Hotelul Zboina din Soveja, condamnat la pieire

Dacă spun Soveja, ce semnificaţie are acest cuvânt pentru voi? Corect, Alecu Russo, surghiunit la Mănăstirea Soveja. Bingo! 10 puncte din oficiu. Pentru alţi vrânceni Soveja era locul unde se consumau cele mai reuşite concedii, sau petreceri. Zona faină, miros de brad cât cuprinde, mai ales seara, când zgomotul caruselului şi al vânzătorilor ambulanţi era pus cu botul pe labe de cri-cri-ul greierilor.

Astăzi, dacă spun Soveja şi nu argumentez, nu mai transmit nimănui nimic. De ce? Simplu. Pentru că dincolo de onomastică, staţiunea în sine nu mai există. A fost un şoc când, coborât din maşină am descoperit o staţiune fantomă, cu clădiri nelocuite de mult, în stadiu avansat de degradare, cu geamuri sparte sau lăsate deschise indiferent de sezon, cu alei asfaltate şi pustii. Un cazino arătând astăzi ca o colibă de refugiu, dughene pentru vânzătorii ambulanţi cu obloanele ferecate, şi un hotel, Zboina, demn de a turna aici Shinning 2.

Pe 11 februarie 2011, în Adevărul de Vrancea, aflam de la autorul articolului, Ştefan Borcea următoarele:
"Staţiunea este renovată în întregime de Confederaţia Sindicatelor Democratice din România şi se pregăteşte să aducă bani judeţului. Noii proprietari ai staţiunii Soveja sunt sindicatele care şi-au propus ca în maxim cinci ani să redea zonei strălucirea de altădată. Deja, până acum s-au investit 500. 000 de euro în baza hotelieră."

Vă pot confirma, eu cel care în luna august 2012 am descălecat aici, că atât staţiunea, cât şi Hotelul Zboina se află într-un stadiu ridicat de degradare. Unde sunt cei 500.000 de euro investiţi în baza hotelieră, dacă aceasta arată în momentul acesta după cum puteţi vedea în fotografiile pe care le-am făcut?

„Lucrăm la foc continuu acum. De fapt, toată iarna s-a muncit aici, am înlocuit tot ce era vechi şi aşa cum se prezintă lucrurile avem toate şansele ca până la sfârşitul anului să dăm drumul bucătăriei, restaurantului şi la 50 de camere din cele 150 de care dispune hotelul. Noii proprietari sunt serioşi", ne asigură Neculai Ciolan, directorul Staţiunii.

Foc continuu pe naiba. Neculai Ciolan, edilul Staţiunii Soveja minte! Noii proprietari nu sunt nici pe de parte serioşi. Minte şi Ştefan Borcea, cel care îşi intitulase articolul Hotelul Zboina din Soveja, salvat de la pieire, câtă vreme, acest titlu ar fi trebuit să fie Hotelul Zboina din Soveja, condamnat la pieire. Unde sunt cei 500.000 de Euro, banii Confederaţiei Sindicatelor Democratice?

Altceva însă mi se pare cel puţin la fel de interesant şi învăluit în mister. După cum v-am spus, şocat de pustiul la care nu mă aşteptam, dau să mă urc în maşină şi să plec, plin de tristeţe. Noroc că la un moment dat mă întâlnesc cu o pereche, coborând pe aleea asfaltată. În afară de aceştia aveam să mă mai întâlnesc cu încă o pereche, prin urmare, după un calcul corect, Staţiunea Soveja a găzduit în acea zi din august 4 oameni plus noi. Mă rog, întrebându-i pe cei doi tineri dacă nu se poate mânca ceva, mi se spune că ceva mai sus ne stă la dispoziţie o pensiune. Într-adevăr, aşa era, iar deservirea şi mâncarea în sine s-au dovedit a fi decente. Însă, la o privire atentă ai fi constatat că atât tacâmurile cât şi vesela erau toate gravate fie cu cifre, fie cu însemnele Hotelului Zboina. Ce ar trebui să înţelegem de aici? Oare să fi investit Confederaţia Sindicatelor Democratice 500.000 de Euro în această Pensiune?

Sper mai departe că dacă nu alţii, noi, cel puţin noi, nostalgicii putem salva Staţiunea Soveja. Şi dacă e nevoie de ajutor, sunt aici, gata să pun umărul.

Smoke gets in my eyes...

Concediul ăsta mi-a mai lămurit o dilemă care mi-aş fi dorit din suflet să rămână aşa, în ceaţă. O dilemă legată de prietenie. Am să încep cu sfârşitul. Întorşi din concediu ne-am confruntat cu marea problemă căreia, mai în glumă, mai în serios i-am spus "occhio show". Mai mult de atât nu veţi afla, oricum. Ideea este că a fost un moment cheie, în care şi eu şi BebeBebe ne-am trezit dintr-o dată singuri şi uşor disperaţi. Asta în măsura în care piticul nostru era mai departe în largul lui şi noi încercam să le rezolvăm pe toate. Apăsaţi. Speriaţi. Şi pe la 6 seara sună cineva la uşă. Evident, ne gândim că iar cineva a băgat greşit degetul. Şi când colo, pe displayul de la intrare: Doamna şi Domnul. Care făcuseră zece ore ocol din Muntenegru şi Croaţia până în Budapesta, numai ca să ne mai vadă o dată. În momentul acela BebeBebe exclamă: şi dacă ai şti cât mi-am dorit să nu fiu singură! Asta pentru că în condiţiile date, începând cu a doua zi ea ar fi urmat să rămână singură acasă, cu o problemă la ambii ochi şi cu piticul nostru cu energia sa de nestăpânit. Şi la ora aceea, în momentul acela greu au apărut Doamna şi Domnul, pur şi simplu pentru a ne mai vedea odată, dat fiind că până de Crăciun cam canci. Din păcate nu au putut zăbovi pe la noi, iar eu, sprijinit de colegi am reuşit să o mai sprijin şi eu pe BebeBebe încă câteva zile, până când am ieşit din "occhio show". Ei au ajuns la Bucureşti 12 ore mai târziu, adică cam pe la 9 în zori, în măsura în care la 8.30 începeau jobul...

Acasă am sperat că ne întâlnim prietenii vechi - de data asta 2 bucăţi dintre ei, un el şi o ea. Prieteni vechi cu ceva probleme de comunicare, e drept, în ultima vremea, dar vechi. Prieteni vechi - praf!. Evident că până am plecat nu i-am văzut. Mai întâi ne sună să ne prevină că ar trece pe la noi, fiind în drum spre o babă. My ass. Noroc cu o babă că altfel probabil nu ar fi trecut veci pe la noi. Apoi, deşi ştiau sau presupun eu că ştiau că cel mic urmează un anumit ritual şi la o anumită oră i se face baie, i se administrează papa şi nani, ne sună după orele 22.00. În cele din urmă îi sunăm noi să le spunem La mulţi ani! Şi aflăm cu stupoare că dacă am fi fost la Bucureşti în această zi am fi fost evident invitaţi la ei, unde după câteva minute (probabil de ordinul zecilor) ne-ar fi rugat să plecăm pentru că au o obligaţie. Fără mişto. Chiar aşa a stat treaba.

Mă întrebaţi dacă am vreun regret. Ar fi cool să spun că nu, adevărul e că da. Ies la o ţigară. Măcar aşa motivez că mi-a intrat fumul în ochi.

Un caz de rău-simţ

Gata, concediul c'est fini şi acum a venit ora bilanţurilor. Deocamdată iată o anecdotă ce îmi dă de gândit. Aceasta gravitează în jurul conceptului de timp. Timpul meu, al nou, al lui, al nostru, al vostru, al lor. Timpul meu, care are o altă valoare decât timpul tău. De pildă, în concediul acesta, timpul meu a fost clar cu mult inferior ca valoare timpului altora, care s-au trezit muncind. Eu stau cu dânsa la soare şi altul împinge şaiba. Naşpa. Este cât se poate de normal ca în acel moment, eu să nu mai am nici un fel de drept obştesc şi uman să mă grăbesc, iar celălalt are toate prerogativele de a îmi tăia calea, de a mi-o lua înainte, ba chiar de a-mi produce greutăţi, care, la un moment dat ar trebui să niveleze timpul meu nepreţios cu timpul său. Anecdota care urmează este povestea lui Florin C..

Omul stă la coadă. Evident că timpul său este scurt, zgârcit şi deosebit de preţios. Cu toate acestea nu apelează la nici un artificiu de a-l fenta, de a-i pune piedică timpului ce aparţine unui alt semen de-al său. Stă la coadă disciplinat. La un moment dat i-o ia înainte o duduie, plină de ifos. Florin C. o întreabă politicos dacă timpul ei este mai important decât timpul său şi răspunsul vine de-a valma. Da, de unde ştiţi? Chiar aşa. De unde ştiu că nesimţitul are cu el tot arsenalul care îl fac să îi dea înainte cu tupeu, convins fiind că adevărul este unul singur, al său? Maieutică de gradul 1.

Iar acum trag concluzia că avem de-a face cu un caz patologic. Duduia în cauză este neliniştită şi nemulţumită. Într-un Bucureşti care te face să te simţi în război cu toată lumea. Nimeni nu munceşte cât tine, nimeni nu duce o viaţă grea ca a ta, nimeni nu e înşelat ca tine sau nedreptăţit. Şi boschetarii s-au retras spre periferie, încât, nu prea mai ai la ce să te raportezi. Noroc că manechinele în vitrine sunt îmbrăcate, iar cele din vitrinele în curs de amenajare nu sunt dotate cu prăţi anatomice politically correct. Pentru că atunci tot mai mulţi dintre bucureşteni ar da-o pe Freud. Sula dumneavoastră este chiar mai mare ca a mea? Linişte. Sau contrariul. Da, de unde ştiaţi? Asta la bărbaţi. Între femei, se tranşează mult mau uşor. Auzi, fată, ţâţele tale sunt chiar cu mult mai mici decât ale mele. Jenată, domniţa în culpă răspunde: Da. Atât. Da. Şi se gândeşte: "noroc cu push up-ul că m-ar fi desfiinţat de tot."

Reflexe bucureştene

Bucureştiul meu mi se pare astăzi de nerecunoscut. Este părerea mea şi mi-o asum. Nu vorbesc neapărat de clădirile noi care mă dezgustă şi care mi se pare că au şters farmecul de altădată al Bucureştiului, ci de oameni. Nu mă voi repeta şi nu voi vorbi de amabilitatea oamenilor, ci mă voi referi strict la o întâmplare şi la o observaţie subiectivă. În cele câteva (puţine) zile de Bucureşti am constatat că oamenii se feresc de noi şi de piticul nostru, în căruţ. Nu toţi, dar în mare e surprinzător să îi vezi cum se feresc de căruţ, cum privesc încruntat copilul sau cum ne privesc suspect când încercăm să mergem mai departe cu căruţul pe trotuarele înguste, multe dintre ele gâtuite de maşini parcate cu nesimţire, invitându-mă să scot cheile şi să le trag o dungă estetică. Am văzut oameni dându-se la o parte şi lăsându-mă să trec, în totalitate oameni în vârstă. Am văzut de asemenea femei în vârstă ferindu-se de proximitatea căruţului. Prin urmare mi-am dezvoltat, involuntar la început un reflex: mă feresc şi eu de bucureşteni. Până astăzi.

O aşteptam pe BebeBebe cu piticul, afară, în faţa unui magazin. La un moment dat se apropie de noi o DOAMNĂ în adevăratul sens al cuvântului şi îmi spune: pot să mă uit şi eu la acest îngeraş? Scârbos îi răspund că da, sperând că îşi va pierde din entuziasm şi va spăla putina. Nu. Doamna se apropie, piticul nostru ca de obicei începe să îi râdă cu toată făţuca lui şi cu năsucul lui creţ. Doamna îmi atrage atenţia: Vedeţi, râde. Sunt mai departe acru şi îi spun că râde la toată lumea. Doamna nu pleacă. Este mai aproape de el. Se uită la mine şi îmi spune: Nepoţelul meu a murit la 2 ani. Mă prăbuşesc. Şi fiica mea la 35. Accident de maşină. De atunci nu mă pot stăpâni să nu mă uit la toţi copiii... Îngăim un dumnezeu să îi odihnească, încercând să reduc din entuziasm pentru a nu părea desuet. Din fericire iese BebeBebe şi doamna i se adresează: Superb. L-aţi desenat înainte să îl faceţi, nu? Dacă mai era cazul, am mai încremenit odată. Un compliment de poezie, dintr-o vârstă de poezie a Bucureştiului...

Până la urmă cred că mă voi stăpâni şi voi întoarce şi celălalt obraz. Dacă bucureştenii speriaţi de bombe vor să îşi cultive mai departe meltenismul, nu au decât. Le stau la dispoziţie. Nu vreau ca la un moment dat să remarc că a fost o vreme când nu am văzut pădurea din cauza copacilor.

De ce la lucru manual suntem învățați să coasem

V-am anunțat că pentru o vreme o să fim în Vrancea, la ai mei, mai precis într-un sat pe care îl iubesc din suflet, pe orbita Focșani-Odobești. Nu am mai apucat însă să vă spun că aici ne simțim fenomenal chiar și dincolo de casa noastră, nu ca în București. Unul dintre motive este că ieșind în magazine, aici dăm peste vânzători drăguți, politicoși și vorbăreți. Nu neg că nu sunt și pe aici vânzători la care cel mai potrivit blestem ar fi: să dea dumnezeu să ajungi în București! Doar că noi am întâlnit puțini din ăștia. E drept că am întâlnit și niște ciudați, dar atât de minoritari fiind aceștia, pe moment i-am trecut cu vederea. Astăzi am frunzărit blogul Simonei Tache și am dat aici peste această aventură la cumpărături.

Și mi-am amintit că am trecut și noi prin așa ceva, săptămâna trecută la magazinul Leonardo, din Carrefour-Focșani, însă fără să ajungem la dimensiunile apocaliptice din textul mai sus citat. BebeBebe și-a luat niște sandăi, a ajuns cu ele acasă și le-a încălțat. Frumușele, comode și ușoare. După o zi, pac, se rupe bareta. A doua zi fugim la Carrefour ca să le schimbăm. Domnișoara responsabilă se uită la ei, îi analizează în profunzime și constată că pot fu cusuți. Zâmbim. E o constatare de bun simț, până la urmă. Domnișoara îi întoarce iar pe toate părțile și repetă maxima: Dar îi puteți coase. Acum deja eu văd roșu. BebeBebe e, ca de obicei calmă și superioară. Îi spune vânzătoarei că ar vrea să ia alte sandăi, sau eventual alți pantofi și să plătim diferența. ”Dar îi putem coase noi!” Trebuia să o întrebăm dacă a murit ortodoximul de tot, încât unii oameni cos de Sfânta Maria, sau dacă pur și simplu vrea să se răzbune pe o femeie amărâtă. Acum BebeBebe intervine, explicând că nu a dat un ban ca să cumpere niște pantofi vechi.

Vânzătoarea i-a pus la loc în cutie, frumos, alegând până la urmă varianta cea mai profitabilă pentru magazin. Umblăm cu mănuși, îi coasem și îi băgăm la loc, pe raft. Recunosc, nu am fost civici până la cap. Trebuia să măscărim pantofii acolo, în fața ei, ca să ne asigurăm că nu mai suferă și altcineva, ca și noi. Mai ales că, în cazul în care aceasta ar fi rămas singura pereche și cineva chiar și-ar fi dorit numai aceste sandale, probabil că nu ar avea încotro și ar accepta până la urmă și să îi fie cusută respectiva pereche. Domnișoara a mai spus o dată că pot fi cusuți și ne-a invitat, cu oarecare eleganță să luăm altceva. Probabil în mintea ei noi suntem niște boieri gomoși, care, comparativ cu ea, nu am învățat să coasem la lucru manual, trecând clasa doar pentru că ai noștri au dat șpagă învățătoarei ca să nu rămânem repetenți din clasa I-a. Am luat 2 perechi în locul acesteia, plătind și o diferență consistentă. Semn că nu suntem clienți cârcotași, ba chiar generoși câtă vreme avem de-a face cu vânzători generoși care înțeleg că ei sunt plătiți să ne deservească, nu să ne fure. Poate că unii vânzători ar trebui stimulați financiar. Poate că, cine știe, într-un viitor, poate puțin utopic, nu știu, vânzătorii vor ajunge să se concureze în eleganță și serviabilitate, din dorința de a pune mâna pe bonusul salarial.

Scrisoare deschisă pentru Yoohoo

Dragă Yoohoo,

Mi-am dorit de mult să îți scriu însă mi-am spus că nu pot face acest lucru, câtă vreme tu nu ești altceva decât o banală jucărie de pluș, cu ochii mari care, odată ce te-au luat în vizor te vor urmări pretutindeni, până când ajuns la capătul răbdărilor pui mâna pe primul obiect contondent și îi scoți. Pe ochi. Pe amândoi. Iată însă că zilele trecute TU mi-ai scris. A fost pentru mine o surpriză. Așadar exiști și ești viu și jucăuș (în postul meu anterior, despre Yoohoo and Friends) m-ai invitat la concurs. Sau poate nici măcar nu exiști și ești doar un simplu spam. Nu. Eu vreau să exiști! Așa că dacă tu ți-ai permis impolitețea de a îmi agresa intimitatea, voi face și eu același lucru. Așadar, dragă Yoohoo...

Bine ai venit în casa mea! Mai de demult. Piticul nostru te adoră atât pe tine cât și pe prietenii tăi. Prin urmare te-am acceptat. Câtă vreme este vorba despre fiul nostru, nimic nu este prea scump, și nu am pus prea mare preț pe asta, pentru că atunci când vroiam, te cumpăram atât pe tine cât și pe prietenii tăi. Pentru cei care nu știu, la 13 cm voi costați 29 RON și la 26 cm 63 RON. Despre cei de 13 cm s-ar putea spune că sunt oarecum accesibili, însă, devin din ce în ce mai puțin dezirabili, câtă vreme au fost lansați în paralel cei de 26 cm. Strategie parșivă de marketing, să oferi cumpărătorilor normalul dar și supradimensionatul. Dacă se poate de 26, nu e rușine să ai de 13? Prin urmare cel de 13 cm zace prin magazine, mai mult ca termen de comparație. Toți și-l doresc pe cel de 26 cm. Care costă cam a zecea parte dintr-un salariu mediu în România. Ieri am văzut cu ochii mei copii punând mâna pe ochioșii aceștia și ulterior punându-i la loc, după ce părinții le explicau că nu au bani de așa ceva.

Am o idee. Pot repara această perversiune. Cum extensie nu pot face, deoarece ar fi mult prea costisitoare și suturarea ar lăsa de dorit, pot pune gratuit, la dispoziția părinților dornici să le cumpere așa ceva copiilor lentile de contact, cu lupă, care să îi facă pe copii să creadă că se joacă cu Yoohoo-ul de 26 cm.

Despre inocenții care devenim cu toții

Asta scria ieri pe tricoul roz al unei doamne respectabile, la pasajul Victoria. Pe moment am regretat că nu am imortalizat momentul, acum însă am realizat că nu e nici o pierdere, din moment ce inscripția cu pricina se regăsește la discreție pe net. Până la urmă, cunoscându-i destul de bine pe cei de vârsta a treia, educați în spiritul limbii franceze, ruse sau germane, tricoul aici de față devine mai mult decât atractiv în momentul în care singurul cuvânt pe înțelesul lor este ”innocent”. Și nici nu ar putea fi altfel, cu un astfel de tricou, decât inocenți. Bătrânii noștri au o inocență pe care în alte țări nu o mai întâlnești. De fapt vorbesc aici despre o sobrietate falsă, despre o maleabilitate ieșită din comun și dictată în primul rând de nevoie de a supraviețui. Bătrânii noștri vorbesc, vorbesc mult. Dacă s-ar face un sondaj cu privire la gradul de socializare la oamenii în vârstă sunt convins că vârsta a treia din România ar ieși pe locul fruntaș. Probabil că mai contează și sensul de raportare la întreg, micro sau macro? La noi e micro. Bătrânii noștri sunt obligați, prin natura conjuncturii să se poziționeze micro, să se plaseze în centrul amănuntelor.

Să vă dau un exemplu. Mămica a redactat o plângere pentru Administrația Cimitirelor pentru o placă funerară de marmură, spartă, dar voi reveni ulterior cu amănunte. Interesant este că în aceste rânduri se încadra, armonios substantivul ”ghețișoară”. Pentru cine nu știe, ghețișoara este probabil planta cea mai pretabilă de pus pe morminte, pentru că, decentă, dar deloc atrăgătoare, aceasta nu prezintă riscul de a fi furată, sau bestializată. Plăcile de marmură însă NU. După ce mămica a trecut în plângere toate detaliile a venit rândul ”ghețișoarei”. Care fusese plantată și îngrijită cu multă grijă. Acesta este universul micro. Evident, și mie mi-a sunat comic la început, după care am încercat să înțeleg de ce această raportare la ”ghețișoară”. Aceasta este realitatea lor imediată. Dacă în occident socialul le permite pensionarilor să gândească macro, administrativul micro fiind realizat de la sine, la noi, fără micro nu poți accede la macro. Odată scufundat în micro însă, pensionarii noștri nu mai ajung să trăiască elegant, în macro. Dincolo de realitățile majore, palpabile, ”ghețișoara” devine martorul existenței lor cotidiene. ”Ghețișoara” relatează o zi din existența lor. Cum a fost dezrădăcinată, cum a fost învelită cu grijă în hârtie de ziar: ”mai ai nevoie de ziarele ălea vechi?”, cum au fost puse rând pe rând în punga colorată de rafie împletită, cât să nu se ”accidenteze”, iar apoi, transportată la cimitir, cum a fost lăsată pe mormânt până ce a adus într-un pet de 2 litri tăiat la gură cât să devină un adevărat vas apă de la bazinul din cimitir în care colcăie apă verde iar apoi replantată și udată. Dacă la nemți de pildă pensionarii au povești cotidiene legate de excursii, ai noștri se pot lăuda cu o ”aventură de tip ghețișoară”, cu o pisică ce tocmai a prins o vrăbiuță, cu un canar evadat în balconul de vizavi: ”doamna B., doamna B., păsărica dumneavoastră e la mine!” și, evident, cu sinopsisul telenovelei în curs.

Scuzați nostalgia, dar sintagma cu ”jucăriile stricate” poate fi declarată loc comun. În România anilor 2011, care din punct de vedere economic a ieșit din criză...

Despre flegmă

Da, am intrat în concediu, am ajuns la București. Nu, nu mă simt ca acasă. Ciudat cum nu m-am gândit înainte că în mai mult de un an de la ”despărțire” ceea ce știam eu nu va mai fi ca înainte. Scriu postul ăsta, acum, când deja mi s-a cântat în strună, văzându-i și pe alții că au aceeași atitudine. În prima zi de București, după destul viol vizual, remarc un tânăr purtând un tricou alb cu chipul lui Gizăs și cu înscrisul: Thank you, God, for making me a VIP. Fără să îmi lase prea mult timp să filozofez pe tema asta, băiatul coboară din autobuz, și de îndată ce își pune amprenta piciorului pe solul capitalei slobozește o flegmă de toată frumusețea pe caldarâm. Refuz și astăzi să pricep ce reflex condiționat a generat această reacție: să fie aerul, să fie publicul, sau pur și simplu de la brusca sa coborâre. Te-a făcut Gizăs și tu scuipi ziua în amiaza mare, rușine să-ți fie tinere! Tu crezi că Gizăs flegma și el în mijlocul mulțimii? Probabil că da, cel puțin așa ar fi ”omenește” normal, dar atunci crezi că Gizăs te-a vrut VIP? Eu rămân la părerea că VIP e fostul posesor al tricoului, achiziționat la un preț de nimic de le second hand. ... În aceeași zi câțiva șoferi de taxi și alți pietoni au repetat flegma acestuia, ceea ce m-a convins că așa se poartă. E la modă. Păi și atunci de ce nu îi trece nimănui prin cap să introducă pe piața românească utilaje dotate cu scuipători: BMW cu scuipătoare, motoare cu scuipătoare, mașini de spălat vasele cu scuipătoare, canapele de piele și paturi cu scuipătoare și până la urmă, de ce nu, birouri și scaune ergonomice cu scuipătoare?

Scriu această diatribă în urma unei declarații date de Neagu Djuvara, la fel de scandalizat ca și mine în fața acestei cutume. Spune Neagu Djuvara, om român ajuns la 95 ani de existență europeană, rafinată:
Câteva amănunte care mă supără zilnic, de pildă, că românul este singurul cetăţean din Europa care scuipă pe stradă. Am să vorbesc cu doctorul Viorel Alexandrescu de la Institutul Cantacuzino, care are posibilitatea să creeze un mic spot de televiziune, care ar trebui dat câteva minute zilnic.

Ar fi suficient să arate un tuberculos care a scuipat pe stradă, urmat de un cercetător care culege flegma şi o pune sub microscop. Toţi scuipaţii ăştia îi ducem acasă în fiecare zi. Pe străzile noastre nu ştii dacă eşti mai norocos să calci pe un căcat de câine sau pe un scuipat omenesc.

Tot aberând, am ajuns să adaptez versuri de muzică ușoară la această temă românească contemporană: flegma. Iată mai jos câteva versuri din Ilie Micolov - Plec la mare:

Iartă-mă dar mă grăbesc,

vreau să trag o flegmă-n mare,

vreau să stau întins la soare

flegme vechi să regăsesc,

mă așteaptă flegma mea

pată neagră de culoare

și nisipul ars de soare...

mă grăbesc s-ajung la ea.

Cam asta generează Bucureștiul în mine. Să vedem urmările...

Pepene mare în cadă

Acum vreun an râdeam cu lacrimi la un post al lui Lucian Dan Teodorovici despre Iliescu, supraviețuitorul din cadă. Cred că în ziua aceea cineva, o divinitate în orice caz, nu mă interesează detalii, dacă e nocivă, păroasă sau purtătoare de viroze, mi-a recunoscut invidia. Nu îl invidiam pe LDT pentru că a găzduit un pește în cadă, fiindcă și eu la rândul meu am oferit cam tot atâta vreme custodie cada mea unei rațe, care ulterior s-a dovedit a fi oloagă, prin urmare, cada noastră devenise un fel de alinare pro-bono. Din nefericire pentru rață, bunicul nu a mai fost la fel de tolerant, după vreo două săptămâni scurtând-o de gât. Îl invidiam pentru suprarealismul momentului, pentru umor și pentru metatext. Ei bine, alaltăieri mi-a ieșit zânuța în cale. Nu cu pește ci cu un pepene. Nu sunt un mare mâncător de fructe, poate tocmai de aceea când mă lovește devin un sălbatic. Deja pupilele mi se dilataseră, și, ca în desene animate derulau imagini cu pepeni verzi, cu miezul roșu, supurând. Am luat pepenele, BebeBebe NU, dar Doamna Doamna și Domnul Domnul repede au pus botul.

Distracția a început când, acasă, BebeBebe ne-a pus în vedere faptul că un astfel de monstru nu își poate găsi loc în frigiderul nostru, umplut până la refuz, în principal cu lichide, cărnuri și ”cașcaval de-ăla bun”. Căldură mare, nici vorbă să scoatem lubenița pe balcon. Așadar o sclipire de moment și cada se umple cu apă rece. Pepenele, ce să mai zic, ca peștele în mare. Numai că în seara cu pricina nimeni nu a mai avut stomac pentru minunea verde, zemoasă. Cel puțin așa presupun... A doua zi dimineață, la duș, ce facem cu pepenele. Pus în ligheanul de rufe, cu apă rece. După duș, băgăm pepenele la loc. Și seara iarăși dușuri și iarăși pepenele în lighean. Și iarăși pepenele în cadă, pentru că iarăși nu mai aveam stomac pentru pepene. Și uite-așa, astăzi Doamna și Domnul au luat drumul Bucureștilor și noi ne-am trezit cu același pepene, pe care va trebui să îl mănânc de unul singur. Că BebeBebe nu servește. Dar nu în seara asta. Și cum s-a mai răcit puțin afară, am scos ligheanul în balcon. Dar în curând vine iar canicula. Mă gândesc că dacă îl mai țin o lună, de la 1 septembrie (data la care voi închiria garajul) îl voi putea duce la considerabil mai puține grade. Acolo cred că îi voi pune la dispoziție însă o găleată, pentru că deja simt că am abuzat cam mult de ligheanul de rufe.

Ştiaţi că Internetul nu funcţionează pe monitoare vechi de zece ani?

Sa vă zic o poveste cinică cu Romtelecom Vrancea, în România anului 2010. Anul acesta, venind acasa in concediu, intr-o comuna din judetul Vrancea, la ai mei, le-am instalat Clicknet, din dorinţa de a putea ţine mult mai uşorlegatura cu ei. Toate bune şi frumoase până aici, ni se promit 4 zile pentru validarea contului, în 4 zile zburdam pe net. O noapte. A doua zi dimineaţă, coincidenţă, ziua plecării noastre, cade modemul. Sunăm la telefonul clientului (cel cu 08008...) şi după ce trecem de testul grilă, ce farmec al vieţii!!!, ni se promite depanarea în maxim 2 zile. Noi plecăm, că nu mai aveam încotro şi îi lăsăm pe ai mei cu un calculator dornic să îşi scoată năsucul în târgul virtual. Vine băiatul de la cablu, reporneşte modemul şi face o demonstraţie pe propriul laptop. După care pleacă urgent motivând că nu are timp. Urmează telefoanele şi stupoare: un angajat Romtelecom îi explică tatălui meu că nu are cum să meargă netul câtă vreme are un monitor vechi, de 10 ani. Culmea e că acest "impediment" nu i-a fost semnalat şi la întocmirea abonamentului, după principiul: eu îţi dau un device dar nu îţi spun la ce foloseşte. Totul e să îl cumperi. Dacă tu ai proasta inspiraţie să ţi-l bagi în poponeţ, bafta ta... Din păcate el a înghiţit această măgărie cu monitorul său vechi. Oricine altcineva ar fi folosit acest banc prost, el însă l-a luat în serios, încrezător în spusele acestor "profesionişti". În cele din urmă se hotărăşte să insiste. Acelaşi test grilă şi aceleaşi promisiuni că o echipă va descinde în cele din urmă şi în bătătura casei noastre, pentru ca o zi mai târziu să sune telefonul prin care ni se spune că cel care va veni, în schimbul a 10 Euro plus TVA îşi va face treaba mai puţin verificarea conexiunii pe calculatorul proprietarului. În cele din urmă aflu că ieri a descins acelaşi "depanator", a făcut aceeaşi probă cu propriul laptop şi după ce a butonat câte ceva pe calculatorul nostru a plecat spunând că din calculator lipseşte "o placă" de aceea nu merge. Şi că, în calitate de angajat Romtelecom nu are voie să intre în calculatoarele clienţilor... Deci calculatorul nostru a mers frumuşel la început, după care, dintr-o dată a dispărut placa...

Cât se poate de clar tata nu se pricepe la calculatoare, cum nici generaţia mea nu se mai pricepe la tăbăcit pielea, reparat ceasuri sau făcut chei. Vremurile acelea au trecut şi au venit altele noi. Asta însă nu îi scuză pe cei de la Romtelecom, care pun Internet în comunele şi satele noastre fără să se preocupe să pună şi bazele unor echipe de depanatori la domiciliu. Contra cost, nu pretind acest serviciu gratis, dar nici tratarea cu cinism şi ignoranţă a abonaţilor nu mi se pare ok.

Între timp, am trimis plângerea mea şi celor de la Romtelecom.

Dacă există ceva de bine în toată povestea asta, aceasta este Divizia Servicii Clienţi care chiar funcţionează cum trebuie. Îi doresc respectivei divizii să nu mai aibă ce face în viitorul apropiat, dar, din nefericire, vorbim aici despre lucruri fără speranţă, cel puţin în ceea ce priveşte Romtelecom Vrancea, una dintre cele mai reclamate filiale Romtelecom la OPC. Aurora Olaru este persoana care chiar s-a comportat profesionist şi căreia îi mulţumesc, dându-mi câteva date utile, respectiv redirecţionându-mă şi oferindu-şi ajutorul. Nu pricep însă de ce acest lucru nu putea să ne fie comunicat de către funcţionarii care, după testul grilă au preferat să ne dea clasă cu câteva neologisme şi cu glume de prost gust de genul: aveţi un monitor vechi.

Din fericire Berbecu' există - greşeala lui că s-a oferit să îl depaneze la domiciliu pe tata în locul celor de la Romtelecom Vrancea. Prin urmare sper ca relaţia noastră cu serviciul acesta să se limiteze la plata lunară a abonamentului. Din nefericire însă nu avem aici de-a face cu o relaţie interumană ci cu una om-maşină-om. Saussure se răsuceşte în mormând. Canalul a devenit maşină iar codul este dictat de această dată de factorul uman din concern şi nu de factorul uman din privat. Aventuri viitoare cu Romtelecom vor mai exista. Aurora Olaru şi Ana Ghimpu sunt persoanele care fac tot posibilul să păstreze timpul prezent în prezent. Spre dezamăgirea lor cred însă că vom ajunge să ne raportăm la cel puţin doi timpi. Înainte.de.Romtelecom şi După.Romtelecom.

”Dacă-mi spui stimată doamnă eu zic că mă-njuri de mamă”

De doi ani am renunțat la serviciile Vodafone. Consider că practică și promovează o politică cretină de care am încercat să mă dezic. Totul a început cu câțiva ani în urmă, când, pregătit de îmbarcare pe terminal, la Paris, sunt sunat de către o domniță cu tupeu care îmi explică faptul că nu mi-am plătit la timp factura. De pomană încerc să îi explic că de îndată ce ajung în țară o voi face, nimic nu o înduplecă. Trebuie să plătesc pe loc. Îi explic că mi-e imposibil acum, nefiind în țară și că până la achitare nu au decât să îmi dea amendă. Nici o undă de milă. În cele din urmă cedează, atunci când îi explic că toată această conversație cretinoidă are loc datorită mărinimiei buzunarului meu, setat pe roaming. Plec din țară și renunț la Vodafone, cu un suspin de ușurare. Cred eu că mi-am întrerupt abonamentul. După trei luni primesc o factură la ai mei prin care sunt somat că ori plătesc factura ori mi se pune sechestru. La întrebarea: pe ce? răspunsul nu poate fi decât unul obscen, așa că mă abțin.

Mult mai actuală este situația de astăzi. Sun pentru a mi se mai închide un număr, după solicitări repetate datând din noiembrie. Trec testul grilă, semn că am o vagă părere cu privire la cifre și doleanțe și în cele din urmă mi se răspunde. Tind să cred ca o voi rezolva rapid. Fals. Vocea de domniță, de la capătul firului se bășică atunci când mă adresez cu: stimată doamnă. Poate dacă îi ziceam fă aș fi trecut neobservat, însă nu te pui cu nervii omului. Sunt convins acum că dacă nu ar fi trebuit să trec testul grilă de acces, în două limbi străine apăsați tasta unu, apăsați tasta trei, această convorbire poate fi înregistrată nu m-aș fi adresat persoanei în cauză cu stimată doamnă ci cu fă sau fată. Stimată doamnă îi căzuse prost, semne premature de colită. După care, mercantilismul o scoate din transa defensivă. Și acum vine bomba: pot să vă fac altă ofertă pentru numărul de pe care mă sunați. O întreb dacă cererea mea a fost soluționată. Duduia continuă cu ofertele. Nu am avut de-a face cu comiși voiajori, dar constat că pot fi detestabili. În cele din urmă mi se confirmă că abonamentul mi-a fost sistat și că voi mai primi o ultimă factură. Sunt convins că agonica mea relație cu Vodafone nu se încheie aici, însă cel puțin fac toate demersurile pentru a îndepărta cangrena.

P.S.

Am înlocuit Vodafone cu Orange. Fără teste grilă și fără fecioare cu coșuri care încă mai cred în Supermanul din mine, care mă execut și îi îndeplinesc cele mai tenebroase fantezii. Și dacă nu chiar Superman poate-o fi vreun zburător...?

Un pardon zis pe trotuar face mult rău la moral

Scuze pentru absență. Nu mai lărgesc pelteaua, sunt motivat și mai mult decât atât, promit să îmi scot pârleala în cel mai scurt timp pentru că de data aceasta sunt foarte motivat dar și încrâncenat. Să vă spun despre ce e vorba.

Mai mult ca altădată, de data aceasta am petrecut destul timp în București. Nu foarte mult dar suficient ca să îmi confrunt impresiile dar și sentimentele. Am descoperit de această dată un București urât, isteric și abrutizant. Nici o legătură cu orașul pe care îl iubeam, în care mi-am petrecut cel puțin 2 decenii de viață și despre care am scris atât de de bine încât se pare că le-a plăcut și altora. Bucureștiul 2010 este, după mine de nerecunoscut. De data aceasta mă voi limita la o reacție umană pe care nu o înțeleg. Teama de a spune pardon.

Mergi pe stradă. Nu ești singur ci în grup. Trotuare înguste și unde nu sunt foarte înguste, au grijă șoferii nesimțiți să le îngusteze. Prin urmare, refuzând să refuzăm socializarea, mergem în grup pe stradă și vorbim. Ceilalți trecători din spatele nostru sunt exasperați. Nu aș putea să vorbesc despre toate aceste lucruri dacă nu mi s-ar fi întâmplat ca o dată să ma aflu în spatele grupului - ochiul meu pineal este nefuncțional. Oameni singuri, nervoși, isterici, agitați, care se chinuie să intre în ritmul de mers al grupului și care se iau cu mâinile de cap. Nu vorbesc, nu te roagă să le faci loc. Pur și simplu încetinesc ritmul și se strâmbă. Când cineva din grup simte intenția de depășire și se dă la o parte, pietonul trece grăbit. Probabil că dacă nu am fi fost mai mulți ne-ar fi luat și la bătaie. Poate că ar fi fost haios, la câte surprize am avut în București nu m-ar mira ca cineva filiform să îmi scuture cele peste 100 de kile. Dar nu a fost să fie. Pur și simplu am întins la maxim nervii oamenilor singuri. Probabil i-a exasperat și ideea de grup. Tot ce e mai mult de 2 devine pericol pentru bucureșteanul de azi. Tot ce e mai mult de 1 poate umili. Am tras concluzia că acesta este motivul pentru care bucureștenii actuali se feresc să spună pardon. Sau scuzați. Sau nu vă supărați... Prea multă umilință. Mândri și muți. Bucureșteni 2010.

VasileSensual is coming to town!

Așadar, de la clasici citire, mai precis de la Mister Satch and Mister Cros, de mâine, oficial ”I'm gone fishing”. Trei săptămâni de absență de la locul de muncă și de prezență în intravilanul românesc, unde sper să particip și la câteva șezători de ținută, cu mici, bere și patriarhisme și cu destulă muzică bună, dacă e să țin cont că pe 28 mai se prefigurează o șezătoare pe măsură în Piranha, cu scop umanitar, de unde nu vor lipsi trupe dragi nouă: Electric Fence, Mono Jacks, Toulouse Lautrec și nu în ultimul rând Alina Manole, căreia de-abia aștept să îi explic cum se face de luna pătrată se trezește fredonată la birou, de mine și de Reka, taman când conștientul nostru spunea că, gata, am mai parcurs o etapă. Promit însă să revin cu noi informații despre acest eveniment, susținut, deocamdată doar moral de VasileSensual.

Speranța cu privire la întoarcere este că la atunci voi vedea lumea cu alți ochi, aceeași speranță ca la fiecare plecare în concediu. Că ce era rău era din cauza ochilor mei afumați pe care nu mi i-am șters din considerente de cochetărie, să nu zică lumea că Vasile dă apă la șoareci. (Apropo, nu știu dacă v-am mai spus, dar singurele filme la care am plâns vreodată sunt Rocky, toate, culminând cu un adevărat potop pe scenele de final cu aaaaaaaadriaaaaaaaaaaan!) Că oamenii sunt la fel, frumoși, luminoși, altruiști. În trei săptămâni promit să vă comunic dacă mi s-au curățat oglinzile!

În ceea ce privește updatarea blogului, vă asigur că nu s-a schimbat nimic și cu excepția câtorva zile de lipsă a netului voi fi la fel de prezent ca și până acum, de data aceasta de pe poziția de corespondent local.

Gone fishin’ by a shady wady pool

I’m wishin’ I could be that kind of fool

I’d say no more work for mine

On my door I’d hang a sign
Gone fishin’ instead of just a-wishin’

Dragelor, dragilor, așadar, orele vă sunt numărate până ce Vasile și consoarta vor cotropi urbea cu caravana lor. (Asta deja începe să miroasă a dindragoste...) All you need is us.

Planuri de vacanţă

Aşadar leapşa de la Lucian. Ce fac eu cu ocazia acestui concediu mult-aşteptat, care mă va lua prin nesurprindere în trei săptămâni, începând de mâine? Iată în cele ce urmează un ipotetic desfăşurător care nu se va împlini în totalitate, iar asta datorită mai multor factori, în marea lor majoritate dragi mie şi sufletului meu.

Vreo zece zile vom fi în Turcia, mai precis la Belek împreună cu Erkan şi Papatya Rustu, unde mi-ar plăcea să uit total de calculatoare, mailuri şi telefonie mobilă, dar mă tem că pentru asta ar trebui să mă fac că uit laptopul acasă şi să îl subtilizez la faţa locului şi pe cel al lui Erkan, ceea ce nu voi face. Prin urmare, Erkan şi Perihan se vor comporta mai departe ca internauţii, chiar dacă 10 zile de linişte absolută sunt un dar, iar eu probabil că voi face un mic compromis făcându-mi echipa de Hattrick şi probabil gestionând puţin resursele din satul meu din Travian.... Nu îmi voi deschide însă mobilul şi nu îmi voi accesa mailbox-ul.

În tot acest timp îmi propun să citesc. Şi aici e adevărata leapşa. Din zecile de cărţi noi care mă aşteaptă cred că mă voi limita la 5 (cel mult), spre disperarea lui Perihan care ştie că din 5 cărate de regulă se citesc 2. Aşadar, îmi voi lua în engleză Rody Doyle Paddy Clarke Ha-Ha-Ha şi A Star Called Henry, autobiografia lui Sir Alex Fergusson (ca diavol roşu ce sunt) şi 2 în română, ale autorilor români. Aceştia sunt Lucian Dan Teodorovici (Circul nostru vă prezintă), Celelalte poveşti de dragoste fiind cititiă în mai şi Ioan T. Morar (Lindenfeld), care a văzut Bucureştiul în mai, sperând că nu îl va mai vedea şi în august. Uite că nu a fost cum vrea ea. Dat fiind că a treia e subţirică, o să mai strecor printre ... chiar, printre ce că doar mergem la soare nu la poli, mă rog, voi mai strecura pe unde pot Bong-ul lui Vakulovski.

Restul concediului probabil că îl vom petrece prin Bucureşti şi împrejurimile lui iar pentru câteva zile o vom şterge până la Odobeşti, probabil chiar în preajma culesului. Mi-e deja poftă de struguri, de must şi de pastramă... În tot acest timp citesc ce nu am epuizat la Belek şi în aşteptare pun Adela Greceanu Mireasa cu şosete roz şi mai văd eu ce.

Dau şi eu mai departe leapşa: voi ce planuri de vacanţă v-aţi făcut?