Felicitări, masa cu nelipsitul pește și dansul victoriei - tikitaka sensual

Dragilor, vă mulțumesc din suflet pentru susținerea la RoBlogfest 2012! Faptul că blogul acesta s-a distanțat de ultimele locuri și la popularitate vi se datorează numai vouă și pentru asta vă sunt recunoscător. Vă sunt recunoscător, cu atât mai mult cu cât sistemul de vot nu încurajează electorii spontani. Când din recunoștință, din extaz, din spontaneitate vreau să votez blogul care îmi place și descopăr că pentru aceasta va trebui să mai pierd destule minute pentru a-mi face cont, mi se taie. Renunț să mă mai implic. Și sunt convins că același lucru s-a întțmplat și acum, cu multe bloguri. Nu e ok, mie personal nu mi se pare ok, dar câtă vreme nu eu organizez astfel de competiții nu voi spune mai multe.

Îi felicit pe organizatori pentru inițiativă și recunosc, mi-ar plăcea ca la anul să îi felicit și pe alții pentru alte competiții de gen. Și mulțumesc juriului pentru puncte, deși, nu mă pot stăpâni să mă întreb dacă ei, membrii aveau conturi făcute?... 

Și dacă pun la socoteală și că în seara asta Rapidul, o echipă care înainte de această partidă nu ocupa podiumul a învins cu 5-0 în deplasare (și putea fi 7-0) echipa care se vrea campioana României, pot să închei opinând că trăiesc o seara frumoasă...

L-au ales pe domnu Eminescu...

Dragelor şi dragilor, cred că am reuşit să mai dărâm un mit urban şi să mai eliberez lumea în care trăim de o constrângere chinuitoare, de o idee preconcepută care ne influenţează chiar şi fără voia noastră. Este vorba despre ideea preconcepută conform căreia românul nu ar mai citi poezie. Automat omul se gândeşte la varianta tipărită şi mare greşeală face prin acest mod eronat de percepţie a lucrurilor. E aproape ca şi cum ai spune că românul nu citeşte şi când colo ştim pe dinafară toate înscrisurile de pe ziduri, wc-uri sau stâlpi transformaţi în locuri de panotare. Românul citeşte poezie citeşte multă poezie, numai că nu din cărţi.

Urmăriţi vă rog reportajul de mai jos, pentru a vedea cum, de pildă la ţară "domnul Mihai Eminescu" este pe buzele tuturor. Poezia lui Mihai Eminescu, fireşte, dar nu trebuie exclusă nici proza, doar pentru că domnişoara în cauză nu ar vrea să ne plictisească cu metempsihoze şi cu elucubraţii în jurul lui Dan sau Dionis. Sau Cezara. Fata îşi dă seama că într-un sondaj e bine să fii concis, prin urmare se limitează doar la poezie "domnului Mihai Eminescu". Nu vă întrebaţi prea mult cum de citeşte poezia lui Eminescu când volumele de poezie nu se vând. Totul e pe Internet, numai pe Internet. Tot de aici s-a mai citit şi poezia şi proza lui Mihai Creangă sau muzica lui Adrian Porumbescu, dar importanţa acestora păleşte în faţa valorii poetului nostru naţional, "domnu Mihai Eminescu".

Îmi permit să dau un singur sfat: scrieţi oameni buni poezii, scrieţi în versuri, sau măcar simulaţi versul, pentru că sunt români destui, mai ales la ţară care abia aşteaptă să vă citească, mai ales că au citit mult, mult prea mult din "domnul Eminescu". Oferiţi-le reţete culinare, metode de curăţat argintăria, clasamante din divizia A, care să mimeze versul, prin aşezarea în pagină! În acest mod simplu, îi veţi da viaţă şi lui Adrian Blaga, Sorin Sorescu, Niki Stănescu. România merită această şansă!

Vă e milă? V-am luat banii!

Ieri, uitându-mă la Românii au talent (da, din când în când mai am și viciul ăsta, în măsura posibilităților) am realizat că nu numai noi, românii, sunt convins, ci noi, contemporanii universali în general suferim enorm pentru că am căzut din patetism și refuzăm să mai impresionăm. Să vă explic de fapt la ce fac referire. Să ne imaginăm că am depus un CV și că acesta nu ne-a ajutat să luam postul. Nu e foarte greu. Ei bine, acum să ne imaginăm că aici am fi inserat un amănunt impresionabil: mi-am vândut bicicleta ca să mă prezint la acest concurs. Credeți că ați mai pierde concursul? Gândiți-vă bine ce răspundeți, pentru că s-ar putea să vă pară rău că v-ați grăbit să răspundeți. Eu unul zic că postul v-ar aparține. Pentru că ați impresionat.

Pentru cei care nu au văzut semifinala de ieri am să vă spun în două cuvinte despre ce a fost vorba. Ultimul concurent, tânărul Florescu, un puști ok până la urmă s-a prezentat cu un număr cu mingii de fotbal. Decent numărul, dar, după părerea mea necalificabil pentru finală. Locul lui Florescu continui să cred că este la o echipă de club și nu pe un platou de entertainment. Faptul că cei de la Steaua l-ar fi luat dar nu i-ar fi asigurat mare lucru, inconvenient major pentru un tânăr din provincie este încă o dovadă de amatorism în fotbalul românesc. Nu spun că Florescu ar trebui testat la naționala lui Răzvan, acum că tot e pus pe experimente, dar cred că lucrat, talentul lui și-ar găsi locul măcar la o echipă din B dacă nu din A. Dar, global, tânărul promite. Înainte de startul voturilor, Andi Moisescu comite o gafă după mine majoră. Unde până atunci nu așternuse niciunui alt concurent covorul roșu pentru a impresiona publicul, de data asta ”juratul” Moisescu îl descoase pe Florescu, care povestește că, pentru a ajunge la preselecție a trebuit să își vândă bicicleta. Și pentru că nu era suficient Andi îi spune: dacă nu te vei califica eu îți voi cumpăra o bicicletă. Acum revin la problema cu CV-ul ”impresioabil”. Ce credeți că a votat publicul? În primul rând pe Florescu, firește. Așadar tehnica a funcționat. Lucru de necontestat, cel puțin românilor noștri le lipsește surprize-surprize, așa că au refulat pe Florescu. El a fost primul calificat și șmecheria lui Andi a punctat.

În concluzie, cred că rușine este să ne stăpânim de la a fi patetici, și nu să manipulăm publicul. Nu îi obligă nimeni pe electori să facă ce le sugerează orice campanie publicitară, dar pentru sănătatea mentală a românilor e bine ca această posibilitate există.

E o lume crudă cea în care tocmai trăim, iar gesturile noastre de eleganță trec de cele mai multe ori neobservate. Sfatul meu, pentru a evolua și a trăi în prosperitate este să treceți totul în CV. Ați ajutat pe cineva să treacă strada? Treceți la CV. Ați oblojit vreodată vreo rană? Treceți la CV. Și mai cred că Ion Creangă, numai din dorința de a nu promova vreun post de televiziune nu a explicat în ”Povestea lui Harap-Alb” cum Crăiasa Albinelor, informată de mass-media i-a dat la rândul ei o mână de ajutor eroului. O fi ars el aripa de albină, dar dacă nu se dădea pe post, aștepta Harap-Alb mult și bine până să i se răspundă cu aceeași monedă...

Cu fluieraşul moral în biserica Amoralului - subopinia publică faţă cu Adrian Păunescu

Acum câteva zile, absolut întâmplător am aflat că Adrian Păunescu are probleme de sănătate. Prima ştire am trecut-o cu vederea, convins fiind că nu ar fi nimic serios. Apoi însă au început să curgă gârlă: buletine de sănătate, scrisori ale poetului, scrisori ale fiicei poetului şi tot aşa. Mediatic vorbind şi chiar româneşte vorbind mi se pare normal. Presa noastră trebuie să mai alterneze: câteva zile Ciuciu, câteva zile Mădălina, câteva zile Iurie Darie şi Anca Pandrea şi, peste acestea, câte un subiect, nu aş zice monden ci mai degrabă funebru-lacrimogen, care oricând poate reduce din ponderea celor anterioare. De data asta, după Gheorghe Dinică a venit şi rândul lui Adrian Păunescu. Iarăşi, trebuie să repet, nimic din ce am citit nu mă surprinde. Sistemul medical românesc mi-e foarte familiar, sistemul medical românesc impulsionat de o pila mi-e iarăşi familiar, patetismul, sentimentalul, patriotismul, umorul foarte uşor atins de cinism al lui Păunescu iar e o constantă, iar opiniile oficiale ale unora şi altora pot spune că se înscriu într-o marjă normală de subiectivism, pentru care se spune că s-a murit în 89. De asemenea şi punctul meu de vedere cu privire la personalitatea lui Adrian Păunescu este tot eminamente subiectiv, personal şi dincolo de orice rigoare a motivării.

Am să vorbesc însă despre ceva pe care, mundan îl simţim cu toţii, însă nu îl putem certifica, underground şi disponibil doar celor care nu au ce face şi citesc comentariile de subsol ale unor articole cu privire la aceste momente grele din viaţa poetului. E vorba despre elogiile sau acuzele (o parte dintre ele obscene şi gratuite) la adresa lui Adrian Păunescu.

1. Comunist.

Da. Ba mai mult, unul consecvent. În 89, când mulţi nu ştiau cum să se transforme în victime ale regimului, în indivizi siluiţi efectiv să se declare comunişti, riscând altfel moartea Păunescu a fost agresat în public tocmai pentru că a declarat că el va rămâne comunist toată viaţa lui...

2. Favorizat al mai multor conduceri.

Da. Nu mai este un secret pentru nimeni că Adrian Păunescu a profitat din plin de clemenţe, pentru că a putut. A intervenit pentru ultima sa soţie în momentul accidentului de maşină care a dus la moartea a doi oameni pentru a o scăpa de condamnare. Pentru că a putut. Mi-e greu să cred că în societatea românească contemporană mai există indivizi cu o coloană vertebrală rigid de dreaptă, încât să fie în stare să refuze şansa de a-şi scăpa basma curată familia.

3. Băutor, chefliu, instabil emoţional.

Da. Nu toţi suntem abstinenţi, sobri, calculaţi sau echilibraţi.

Se evită subiectele care fac referire la talentul său literar, şi pentru că este greu să convingi publicul că Adrian Păunescu este o nonvaloare. La fel şi la nivel de manageriat sau de promotor al anumitor talente. În ceea ce priveşte "Cenaclul Flacăra", acesta este vorbit fie de bine, fie este ignorat iar motivele sunt evidente: alternativa la nimic într-o perioadă de austeritate a spontaneităţii tinerilor sau necunoaşterea detaliilor.

Într-o societate cu desăvârşire amorală, moralitatea ca argument încetează să mai fie un instrument de evaluare. Prin urmare declar primele trei puncte nule.

Rămâne valoarea lui Adrian Păunescu ca om de cultură. Renunţ să mai citesc subsolurile editorialelor până la apariţia unor exegeze ale operei lui Adrian Păunescu. Până atunci nu pot decât să îi doresc acestuia multă sănătate şi să îşi revină grabnic. Prin boala sa, orice individ încetează să mai fie controversat la nivel uman. Rămân realizările profesionale. Am convingerea că încercările de supravieţuire anulează măştile.

Împreună am pornit pe trei anișori

Dragilor, de data asta nu am nimic nou de spus. Nici un scandal, nici un senzaţional, nici o ieşire din closet, pur şi simplu un post liniştit, despre bucurie. Despre bucuria de a fi împreună cu voi, acum, la mai bine de doi ani de la lansarea acestui blog.

În primul rând mulţumesc pentru că, constant daţi pe aici. Nici nu îmi doresc mai mult, sunt foarte fericit cu aceiaşi care şi-au făcut o obişnuinţă de a se mai uita şi pe aici, să vadă ce debitează mintea mea neliniştită. Cu atât mai mult cu cât nu consider că lucrurile postate aici sunt comode, liniştitoare sau optimiste. Nu sunt. Eu în locul vostru m-aş ignora. Mi-aș da cu flit, aș arunca în mine cu coji de legume și cu alte resturi alimentare, eventual chiar cu varză murată stricată și murături așijderea, dar cum voi nu puteţi, surprinzător, nu pot nici eu. Prin urmare mă uite speriat în stânga, mă uit speriat în dreapta și realizez că de doi ani încoace, oricât aș fi încercat să-mi dau singur motive ca să închid și blogul ăsta, ca multe alte proiecte de care, uneori, din când în când îmi mai pare rău nu îmi iese. Nu îmi iese și pace...

Uneori însă mă umflu în pene și vă mulțumesc pentru asta. E un lucru pe care nu vi l-am zis niciodată, dar cred că e momentul să îl devoalez, e vorba despre scris. Cred că salvarea vine de pe bloguri. Pe bune, nu e la mișto. Aici chiar se scrie. Dar despre asta promit să scriu mai pe larg altădată, într-una din acele zile cu puține evenimente și criză de inspirațiune. Până atunci încă o dată mulțumesc. Că mă suportați, că mă citiți, chiar dacă pe diagonală uneori, diagonalele sunt foarte importante, credeți-mă, și că nu îmi comentați posturile. Asta e la mișto. Pot să vă rog să ziceți ce aveți de zis? Nu de alta, dar nu vreau să par nici în ruptul capului un formator de opinie și nici să fiu acuzat că refuz comentariile voastre care fac tot posibilul să îmi pună pumnul în gură. Asta pentru că nu mă dezic de cele scrise ieri, despre Vlase și românii idioți.

Contați. Părerea voastră contează și asta e ce contează. Continuăm cu blogul ăsta și în sfârșit mergem pe trei anișori. Vă mulțumesc.

Voyeur amator - voyeur profesionist: 80 - 10

Totul a pornit de la un post al lui Lucian Dan Teodorovici, în care acesta îşi exprima nedumerirea "cum se face că, dintre oamenii care ne citesc blogurile, numai vreo 10% sînt interesaţi să ne citească apoi şi cărţile?" Şi lucrul ăsta mi-a dat de gândit. Am spus-o şi o mai spun: suntem voyeuri. Ne interesează tot ce nu e public, ce e public nu prezintă interes, iar lucrul acesta face parte din educaţia noastră socială, evident. A trebuit să ne dezvoltăm acest mecanism de autoapărare pentru a nu sucomba la orice anunţ ce frizează oficialul, prin urmare ne-am dezvoltat uimitor propriile curiozităţi şi propriul sistem de valori în ceea ce priveşte "anunţul ilicit". În schimb mirajul zvonului ne făcea să fremătăm şi să devenim creativi - un fel de degenerarea comportamentală de tip undergound. Tot ce e zvon e atractiv, mai ales în ceea ce priveşte mondenul, ne place să aruncăm ochiul şi urechea în curtea vecinului. Cu toate acestea şi aici ne comportăm ca nişte amatori - voyeuri amatori. Nu ne perfecţionăm tehnica de observare, rămânem la fel de rudimentari şi imprecişi. Nu investim în binocluri, în căşti, în microfoane, nu ne specializăm în expertize grafologice. Ne dăm în continuare cu presupusul la cel mai diletant nivel.

Nu am vrut să mă îndepărtez prea mult de topic, ci doar să creez ambientul pentru argumentaţia care urmează cu privire la dezinteresul publicului mare dincolo de bârfa ordinară, uşor de receptat. Pentru că asta se întâmplă şi în cazul blogurilor unor indivizi asimilaţi de mase ca "entertaineri" şi nimic mai mult - aceştia neavând nimic în comun cu scriitorii. Sunt captivante paginile lui Badea, Huidu, Teo, Bendeac, Cabral dar mă întreb cum s-ar comporta procentual publicul dacă aceştia şi-ar lansa o carte care să nu fie neapărat autobiografică? La fel. Cărţile acestora ar fi citite de cel mult 10% şi de voyeurii profesionişti care suntem noi. Restul nu vor să se complice, sau pur şi simplu n-au avut sau şi-au pierdut capacitatea de a mai citi cărţi. Mai sunt de asemenea de părere că din aceşti 10% care citesc şi cărţile scriitorilor români 8% au nimerit pe blogurile lor tocmai pentru că îşi doreau din partea respectivilor autori o prezenţă mult mai constantă decât o carte la doi trei ani. Continui viziunea apocaliptică în ceea ce priveşte interesul românului pentru carte pornind de la bănuiala că nu avem un public educat să citească. Americanii, aşa cum sunt ei, cu relele lor, cu multele lor rele şi cu nişele lor, cu multele lor nişe se bucură de interes pentru carte, pentru cartea de nişă, evident, fie ea sf, thriller sau romance. Cine susţine că americanii nu citesc rămâne în offside. Americanii citesc, citesc mult, dar cărţi de nişă, ce îi interesează pe ei. Asta face ca blogurile scriitorilor americani să fie intens populate, nu doar de cei care au citit cărţile autorilor respectivi, ci şi de cei care le vor citi, ceea ce le creşte totodată popularitatea şi bugetul, căci marketingul lucrează în taină.

Prin urmare, nu cred că are vreun rost să mă revolt că publicul de Internet tinde să populeze până la refuz bloguri de proastă calitate, evitând bloguri care completează alte imagini. Este vorba doar despre o parte a acestuia, voyeurii amatori, cum i-am numit. Şi nici să intru în panică. Există o legiune puternică de pasionaţi - cei câţiva voyeuri profesionişti. Dintre aceştia cred că cei importanţi pentru scriitor sunt voyeurii profesionişti. Pentru că sunt pasionaţi, sunt prezenţi şi de la un anumit moment în sus chiar doctori în ceea ce priveşte imaginea spectrală a autorilor în cauză. Prin urmare nu publicul cititor de carte trebuie atras, ci voyeurii amatori care pot fi cuceriţi şi totodată convertiţi. Pentru că dacă i-ai prins, nu te mai lasă. Ca în cazul lui Harap-Alb cu calul său fermecat.

O fată de cartier, dependentă de carte de un an

Na că am mai produs una. Prin urmare am hotărât să dau drumul unei saga. Foiletonul nostru se va numi, poate neinspirat: Cititori anonimi.

Sloganul aici de față este: Marfă fată, cea mai mișto senzație! Citesc de un an...

Lasă-te citit de o carte, de la Florin Lăzărescu citire. Leapșa

Leapșa de la acest post al lui Florin Lăzărescu. Ce slogan aţi pune pe banda roşie în cazul ăsta? Eu aş merge pe-un „Cărţile te iubeşte” , ne spune Florin Lăzărescu. Eu am mers pe ”Recunosc, nu ai fost tu primul! Citesc de la 8 ani...”

Eu zic să o preluați și voi și să o dați mai departe...