Lăsați mâine, de la 21.30 femeile și copiii să vină în Giulești!

Mai sunt puține ore până la returul de mâine, din Semifinalele Cupei României când Rapidul va încerca să treacă de FC Vaslui și să se califice în finală și trebuie să vă spun că ard de nerăbdare să se facă de orele 21.30 și să văd cu ochii mei cum arată Giuleștiul. Așa, la rece, evenimentele de mâine arată a sacrificiu suprem cu glazură de vreun mileniu și ceva peste. În săptămâna mare, ceea ce au de gând să facă rapidiștii mâine aduce a Posada numai cu femei sau copii, sau a Ana zidită de Manole, în Grant, cel puțin până mâine, la ora meciului, când vom vedea cam ce accepțiuni mai acordă rapidistul contemporan termenului de sacrificiu. Pentru cei care nu știu, situația stă cam în felul următor: cu tribunele suspendate, prezența la meciul din Giulești va fi permisă numai femeilor și copiilor sub 14 ani. De aici sloganul ”Rapidiste din toată România, uniți-vă!” Până să văd stadionul plin de soții și de mame exemplare, îmi place să mă încălzesc la imaginea unui stadion din albion, înțesat la femei. Pentru că nu știu să vă spun exact de ce, dar la ei se poate. Poate pentru că am văzut destule filme cu englezi gata să facă orice pentru echipa iubită... Nu zic că la englezi iubirea e mai mare în familie decât la noi, dar parcă la ei nevasta pune mai ușor botul la prostii de-astea.

Încerc să îmi imaginez argumentele rapidistei (româncei în general) puse în fața faptului împlinit. Ele sunt de natură: Săptămâna Mare, păr murdar, ore târzii Pe urmă apar cele vindicative: nu vreau să stau lângă Lenuța sau las'că știu eu că îi faci ochi dulci lu' cutare, și dacă o prind la meci o jumulesc... La un moment dat ești tentat să îți încurajezi soția să nu mai plece nicăieri. O să se întoarcă Bozo de la înmormântarea maică-si și o să umple el golul lăsat de nevastă-mea și prietenele ei cu gura mare.

Dar ce ne facem dacă pentru fiecare femeie rapidistă care nu se înfățișează mâine la FanShop, în Giulești să ia invitațiile gratuite (încă un beneficiu care, parcă văd, va trece neobservat) vine câte o moldoveancă vașnică din Vaslui sau din împrejurimi? Nu știu câți au luat în calcul varianta asta cu provincia, mult mai dedicată valorilor locale decât capitala. Ce ne facem dacă mâine poposesc autobuze vasluiene în București cu femei și copii, aduși în Săptămâna Mare într-un turneu cultural. De la ora 18.00 proiecție specială ”A fost sau n-a fost” în piața Universității, după care țuști în dube, spre Giulești. Program special și pentru copii, cărora, în preajma Paștelui primăriile înfrățite din București și Vaslui le vor oferi un program special de căutat ouă printre betoane și gunoaie.  Mi-e teamă, mi-e foarte teamă de un astfel de moment, în care tribunele se vor năpusti una asupra celeilalte. Mi-e teamă de Heisselul femeilor, mai mult decât de o mică altercație între burți pline cu bere. Mi-e teamă de furia mamei românce, revoltată pentru injuriile aduse propriului prunc...

Gata, să redevin puțin serios. Salutară inițiativa conducătorilor de la Rapid de a popula mâine stadionul cu femei și copii. Frumoasă și sănătoasă imaginea cu bărbați care își coboară jumătățile și trei sferturile din mașini, îi sărută părintește pe frunte și le fac bezele. Apoi se duc peste drum la un suc, conștienți că drinkul nu se pupă cu driveul. Nu cred însă că stadionul se va umple. Nu cred că avem încă inoculate principiile responsabilității, ale apartenenței la ceva mare, care, la scală foarte mică ne aparține și nouă. Și mai cred că invitația ”Aduceți-vă copiii și soțiile în Giulești!”, lansată ieri pe site-ul oficial al Rapidului trebuia puțin cosmetizată, pentru un efect maxim asupra sexului frumos și descendenților acestuia. Eu unul aș fi zis: ”Femei rapidiste, miercuri, în Săptămâna Mare George Copos vă oferă gratis în Giulești ingrediente pentru masa de Paște!” Poate chiar un târg de la care să poată fi achiziționați gratuit mieii... Iar pentru copii, zău dacă nu aș fi organizat cu o oră sau două înainte de desfășurarea meciului campionate de căutat ouă prin gazon.

Până mâine îmi voi permite să mai visez frumos și să cred în surprize!

  

Felicitări, masa cu nelipsitul pește și dansul victoriei - tikitaka sensual

Dragilor, vă mulțumesc din suflet pentru susținerea la RoBlogfest 2012! Faptul că blogul acesta s-a distanțat de ultimele locuri și la popularitate vi se datorează numai vouă și pentru asta vă sunt recunoscător. Vă sunt recunoscător, cu atât mai mult cu cât sistemul de vot nu încurajează electorii spontani. Când din recunoștință, din extaz, din spontaneitate vreau să votez blogul care îmi place și descopăr că pentru aceasta va trebui să mai pierd destule minute pentru a-mi face cont, mi se taie. Renunț să mă mai implic. Și sunt convins că același lucru s-a întțmplat și acum, cu multe bloguri. Nu e ok, mie personal nu mi se pare ok, dar câtă vreme nu eu organizez astfel de competiții nu voi spune mai multe.

Îi felicit pe organizatori pentru inițiativă și recunosc, mi-ar plăcea ca la anul să îi felicit și pe alții pentru alte competiții de gen. Și mulțumesc juriului pentru puncte, deși, nu mă pot stăpâni să mă întreb dacă ei, membrii aveau conturi făcute?... 

Și dacă pun la socoteală și că în seara asta Rapidul, o echipă care înainte de această partidă nu ocupa podiumul a învins cu 5-0 în deplasare (și putea fi 7-0) echipa care se vrea campioana României, pot să închei opinând că trăiesc o seara frumoasă...

Aurora: Cristi Puiu + pușca sa = Un duo formidabil

Ei bine, filmul meu românesc preferat pe 2011 a câștigat Gopo. Nu trageți concluzia că e ceva nemaipomenit premiul ăsta. Nu este încă, dar are șanse să devină. Deocamdată este pur și simplu bine pentru că am ocazia să spun două vorbe despre ”Aurora”, filmul lui Cristi Puiu.

Meritul ”Aurorei” este că, deși ca idee pare geamănul filmului lui Joel Schumacher ”Falling Down”, cu Michael Douglas, pentru cine își mai aduce aminte, ca abordare reușește să speculeze și să exploateze maniera prin care tu ca spectatori ajungi să te identifici într-atât cu protagonistul, încât deznodământul din final îți pică mănușa. Nu mai ești undeva sus, contemplând pierderea eroului principal cu inima frântă, ci de la nivelul ochiului tău dai socoteală simplu și firesc, pentru un fapt de domeniul senzaționalului, scris cu litere stridente în colțul de sus al imaginii de pe televizor. Flaubertian vorbind, Viorel ești tu și briefingul este lipsit de strălucire, de glamour-ul pe care ni-l imaginăm de multe ori că ar înconjura personalitățile celor certați cu legea. Îl mai țineți minte pe Mickey Knox, outlaw-ul din ”Natural Born Killers” al lui Oliver Stone? Viorel este tot ce nu e Mickey. Introvertit, pragmatic, fugind de gesturile patetice și ample și mai presus de toate foarte zgârcit când vine vorba de violență. Nici măcar cea vizuală nu pot spune că l-ar caracteriza, bătutul obrazului atunci când cere restituirea banilor împrumutați făcând toți banii. Iar acum vin împușcăturile, care au meritul de a mă face să tresar, cum n-am tresărit nici la ”Comando” și nici la ”Saving Private Ryan”. Este ceva în chimia acestor explozii, iar Cristi Puiu poate că ar trebui să le dea lecții lui Clint Eastwood și chiar lui Spielberg, a cărui scenă cu execuția fetei cu pistolul la tâmplă, în lagăr din ”Lista lui Schindler” mi se păruse la ora aceea execuția cinematografică perfectă, atât la nivel vizual cât și audio.

Complicitatea de mai bine de două ore și jumătate cu Viorel nu te vor face nici să îl iubești, nici să îi găsești circumstanțe atenuante. Te fac să descrii cele întâmplate ca în ”O'Malley's Bar" o capodoperă narativă de pe Murder Ballads, albumul lui Nick Cave, să le relatezi cu lux de amănunte, ca și Puiu de altfel, transformându-l pe Viorel într-un erou romantic. Pentru că asta este, un erou romantic, angajat și care respinge compromisul de orice fel. Pentru el frecventele derapări în căsnicie, relațiile mult prea uzate dintre soți sau implicarea celor de afară în problemele specifice cuplului îi provoacă scârbă. La începutul dragostei, cum ar spune de undeva din neant Nichita, așa ceva nu intrase în scenariu, nici avocații și nici socrii. Acum a venit vremea reparației. Într-o lume fără avocați și socri, dragostea are toate șansele să reziste, după ispășirea pedepsei, firește iar Viorel se implică pentru a recupera ceea ce de drept îi aparține numai lui, fiind doar dat cu împrumut: un vis de fericire.

Iar acum, odată autodenunțat se vede pus în fața unei situații neprevăzute: repetarea alienantă a anamnezei, ca într-un tandem de gângavi. Mărturisirea cu seninătate a crimei este paralela spirituală a justificării din prima jumătate a filmului cu privire la motivele care îl aduc pe Viorel în ipostaza jenantă de a-și cere înapoi banii împrumutați. Atunci una dintre bancnotele restituite era ruptă, acum garanția fericirii fusese compromisă.

Un om și pușca sa, un duo formidabil...

Toulouse Lautrec concert la Akvarium, în Budapesta

Vineri, 23 martie 2012 Toulouse Lautrec a susținut primul concert la Budapesta, mai precis la Clubul Akvarium, fost Godor. Invitați de ICR Budapesta, Apartman, Dizzy și GreenMan au pregătit mai întâi publicul cu un mini concert unplugged în sala Fogado a complexului Millenaris, după care, de la ora 21 au susținut concertul propriu-zis. 15 piese, majoritatea de pe ”Heroes” și câteva semnale anunțând viitorul album preconizat spre toamnă.

Cum a fost concertul Toulouse Lautrec? Greu de exprimat în cuvinte. Hard, inovativ, plin de riffuri și de explorări ad-hoc ale vibrației joase. A trebuit doar puțină imaginație din partea celor trei pentru ca, într-o sală cu o acustică perfectă publicul să se lase purtat. Și credeți-mă, nu e ușor atunci când publicul știe prea puține despre tine și vine la concert cu inima îndoită. La Budapesta a fost o reușită, simțită și de băieți, chiar dacă, cu căciulile pe urechi uneori au auzit totuși prea puțin reacția sălii.

P.S.

Mă amuză copios să remarc că industria muzicală, cel puțin în România s-a întors cu susu-n jos, dar într-o manieră care nu face rău delco muzicii de calitate. România ajunge să fie cunoscută peste hotare prin tot ce are mai bun ungerground în timp ce ”produsele” main stream rămân mai departe în țară, pe la posturi mai mult sau mai puțin publice. Până la urmă bătălia viitorului în muzică va înceta să se mai dea pentru a lua fața în România. Încă o dovadă ar sta faptul că la preselecția Eurovision au concurat cu două mici excepții numai amatori, ca la un concurs pentru tinerele mlădițe.

Jimmy Cserkesz, un portret poate prea timpuriu, poate prea binevenit...

Am fost informat la timp de existenţa acestui "portret", mai concret Akritura a aruncat cu buzduganul şi fusei instantaneu lovit în moalele cheliei de sunete dulci de chitară. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu vreau acum să readuc la viaţă seratele muzicale ale lui Iosif Sava, departe de mine această pornire.

Încerc însă să anunţ lumii că se mai face încă muzică bună în România, cel puţin celor (şi cunosc câţiva, de altfel foarte dragi) care cred că la nivelul ăsta suntem praf şi se va alege pulberea de noi. Din păcate proasta mediatizare şi noul jurnalism a făcut ca nişa să ia locul main-stream-ului. Avem manele şi piţipoance în prime time şi muzică bună la TVR cultural. Culmea, am ajuns în sfârşit să avem jazz, rock şi blues la rubrica "portret", ceea ce spune multe. Probabil că în curând ne vom îngropa muzicile bune în sarcofage de azbest şi, ca să nu facem efect discordant vom lăsa în bibliotecă numai albumele cu Guţă, Vârciu şi Tonciu, devenită peste noapte Cher de România...

Dacă aveţi răbdare, dacă vreţi să vă convingeţi cu ochii şi urechile că România mai are încă valori, ascultaţi "portretul" Jimmy Cserkesz, alături de Petra şi Berti, senzaţionali!!!

Enjoy!

Brigada Diverse stă să verse - partea a IV-a

Sergiu Nicolaescu este pe cale să mai câştige un proiect la CNC, este vorba despre ecranizarea părţii a patra din seria B.D., de această dacă cu un scenariu ancorat în realitatea imediată. Este vorba despre aşa-numitul "Brigada Diverse stă să verse", un lung metraj care va surprinde culisele dar şi deznodământul "cazului violului tinerei eleve a liceului Jan Mannet". Incitat de acest caz, Nicolaescu a dorit să distribuie în rolurile principale doi veterani ai scenei româneşti: Iurie Darie în rolul "profu de sport" şi Anca Pandrea în rolul "obraznica şi treningul ei Puna". Din culise aflăm însă că alţi actori au refuzat aceste roluri, pe motivul că anumite "figuri" le-ar fi viciat imaginea publică, cum ar fi fost o secvenţă în care eleva ar fi trebuit să facă şpagatul, goală, pe două balerci de vin. Anca Pandrea a răspuns prezent, declarând că un astfel de rol o va solicita la maxim. De cealaltă parte, Iurie Darie a condiţionat prezenţa sa de aceea a hainelor, fiind de acord să participe la filmări doar dacă va umbla îmbrăcat doar cel mult 5% din film. Prin urmare, se pare că singurele secvenţe cu Iura îmbrăcat vor fi pe generic, mai concret în secvenţa când acesta intră în cameră cu eleva, pentru a se dezbrăca. Secvenţele de exterior (Iura participând doar in-house, de fapt in-bed), în care personajul "profu" va fi îmbrăcat vor fi filmate cu dublura lui Iura, un alt veteran, cu perucă de această dată, Ion Dichiseanu (zis pe nedrept "Dicky"). Şi acesta a introdus în contract o clauză, aceea de a fi filmat doar cu cămaşa descheiată la piept...

Din surse oficiale mai aflăm că rolul mamei profului de sport i-a fost propus debutantei în actorie Adriana Iliescu, mama eroină a României, încântată de provocare. Aceasta a declarat că "pe lângă Lizica, fetiţa mea, să am al doilea copil, un băieţel, pe Iura îmi vine mănuşă. Mai greu va fi la alăptat, mai ales că nici pentru Lizica nu am avut suficient lapte." De asemenea, în viziunea regizorală a lui Nicolaescu, vor apărea şi două personaje fantastice, doi îngeri de sexe diferite şi totuşi atât de apropiate. Aceştia vor fi interpretaţi de Irina Loghin, zisă şi Măicuţa şi de Fuego, zis în mai multe feluri. Rolul acestora va fi să îi sfătuiască pe Iura şi pe soţia sa Anca-Panca în momentele cheie ale acţiunii.

Dublajul va fi asigurat în momentele erotice de către Irina Nistor (vocea Ancăi Pandrea) şi de Fuego (vocea lui Iura), în celelalte momente de către Sergiu Nicolaescu însuşi, atât în rol masculin cât şi feminin.

Finalul filmului va produce o surpriză de zile mari, regizorul contând mult pe acest aspect, mai ales în ceea ce priveşte prezenţa tineretului în sală. Se pare că acest deznodământ este legat direct de prezenţa în distribuţie a lui Florin Piersic, rolul acestuia însă rămânând încă secret.

Brigada Diverse stă să verse se bucură deja de interesul marelui public din România şi nu numai, făcând chiar ca adevăratul caz în sine să nu mai prezinte interes.

Action is my middle name I can't waste time anymore...

Morrissey a scos hit nou, contrar celor mai sceptici, foarte bun şi deosebit de transparent, comparativ cu mesajele din piesele anterioare. Iată că după "Years of Refusal", pe care părea să revină la sentimente mai bune, în sfârşit Moz avea iubit(ă) şi nu îşi mai refuză sexualitatea, vine noul şlagăr "Action Is My Middle Name", în care pare să ia cu asalt viaţa, somat de "undertaker", care nu scapă pe nimeni. Evident că dincolo de declaraţia hedonistă în sine, şi cântecul ăsta transpiră de disperare şi de inutil, însă lucrurile devin mult mai clare, remunerându-i astfel pe toţi fanii săi care au aşteptat ceva palpabil. Nu e o piesă trăsnet, dar în contextul muzical actual este fără doar şi poate un şlagăr. Plus că, ar fi fost absurd ca în mijlocul popului golit de semnificaţii care se poartă, Morrissey să îşi continue declaraţiile patetice învelite în echivoc.

Aşa că, de la The Blogger Formerly Known as Vasile Sensual: Enjoy!

Daniel Pancu - anonimul giuleștean

Cred că prin golul lui Pancu, din meciul cu Petrolul s-a spart un blestem mai vechi al Rapidului, totodată existând și premizele unui nou început. Am obosit așteptând anii trecuți ca după pressinguri susținute Rapidul să și înscrie, să găsească momentul acela de luciditate sau de hazard în care mingea să intre în ațe, încât pot spune că devenise aproape o certitudine că superioritatea ofensivă a giuleștenilor nu se putea niciodată concretiza cu gol. Mă uitam ca prostul la meci, urmărind mingile șutate la kilometri de poartă din unghiuri perfecte, convins că nimic nu se va întâmpla. De data asta minunea s-a întâmplat, acum, când mă așteptam cel mai puțin. A intrat Pancu și a salvat Rapidul, aducându-i victoria în ultimele minute de joc. Simt, când scriu aceste rânduri că anul acesta voi avea ce să văd, urmărind meciurile giuleștenilor, simt că a apărut în sfârșit echipa aceea românească pe care o așteptam de o viață, care, printr-o sclipire de geniu va reîntoarce soarta jocurilor. Sper să urmăresc de-acum încolo meciuri ale Rapidului de la care să nu plec în momentul când adversarii au înscris un gol.

S-au scris multe, inclusiv că Rapidul a jucat prost. Nici vorbă. Rapidul a jucat lucid, stăpână pe ea și dacă a suferit la vreun capitol acela este doar atacul. Nici nu poate fi altfel câtă vreme Deac nu joacă, Herea nu joacă și nici măcar Pancu, acel Pancu pe care mulți îl trimiteau la pensie. Așa s-a întâmplat că 80 și ceva de minute Petrolul, slabă dar nu submediocră nu a deschis scorul. Iar pentru a forța înscrierea golului a intrat Pancu. Acel atacant care poate nu mai aleargă ca altădată, dar care ne oferă garanția înscrierii unui gol. Să fim sinceri și să recunoaștem că acesta este atacantul pe care și-l doresc multe echipe, sufletistul care intră 7 minute în joc și trage echipa după el. Nu consumă mult, e ieftin (dar vorba unei clasice: ”dar e calitativ”) mănâncă puțin, nu emite pretenții, visează să îmbătrânească în Giulești și să își aducă într-o bună zi nepoții în potcoavă și să le spună ”uite, dragilor, aici am trăit eu”, înscrie golul salvator și face altruist loc celor tineri. Costurile cu întreținerea lui Pancu sunt minore, iar atitudinea de vedetă nu există.

Nu același lucru însă se poate spune despre Mutu. Mutu și pensionar va fi scump, cu aere de boxeur amator, de literat amator, de playboy amator, cu alte cuvinte, cu aere globale de etern amator. Mutu, cel pentru care fiecare moment din viața sa este un prilej de hedonism, lăsând la o parte orice cod al onoarei. Poate că Pancu nu are ”geniul” lui Mutu, dar cred că geniul acesta este de mult contaminat. Pancu are mai mult decât Mutu, iar dacă vorbim despre modele, Pancu poate fi oricând un astfel de model pentru jucătorii tineri, nu Mutu, care nu poate fi considerat un model nici pentru proprii săi copii. Lângă Pancu înveți lecția smereniei și a perseverenței, înveți că alții au reușit și nu îți mai rămâne decât să pui osul la treabă. Lângă Mutu tot ce poți învăța este că dacă ai talent ești tare, poți să scuipi semințe în capul tuturor. Dacă nu ”ești praf”. Ca cel pe care îl trăgea Mutu pe nas. Îți dă Mutu un pumn și te rezolvă.

În concluzie, cred că Rapidul va triumfa anul acesta. Așa simt eu. Că a venit vremea să scriem istoria, de la pagina unde se oprise Steaua. Să strângem rândurile alături de alți rapidiști în devenire și să obligăm conducerea să mărească stadionul, devenit neîncăpător. Și totul pentru că în sfârșit, alături de Rada, anonimul de serviciu din Giulești a venit și Pancu. Altul pentru care dacă Rapid nu e, nimic nu e!

The Mono Jacks la primul album - talentul de a face ca mono sa sune stereo

The Mono Jacks (TMJ) îşi lansează de ceva vreme albumul de debut, "Now in Stereo" prin toată ţara. Nu am să încep acum să divaghez repetând amănunte care vă stau oricum la dispoziţie în virtual despre istoricul acestei trupe. În cele ce urmează tot ceea ce veţi citi este eminamente personal şi subiectiv.

Îmi place TMJ! De fapt, trebuia să încep spunând că mi-a plăcut dintotdeauna ab4. Prin urmare este natural să îmi placă acum TMJ, cum este firesc să îmi placă de pianistul Johnny Răducanu după ce am avut o vreme un cult al virtuozităţii maestrului la contrabas. De la "Cold" încoace Doru Trăscău a evoluat iar TMJ este produsul maturităţii sale şi a grupului care îl înconjoară. Ascult acum "Now in Stereo" cu senzaţia că cei patru sunt învăţăcei care repetă, didactic, după piese clasice. Este o impresie generată în primul rând de soundul de o curăţenie clinică, antiseptică, lipsit de găseliniţele ieftine pe care mulţi dintre imaturi aleg să le strecoare, din dorinţa de a se evidenţia. TMJ nu au probleme de identitate, puţin le pasă lor că nu rup canonul, câtă vreme îşi pot permite să fie ei la turaţie maximă. "We're Not Getting Older" este un astfel de cântec de o curăţenie şi gravitate cutremurătoare. Îmi aminteşte pe alocuri mai degrabă de obsesiile din piesele Doors decât de clişeele demente şi dereglate de la Nirvana. Dincolo de instrumentele care parcă de-abia încep să cunoască disciplina trupei, vocea lui Doru Trăscău atinge pe noul album un nivel necunoscut pe anterioarele ab4: anxietate totală, ilustrarea vaietului perfect în vis ("Come Back Girl", "Maria"). Iată în sfârşit un solist român rock din generaţia actuală care îşi foloseşte vocea ca instrument şi nu ca portavoce a unui tembel şi nesincer "teiubesc", cum se poartă în ultima vreme în pop-rock-ul românesc.

Nu o să pot fi prezent la nici una dintre lansările din ţară, însă la concertul budapestan nu voi lipsi... Şi promit să compensez prin gradul de uzură al primului lor CD, pentru că, vă rog să mă credeţi că după şanţul de pe CD-ul ultimului Brandon Flowers pe care l-am chinuit în maşină vreo 2 luni acum a venit rândul lui "Now in Stereo". Poate că nu ar fi rău totuşi să îmi cumpăr 2 CD-uri, măcar mă asigur că am o rezervă.

"You Can't Always Get What You Want" şi dovada clasicismului lui Rolling Stones

Aseară m-am apucat să îi fac lui Buni cultura serialelor. Şi i-am pus House, primul sezon, primul episod. În final, după mai multe trimiteri cinice între House şi Cuddy la "You Can't Always Get What You Want", pe care o ştiam pe dinafară de la Rolling Stones, fiecare riff, fiecare artificiu Jagger intră în crescdendo refrenul. Cor. Am înnebunit. În cele din urmă, după vreo două ore de detectivism internaut am aflat cine sunt autorii acestei bijuterii. Scala & Kolacny Brothers. Iată-i mai jos:

Enjoy!

Relaxat la examen

Azi mi-am amintit împreună cu BebeBebe de două anecdote studențeși de un pitoresc neobișnuit astăzi, antidot constipației viitoare. Ne-am întrebat ulterior ce s-a ales de oamenii ăștia. Și-au păstrat ei oare umorul, inconștiența și tinerețea.

Prima este cu un tânăr actor și a doua cu un tânăr inginer, ambii spontani, inventivi și miserupiști.

Genul acela care îți dă în orice clipă senzația că ”sfârșitul lumii” este doar o figură de stil:

1. Un actor răbdător

Se spune că la o admitere pentru actorie unui tânăr i s-a trasat sarcina de a imita o brânză. Să fim serioși, nu e un task facil. Junele în cauză a zâmbit, a făcut un pas în spate și a început să se descalțe. Și-a scos pantofii, după care și cioraăii, schițând o expresie de scârbă. Apoi s-a întors rușinat cu spatele spre comisia de admitere și s-a retras într-unul din colțurile sălii. După destule minute, exasperați de candidatul care refuza să își exercite șansa, jurații l-au întrebat:

- Bine, de fapt dumneata ce faci?

Și acesta a răspuns, la fel de calm ca până atunci:

- Nimic. Sunt o brânză. Stau și put.

ADMIS.

2. Un inginer globetrotter

Se spune că un tânăr politehnist se hotărâse să se prezinte la examen în ciuda faptului că nu se pregătise. Dezastru total. În cele din urmă, scos din sărite, profesorul îi spune:

- Ia creta asta si fă un punct pe tablă. Acum trage o linie cu ea până la infinit și ne vedem la toamnă.

Rexaminarea îl surprinde pe studentul nostru cel puțin la fel de nepregătit ca în prima fază. Când vine rândul lui, acesta intră în sală cu o cretă în mână, și de pe ușă trage o linie până pe tablă, în preajma profesorului care îl urmărea șocat.

- Ce faci? îl întreabă dascălul.

- Ce să fac domn profesor? În vară m-ați trimis la infinit, iar acum m-am întors pentru examen și plec mai departe.

- Ai 5. Ieși!

ADMIS.

Rienergy - o reclamă sinceră la o băutură care te ajută să îţi conservi nesimţirea

De ieri am scăpat de obsesia cu "Moş Crăciun şi prietenii săi". Am o nouă obsesie, pentru cunoscători "pisica, hai pisica!" Pentru necunoscători este vorba despre reclama de mai sus la o băutură energizantă - Rienergy. Dincolo de morala că această băutură nu îţi dă nici o altfel de superputere - nu vei nu vei dărâma munţii, nu îţi va creşte al doilea penis şi nici al treilea sân, nu ţi se va dezvolta ochiul pineal, nu vei deveni mai frumos şi mai inteligent cu atât mai puţin - ci te ajută pur şi simplu să rezişti unei zile infernale, deliciul constă în exprimare, dovadă încă o dată că cel puţin la vorbire orală suntem number 1. Rienergy asta este de fapt o licoare care conservă nepăsarea, poate chiar nesimţirea, conferindu-i chiar anduranţă. Râsul nervos începe în momentul când auzi acel impasibil "pisica". Nu pisi, nu miţi, nu numele lighioanei ci pur şi simplu "pisica". Dacă nu ar fi fost vorba despre un prim-ajutor poate că apelativul nu ar fi durut atât de tare, la urma urmei nu cred că vă sunt străine adresări de genul "băiatu" sau "fetiţa" - referindu-se chiar domnişoare sau doamne (în funcţie de context), nu la căţeluşele botezate tandru "fetiţa". Dar aşa... cum să strigi domne "pisica" o felină a cărei stăpână e chiar lângă tine, dacă nu te doare puţin în bască de petrescu (pet rescue) însă nu şi de poziţia ta în societate. Să mă vadă lumea că mă implic! Acum cu Rienergy, creşte şi numărul exponenţial al spectatorilor, din moment ce se lasă seara şi tu tot "pisica, hai pisica".

Reclama în limba engleză de mai jos amputează total substratul românesc. Mă întreb ce măcelari s-au ocupat de adaptarea acestui text, de au tradus cu nonşalanţă "kitty" în loc de "cat". Tocmai ăsta este absurdul, ideea că strigi animalul de casă cu numele speciei. Strigi o vacă: "vaca", o oaie "oaia", o maimuţă "maimuţa" şi un hipopotam "hipopotamu". cum să traduci "kitty, kitty"... Era mişto să avem şi o engleză leşinată, aşa poate s-ar fi câştigat ceva din supersensul românesc al superreclamei.

În concluzie "nu ne vindem ţara". În orice caz nu cu banii jos. În rate însă tranzacţia poate fi mai anevoioasă dar şi mai puţin dureroasă pentru locuitori...

Gonna shake hands around the world down by the riverside

Așadar Ziua Internațională a Muncii = 1 Mai Muncitoresc. Mulți dintre noi vor da buluc la biserică sau, prinși cu device-ul pe câmp unde tocmai se bucurau de wi-fi - nu e o glumă, mi-a confirmat lucrul ăsta Domnu Domnu, de prin State - o altă parte din noi se va mulțumi cu o cruce pe cerul gurii. A înnebunit Vasile, vrea să ne introducă în vechile obiceiuri comuniste de care tocmai ne bucuram că scăpaserăm. Să fim serioși! Adevărul e puțin mai altfel: Ziua Internațională a Muncii are la bază comemorarea Masacrului din Chicago, 1886, când poliția din Chicago a declanșat focul asupra muncitorilor care cereau, prin grevă stabilirea celor 8 ore legale de muncă pe zi, mișcări de stradă soldate cu moartea manifestanților și a forțelor de ordine. De aici a început tot, nu de la Lenin, nu de la Stalin, nu de la Ceaușescu și nici de la Guță sau Bianca Drăgușanu. De la americani. Ce s-a întâmplat după are mai mică importanță dar pentru claritatea mesajului cred că e bine să mai zic câte ceva. Trei ani mai târziu, în 1889 primul congres al Celei de-a doua Internaționale, de la Paris, cu ocazia centenarului Revoluției Franceze și a Expoziției Universale, la propunerea lui Raymond Lavigne (pe fratele lui Avril îl cheamă Matthew!!!) îndeamnă la demonstrații internaționale un an mai târziu, cu ocazia aniversării protestelor din Chicago. Marele succes al acestui apel face ca 1 mai să fie recunoscută ca Zi a muncii, cu ocazia Celui de-al doilea Congres al Internaționalei, din 1891. Cu toate acestea manifestațiile de Ziua Muncii continuă atât în 1894, cât și în 1919, câtă vreme clasa muncitoare încă nu reușise să obțină cele 8 ore de muncă pe zi. Ce urmează, cam știm cu toții.

Astăzi, de 1 Mai, am hotărât să ne simțim puțin americani, prin urmare am boicotat orice îndatorire ”de casă” și am ieșit în Hosok Tere (Piața Eroilor), cu atât mai mult cu cât de ieri se anunțau serbări câmpenești în toată regula, cu bere, langoși, dulciuri și tiribombe. O zi minunată și o atmosferă pe măsură, dictată în primul rând de conceptul de ”demnitate umană”. Tinerii cu dizabilități au arătat că locul lor este în societate, alături de noi, cei puțin mai norocoși ca ei și asta a fost bine, a fost sănătos pentru echilibrul nostru uman. I-am ascultat cântând hiturile maghiare rock'n roll ale anilor 70 și să fiu al naibii dacă nu sunau cel puțin la fel de bine ca Bergendy, Illes sau Hungaria, cei care le-au și lansat. Micsoda buli! Őrület! Produsele pe care le asamblau ad-hoc la standurile de profil au fost cumpărate nu din milă, nu din obligație ci pentru că pur și simplu aveai nevoie de acestea și municipalitatea a avut grijă ca astăzi cei cu dizabilități să aibă prioritate la vânzare.

Și a mai fost ceva, ceva greu de numit. O să încerc o definiție prin învăluire. În anii 80 în România se spunea că ungurii trăiesc mai bine. Tot comuniști și ei, dar mai puțin încrâncenați și mai prosperi. Probabil că ungurii spuneau același lucru pe atunci, că polonezii sau că redegiștii trăiesc mai bine ca ei... După căderea cortinei de fier ungurii au schimbat politic foaia, regimul, nu au renunțat însă la mentalul colectiv numit: solidaritate și cultură. Nu au renunțat la petrecerile organizate de municipalitate. Pentru ei nu tot ce s-a creat în acea perioadă este prost, pentru că nu au decontextualizat nimic. Azi s-au cântat hituri ale anilor 60, 70 sau 80. Lumea s-a simțit bine, s-a băut bere, s-a râs enorm, copiii s-au dat în carusel, au călărit sau s-au jucat cu poneii, și totul pe muzica acelor ani, care, iată, nu a stârnit alergii nimănui. Astăzi refuzăm cultura anilor 80. Am înlocuit pe Angela Similea, Mirabela Dauer, Corina Chiriac, Dan Spătaru, Aurelian Andreescu, Mihai Constantinescu, Savoy, Cornel Constantiniu, ba chiar pe Phoenix, Roșu și Negru, Compact cu Guță, Jeandelacraiova, Copiluminune, Copiludeaur sau Sorinelpuștiu. Muzica veche stârnește românilor amintiri neplăcute... Hahaha. De 1 mai ungurii au ieșit să petreacă. Noi mai puțin. Pentru că în comparație cu perioada de tristă amintire noi nu manipulăm conștiința colectivă. Probabil că astăzi ungurii au fost manipulați. Manipulați să petreacă împreună și, oricât ar suna de comunist, să se bucure împreună și să se simtă mândri că astăzi este ziua lor, a celor care 8 ore, zi de zi, sunt la muncă.

M-am simțit bine în iniima Budapestei, în Piața Eroilor. Încă un semn că nu munca este cea care cade greu, ci lipsa solidarității umane și ipocrizia. Până la urmă trăim împreună și murim singuri...

Sărbători fericite!

Dragilor, dragelor,

în primul rând vă urez din suflet sărbători fericite de Paşte, cu toţi cei dragi alături, cu lumină, căldură şi bună dispoziţie.

În al doilea rând permiteţi-mi să vă urez încă o dată ceea ce v-am urat în primul rând, dar de data aceasta cu glasul puţin mai ridicat.

În al treilea rând daţi-mi voie să strig din toţi rărunchii cele urate în primul rând.

Iar acum, după ce am comis ritualul, introducând cifra magică, lăsaţi-mă, ca între prieteni să vă spun că vă doresc exact ce îmi doresc mie. Să ne fie bine. Să realizăm că e foarte important să nu fim singuri şi cu cât suntem înconjuraţi de mai mulţi prieteni (adevăraţi) cu atât mai mult avem toate şansele să împărţim grijile, dar şi bucuriile, care întregi, în lipsa grijilor ne-ar pune capac. E, dacă vreţi un termen de comparaţie ca acum, când Mutu e lovit din stânga şi din dreapta şi nu găseşte pe nimeni care să împartă necazul cu el. Pentru că nu are prieteni adevăraţi. Pentru că atunci când avea de toate nu l-a interesat de cei din jurul lui care nu aveau sau poate aveau mai puţin. A tras pe nas numai pentru el şi s-a bucurat de femei mişto, toate numai pentru el când ceilalţi trebuiau să se mulţumească cum puteau... Aşa şi cu prietenia. Prin urmare, bucuraţi-vă de cei apropiaţi vouă, în doze decente. Prieteni să avem că de sărbători nu ducem lipsă.

Un Paşte fericit!

Sindromul Christine cu "Petală" de la Alexandru Andrieş

Asculta mai multe audio Muzica
Poveste simplă care mă face să cred că Christine nu este o simplă plăsmuire, sindromul cu nume de fată existând şi propagându-se cu repeziciune. De vineri deţin cel mai recent album Alexandru Andrieş, "Petală" care este o bijuterie, nu neapărat pentru că aş fi eu mare fan Andrieş, care de altfel şi sunt. Ei bine, dimineaţă acest CD a refuzat să mai iasă din maşină afişându-mi cu îndârjire E R R O R . În ciuda acestei încăpăţânări, CD-ul îmi playază fără probleme, şi mă gândesc că de fapt totul este din cauza mea, pentru că mi-am supărat playerul atunci când am pus pe shuffle "Nu-i nicio glumă".

Mă gândesc că dacă vă ofer spre ascultare piesa asta, dau blestemul mai departe. Poate că la prânz voi avea o surpriză de proporţii.

OTN - Obiectul Talentat Neidentificat

Modernitatea ne oferă gadget-uri, care mai de care mai pe gustul fiecăruia dintre noi. Avizi de nou, le acceptăm, evident. Cu gadgetul nostru, fiecare în parte ne simțim mai bogați și mai stăpâni pe ”micul nostru secret”. De exemplu să ne concentrăm pe muzică. Acum câteva decenii dacă aveam un radio, unul singur în casă eram cei mai tari. Nu ne puteam permite mai multe radiouri bune și ca să fim drepți ar trebui să nu uităm și că nici mare ofertă nu aveam ca să ajungem în situația în care să ne batem pe ”radiodifuzoare”. Lucrurile au evoluat, am început să ne putem permite câte un ”radiocasetofon”. Unul singur. De regulă alpha male-ul decidea ce se ascultă: rock clasic, simfonică sau disco-pop. Ceilalți trebuiau să se supună. Pe măsură ce am început să ne permitem, am achiziționat, unul, două - gusturile fiecăruia începuseră să își spună cuvântul. Apartamentele micuțe însă nu ne permiteau să ascultăm în paralel, în camere separate ceea ce ne place, prin urmare de cele mai multe ori se întâmpla să folosim al doilea radiocasetofon la petreceri, în timp ce părinții, în camera lor își ascultau radioul. Apoi au apărut sculele mult mai sofisticate. Și cei care am început să ne permitem am început să ne gândim la noi modalități de a ne delimita nișa. De fapt asta apăruse: nișa. Camere noi, improvizații din debarale, din anexele de la garaj, din mansardă. Totul pentru a ne putea asculta muzica, fără să trebuiască să ne intoxicam cu gusturile altora. Sufrageria, locul unde de obicei se afla unicul obiect din casă care scotea sunete armonioase a rămas goală și nepopulată, fiecare membru al familiei văzându-și liniștit de nișa lui. Apoi treptat nișele au câștigat teren. Au apărut posturi de radio dedicate și de televiziune: Taraf TV, Manele și altele. Posturile de rock nu au prins. Prin urmare așa se întâmplă că astăzi, din posturi de nișă cele de muzică populară și de manele au devenit main-stream iar cele de rock un simplu ideal. Și ne mai mirăm că România stă prost în rock, ba chiar și în pop.

Când te aștepți cel mai puțin apare nenea din filmulețul de mai jos care face fărâma de naționalism cultural din mine să vibreze, amintindu-mi că încă mai avem valori. ”Nothing Else Matters” al celor de la Metallica la țambal.

Interpretul este încă anonim, un fel de Cenușăreasă a muzicii bune. Îmi doresc să nu se afle niciodată cine este el, pentru că de îndată ce se va afla cred că vom mai pierde un virtuos. Este posibil ca următoarea veste despre respectivul să fie legată de cine știe ce manelist care și-a tras acordeonist. E clar că avem mulți ca domnul din imagine, care se produc, ca în trecutul îndepărtat prin hanuri și alte stabilimente. Cântând genul acesta de muzică este la fel de clar că respectivul nu se va lansa niciodată pe orbita românească a marilor artiști, pentru că așa ceva nu există la noi. Cine ar avea răbdare să asculte ore întregi de astfel de muzică, la televizor. Prea puțini, probabil. În schimb, dacă îl aduci live să cânte 5 minute, mai înainte de aceasta anunțând publicul că tipul în cauză are de spus cine știe ce poveste cu sex, anomalii sexuale eventual sau aventuri cu o fotomodelă toată lumea va sta cu ochii cât cepele. Prin urmare nu ne rămâne decât să constatăm resemnați că da, avem valori, dar că ochiul nostru încă format dă semne de desincronizare cu urechea noastră muzicală. Până când cele două nu se vor mai recunoaște. Nu-mi rămâne decât să mă bucur de ce încă mai percep, chiar dacă soluții de reanimare nu există.

First-timer-ul care sunt

Am primit de la Doamna o chestie superbă pe mail și, deși foarte puține posturi de aici nu îmi aparțin îmi iau inima în dinți și vă ofer acest text, specificând încă o dată că fragmentele italice nu îmi aparțin. Mie îmi aparțin doar pasajele colorate, care demonstrează caracterul meu gregar, mimetic:

Nascuti la inceputul anilor 70-80, vedem acum in anul 2009 cum casa parintilor nostri este de 50 de ori mai scumpa decat atunci cand au cumparat-o si realizam ca noi o sa platim pentru casele noastre in jur de 50 de ani.

Nu avem amintiri despre primii pasi pe luna, nici despre razboaie sangeroase, dar avem cultura generala, pentru ca asta insemna ceva o data.

Și formulele mnemotehnice cu care ai noștri încercau să ne ajute în educație. Vă mai spune ceva formula mnemotehnică pentru Brațele Dunării: Chelia (Chilia) și Sulica (Sulina) lui Sfântu Gheorghe...

Suntem ultima generatie care a jucat "Ascunselea" , "Castel", "Ratele si vanatorii", "Tara, tara! Vrem ostasi", "Prinsea","Sticluta cu otrava","Pac Pac", "Hotii si vardistii", ultimii care au strigat "Un doi trei la perete stai", ultimii care au folosit telefoanele cu fise, dar primii care am facut petreceri video (inchiriam un video si stateam sa ne uitam la filme 2 zile inchisi in casa), primii care am vazut desene animate color, primii care am renuntat la casete audio si le-am inlocuit cu CD-uri.

Frunza. Și fotbal în fața blocului, bușind cu nonșalanță mașinile vecinilor altruiști: Moskvitch, Skoda și Dacia străveche. Până când a apărut țăranul cu Dacia neagră cumpărată la second-hand care ne-a pus embargo.

Noi am purtat jeansi elastici, pantaloni evazati, geci de blugi de la turci, iar cine avea firme gen Lee sau Puma era deja lider de gasca.

Și eu i-am tăiat artistic blugii actualei mele soții (s-a orientat, ulterior măritându-se cu stilistul, mi se pare normal - Eu și cu Mihai Albu...) după care i-am desenat cât puteam eu de artistic Metallica și AC/DC.

Noi nu am dat examene de Capacitate, nu am dat teste grile la admitere.

Am fost în schimb convocați sâmbătă la școală ca să votăm la Referendumul pentru Pace, după care am disputat organizat meciul anului: 32 contra Caragiale. I-am bătut!

Noi am fost ultimii "Soimi ai Patriei" si ultimii "Pioneri".

La gradinita am invatat poezii in romaneste, nu in engleza...Si am cantat MULTI ANI TRAIASCA nu HAPPY BIRTHDAY la aniversari.

Am sorbit din ochi Sclava Isaura, Beverly Hills , Melrose Place , Twin Peaks, Dallas .. si cine zice ca nu s-a uitat ori minte ori nu avea inca televizor.

Și Arabela cu Rumburakul ei. Și Dallas, oh, Dallas. O tempora, o mores...

Reclamele de pe posturile straine ne innebuneau, si abia asteptam sa vina si la noi inghetata Magnum, sau pustile alea absolut superbe cu apa. Intre timp, ne consolam cu Tango cu vanilie si ciocolata si clasicele bidoane umplute cu apa de la robinet, care turnate in cap ne provocau pneumonii. Si uite un motiv bun sa nu mergem la scoala.

Și capul spart la joacă și încheietura luxată la fotbal, alte motive minunate de a trage chiulul.

Și nu pot să nu îmi amintesc de vara în care a plouat torențial câteva zile la rând, atât de mult încât s-au înfundat canalele iar noi am șparlit o scândură de la construcții pe care am proptit-o între gura de canal, mult peste nivelul apei și bordură, născocind un joc straniu, cu poduri și surpări de poduri, motiv pentru care am ajuns acasă ca un burete, răceala scăpându-ne o săptămână de școală.

Noi am ascultat si Metallica, si Ace of Base, si DJ Bobo, si Michael Jackson, si Backstreet Boys si Take That, si inca nu auzisem de manele singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care nimeni nu stia pasii, dar toti dansam!

Și Modern Talking dar și Rolling Stones... Manele însă existau, dar pentru noi, tinerii aceia care divinizam Majakul și Kashtanul ”manelele se auzeau prost”. Un văr din munți ajuns în București pentru câteva zile, sâcâit probabil de Mick Jagger și de Bowie, de Guns'n Roses și de Def Leppard pe care tocmai îi descoperisem în emisiunile lui Andrei Voiculescu la Radio Europa Liberă și pe care îi trăsesem așa cum puteam pe casete Orwo, din care nu înțelegea nimic m-a întrebat, timid, dacă poate să îmi pună și el muzică bună. Firește, i-am zis. Albatros, înregistrări din concerte. Cu mulți purici. Am scos caseta și am continuat cu ale mele, motivându-i politicos că ”se aude foarte prost, mai prost decât muzica mea”.

Dar spre deosebire de copiii din ziua de azi, am auzit atat de Abba, si de Queen, cat si de noile nume gen 50 Cent si Britney Spears.

Ascult deopotrivă Lady Gaga, Jay-Z, Alicia Keys și Pink, Rammstein, Killers și My Chemical Romance. Cât despre Queen, pe la mijlocul anilor 80 am aflat de la ai mei, la rândul lor de la bulgari că există un cântăreț cu o voce extraordinară, dar cam ”fetiță” pe care îl cheamă ceva de genul ”Quin Be Rio”. Adică ”Queen in Rio”.

Am citit "Licurici", "Pif", Ciresarii, si am baut Cico si Zmeurata si ni s-a parut ceva extraordinar cand au aparut primele sucuri "de la TEC" fara sa ne fie teama ca "au prea multe E-uri", iar la scoala beam toata clasa dintr-o sticla de suc fara teama de virusi.
Racheta Alba. Cutezătorii și Rahan tipărit pe hârtie igienică la Casa Scânteii. Și poșteam snagoave și Havana Club.
Noi am baut prima Coca-Cola la sticla si am descoperit internetul. Noi nu ne dadeam bip-uri, ne fluieram sa iesim afara, noi nu aveam dolby surround system, taceam toti ca sa auzim actiunea filmului, nu aveam Nintendo sau Playstation ci jocuri tetris de care ne plictiseam la o luna dupa ce le cumparam si le uitam pe dulap, pline de praf.

Și datorită a patru telefoane albe, bulgărești, care funcționau cu baterie ELBA plată împânziserăm toată strada, cu cablu subțire, pentru a păstra mai mereu legătura între noi. Și din bobine de ață am reprodus la scară minionă telecabina, trimițându-ne de la un etaj la altul, de la un bloc la altul, soldăței, mașinuțe matchbox și figurine din Războiul Stelelor.

Abia asteptam la chefuri sa jucam "Fantanita", sau "Flori, fete sau baieti", sau "Adevar sau Provocare", sau orice ne dadea un pretext sa "pupam pe gura" pe cine "iubeam"..

Prefigurând revolta actuală împotriva consumului nesăbuit de energie electrică, unul dintre noi stingea lumina iar ceilalți ne grăbeam ca în acele 2-3 minute de întuneric să pupăm cât mai vârtos fata pe care puseserăm ochii. Și chiuieli și părinți care intrau peste noi, scandalizați, neputându-și însă stăpâni zâmbetul.

Noi suntem cei care inca au mai "cerut prietenia", care inca roseam la cuvantul "sex", care dadeam cu banul care sa intre in farmacie sa cumpere prezervative, pe care apoi sa le umplem cu apa si sa le aruncam in capul colegilor, care am completat mii de oracole, sperand ca persoana iubita va citi acolo unde scrie "De cine iti place?" ca ne place de el/ea.

Prezervativele chinezești cu fluturași. Și Hustlerul pe care l-am jupuit fotografie cu fotografie, pe care o dădeam la schimb contra afișelor de mijloc din Bravo sau PopCorn. Și iarăși zâmbetul hâtru al tatei care a descoperit că din 50 de pagini mai rămăseseră câteva reclame și fotografii nevinovate.

Este uimitor ca inca mai suntem in viata, pentru ca noi am mers cu bicicleta fara casca, genunchiere si cotiere, nu am avut scaune speciale in masini, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cadeau din greseala pe jos, nu am avut pastile cu capac special sa nu fie desfacute de copii, nu ne-am spalat pe maini dupa ce ne-am jucat cu toti cainii si toate pisicile din cartier, nu am tinut cont de cate lipide si glucide mancam, parintii nostri nu au "child proof the house", ne-au trimis sa cumparam bere si vin de la alimentara, si cate un pachet de tigari de la tutungerie.

Noi am auzit cum s-a tras la Revolutie, noi am fost martorii a trei schimbari de bancnote si monede, noi am ras la bancuri cu Bula, noi am fost primii care au auzit-o pe Andreea Esca la Pro TV, noi suntem cei care mai tinem minte emisiunea "Feriti-va de magarus".

Andreea Esca și Lucian Mândruță la Soti TV.

Suntem o generatie de invingatori, de visatori, de "first-timers" ...

Daca citesti si ai cazut macar un pic pe ganduri, esti de-al nostru !

În ultima vreme, uitându-mă în jurul meu, în România actuală tind să nu mă mai regăsesc. Fals. Asta este România mea și am credința că nu numai a mea. Și ea există, chiar dacă underground. Și noi, ”ilegaliștii nostalgiei românești” când ne regăsim în toate aceste povești urbane zâmbim. Ne recunoaștem.

Două coincidențe și două amintiri cu bunicul

Am început să citesc Miruna, o poveste, cartea lui Bogdan Suceavă. Aseară , după Prime suspect - 1 (serialul britanic cu Hellen Mirren de care m-am apucat acum, deși văzusem destule minute cu mai bine de 10 ani în urmă la TV, urmare a descoperirii unui alt filmuleț similar, Wallander, cu Kenneth Branagh) simțeam nevoia să citesc ceva special. Dintr-o dată mi-a venit în cap numele lui Bogdan Suceavă, de la care știam că am în bibliotecă 2 cărți pe care de câteva luni tot îmi propun să le citesc. Așa că am ales Miruna...

Surpriza surprizelor, dimineață deschid din inerție mailul și, paradoxal primisem o felicitare de sărbători chiar de la Bogdan Suceavă. Fără comentarii de prisos. Revin la Miruna... Există la începutul cărți o evocare a bunicului, și, cum coincidențele trebuiau să se țină lanț, mi-am recunoscut în respectiva descriere bunicul. Tăcut dar cinic și hâtru atunci când e cazul, bolnav, dar purtându-și boala precum decorația pe care nu și-a dorit-o niciodată, de fapt mai degrabă precum așchiile obuzului care nu și-au găsit un loc mai potrivit decât piciorul său stâng. Bunicul meu, un uriaș. Și mi-am amintit de cinismul și glumele lui ușor deplasate și m-am trezit zâmbind. Sa vă spun două dintre ele, una mai caustică decât cealaltă:

1. Acum vreo 30 de ani, în fața porții noastre de la Broșteni (Vrancea) se oprește un nene care îl întreabă pe bunicul cât mai are de mers până undeva... Bunicul, marțial, drept ca un brad până la limita rigidității îi spune sec, fără a îi da prea mare importanță ca persoană și cu ochii în zare: Mergi. Omul, iritat îl mai întreabă o dată. Bunicul din nou: Mergi. În cele din urmă cetățeanul iritat îl ia pe bunicul la bani mărunți acuzându-l de proastă educație. Îmi amintesc că replica lui s-a prăvălit atunci lăsându-l pe interlocutor nelămurit: Ți-am zis să mergi ca să îți pot spune în cât timp ajungi.

2. Bunicul nu a fost niciodată prădat. Niciodată. Se spărgeau case, se furau oi, capre, găini mai ales, dar lui niciodată nu i-a luat nimeni nimic din bătătură. La bătrânețe însă s-a produs și acest lucru, care tare mult l-a amărât. Cu toate acestea umorul i-a rămas. Se știa cine era hoțul numai că nu avea nici un rost să depui plângere. Întâmplarea a făcut ca la jumătate de an după, suspectul de serviciu să întindă bocancii. Și la noi, în Broșteni s-a păstrat tradiția cu ultimul drum pe care este dus mortul înainte de a fi băgat în groapă, drumul pe care l-a bătut cel mai mult la viața lui. Și uite-așa, cum trecea caravana și prin fața porții noastre, bunicul a ieșit la drum și le-a strigat ceva. Eu eram mic, și mai mic în spatele lui. Și vorbele acelea erau o invitație, chintesența ospitalității: Aduceți-l și la mine, la cotineață! Era felul lui de a-i spune: Ai scăpat de toate ăstea, pezevenchiule!

Revin la Miruna...

Hai acasă!

Iată, concediul meu e pe trecute și încep bilanțurile acestei lungi perioade de timp, care, constat în aceste momente că a fost nedrept de scurtă. Și asta nu neapărat din vina mea, de a-mi fi administrat prost timpul ci urmare a unui lanț de întâmplări minunate, neașteptate, ce stau la baza conceptului de societate. Am redescoperit oameni. Oameni pe care, cu rigiditatea și încrâncenarea care uneori mă caracterizează i-am plasat strategic sub un maldăr de amintiri, într-un cufăr a cărui cheie am înghițit-o chiar înainte de momentul în care am fost răpit, tocmai pentru ca atunci când ar fi urmat să o elimin să nu-i mai dau de urmă. Am făcut ce am făcut și m-am lăsat încă o dată săltat și dus, am sperat eu în același loc, unde nădăjduiam să găsesc cheia. Inevitabilul s-a produs. Din nou în stomac, am fost eliberat și ajuns acasă am deschis cufărul. Și de această dată, trecut prin două astfel de ”abducțiuni” am reușit să reevaluez respectivele amintiri. Și timpul s-a strâns, zgârcit, râzându-mi în nas. Știam că nu le pot avea pe toate dintr-o dată, așa că, la rece, până la urmă scurtimea concediului meu de odihnă își pierde gravitatea.

Era vorba despre oameni regăsiți. Ați fost vreodată surprinși de faptul că la un moment dat se întâmplă să nu mai fie cazul să faceți concesii? Mie mi s-a întâmplat și este fabulos. E ca și cum te întorci după mulți ani acasă unde nu ai fumat niciodată, cel puțin în fața părinților. Iar acum ajungi la poartă, tremuri din toate oasele la gândul că te va apuca bâzdâcul și vei număra orele până să ieși pe poartă și să sudezi jumătate de pachet. Constați că nu îți vine să fumezi. Și cum stă treaba cu a doua șansă? De fapt ți se dă tot ție. Șansa de a scăpa de o dependență. Dar nu o descoperi decât acolo, acasă. Fiindcă acasă înseamnă timp zero. Te reinventezi. Sincer, concediul acesta m-am reinventat și prin urmare, probabil că este cel mai frumos concediu de până acum.

Pentru a îndepărta echivocul din text am să fac câteva precizări de ultimă oră.

Nu am trecut la iehovism, la mormoni, la baptiști și nici la urinoterapeuții lui Grig.

Nu m-am apucat de fumat iarbă, de tras pe nas sau de injectat în venă.

Nu am dat niciun tun, nu am pornit nici un sistem piramidal și nici nu am făcut cerere de a intra în vreun partid.

Nu mi-am injectat atropină în ochi, dar nu ar fi exclus să fi trecut la venirea în țară printr-o zonă prin care se pulverizase din belșug această substanță...

The Departure of the King - o surpriză multaşteptată pentru fanii Trilogiei Inelului

Jiji este Aragorn şi doamna Jiji în rol de elfiţă.

Ce s-ar putea spune mai mult. Că ziariştii e nişte porci? Asta ştiam.

Că a fost o greşeală de distribuire. Şi asta ştiam.

Prin urmare nimic.

Jiji pleacă! (mâine o să-ţi treacă)... Conform poveştii regele la un moment dat se va mai şi întoarce... În ce calitate însă...

P.S.

Textul adiacent îl găsiţi aici în Paginile Jurnalului Naţional de astăzi. Prin urmare natura e de partea noastră!