati stii ca are aloe vera?
AGENT: sau la ce stii ca e buna?
AGENT: sau Ai folosti vreodata ceva cu aloe vera sua pe baza de aloe vera?
VasileSensual: da. sapun cu aloe vera, prezervative cu gust de aloe vera, ciunga cu aloe vera. Am rămas acelasi.
AGENT: http://aloirea.blogspot.com/search?updated-min=2009-01-01T00%3A00%3A00%2B02%3A00&updated-max=2010-01-01T00%3A00%3A00%2B02%3A00&max-results=1
VasileSensual: nu mi s-a intamplat nimic iesit din comun dupa experienta asta
VasileSensual: MA LASI? ti-am zis ca nu ma intereseaza prelucrarea prin aschiere
AGENT: ok, pt cand vei dori cu adevarat sa afli informatii corecte si oneste, citeste asta
VasileSensual: pentru Niciodata. un om pentru eternitate. tii si seminarii extinse, sau doar spalari de creier la nivel satesc.
AGENT: ma mir un pic de atitudinea ta, insa poate ca asta esti tu defapt
VasileSensual: acum devine interesant. Ce sunt mai exact?
AGENT: da, spal creiere de negativisme, obtuzitati, si mentalitati pesimiste
VasileSensual: cu aloe vera, fireste
AGENT: si intr-adevar imi place sa discut cu oameni deschisi la minte si la suflet
...
NOT TO BE CONTINUED!

Introducere în angelism

Azi dimineaţă, citind blogul lui Răzvan Exarhu, pe care nu am mai intrat de ceva vreme am fost direcţionat pe un site de "angelişti". Cam ştiam la ce să mă aştept, aşa că surprizele sunt de mici proporţii. În orice caz, categoric fanii Angelei Similea au nevoie de un loc al lor, de un spaţiu personalizat şi chiar de un timp al lor, cam cum li se cuvine fanilor Star Trek sau Star Wars. Şi încă ceva: angelist te naşti nu devii. Stă drept exemplu Rodica Şeuleanu, o tânără de 25 de ani, care are un mod de viaţă totalmente diferit de alte tinere din aceeaşi generaţie. Angeliştii, de pildă, refuză clubul şi bumţa bumţa în favoarea caselor de cultură. Din start putem spune că viitorul culturii din România cel puţin stă în angelişti. Sunt oameni cu un auz foarte dezvoltat, prin urmare îi vei surprinde de fiecare dată militând pentru linişte, deoarece ei percep cele mai discrete sunete. Cred că una dintre noile piese ale celor de la R.O.A., "Linişte" a fost chiar concepută ca un omagiu adus angeliştilor: "Taci un pic, uite-un prost, uite c-a venit să ne ia la rost/ Taci un pic, uite doi, îi băgăm cu capu-n gunoi/ŞŞŞŞŞŞŞ/ Linişte" şi în nici un caz lişiţelor cum înţelesese un amic, puţin băut, puţin fumat, care credea că titlul şi refrenul se adresează "lişiţelor". În contextul primăriilor care încearcă să limiteze decibelii din marile oraşe, un angelist e parfum. Rodica Şeuleanu zice: "am vazut spectacolul cu angela similea si ovidiu comornic la casa de cultura din constanta si a fost superrrrrrrrr am o remarca insa! sunetul a fost foarte puternic , statiile foarte tare au fost melodii pe care le am ascultat cu mana la urechi!!!! sunt o fana inraita a Dvoastra insa ca un sfat cu tot respectul: da ti oameni bunimai usor statiile acelea!!! multumesc :((" Chiar dacă îşi pune mâinile la urechi, angelista Rodica Şeuleanu tot percepe muzica. Angeliştilor "sleepers", din preajma noastră le-aş sugera să încurajeze cultura de ceară din urechi, deoarece astfel ar putea suporta mai uşor decibelii din jur.

Ce mai face un angelist? Procreează, clar, de regulă în cadrul aceleiaşi grupe taxonomice. Un mediu cât de cât fertil mai este şi "komornistul", care face casă bună cu "angelista". Evident, văutătorii de angelişti se pot folosi oricând de komornişti, care funcţionează ca o substanţă de identificare, invers treaba fiind puţin mai complicată. Au existat cazuri în care, căutând komornişti prin intermediul angeliştilor au fost daţi la iveavă "marienistorieni", "savoişti" sau "mariuţeşti". Aceste specii sunt deosebit de periculoase, deoarece generează reacţii adverse.

Până acum o să spuneţi că nu e nimic rău să fii angelist. Da, pentru că nu v-am spus nimic despre cum se hrănesc aceştia. Cu ouă de broască ţestoasă!!! Acum oare tot mai credeţi că avem motive să îi tolerăm?

Aflăm de la Cătălin Oprişan din GSP că Rapidul a facilitat intrarea comunismului în România

Stadionul Giuleşti a fost inaugurat oficial în 1939, chiar dacă aici s-au disputat meciuri de fotbal încă din 1936. În cadrul ceremoniei, MS Regele Carol al II-lea a primit binecuvantarea Bisericii Ortodoxe Române, asistat de Principele Mihai, Mare Voievod de Alba Iulia. Aşa ar trebui să înceapă latura birocratică a oricărei genealogii. Mai departe, tot ce se va scrie sunt numai legende urbane mai mult sau mai puţin atrăgătoare, care prin jocul autenticului se impun cu mult sau mai puţin.

Scriu însă cele ce urmează sub imperiul scârbei. Mi-e scârbă de automulţumire. Mi-e scârbă de formatorii de opinie care, atunci când nu mai au argumente să îşi justifice subiectivismele caută metode de a trage în jos şi puţinele valori care ne-au mai rămas, doar doar s-or prăvăli sub nivelul propriilor lor jaloane. Astăzi, domnul Cătălin Oprişan din GSP s-a gândit să tragă în noroi Rapidul, generând sub titlul Cum a intrat la noi în ţară comunismul, rapid, prin Giuleşti! un soi de rezumat la cartea lui Gheorge Paruşi, “Cronologia Bucureştilor”, apărută în 2007, la editura “Compania”. Nu rezumatul este problema, pentru că Paruşi, lăsând chiar la o parte simpatia pentru Steaua scrie o carte cât se poate de echilibrată, ci încercările lui Oprişan de a tranşa o vendeta. Iată cum începe articolul domniei sale:

"Cu precădere după 1989, cele mai galonate echipe ale fotbalului românesc, Steaua şi Dinamo, au fost acuzate că au apărut în perioada comunistă, fie luînd locul unor grupări deja existente, fie prin diverse subterfugii. Suporterii Rapidului au fost printre cei mai vehemenţi contestatari, mai ales că, spuneau ei, suflarea giuleşteană s-a opus, dintotdeauna, comunismului.

Lucrarea lui Gheorge Paruşi, “Cronologia Bucureştilor”, apărută în 2007, la editura “Compania” aduce, însă, surpriza. Giuleştiul nu numai că nu s-a opus Moscovei, dar, vreme de doi ani, a fost fieful întrunirilor tovărăşeşti la care participau Gheorghe Ghiorghiu Dej, Chivu Stoica, Petru Groza. Cînd vremea o permitea, marile adunări naţionale se ţineau pe stadion, cînd nu, gazdă primitoare le era Sala Mare."

Intenţia lui Oprişan mi-e foarte clară. Prin informaţia primită din cartea lui Paruşi, Oprişan încearcă într-un mod pueril să manipuleze opinia publică, ignorând câteva date esenţiale. În primul rând, nu poţi susţine niciun argument logic în jurul unei metafore sau a unei metonimii: suflarea giuleşteană sau Giuleştiul. Brusc Oprişan nu mai este precis, pentru că doar aşa poate stârni confuzia. De la Partid vine dispoziţia de ocupare a Sălii Mari sau a stadionului. Şi suflarea rapidistă, Giuleştiul, nu se opun. Este ca şi cum i-ai acuza pe dinamovişti că sunt fani Metallica pentru că aici a fost găzduit în anii 90 concertul grupului rock. Că sunt fani Metallica şi nu AC/DC. Parabola e oricum şchioapă, pentru că pentru aceste evenimente Dinamo a luat bani şi Giuleştiul nu a luat nimic de la Gheorghe Gheorghiu Dej (acelaşi cu Ghiorghe Gheorghiul lui Oprişan!!!) totul fiind instrumentat doar pe linie de partid. Suflarea rapidistă, eminamente una muncitorească, ar fi trebuit, probabil, după autorul articolului, să se opună unei şedinţe în Sala Mare a clubului? În cazul ăsta corect ar fi ca domnul Oprişan să îi acuze de "colaboraţionism" pe fanii tuturor echipelor din lume pe ale căror stadioane au avut loc execuţii publice. Manipularea lui Oprişan însă se îneacă în propriile sale argumente când spune că: "Pe 16 ianuarie 1945, Gheorghe Gheorghiu-Dej, reîntors de la Moscova unde reglase "oarecari chestiuni feroviare", convoacă de urgenţă o adunare a comuniştilor din România. Prilejul se iveşte imediat, chiar peste patru zile: Congresul Uniunii Sindicale C.F.R. Locul desfăşurării? "Sala Mare" a clubului de pe stadionul Giuleşti!" Aşadar, după domnul Oprişan unde ar fi trebuit să se desfăşoare un astfel de Congres CFR? Pe Ghencea, pe Ştefan cel Mare? Era o simplă întrebare retorică, pentru că la acea oră niciunul dintre aceste stadioane nu exista. Giuleştiul exista, ca stadion muncitoresc. Şi atunci ce mai e senzaţional aici? Ce e senzaţional că un congres al armatei se desfăşoară pe Ghencea şi unul al poliţiei pe Ştefan cel Mare? Pentru cei mai tineri şi neintoxicaţi până acum de minciuni, Cătălin Oprişan face şi o descriere balzaciană sub un titlu scris bolduit, cu majuscule: Tablouri uriaşe cu Stalin şi Lenin. Pe care în acea vreme nu le întâlneai la tot pasul, ci doar în Sala Mare din Giuleşti...

În cele din urmă mai aflăm de la Oprişan că practic Dej nu avea locaţii potrivite unor astfel de întruniri:

"Giuleştiul, locul de întîlnire al tovarăşilor
Cum în perioada 1944 - 1946 campionatul de fotbal a fost întrerupt în totalitate, deşi unele competiţii au continuat să se dispute (Cupa Bucureşti, etc), iar Rapidul efectua, aici, antrenamente sporadice iar “Republicii” avea să fie dat în folosinţă abia în 1948 (ONEF -ANEF fusese distrus în război), Giuleştiul a devenit, în această perioadă, fieful adunărilor comuniste. Pe 16 august 1945 Gh. Gh. Dej conduce, alături de Chivu Stoica, o nouă adunare a ceferiştilor, unde se va dezbate problema economatului. Conform presei de atunci, în perioada ianuarie 1945 - martie 1947, Dej ar fi venit de şapte ori pe arena sau în sala stadionului Giuleşti."

Şi atunci întreb din nou: cu ce e vinovat Rapidul? Vinovat că fiind echipă muncitorească a trebuit dintotdeauna să se supună unor factori de decizie superiori? Sau că rapidiştii nu au invadat atunci, în 1945 Sala Mare, refuzând să permită accesul unor tovarăşi care vroiau să ţină o şedinţă. Dacă ar fi fost aşa, probabil că Ceauşescu nu ar mai fi existat, nici revoluţia din 89, nici spiritul Timişoarei iar Rapidul ar fi fost echipa unică a României câtă vreme Steaua şi Dinamo nu ar fi fost decât nişte necesari sateliţi feroviari. Istoria s-a scris însă altfel iar Cătălin Oprişan se foloseşte de statutul său pentru a-şi înveli puternicele simpatii într-o incredibilă ficţiune.

Cătălin Oprişan a ajuns să acuze "spiritul Rapidului" de colaboraţionism. În curând o să aflăm că de bună voie şi nesilită de nimeni "suflarea giuleşteană" a ales de la sine să joace în matineu pentru a permite "în nocturnă" organizarea de şedinţe în Giuleşti... Ruşine domnule Cătălin Oprişan! Ruşine!

Cu logica printre roboții de pe Facebook și pe urmă printre semenii noștri

Ieri a fost o zi a revelației, o zi ciudată în care, iată, americanii, da, ați auzit bine, americanii mi-au dat lecții de moralitate. Așadar ieri, cam după prânz sunt străfulgerat de un gând: de ce nu ar urca Vasile Sensual și pe facebook. Zis și făcut, mai cu seamă că citisem în câteva locuri că în mod normal înregistrarea unui astfel de cont nu mi-ar lua mai mult de 5-10 minute. Am făcut toate operațiunile ca la carte, am trecut corect adresa de mail, vasile.sensual@gmail.com, și am fost anunțat că mi s-a deschis contul. De-abia de-aici începe dezastrul. Sunt anunțat că nu pot porni acest profil până nu îl construiesc. Zis și făcut. Nume și prenume, întrebare ajutătoare și răspuns. Sunt refuzat mai întâi pe motiv că răspunsul la întrebarea ajutătoare este mai scurt de 6 caractere. Am un moment de confuzie totală. Înțeleg subliminal că se dorește să nu prea folosești întrebarea: care a fost numele primului vostru cățel? Cu mai mult de șase litere? Patrocle Iliescu... Cred că vă dați seama că de pildă, cosmonauții de pe Sputnik 2 ar fi trebuit să mintă la capitolul ăsta și să nu treacă numele cățelușei Laika, dacă ar fi vrut cont pe Facebook. Sau să îi scrie numele Laikka. Sau Laikaa. Sau Laaika. Prin urmare fac și eu la fel. Îmi rebotez primul câine, un minunat boxer, Bellla. Tot nu merge. Vorba englezită a Innei (gurista) ”omagaa, omagaa”. Acum sunt anunțat că numele meu nu poate fi acceptat de motoarele Facebook. Numele meu, ca în acte: Vasile Sensual. E inacceptabil. Oricum, mi se mai dă o șansă. E posibil să fie totuși o eroare de motor. Cu intervale mai lungi sau mai scurte tot încerc să îmi updatez profilul. NIMIC. Disperat, mă hotărăsc să îmi fac un nou cont. De aceasta dată nu am la dispoziție decât o singură variantă, cea cu Vasile Senzual. Zis și făcut. Și vreți să știți ceva? De data asta am fost acceptat. Senzual este permis, Sensual nu. Adevărul e că până la urmă o literă contează, oricât ați încerca să îmi explicați că nu e așa. E cazul substantivului păcat. Sigur dacă Facebook-ul ar fi fost implementat de niște români Căcat Vasile ar fi fost respins de la bun început ca nume de cont, Păcat Vasile trecând de cenzura roboților fără nici o emoție.

De fapt unde vroiam să ajung? La Simona Sensual. Ea de pildă nu are dreptul la cont pe facebook pe numele său oficial. Dacă modifică s-ul cu z-ul se acceptă. Și atunci stau eu și mă întreb, dacă tot preluăm de la americani toate clișeele posibile, de ce nu facem același lucru și în cazul Simonei Sensual. Să o interzicem pe motiv că face rău sănătății minții celor din jur. Știu, de Crăciun ar trebui să fiu de bun. Întrebarea pe care mi-o pun, firește, este: cât de bun?

Sper că ați mai reținut și că mă găsiți și pe Facebook. Al dumneavoastră, același Vasile Sensual, de data aceasta Vasile Senzual!

Nae Caranfil - un regizor vintage

Ceea ce vedeţi mai sus datează din 2008 şi sincer, nu prea înţeleg cum mi-a scăpat atunci, dar nu trebuie să-mi fac prea multe griji, căci, dacă stau să mă gândesc bine, şi Gabriel Dorobanţu a scos mai multe discuri şi eu nu ştiu decât câteva piese, ultima obsesie fiind cea cu "să nu vii iar să mă cauţi...". Aşadar în 2008 TIFF făcea o reclamă la festival în care îi pomenea pe cei mai în vogă regizori români de film: Mungiu, Puiu, Muntean, Porumboiu şi Nae Caranfil. Toţi aceştia, vorba agentului de circulaţie: they go festival! Film Festival!

La prima vedere nu pot însă să nu observ o stranie antinomie vizuală. Primii patru din "coloana oficială" sosesc la Festival cu Mercedes-uri de ultimă generaţie iar ultimul, care nu pare a se grăbi, Nae Caranfil se târâie cu un Mercedes vintage. În 2008 trimiterea era logică: Mungiu, Puiu, Muntean şi Puiu realizaseră la ora aceea filme contemporane, în vreme ce Caranfil venea la cu "Restul e tăcere", un film de epocă, vintage. Acum însă, în 2009, şi chiar atunci, pentru un necunoscător al filmografiei celui din urmă treaba se vede altfel. Primii patru sunt greu de distins între ei în vreme ce Caranfil se distinge. O maşină de epocă nu este o rablă, de cele mai multe ori un "vintage" ajungând să coste poate cât toate cele patru Mercedes-urile moderne la un loc. Nu vreau să fiu tendenţios, însă nu mă pot abţine să nu constat că fără voia regizorului, subiectivismul subconştient a ieşit la iveală. Nae Caranfil este mai altfel. De unde trag concluzia că diacronismul uneori poate fi nociv...

Rapid Bucureşti, o poveste de neuitat

În 1938, Rapid Bucureşti juca semifinala Cupei României în compania echipei Venus Bucureşti, meci considerat "cu cântec" şi încheiat cu scorul de 2-1 pentru Rapid, care califica echipa feroviară în finală. Golul doi pentru Rapid este înscris de Baratki în minutele de prelungire din offside, fiind totuşi validat.

Neaşteptat, cei care vor solicita rejucarea meciului, pe motiv de viciere a rezultatului sunt cei de la Rapid, printr-o scrisoare remisă Federaţiei Române de Fotbal de preşedintele de pe atunci al Clubului, Costică Ardeleanu:

"Clubul Sportiv Rapid consideră că semifinala disputată în ziua de 15 mai a.c. pe stadionul Giuleşti, în compania grupării Venus, nu a avut condiţiile unei desfăşurări normale. La aceasta au contribuit o serie de factori, printre care îngăduinţa arbitrului. În consecinţă, vă rugăm să depuneţi toate diligenţele pentru a se aproba rejucarea meciului în ziua de 21 mai a.c., astfel ca echipa cu adevărat cea mai bună să învingă."

Petiţia feroviarilor este evident acceptată de forul superior, cu atât mai mult cu cât Ministrul de Interne de pe atunci, Gabriel Marinescu, mare susţinător al echipei Venus era şi vicepreşedintele Federaţiei Române de Fotbal. Rapidul rejoacă meciul şi câştigă de această dată cu 4-2, şi de această dată, evident, Baratki înscriind.

Iată, aşadar, că fotbalul românesc a avut şi momente de care să fim mândri, cu atât mai mult rapidiştii care în momentul de faţă agonizează.

Lucian Bute îşi păstrează titlul mondial

Lucian Bute a câştigat la puncte, învingându-l pe Librado Andrade şi păstrându-şi centura mondială.

Felicitări!

Acum să revenim la emisiunile de credinţă şi spirituale şi să pregătim cotizaţia TVR pentru luna viitoare...

Iată la finalul meciului reacţia site-ului TVR:

Bute - salvat de "clopoţel"

Site-ul TVR v-a tinut conectati runda cu runda la meciul castigat de Bute sambata dimineata!

Patetic, ruşinos, dar sănătos...

Programul TVR din timpul meciului lui Lucian Bute

Acum, la ora la care Lucian Bute îşi dispută titlul mondial cu Andrade, în Montreal, încercând să îşi păstreze centura, TVR are un program deosebit, ca de obicei, conectat la realităţile mondiale.

o6.15 Imnul României

07.00 Cântecul amintirii... amintirile cântecului: Ioana Radu

07.30 Semne: Convertirea

Ce nu pricep eu acum este la ce bună prezenţa la Montreal a comentatorului sportiv Narcis Şelaru din partea TVR?

Conducerea televiziunii cred că se gândeşte la o premieră, sincronizarea comentariului meciului peste imagini cu Ioana Radu şi cu popi care ar merita o bumbăceală bună. Păcat că nu s-au orientat să îl scoată de la naftalină pe imperturbabilul Ionel Stoica, cu părul său sub formă de cască de motociclist, şi cu stilul său pierdut printre cuvinte "neobişnuite" şi să ni-l arate într-un colţ de ecran gen PIP, comentând senin ca într-o zi la băi termale...