Mandatul la români - proiect de lege sensuală

Deși accept că pericolul nepotismului reprezintă o mare problemă, mai ales când astrele se conjugă în feluri neașteptate, rămân un vașnic opozant al transparenței de dragul efectului public, deoarece după cum toate fenomenele internaționale sunt adaptate original de români și combaterea demonstrativă a nepotismului capătă mutații odioase la toate nivelele societății autohtone. 

De cele mai multe ori, pentru un mandat, numărat în ani, este nevoie de un telefon bine plasat, de un moment de grație, sau de o conjugare fericită de a mai multor capitaluri de încredere. Argumentul suprem este: dacă nu e bun într-un număr definit de ani îl schimbăm. După cum se poate observa, ceea ce în mod normal ar trebui judecat în minutele dinaintea deciziilor capitale, este aproximat la un ciclu de câțiva ani. Se evită astfel dictatura măsurată în ani lumină, dar nu și degenerările în ani pământești. Pe mine, umanoid, chestia asta mă deranjează, dar mi-e teamă că legislativul este condus, subversiv din marțieni nemuritori. Și cum am cunoscut destui ”mandatați”, pot să vă spun că în marea lor majoritate aceștia se conduc după principiul: am un mandat în care pot să nu fac nimic, după care mai vedem... Să încurajez un astfel de comportament este ca și cum i-aș spune copilului meu: cât stai în casa mea nu mă faci de râs. Pe urmă se permite. Să fim serioși. Nu e mai simplu să îi spun viitorului om mare că nu totul se reduce la ierarhizări? Să le spui ”mandataților” că își vor păstra postul în funcție de performanță? Că totul poate lua o turnură spectaculoasă într-un singur minut sau că te poți blaza cu un CV infect, în care 4-5 decenii de muncă se pot reduce la un singur job. Ne-am învățat însă să dăm mai multă importanță traseismului decât eternizării, care a căpătat o conotație negativă la români, de o vreme încoace, și îmi aduc aminte, cu subiectivism de Sfântu Mitică Blajinu. Nici nu vă pot spune câtă scârbă mă cuprinde când dau peste ipochimeni care, acuzați că nu își îndeplinesc obligațiile contractuale prevăzute în mandat declară cu emfază: nu mi-e frică să mă întorc de unde am plecat! Păi de ce nu ai rămas acolo, nenică? Îmi doresc să dau peste din ce în ce mai mulți oameni care își doresc să tragă cât mai mult de timp, pentru a își îndeplini proiectul în limita timpului acordat, și care nu vor sub nici un preț să se întoarcă de unde au plecat. Poți să furi, poți să înșeli la fel de bine un mandat sau o viață întreagă, dar nu în mijlocul semenilor tăi, iar dacă acolo îți iese, e clar că semenilor tăi nu le pasă. Mandatele aprobă ignoranța și încurajează absenteismul societății civile în România actuală.

Dacă ești bun, dacă noi generații nu au nimic de spus împotriva ta, mă întreb eu așa, stupid, de ce să fii schimbat? Ca să lași locul și altuia? Să fim serioși, nu există un singur astfel de loc de muncă pe lume, odată la un ciclu de viață. Să îl schimbăm pe Jagger pentru că nu mai lasă locul altuia în Rolling Stones! Să nu îl mai jucăm pe De Niro pentru că a apărut un puști care joacă bine rolul unui om în vârstă! Lumea nu se reduce la o singură trupă rock, la un singur actor, la un singur portar sau la un singur organism. Și pentru un brand este nevoie de consecvență, de continuitate. Cel puțin eu așa cred.

Florin Radu, fotograful care le-a furat sufletul Mălinei şi Mădălinei

Trebuie să vedeţi chestia asta pentru că o dovadă mai clară a faptului că paranormalul este la tot pasul nu există. De fapt, cazul de care vă vorbesc este într-un fel mai aproape de miturile indienilor, care considerau fotograful un hoţ de suflete. Odată poza făcută, multe zile nu mai aveai. Această cutumă s-a perpetuat, şi astfel de "vraci" au ajuns şi pe la noi iar unul dintre ei este Florin Radu. "În acest context, şedinţele foto cu Mălina şi Mădălina, făcute în acelaşi studio foto în 2006, la distanţă de numai câteva luni, par cel puţin stranii. Florin Radu, fotograful care a realizat imaginile, a povestit pentru cancan.ro că pozele cu Mălina au fost realizate în aprilie, iar cele cu Mădălina Manole - în august. Mai mult, după cum se poate vedea în fotografii, cele două cântăreţe au pozat în ipostaze asemănătoare."

Deşi este absolut evident din poze, eu o să mai punctez câteva dintre similitudinile ieşite din comun dintre destinul Mălinei Olinescu şi a Mădălinei Manole. Mai întâi nu este de neglijat că pe ambele le cheamă asemănător. Mălina-Mădălina. O silabă lipsă chiar nu mai contează când destinul vrea să îşi facă jocul. Pe urmă, uitaţi-vă la poze ca să vedeţi că ambele pozează nu doar aceluiaşi fotograf, dar în ipostaze identice: una cu chitară, alta cu scaun, una în blugi, alta în fustă, una cu mâna în păr, alta cu chitară lovindu-se în cap. Era să uit, că mai stau şi ambele cu mâna între picioare, ceea ce iar poate fi un semn către cei care le vor urma. Poate că e vorba de indicarea direcţiei, un fel de: aici, jos! Nu în ultimul rând cred că fotograful Florin Radu ar trebui pus urgent sub observaţie. E bine să ştim cine i-a mai pozat, ca să ştim să procurăm din timp materiale cât mai compromiţătoare pentru campania post mortem. Să fim cu un pas înainte, acesta este dezideratul.

Căpuşa odată intrată, foloseşte gura toată!

Dragii mei, dimineaţă, la cafea, printre multe virale, printre care şi vreo două absolut minunate dar pe care nu vi le mai semnalez aici pentru că sunt convins că le ştiţi - e vorba despre filmări de arhivă cu cuvântările Anei Pauker, respectiv Vasile Luca - am dat peste această bijuterie de umor pilipinez (pentru cei care nu ştiau, nici eu nu ştiam până nu m-a luminat doamna, pilipinezii ăştia nu pot pronunţa sunetul F, de aici şi comicul de situaţie când îi pui să înjure în engleză: "Puck you, puck you!" Nu veţi înţelege nici voi mare lucru, cum nici eu nu am înţeles, dar terapia pe care o propune acest filmuleţ este aceea de a ne retrăi copilăria. Ca şi în copilărie, şi acum ne putem imagina orice din ceea ce nu înţelegem, devenind pentru câteva clipe scenarişti.

Eu de pildă la început am înţeles că domnul în cauză face mişto de doamna în poziţie ciuci pe considerentul: hohoho, găino! (hen, hen). Evident că ea se simte jignită şi aruncă în dumnealui cu plosca. Probabil pentru că îi arată peştele, pe car enu are de gând să i-l dea... După care tatonări, ălea-ălea, ca între tinerii porumbei - probabil că dacă ar fi făcut-o găină porumbel nu s-ar fi supărat atât de tare - şi apare şi geniul rău, dar dumneaei nu cedează. În final este căpuşată, iar dumnealui, ca un iubit destoinic, sare să o ajute. O muşcă când de fund, când de căpuşă, în hohotele de râs, stimulate prin scărpinări pe burtă ale personajului malefic, care este foarte posibil nici să nu existe şi să fie pur şi simplu o metaforă. Vindecată de căpuşă dumneaei şi dumnealui petrec fericiţi ceasurile nopţii. Urmăriţi pe la minutul 5 interpretarea actoricească a dumneaei, demnă de Shakespeare[

Ce părere aveţi de umorul din filmuleţ. Nu vi se pare că parcă nouă, europenilor, ceva a început să ne lipsească? Şi atunci dumnezeu l-a inventat pe Bendeac. Sau poate nu dumnezeu...

Profeţiile unui bătrân retrograd şi nostalgic - The night they drove all music down...

Am îmbătrânit, sunt un moş libidinos, cu amintiri de neuitat şi cu vicioase nostalgii. Sunt un moş periculos pentru tineretul din ziua de azi, cu porniri nesănătoase, nocive şi greu de stăpânit. Muzica este viaţa mea, vorba unor preţioşi-preţioase de pe plaiurile noastre. Îmi amintesc de casetele ORWO, de benzile de magnetofon, tot ORWO (acestea fiind cele mai ieftine). Îmi amintesc de muzicile pe care cu greu puneam mâna în anii 80, de vinilul "Born in the USA" al lui Bruce Springsteen pe care cu greu l-am returnat, de vinilul "Back in Black", pe care aş fi putut să îl înstrăinez de la un dobitoc, care, habar nu aveam, îl furase de la BebeBebe şi se dădea că e al lui, în felul ăsta făcând ca astăzi acest disc să rămână în posesia proprietarilor de drept. De Cindy Lauper, tot vinil, de fapt 2. De dublul vinil cu "Love Songs" de la Beatles sau de "Brown Sugar" de la Rolling Stones, ambele după o coadă de zile mari la magazinul Sofia. De primul meu disc cu KISS, luat de la bişniţari din faţă de la Muzica. De caseta "Flash Gordon - OST", originală, pe care am agăţat-o, ceea ce m-a făcut ca o noapte întreagă să muncesc la descarcerarea ei din cas, după care am trecut la lipit, făcând în aşa fel încât să nu se simtă diferenţa. De compilaţiile tâmpite pe care le făceau colegii din liceu, cu mult mai mult acces la muzica de peste ocean decât aveam eu, încât strângeam câte 10-12 bucăţi după care făceam de o casetă pe gustul meu. Îndepărtam Sandra şi Sam Fox şi C.C.Catch şi Modern Talking şi Cliff Richard (mă exaspera deja "Some Peooopleeeeeeeee") şi Bad Boys Blue şi BZN şi rămâneam cu Mick Jagger - "Ruthless People" sau Tina Turner - "We Don't Need Another Hero", sau rockăieli ceva mai comestibile: Guns, Motley Crue, Poison, Kiss ş.a.m.d. Dădeam năvală în cutiile de câte zece casete BASF ale lui Casi, verişoară-mea şi făceam slalom printre educaţia pe care oricât s-a străduit nu a reuşit să mi-o impună, legată de muzica negrilor, pentru a extrage câte un Pet Shop Boys, Eurythmics sau Talking Heads. Şi nu în ultimul rând erau emisiunile de radio de la miezul nopţii de la Radio Europa Liberă, unde, cu brum sau fără brum reuşeam să aflu noutăţi. Cam aşa s-a făcut cultura mea muzicală. Pe urmă, când a năvălit peste noi piaţa liberă m-am autosufocat cu metale şi rock clasic. Astfel am reconstituit din cenuşă etapele pe care le-am ars.

Aseară la Vocea României am avut un mic şoc. Mai întâi doi tineri spuneau că nu au cântat în viaţa lor o piesă a celor de la Beatles. Smiley concluzionează că un astfel de om şi-a trăit viaţa de pomană. Subscriu. Sunt fan declarat Rolling Stones, dar Beatles a existat întotdeauna alături, nu avea cum să nu existe, mai ales că era vorba despre o muzică fredonabilă şi facilă. Cum să nu fi fredonat odată în viaţa ta "Hey Jude"? Refuz să accept acest lucru ca reper actual. Că tinerii din ziua de azi nu au habar de aşa ceva. Înţeleg că în gaşca lor nu se gustă aşa ceva dar totuşi... Să trag de aici concluzia că a doua generaţie a pus stăpânire pe oraş ? Sau că suntem mai manelişti decât credem? Chiar, mă întreb dacă la recensământ s-a recenzat şi numărul celor care ascultă manele? Sau că părinţii nu mai au timp să stea de vorbă cu copiii lor pe un background de Dylan, sau Louis Armstrong sau Cohen?

Pentru sănătatea mentală a fiului meu, refuz să îi hrănesc posibila viitoare ignoranţă de grup conform căreia muzica pop a început odată cu Enrique Iglesias, Justin Bieber, Drake, Eminem, Rihanna, Maroon5 sau clubberi de doi lei. Nici nu m-aş fi supărat prea tare dacă cele două fătuci de aseară ar fi întrebat dacă nu cumva Annie Lennox e rudă cu Lennox Lewis, măcar le plăcea sportul, sau le contaminaseră părinţii. Pentru ele "Why" de la Annie Lennox era la fel de nou ca şi "Zen", jurnalul lui Cărtărescu. O să îmi spuneţi că sunt eu exagerat şi nemilos. Aşa o fi. Măcar lupt pentru ceva! Încerc să nu îmbătrânesc mut. Să uit să mai comunic, pentru că nu mai împărtăşim aceleaşi coduri de limbaj. Să mă trezesc la 70 de ani că, la un concert Rolling Stones, pe stadion, în afara mea vor mai fi cel mult zece octogenari şi paznicul care moţăie în colţul intrării, privindu-şi nervos ceasul. Când se termină mizeria asta, să pun lacătul şi să plec şi eu, ca tot omu la o bere?

Viens chez moi, j'habitte chez une copine... franc masonne

Sub titlul Din tainele masoneriei... feminine am văzut astăzi, aici o enormitate. Este vorba despre un filmuleţ marca Realitatea TV care, pe faţă face lobby francmasoneriei feminine din România. Atât de bine este făcut filmuleţul de 20 şi ceva de minute încât în prima sa parte am reuşit să izbucnesc în râs. La un moment dat, vorbindu-se despre "vechea tradiţie românească a masoneriei feminine" sunt proiectate imagini cu celebrele masoane internaţionale Louis Armstrong şi Stan şi Bran în timp ce jos, în bară rămăsese scris Din tainele masoneriei... feminine. M-a scandalizat însă altceva. La un moment dat apar două dudui, despre care aflu din bara de jos că sunt "proaspăt primite în lojă". Sunt surprins, ştiind că masoneria este o organizaţie secretă. Ei bine, nu mai e.

Venerabila maestră îmi oferă lămuriri. Loja aceasta nu mai este de mult secretă ci doar discretă. M-au spart! Şi în completare, una dintre aceste dudui face o invitaţie: le invită pe toate doamnele să intre în această organizaţie, pentru a cunoaşte altfel de oameni. Aoleu! Ce fel de altfel? Cu 5 ochi, cu multiple organe sexuale, cu negi pe nas sau cu probleme de moralitate? Ce fel de altfel? Înţeleg, ca orice alt profan că este vorba despre nişte curiozităţi ale naturii, despre nişte oameni pe care nu îi întâlneşti zi de zi. Până la urmă e de înţeles dezideratul acestei organizaţii: să transforme româncele în francmasoane. În farmazoane, vorba lui Creangă. Înălţător. Aşadar nu e vorba despre criterii spirituale sau morale, ci pur şi simplu sexuale. Acum că Naomi este femeie, poate să intre şi ea în rândul celor deocamdată 300 de românce francmasoane. Frumos feminismul acesta, frumoasă evoluţie, de la cratiţă la şorţ... Stana şi cu Brana, cum se anunţa din primul sfert al filmului.

Şi aşa mi-am amintit de un banc, oricât de anoste ar părea trimiterile. Ştiţi care este diferenţa dintre labă şi secs? În timpul actului sexual mai şi socializezi...

Păcatele părinţilor şi talentul copiilor - o poveste despre lupta de "clase"

Copii de bani gata, cam ăsta e topicul de faţă. Totul a început de o emisiune TVR1 în care A.G. Weinberger a adus în emisiunea sa, Acadeaua un puşti talentat. Andrei Bălaşa, liderul grupului rock "PhenomenOn". Imaginaţi-vă că băieţii în cauză nu (nepotul pictorului Sabin Bălaşa) au mai mult de 16 ani şi cântă rock, destul de puternic. Am intrat şi eu pe youtube să văd ulterior clipul la piesa lor "Bagă riffu". Am înţeles că puştiul respectiv are bani, are vreo 12 chitare şi potenţă financiară, prin urmare orice produs marca aceasta nu poate fi decât impecabil realizat. Asta se vede şi în clip, se aude şi în muzică. Faptul că Andrei Bălaşa este încă elev la liceul de muzică iarăşi se simte, pentru că ceea ce cântă pare desprins de pe băncile şcoli. De asemenea nu mă miră că este fan declarat Blackmore, câtă vreme riffurile chitarei nu aduc nimic nou, dincolo de linia clasică. Ar fi fost haios să declare că e fan Tony Iommi şi să sune mai departe ca la o lecţie de arpegiu... Aşadar verdictul meu a fost: au reuşit să treacă de zona penibilului. Dar nici vorbă de mari talente, de virtuozitate sau de originalitate. Iar vocea solistului este indiscutabil promiţătoare, dar să nu uităm că în curând va intra în schimbare.

De fapt altceva mi-a atras interesul. Un comentariu pe pagina de youtube. "Sincer , fara suparare la adresa formatiei dar sunteti dovada vie ca banii fac totul. Adica sa fim un pic seriosi aveti niste scule pe care alti la varsta voastra doar viseaza sa aibe. Nu spun ca nu sunteti talentati dar mai aveti foarte mult de lucru sa faceti o piesa ca lumea. Is multe alte formatii in Romania de varsta voastra care din cauza ca nu au bani si scule raman underground desi is mai buni ca voi de 10000 de ori. " Prin urmare vocea poporului. Recunoaştem că mişcaţi dar nu pentru că aţi avea talent, ci pentru că tăticul sau mămica vă îmbracă la zi, vă cumpără chitare, tobe, amplifuri şi altele şi pe urmă bagă bani în apariţiile video. Şi s-a rezolvat treaba. Ăsta e poporul. De aici înţeleg că Florin Piersic Jr. sau Mihai Constantin sunt mari astăzi doar pentru că au avut norocul să fie fiii lui Piersic şi George Constantin. Iar Duban, Costin Mărculescu sau Mitoşeru (deşi părinţii au fost ambii actori), neavând părinţi bine ancoraţi nu au reuşit să urce pe scara valorică. Aici mă revolt. Duban a avut şansa lui, Mărculescu de asemenea. Nu au valoare pentru că nu au, nu pentru că nu ar fi putut sări în trenul succesului. După revoluţie se difuzează film românesc în draci. Aproape orice film românesc. V-aţi întrebat vreodată ce s-a ales de filmul în care Andrei Duban joacă rolul principal: "Acţiunea Zuzuc" care nu cred să se fi difuzat până acum de prea multe ori pe sticlă? Nu cred că mai are vreun rost să lungesc pelteaua. continui să cred că principalul avantaj al acestor copii de bani gata este jump-startul, accesul la informaţie şi nou, faptul că pot porni proiectul de îndată ce au studiul de fezabilitate în faţa ochilor. Am intuit mişcarea asta de la începutul anilor 90, ca un deja vu. Se mai întâmplase în perioada paşoptistă, când tinerii intelectuali români remarcabili proveneau în proporţie covârşitoare din pătura burgheză. Studii în străinătate, posibilităţi materiale, cei care au reuşit au făcut-o ca la carte. Am prevăzut că şi la noi în scurt timp intelectualitatea va fi în mare parte compusă din odraslele celor potenţi, pentru că aceştia îşi permit cărţi (destul de scumpe astăzi), calculatoare competitive, scule de laborator sau alte dotări tehnice, deloc accesibile oricui. Evident că vor exista şi piloşi, dar mulţi dintre cei care reuşesc cu brio vor fi aceia care nu s-au confruntat cu "problema zilei de mâine". Fiindcă indiferent ce vor spune idealiştii, te dezvolţi mult mai greu dacă nu ai timp de studiat decât 3 ore pe zi, în rest trebuind să îţi asiguri traiul. Să-l acuz acum pe Andrei Bălaşa că are trupă rock şi clipuri de calitate doar pentru că este nepotul lui Sabin Bălaşa şi că a trăit de mic în bunăstare este dovada unor refulări necontrolate. Să aduc în discuţie underground-ul iar mi se pare o aberaţie, mai ales că avem şi contra-argumente. Punk-ul şi grunge-ul stau mărturie că până la urmă nu calitatea sculei te ţine în underground, ci talentul, iar statul lui Cobain în underground nu a fost decât un schimb prelungit şi reuşit de experienţă.

În concluzie, copii de bani gata au fost, sunt şi vor tot fi. Că unii dintre ei se piţiponcizează sau se cocălăresc, acest lucru nu poate fi controlat. Iar dacă fagocitează banii părinţilor pentru a deveni somităţi nu pricep de ce m-aş revolta, de parcă mi-ar lua mie de la gură sau fiului meu de la gură. Iarăşi murim de grija altuia şi dacă e mai bun ca noi asta se întâmplă pentru că nu a mâncat salam cu soia. Time-out!

Phenomenon şi "Bagă riffu":

Ne calificăm cu Răzvan Lucescu... la un moment dat

Mi-aş fi dorit ca cele de mai jos să se concretizeze într-un studiu asupra umorului poporului român: între gluma amară şi cinism. Mobilul este meciul de fotbal dintre Bosnia şi România, de sâmbătă. După înfrângere mi-a fost dat să mă întâlnesc cu ambele manifestări. Cineva propunea astăzi la Radio Guerilla (favoritul meu!!!, după cum ştiţi) să se unească România cu Bosnia, aşa nu s-ar mai fi jucat meciul de sâmbătă pe care dealtfel l-am şi pierdut. Umor amar. Nu pot însă spune că numai noi, românii glumim aşa. E o atitudine comună şi în Ungaria, care reflectă un subconştient greu încercat. Combinaţia însă cu cinismul ne defineşte exemplar. Imediat după meci, citeam o declaraţie a "naşului" Sandu, care spunea că Bosnia a câştigat pe merit şi că ar fi nedrept ca această echipă să fie descalificată de FIFA, urmare a ambiţiei acestei ţări orgolioase de a nu ceda în faţa "agenturilor străine". E mai mult decât o declaraţie, e o invitaţie către FIFA de a ţine cont de o promisiune tainică, de un gentleman agreement. Cu alte cuvinte. eu traduc mesajul lui Sandu: chiar dacă au câştigat, invit FIFA să ţină cont că la bază avem de-a face cu o ilegalitate. Părerea mea. Ceea ce nu înseamnă că FIFA ne va şi asculta... Dar noi încercăm. Facem apropouri, trimiteri, ne victimizăm o dată şi încă o dată.

De fapt uităm prea uşor evidenţele. Evidenţa că meciul cu Bosnia era unul din start foarte dificil, nu numai pentru naţionala experimentală a lui Răzvan. Ne comportăm aşa, pentru că, contrar aşteptărilor, România a fost prima care a deschis scorul. Să ne imaginăm un maraton. Iepurele, unul pe care nimeni nu dădea doi lei, care n-a alergat în toată viaţa lui mai mult decât până în staţia de autobuz ajunge la 3 metri de finish. Iar acolo, datorită lipsei de antrenament crampă. Se prăbuşeşte. Nu numai că nu câştigă, dar nici nu mai poate trece linia de sosire. E luat cu targa şi dus la reanimare. Aşa şi cu naţionala noastră de sâmbătă. De fapt de asta ne-a scos din sărite Răzvan, pentru că ne făcuse să credem că putem câştiga. Cu golul norocos al lui Marica, unul la 3 ani. Pentru că Marica nu are constanţă. Îi iese odată şi îl urcăm pe tron, pe urmă ne mirăm că nu prinde echipa de club, datorită inconstanţei sale. Cu Mutu care dincolo de "hai băi în atac" nu a făcut nimic. Nu o zic ca să apar eu acum de inteligent, dar imediat după gol am spus cu glas tare: începe iadul. Şi aşa a şi fost.

Acum discutăm mult şi bine despre îndârjirea lui Răzvan Lucescu de a nu-şi da demisia. Acum sincer, de ce să şi-o dea? Pentru că nu mai avem nicicum altă şansă? Ca să vină un altul care să bată "galacticii" de la Luxemburg şi "extratereştrii" din Albania. Care să piardă lamentabil cu Bosnia, Franţa şi Bielorusia, dar să nu ne sperie prea tare pentru că acum echipa noastră e în reconstrucţie? Eu unul zic NU. Să rămână Răzvan. Să îşi formeze echipa şi să atacăm Mondialul de peste 3 ani. Să se revanşeze (deşi nu cred că e exclusiv vina lui) pentru că în următoarele calificări vom fi extraşi din urna echipelor slabe. Într-adevăr, la pauză l-aş fi introdus pe Zicu şi nu pe Cociş, nu aş fi apărat rezultatul, dar acum, revăzând meciul la rece, pot spune că Răzvan ştia de ce face asta. Nu poţi câştiga un meci cu Bosnia numai cu Pantilimon, Goian şi Raţ. Imposibil.

Cred că v-aţi dat cu toţii seama că sunt subiectiv. Răzvan Lucescu mi-e simpatic. Mare antrenor nu este, cu atât mai mult cu cât ca să fii mare antrenor cu o naţională ca a noastră este mult mai greu decât să promovezi în Bergenbier cu Triumfu Borăscu. Răzvan Lucescu are însă o eleganţă care pe mine, pe valorile mele le face să se simtă bine. chiar dacă pierdem, declaraţiile şi ţinuta lui Răzvan mă fac să trec mai uşor peste eşec. M-am săturat de aroganţa de meltean a lui Piţirică, de bigotismul şi gângăvelile generalului Caşchetă, de frustrările şi tremuriciul Şefului de autobază, generate de abstinenţa din timpul interviului de la bomboane agricole, de succesele "Regelui" în cunoaşterea limbii române care l-au urcat de la nivelul de agramat la cel de mediocru, de truismele de sorginte populară ale lui Olalariu sau de aşteptarea lui "Loţi"Boloni similară cu aşteptarea americanilor, concretizate în lectura publică a scrisorilor sale prin care îşi anunţă posibila sosire. Cu Răzvan lucrurile sunt clare: primesc ceea ce văd. Un tânăr educat, experimental, dornic de a se autodepăşi şi totodată, şi aici cred că e punctul său forte, realist şi optimist. Lui Răzvan o luptă pierdută îi oferă parametrii viitoarelor corecturi. Şi aici cred că mai toţi românii ar trebui să ne identificăm cu el. Mâine vom fi mai buni, pentru că am învăţat din trecutele greşeli. Mâine-poimâine batem Luxemburg nu pentru că ei sunt mai slabi decât noi, ci pentru că deja am învăţat ceva în plus. Pentru că am putea în acel moment bate multe alte echipe de valoare.

Eu când vreau să fluier nu pot

Sunt un "diavol roşu". Dincolo de Rapid, United este singura echipă din afară pentru care am o stimă aparte, justificată prin mai mulţi factori: sentimentalism, stabilitate, demnitate, consecvenţă. O astfel de echipă îmi permit să spun că anulează în orice microbist setea de a o denigra atunci când se prezintă sub aşteptările tale. După pierderea calificării în semifinală ar fi fost româneşte justificat să încep să scandez: Jos Fergie! sau Afară cu Rooney! Aseară însă mi-a fost imposibil. Imposibil pentru că United-Bayern a fost un spectacol, rezultatul fiind o consecinţă firească a strategiei perfecte aplicată de Bayern. Să conduci cu 3-0 şi să termini meciul cu 3-2, ratând calificarea este încă una dintre suprizele actualei ediţii de Champions League. S-a întâmplat până acum cu toate echipele englezeşti şi nu m-ar mira ca şi diseară Liverpool să reediteze un astfel de scenariu. Dar să revin. Problema nu e cu United ci cu mine. Aseară nu am putut să fiu un huligan. Nu am înjurat, nu am aruncat cu doza de bere în televizorul în care oricum mai aruncasem o dată cu abajurul proiectat de dreapta mea neiertătoare de jucător de wii. Nu am fluierat. Eu când vroiam să fuier, fluieram, acum nu mai pot. Eu când vreau să fluier nu pot! Pur şi simplu nu am mai putut. De ce am devenit placid? De ce am devenit blajin? Oile blajineeee, s-au aşternut la iernat...

Probabil pentru că nu am fost dezamăgit de jocul lui United. Da, nu am fost dezamăgit! Cu două goluri, unul mai frumos ca celălalt Nani a fost o încântare. La 3-1 şi în 10 jucători, nu mă mai aşteptam la nimic. Era clar că vom pierde. 3-2 mă liniştise total. Eu când vreau să fluier nu mai pot! Rezervele introduse nu m-au dezamăgit. Berbatov este un zero absolut de ani buni, deci nici o aşteptare de la bulgăroiul cu ceafa groasă iar Giggs, în ciuda faptului că a rămas un jucător fenomenal nu mai putea salva nimic. Meciul se jucase. Nu m-a dezamăgit nimic. M-au încântat nemţii. Şi-au arătat clasa, răbdarea, viclenia şi s-au răzbunat sportiv pentru acea memorabilă înfrângere din finala de acum mulţi ani. Sigur voi ţine în finală cu Bayern, pentru că sunt convins că va trece de Olympique Lyon, însă nu cred că va fi peste Barcelona. Poate că atunci, nefiind foarte legat emoţional de una dintre finaliste voi reuşi totuşi să fluier...

Numele meu este VasileSensual. Sunt un "diavol roşu" şi când vreau să fluier nu mai pot.

Habar n-aveam ce să vă zic, acum am aflat (amicilor mei dinamoviști)

Nu sunt nici stelist, nici dinamovist, nu țin nici cu clujul, nici cu timișoara, vasluiul, urziceniul sau craiova. Țin și eu cu ăia care au mai rămas, ca în preludiul lui Sadoveanu la ”Baltagul”, cu Rapidul. Spun asta pentru a avea circumstanțe atenuante în cazul în care unele afirmații ale mele ar putea părea subiective, ceea ce și sunt, probabil. Asta nu mă face însă să nu empatizez cu diferiții mei amici care țin cu vreuna dintre echipele de mai sus. Majoritatea sunt steliști, destui dinamoviști și o mică parte din ei țin cu restul echipelor. Fac asta dintr-un soi de fair-play, probabil înțeles numai de mine, un gentlemen agreement pe care îl întorc celor nobili. La meciul Stelei cu Ujpest am fost în tribuna maghiară și mai mult sau mai puțin am făcut lobby pentru Steaua, ceea ce am făcut și în vremuri mult trecute pentru Dinamo cu Liverpool. Mi se pare normal să fac așa.

Prin urmare, aseară am fost stelist, clujean, vasluian și dinamovist. Primele trei le-au făcut amicilor mei seara frumoasă, cea de pe urmă i-a dezamăgit, i-a lăsat cu buza umflată. Plastic eu văd în felul următor această situație lacrimogeno-tragică: amicii mei au ieșit în club cu o fată, pe numele ei Șansa, care le-a tras clapa, cuplându-se cu niște cehi. Colac peste pupăză, la ieșirea din club, fata noastră din poveste, șansa este violată în grup (gang bang) de către niște tovarăși buni ai amicilor mei. Mă pun empatic în situația lor: ce fac eu acum? Mă întorc cu fata acasă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat sau îi fac rapid un cadou costisitor pentru mine și surprinzător pentru ea. Un bolovan de râu, pandantiv cu lănțișor de aur de multe karate. Subiectiv vorbind, acolo unde e dragoste să mor dacă mai contează integritatea organelor. De câte ori nu am nutrit gânduri perverse despre fata asta, în ceea ce privește Rapidul, de atâtea ori le-am îngropat sub o tonă de beton. Fever Pitch încă mi se pare cel mai bun îndrumar în fanatismul sportiv.

Prin urmare încerc să leg câteva raționamente de ceva valoare pentru toți prietenii mei dinamoviști. Încerc să îi conving că dracul nu e atât de negru și că poate că venise vremea să se spargă buboiul, nu doar să supureze modest după care să se acopere cu un bronz de mai toată sănătatea. Dacă aseară Dinamo ar fi pierdut doar cu 2-0 de la Slovan efectele ulterioare s-ar fi lăsat așteptate. Adică două-trei zile de tristețe, pe urmă o victorie în campionat în fața unei echipe modeste și gata. Înfrângere la Slovan acasă, ceea ce e și firesc să se întâmple și pe urmă, în aceeași formulă, Dinamo pornește din nou la drum pregătită să rupă gura târgului la anul. Meciul pierdut la masa verde însă îmi dă mie unuia speranțe că la Dinamo de va tăia în sfârșit în carne vie și că mausoleul lui Dudu Georgescu, Mircea Lucescu, Nunweillwer, Andone, Rednic, Mateuț, Cămătaru va suporta câteva intense controale ale ecarisajului. Dincolo de bestiala prezență de spirit a așa zișilor dinamoviști (care cu aleasă megalomanie își spun ”Dinamo suntem noi”), echipa nu a mers. Nu a mers deloc. Îl felicit însă pe Bonetti pentru a doua repriză, în care a făcut ceea ce de mult nu am mai văzut la un alt antrenor român: a jucat totul pe cartea ofensivă. Era și logic ca Dinamo să mai primească un gol, pe fondul reliefării unui alt adevăr dureros: Dinamo nu are linie de atac. Doar câteva nume bombastice, umflate cu aer. Nici măcar cu heliu, ceea ce ar fi putut stârni voia bună în tribune cel puțin la pronunțarea numelui lui Pulhac. M-am ciupit de două ori în timpul meciului de aseară pentru a mă convinge că nu visez și că într-adevăr astfel de ratări de antrenament sunt chiar rodul echipei numite Dinamo. Ceea ce a urmat însă nu mai ține de realitate, ci de absurd. Suporterii lui Dinamo și-au desființat echipa, ceea ce este cu adevărat tragic pe de o parte și premonitoriu dement pe de alta. Mă întreb acum cum stă treaba cu maxima aceea cu ținutul suporterilor aproape și a dușmanilor mult mai aproape. Mi-e teamă că în cazul dinamoviștilor aceasta ar trebui enunțată în felul următor: ține suporterii cât mai departe și dușmanii ceva mai aproape.

În încheiere câteva vorbe pentru trei dinamoviști pe care îi respect: Lucian Dan Tedorovici, Florin Lăzărescu și Filip Florian. Habar n-am ce să vă zic... Că eu ca rapidist, gard în gard cu Dinamo, cu ceva sport la viața mea la Dinamo îmi doresc să văd cât mai repede un meci Dinamo-Rapid, cu schimburi de replici hâtre în galerii, cu emoții, cu răsturnări de situație, să mă întorc ca pe vremuri seara din Grant pe Titulescu iar apoi pe Iancu de Hunedoara, de cele mai multe ori în rândul dinamoviștilor cu care comentam la rece rezultatul și desfășurarea meciului, cu câte o bere în mână. Pentru că nu țin cu Rapid și doresc moartea lui Dinamo, sau a Stelei ci doar înfrângerea lor pe acei 100 și ceva de metri de gazon. Când echipele fanion ale fotbalului românesc vor dispărea, Rapidul nu va mai avea rost să existe. Habar c-am ce să vă zic... Voi nu sunteți ca acei suporteri! Penibil. Cu asta v-aș jigni. Habar n-am ce să vă zic... Jucați voi! Promit să vă respect și să intru și eu câteva minute, dar aș prefera pe final de meci, când vă conducem cu 2-3 goluri.

Am aflat ce să vă zic. Știu ce să vă zic. Absurdul ne poate salva pe toți!

Burse de inspirație pentru scriitorii străini în România - un fleac...

Vorbeam într-un post anterior despre neștiința ”managerului” român - și prin manager român mă refer la întregul arsenal de îndrituiți investiți să se ocupe de PR, de la responsabili până la generatori de programe de vizibilitate, de la funcționarii din domeniul privat și până la funcționarul public -de a gestiona imaginea publică a României. Vorbisem atunci de imaginea turistică, ce ar fi putut fi propulsată pe orbita internațională prin intermediul show-businessului iar acum mă voi opri foarte succint asupra aceleiași imagini, de această dată ”manipulabilă” la nivel de cultură, mai precis carte.

BebeBebe zice câte ceva despre Laurell K. Hamilton și despre dificultatea declarată a acesteia de a-și concepe volumul 17 din Anita Blake Series în Los Angeles, ofertă pe care nu o putuse refuza. Pentru aceasta autoarea a fost invitată în L.A. pentru a topografia orașul ce urma să găzduiască noua serie de aventuri. De ce toate aceste eforturi? Răspunsul este simplu. Cineva din L.A. i-o oferit acesteia o sumă considerabilă pentru a include orașul american pe harta imaginară a itinerantei vânătoare de vampiri.

Acum întreb și eu ca prostul, nu e nimeni interesat în România să facă o asemenea ofertă scriitorilor de acest gen, care deja se bucură de un fan base fidel și care asigură considerabile succese de casă? Ce se câștigă dintr-o astfel de ”afacere” literară? Notorietate în primul rând. Turism? Categoric. Itinerariu turistico-literar, memorabilia și altele. Evident, o astfel de idee nu place, nu prinde și multora le va părea categoric kitsch, înrudită cu perspectiva unui astfel de itinerariu literar inițiat pentru Dracula lui Bram Stocker. Mulți vor face rapid conexiune cu Dracula Park și vor întoarce capul. Din pacate kitschul e mai aproape și mult mai puțin pervers din punct de vedere cultural, așa că, alarmați de pericolul kitschului poate e mai bine să refuzăm astfel de provocări.

Lăsați-i pe străini să își petreacă concediile în alte țări și păstrați România românilor, câți încă nu își permit concedii în Bulgaria sau Turcia. Și ca să pastișez un clasic: first we take Bulgaria, then we take Albania.

Pregătire mentală şi alte câteva coşmaruri de zi

În ultimele zile mi s-a întâmplat ceva special, aş putea zice, acesta fiind şi motivul absenţei mele. Am avut o revelaţie legată de prietenie, am luat o hotărâre legată de responsabilitate şi am pornit un proiect. Evident, nu e vorba de agitaţie, lucrurile au decurs mult mai lin decât par ele aşa enumerate.

Încep cu revelaţia. Ar trebui poate să cad în patetism şi să exclam: "prietenia e un kkt, ea nu există decât în stare descompusă". Evident, fals. Prietenia există, dar uneori dai peste un hoit tocmai ieşit de la retuş pe care îl mai şi abordezi ca pe multvisata Scarlet Johanssen: "auzi păpuşă, n-ai vrea ca singurătăţile noastre să se întâlnească mai pe seară?" Ei bine, începutul revelaţiei şi finalul acestei prietenii se învârte în jurul noţiunii de "pregătire mentală". Tu stai în fundul unei fântâni, cu lanţul rupt şi aştepţi salvarea. Apare la ghizduri el, sau ea, prietenul/prietena şi îţi râd în nas: "sanchi". Te dai de ceasul morţii după care, câteva ora mai târziu respectivul ipochimen îşi aruncă un ochi asupra ta şi îţi zice: "hai că nu e tocmai rău, ai avut timp să te pregăteşti mental". Multă, multă mu...zică.

Hotărârea cu responsabilitatea e următoarea: am început să iau ore de conducere pentru că deceniul scurs de la luarea carnetului şi condusul ocazional îşi spun cuvântul. Ca să nu mai zic că m-ar durea sufletul pentru Moby.

Vă ziceam că am pornit un proiect. Tot nu apucam să scriu, iar atunci când eram realmente hotărât să fac acest lucru, scriam un rând, îl ştergeam de 10 ori şi pe urmă începeam zaparea şi inerent îmi ieşea în cale un meci. Aşa a fost aseară cu meciul St.Pauli, echipă din B în Bundesliga, dar spectacol asigurat. Mă rog, să revin. Mi-am luat reportofon deştept, mi-am instalat Dragonul şi am început să dictez. Acum să vedem cum e cu recunoaşterea textului în engleză. Am până acum material de 3 minute, adică un mare rahat, dar mult peste ce am reuşit de capul meu în ultimii 3 ani.

O să revin cât de curând, deşi am un mare secret legat de blogul ăsta pe care până la urmă e bine să îl aflaţi de la mine.

Deznaţionalizarea eroului necunoscut

Discuţie la limita banalului despre gesturi banale cu Oana şi Cristi. Ce naţionalitate are soldatul necunoscut dintr-o anumită ţară? În mod normal ar trebui să aiba naţionalitatea ţării care îi găzduieşte monumentul. Excepţiile presupun posibilii soldaţi care se îmbracă în uniforma inamicului pentru a scăpa, sau etniile. Evrei, nemţi, ruşi, români, unguri...

În România ar trebui să fie român, în Ungaria ungur în Polonia polonez. Ridicolul şi cinismul cărnii naţionale. An de an, şefi de stat să depună coroane la monumentele unuia şi altuia care poate nici nu sunt naţionali. De fapt nu e cinism, este apel la deznaţionalizarea monumentelor naţionale ale eroilor necunoscuţi. Silogism periculos. Dacă eroismul este general-valabil, ce rost mai are propaganda şi războaiele?

Nu ar fi mai simplu să tragă liderii naţionali un râs sănătos, să bea o duşcă şi să realizeze că inclusiv motivul conflictului este unul relativ?

Academia Caţavencu sau un cub de zahăr la cafeaua turcească

O reclamă civică patetică de la Academia Caţavencu. Spun patetică pentru că de râs nu e, personaje pitoreşti de genul Dorel sau Tanti Maria nici atât şi atunci electorul de rând se va întreba de ce atâta tămbălău ca să zici că s-a deschis sezonul la ... E ca şi cum ar trebui să citeşti toată cartea Cei trei muşchetari ca să afli că până la urmă iubita lui D'Artagnan moare.

Nu mă înţelegeţi greşit, eu voi avea grijă la pusul ştampilei, aşa cum am avut-o de fiecare dată la ultimele alegeri şi într-o mică măsură reclama civică a celor de la Academia Caţavencu mi-a prins bine: mai sunt şi alţii atenţi la detalii. Problema este că nici aşa nu am nici o garanţie că cel ales de mine pe lista uninominală nu are şi el alzheimer precoce ca şi cei aleşi până acum pe lista de grup.

Din acest punct de vedere, cred că litera de lege într-o astfel de cursă electorală este: cureaua la prima gaică până la scrutin şi o gaură dată la curea în ultimul an de mandat. Dacă te prezinţi altfel, partidul te respinge după logica: ori slăbeşti de stres şi muncă şi îi pui pe ceilalţi într-o lumină proastă, ori te îngraşi şi mai mult şi întinzi pantofii Armani în primele săptămâni.

Una peste alta, la alegeri nu vă luaţi după cei zâmbind la intrarea în cabinele de vot, deoarece aţi putea fi derutaţi. Mulţi dintre aceştia fie au un rictus ereditar, fie datorită crampelor caută un loc unde să tragă vânturi. Votaţi cum trăiţi, natural şi vedem noi ce se va alege!

Pal, in is Palin!

Senatul american a adoptat astăzi planul de salvare a băncilor în valoare de 700 miliarde de dolari, iniţiativă care nu face decât să confirme începuturile "socialismului financiar" american. La prima vedere s-ar putea spune că singura problemă "modernă" a Americii este criza financiară, după care însă încep să se cristalizeze legături.

2 octombrie (astăzi) este spectrul care planează asupra politicii americane actuale, data la care republicana Sarah Palin se va confrunta pentru supremaţie cu democratul Joe Biden. Teoretic această confruntare şi "incidentul Florida" vor hotărî viitorul Americii, personal însă eu îl consider tranşat încă de pe acum, iar numele acestuia este Barack Obama. Cu riscul de a fi considerat incorect politic, de data aceasta cel puţin americanii vor alege diversitatea, în cazul candidatului democrat: culoarea. Acest lucru se datorează faptului că toţi ceilalţi "soldaţi" din plutoanele McCain - Obama sunt din punct de vedere populist compromişi, folosiţi fiind doar pe post de iepuri.

Palin nu mi-a fost simpatică de la bun început, regină a frumuseţii, guvernator al Alaskăi, acuzată de abuz în funcţie, suficient de bigotă pentru a-şi expune familia consecvenţei sale egocentrice. O înfocată luptătoare împotriva avortului, Sarah Palin refuză să avorteze deşi ultimul său copil prezenta riscul, materializat de altfel, de a se naşte cu sindrom Down, iar acum mai mult ca sigur că nu îi va face nici o concesie fiicei sale, Bristol Palin, o adolescentă de 17 ani, gravidă. "Logodnicul" acesteia, Levi Johnston, 18 ani şi tatăl copilului se pare că, pentru a le satisface americanilor setea de happy endinguri romantice nu va mai avea cale de scăpare, urmând să o urmeze pe Bristol la altar, posibil chiar în jurul datei de 18 octombrie, când minora va împlini 18 ani (evident că asta nu înseamnă că va fi şi majoră, (cum bine zice şi Zaza, da mai va pân la douăşunu)... Sarah Palin gafează cu o graţie care chiar şi pe ai noştri politicieni îi face să râdă. Cu puţin timp în urmă aceasta declara că armata SUA ar trebui să treacă graniţa din Afganistan spre Pakistan pentru a-i elimina pe terorişti, chiar dacă o astfel de acţiune ar încălca suveranitatea statului aliat Americii. UAU! În concluzie, pur şi simplu Sarah Palin nu mi-a fost simpatică, fără să conteze prea mult aici pasiunea acesteia pentru armele de foc. Mi-am recunoscut câteva dintre fostele şefe, disperate să îşi reprime sentimentul de inferioritate, totodată cu mare grijă să nu facă prea mult caz de feminism.

Pe de altă parte Joe Biden mi-a fost indiferent. Nu mi-am puţin reţine însă râsul atunci când, în timpul unui discurs electoral Biden i-a cerut unui om într-un cărucior cu rotile să se ridice în picioare. UAU! Întâmplarea aceasta îmi aminteşte de comediile americane de situaţie marca Eddie Murphy. După nominalizarea sa, Biden afirmă că Hillary Clinton ar fi fost mult mai potrivită pentru funcţia de vicepreşedinte... UAU bis! Mai mult, vorbind despre criza financiară americană, Biden face referire la Franklin Roosevelt, preşedintele american care s-ar fi adresat în 1929 naţiunii prin intermediul televiziunii. La ora aceea America era condusă de nimeni altul decât de Herbert Hoover iar televizorul nu fusese încă inventat. UAU bis bis! S-a descoperit craniul lui Shakespeare de când avea 6 ani! Cuvintele mele sunt aproape inutile.

Prin urmare, doi naivi, novici în ale politicii se vor confrunta în această noapte pentru a netezi calea şefilor lor. Sau nu! Intuiesc din partea republicanei Palin lovituri repetate la adresa lui Obama, mai cu seamă urmare a statutului acestuia de in absentia. În definitiv show-ul de astăzi s-ar putea să nu aibă nici un efect, electoratul american alegând, după părerea mea, de această dată diversitatea: un american de culoare. Dintr-o suspectă plictiseală...