Simularea ca soacră a învăţăturii...

"-Ce sa pice, un text la alegere dintre 2 romane.

-Ce ai ales?

-Nu am ales nimica ca m-am plictisit."

Este vorba despre replica dată de un elev la simularea pentru Bacalaureatul 2012, ce s-a desfăşurat zilele acestea, în Judeţul Timiş. Faptul că ne supărăm şi ne alarmăm şi că îl punem la zidul infamiei pe acest elev nu este decât încă o dovadă că noi, maturii, ne-am pierdut simţul umorului, fiind non stop constipaţi, deşi mulţi dintre noi ţinem să mâncăm numai alimente sănătoase.

Am uitt cu desăvârşire sensurile de dicţionar ale cuvintelor româneşti, şi una dintre aceste pierderi este "simularea". O simulare este o imitaţie, vezi cântecul celor de la REM - Immitation of life. Prin urmare, dacă imitaţia nu este decât o copie fidelă a realului, ne trezim cu toţii ca într-un vis urât, înconjuraţi de clone, prin urmare imitaţia e bine să îşi păstreze brandul. Pe de o parte e sănătos ca tânărul din poveste să se plictisească la simulare, deoarece îi lipseşte cu desăvârşire adrenalina. Pe de altă parte, este iarăşi sănătos să se comporte ca în viaţă, şi să nu se menajeze deloc, aşa că dacă se plictiseşte omul, să îl lăsăm să se plictisească şi să nu îl tragem la răspundere.

Plictisul este şi el parte din viaţă. Oamenii se îmbată, fac sex, mănâncă şi se plictisesc. Este natural să fie aşa. De aici şi alegerile şi schimbările de antrenori lipsite de motiv, chiar şi divorţurile. Aproape că îmi vine să spun că plictisul este viaţă. Toate marile invenţii s-au născut din plictis, toate revoluţiile au avut la bază plictisul. Mai trist este când de la plictis iau naştere copii. Atunci plictisul este de blamat. Numai atunci. Oricum până în prezent nici un studiu nu a relevat dacă copiii cei mai plictisiţi sunt şi făcuţi la plictis...

Un nume pentru eternitate - Fântânele de Mureş

Într-adevăr, după atâta căutat nod în papura unor ziarişti, în definitiv de ţâţe, fofo şi chiloţi, am realizat, cu ajutorul celor de la Arad City Blog că până şi jurnalismul nu este altceva decât o mare, imensă, nesfârşită deşertăciune.

Ce naiba mai poţi spune (vorba de început a lui Segal în "Love Story"...) despre un secretar care este suspendat, fie că el provine din Fântânele sau din Bengeşti Cocâdia? Nimic. Simplu, numele oraşului: Fântânele.

Spui Fântânele şi e suficient. Numele oraşului sinonim cu buricul paranormalului, Fântânele, acest Haven de România (se poartă aceste integrări în natură!!!). Jurnaliştii arădeni reuşesc astfel să facă o sinteză a energiilor şi a întâmplărilor canalizate în frumoasa lor localitate prin simpla rostire a numelui Fântânele. Prevăd de aici o minunată licenţă jurnalistică ce se va concretiza, articol de articol prin simpla rostire a cuvântului Fântânele.

O fată a fost găsită beată într-un şanţ. Fântânele.

Un cetăţean şi-a dat foc la batistă. Fântânele.

O femeie a născut doi copii, fraţi. Fântânele.

A venit primăvara. Fântânele.

Se mărită Veta. Fântânele.

Azi, mi-a curs nasul. Fântânele.

Şi povestea continuă. Nu este nevoie decât de un strop de imaginaţie. Fântânele.

Apropo,iată şi linkul pentru cei care se îndoiesc de bunele mele intenţii. Fântânele!!!

Întrebări de coşmar pentru angajări în câmpul muncii din România

Citesc aici despre întrebările de coşmar de la Google. Mă sperie faptul că există cineva pe lumea asta care se gândeşte să formuleze astfel de chestii, nu de alta, dar dacă există unul singur cu o astfel de imaginaţie, cu siguranţă că nu e doar unul singur, celălalt fiind EU.

"Gigantul american Google a renunţat la întrebările "de coşmar" pe care le punea la interviurile de angajare, conform declaraţiilor lui Gayle Laakman, fost agent de recrutări în cadrul companiei, scrie Business Insider. Site-ul a întocmit o listă cu cele mai ciudate 15 întrebări puse în cadrul procesului de angajare la Google de care cei care vor să se angajeze nu trebuie să se mai teamă.

Iată câteva dintre întrebările de coşmar:

Câte mingi de golf încap într-un autobuz şcolar? (pentru postul de product manager)

Câţi bani ar trebui să cereţi pentru a spăla toate geamurile din Seattle? (pentru postul de product manager)

Într-o ţară în care oamenii vor doar băieţi, familiile continuă să aducă pe lume copii până când unul dintre ei este băiat. Dacă se naşte o fată vor concepe încă un copil. Dacă vor avea un băiat se opresc. Care este raportul băieţi/fete în această ţară? (pentru postul de product manager)

Realizaţi un plan de evacuare pentru oraşul San Francisco (pentru postul de product manager)

De ce sunt gurile de canal rotunde? (pentru postul de inginer de software)

Câţi acordori de piane sunt în întreaga lume? (pentru postul de product manager)

De câte ori pe zi se suprapun limbile unui ceas? (pentru postul de product manager)

Explicaţi semnificaţia expresiei "dead beef". (pentru postul de inginer de software) "

Am şi eu câteva şi le voi expune mai jos:
1. Care este durata medie a unei secvenţe porno integrale cu Anca Pandrea şi Iurie Darie? (pentru postul de şef de tură la Exploatarea Minieră de la Roşia Montana)
2. Câtor copii le-ar fi putut da viaţă Adriana Iliescu, dacă ar fi fost măritată cu Titus Steel? (pentru postul de asistent planning familiar).
3. Câte maieuri albe are în dressing Costin Mărculescu (pentru postul de tâmplar-clarvăzător)
4. Explicaţi diferenţa dintre expresiile: pile şi termopile (pentru postul de broker anagajări)
5. Aveţi două surori: Raluca şi Denisa, cu aceleaşi dimensiuni şi aspect de piţipoance - femei de consum pe centura încă nedată în folosinţă din jurul Ţicleniului. Una dintre ele însă, este puţin mai grea doar pe moment. Cum puteţi găsi care dintre ele va fi în viitor mai uşoară, fără a folosi un test de sarcină? (pentru postul de dublură VIP - Dr. Ciomu în viitorul clip al Adrianei Rouge)

ParaMeciul de Buzău

Am avut emoţii la meciul de săptămâna trecută dintre Căldărăşti şi Maxenu. De fapt, sincer vorbind aş fi vrut să dau o fugă până la Buzău ca să văd meciul, dar cum nu eram sigur că voi mai prinde bilete, am preferat să îl văd la televizor. Cum nu am putut să văd meciul nici măcar la televizor am avut emoţii de la distanţă. Între timp însă am uitat de meci, şi când mi-a pomenit Domnu (Eusebiu mai nou) de acest derby, mi-am amintit că aveam strângeri de inimă. Efectiv am avut palpitaţii aşteptând verdictul. Cine a câştigat? Căldărăşti sau Maxenu. Ei bine, m-am relaxat când am aflat că a avut câştig de cauză Căldăreşti. Echipa mea de suflet.

Privind imaginile veţi regreta şi voi cum am regretat şi eu că nu am fost prezent la acest spectacol fotbalistic. Fotbal şi natură dezlănţuită, reducerea la absurd a modernităţii. Ce mai poţi să îţi doreşti? Să câştige Căldărăştiul Europe League...

Sala Palatului - tenebrele trecutului

Terrorchic scrie despre concertul Tricky, pe care, din nefericire l-am ratat, aşa cum am ratat concertul Cohen, tot anul acesta. This is the price I pay, Cohen şi Tricky contra REM, Bălănescu Quartet, şi Serj Tankian. Deocamdată. Acum nişte ani nu exista reverie mai productivă decât pe muzica lui Tricky sau Bjork... Dar să revin. Terrorchic mi-a amintit totodată şi de o nemulţumire mai veche, şi mă bucur să descopăr că nu este numai a mea: Sala Palatului.

Nu pot spune că urăsc Sala Palatului, am doar nişte amintiri care îmi stârnesc să spunem nu tocmai cea mai confortabilă stare din lume, văzută atât din exterior, cât şi din interior. Din exterior: genul de arhitectură care nu apropie, sticlă, beton, plăcuţe de faianţă, piatră. Şi amintirile: băieţii cu ochi albaştri pe treptele din faţă, în zilele când avea loc vreun mare congres, aleile largi şi pustii, nici ţipenie de maşină, şi securiştii cu scurte de piele care se aflau în fiecare scară de la Adam, din când în când ajungând şi pe etaje şi sunând la uşi. Evident că sunau la câteva dintre uşi, asta dacă nu şi-ar fi dorit să aibă belele mai târziu, căci, se ştia, popa îl ia pe valet. Ştiu toate astea pentru că întâmplător mi-am petrecut o parte din copilărie în Cişmigiu şi într-unul din acele blocuri. Seara, când începeau jocurile de remi sau pocker se trăgeau draperiile pentru ca cei de jos să nu se simtă lezaţi de umbrele din fereastră.

Din interior, aici, acum mulţi ani, cam în preajma Crăciunului am mai văzut Nea Mărin Miliardar. Şi un concert Clejani, un Bregovic, un Pavel Stratan şi ... Cam atât. Acustica este într-adevăr bună, în rest, oribil pot să spun, rigid, neprietenos, scaune insensibile, lumini îngrozitor de distante şi reci, de neon. Singurul argument pentru alegerea acestei săli este acustica, în rest, SINISTRĂ sală. Din nefericire, se pare că alte soluţii de concerte nu prea avem. Excluzând Polivalenta, nu există efectiv nici o sală operativă în buricul Bucureştiului care să ne permită găzduirea numelor mari din muzică. Îi aducem pe toţi la Sala Palatului şi pe urmă ne mirăm că pe siteul nimănui nu revedem prea multe imagini sau cuvinte de laudă, pentru că, a-i aduce să zicem pe The Cure (pentru că tot am vorbit de Tricky şi coverul de la "Love Cats" mi se pare o lecţie de adaptare) să cânte la Sala Palatului este ca şi cum l-ai invitat pe David Lodge să ţină o prelegere în subsolurile unui cămin de nefamilişti.

Soluţia ar fi să investească un băiat deştept într-un teren, să ridice acolo o sală ultremodernă şi să o înscrie în circuitul concertelor internaţionale. Şi probabil că din acel moment Sala Palatului va deveni ceea ce merită: un nimic.

Du dă Continentăl

Pe lângă multele pe care şi le propune Sibiu, din postura de Capitală Culturală Europeană 2007, iată una noua, pe care pun pariu că nu o anticipaserăţi: caragializarea oficială a României (deocamdată doar la nivel lexical).

Iată o mostră: cuvântul otel.

Zice Dandanache: "Adineaori am sosit, era să trag la otel... dar birzarul... el stia de ţe viu, mi-a arătat pe d. prefect" în O scrisoare pierdută.

Merg mai departe şi descind la Inspecţiune:

"Trecînd prin faţa morgei, văd căruţa funebră: un nou oaspete a venit, sătul de căldurile vieţii, să coboare în răcorosul otel."

La o privire mai atentă, trag chiar concluzia că nimic din ceea ce se întâmplă la Sibiu nu e întâmplător, şi în sprijinul celor spuse, îl voi cita din nou pe Nenea Iancu, de această dată cu un fragment din Mici economii:

"Dumneata, bunioară, ori eu, sau un altul, n-am fi în stare să ne înfigem în colţul otelului Continental pentru a privi la mişcarea de pe stradă, cu sângele rece al unei persoane absolut lipsite de grija zilei de mâne..."

În Groaznica sinucidere din Strada Fidelităţii, Caragiale devine mai mult decât premonitoriu, pur şi simplu universal:

"Asearã, în fata otelului Continental s-a petrecut un scandal nemaipomenit."

Cu alte cuvinte Sibiul şi-l revendica pe Caragiale, drept primul fiu al oraşului. Aşa parcă mai merge, cred că aş putea să fiu ceva mai îngăduitor, de pe la 50 în sus.

Despre otel, numai de bine...

Paint it back

Casă cu ceas solar la Sibiu, fără vreo importanţă că astfel poziţionat soarele va arăta întotdeauna ora exactă la Funafuti. Importantă este intenţia.

Ceasul rău, de pe casa lui Hans, meşteşugar din breasla tăbăcarilor multe a văzut la viaţa lui, prin urmare odată stricat, stricat a rămas, pentru a nu crea agitaţie politică. Te uiţi la casa lui Hans şi regreţi că nu ai plecat în insulele Tuvalu, rămânând aici să rumegi salam de Sibiu şi să trăieşti din amintiri. Cam asta fac sibienii de ceva vreme şi le iese bine, puţin trist, dar rezultatul global e bun. Dau la iveală ceva mărturii ale prezenţei, le conservă şi le oferă marelui public, spre cunoaştere. Preţurile caselor în Sibiu cresc proporţional cu trecutul clădirii, iar aici sibienii sunt vioara întâi.

Am mai văzut chestia asta la Braşov, pe bulevardul gării, unde, paradoxal locuia vărul meu cretinoid, pe numele său de familie Puiu, în blocul ce poartă cu mândrie pe una dintre lateralele sale un imens pui din ceramică galbenă. Propun să preluăm şi noi metoda ardelenească şi să ne decorăm blocurile cu tot felul de prostii, care să facă diferenţa.

Am mai văzut chestia asta şi la Târgu Mureş şi am fost suficient de delăsător să nu fotografiez pictura murală din anii 60 făcând reclamă la Loto Porno, care sper să mai reziste spălatului ploii cel puţin până la proxima mea vizită cu aparat de fotografiat.

Să ne personalizăm locuinţele, să concurăm la trofee anuale de "cel mai ţanţoş frontispiciu" din Bucureşti, fără să apelăm la binecunoscutele zorzoane ce împodobesc nume precum Tarzan, Brusli, Amanda, Suelen, Pamela, Miseli.

Noroco cu "patrimoniu cultural"

Norocul nu sună bine româneşte, zău aşa. Pentru o mai fidelă descriere a acestui termen mă angajez să îl denumesc de-acum încolo "noroco".

"Patrimoniu industrial" sună proletcultist, eventual atât de neprietenos şi satanic pentru vulgul românesc încât se evită ori de câte ori avem ocazia. Se evită la nivel de verbalism, iar în practică, ori de câte ori expresia aceasta are şansa de a atrage interesul celor din jur, generează un soi de panică edilitară care în cele din urmă culminează cu prezenţa în teritoriu a unui buldozer. Nimic industrial, în Bucureşti cel puţin, nu se mai repară pentru a se conserva ulterior, ci se dărâmă, în cel mai bun caz păstrându-se, ca în cazul fostei tipografii 13 decembrie de pe Iancu de Hunedoara, doar faţada. C-aşa-i în tenis...

În Cehia, Polonia, Grecia şi în cazul de faţă la Budapesta "patrimoniul industrial" este o noţiune sfântă pe care nimeni nu îşi permite să o ia în derâdere. Şi ca să vedeţi unde se ajunge cu "prezervarea halelor industriale de tip mamut", honi soit qui mal y pense, Budapesta s-a ales cu un sediu de happeninguri culturale de toată frumuseţea - Millenaris - care anul acesta a găzduit Cea de-a XV-a ediţie a Könyvfesztivál, la care a participat şi România.

Proiect de conversaţie:

"Băi da ce construcţii au ridicat ăştia! Da' ei au bani, nu ca noi, săraci.

Oare cât i-o fi costat?"

Păsăricile Primăverii

GĂINĂRIA salvează Românica!

Ne aflăm la kilometrul Zero al democraţiei, în eldoradoul unde Noe are să vină, atunci când va primi sarcină de servici ca să ridice câte două din fiecare specie. Păsărele, ornitorinci şi jderi, toate acestea, avutul propriu şi personal al Logofătului vor ţopăi pe aici, prin iarbă, pentru a ciuguli din palma lui Tanti Săndica, ca şi căprioarele din Albă ca Zăpada lui Disney.

Finalul la Mars Attacks cu Tom Jones cântând it's not unusual... aici a fost filmat, din nefericire însă încă o dată se complotează împotriva ţărişoarei noastre, împotriva înfloririi industriei turistice în Românica. Lumea nu ştie, nu consumă şi se ţine departe de acest minunat parc al capitalei, peste drum de un alt parc al capitalei pe care un primar cu blog se bate cu pumnii-n piept că îl va reda comunităţii. Să fie de vină teama de aviară sau teama de venerice, acum când legea prostituţiei s-a poticnit?

Jegul ]n slujba anarhiei mondiale

Nu am fobii! Încep în felul acesta pentru a fi clar de la bun început că nu am de gând să mă dedic acum unui discurs subiectiv, din dorinţa de a vă convinge că anumite lucruri fac rău bunului mers al propriei existenţe. Nu îmi plac şobolanii nu pentru că m-ar muşca ci pentru că mi se par jegul în persoană, nu îmi plac broaştele pentru că mi se par lipicioase şi moi pe alocuri, iar anii trecuţi am constatat accidental că nu mă simt întocmai în elementul meu pe piscurile muntelui. În rest, nu mi-e teamă să ies în piaţă, nu mi-e teamă de păianjeni, nu mi-e teamă de lift şi nici de întuneric. Nu mi-e teamă de mizerie, consider că, precum multe altele, are şi ea rostul ei...

Asta pentru că nu am avut până acum nici o întâlnire de gradul trei cu mizeria, cum am avut aseară, la Carrefour. Poftiţi de vedeţi cam pe ce punem noi mâna în plin proces de evaluare a achiziţiei, şi pe urmă ne întrebăm de ce ne îmbolnăvim. Intraţi în depozitele Carrefour şi veţi avea o revelaţie, veţi înţelege cât de îndoctrinaţi suntem să credem că vigilenţa autorităţilor se poate dejuca cu greu, atunci când doreşti să propagi un flagel mondial, în principal probabil pentru a justifica anumite meserii cuprinse şi supraevaluate în nomenclator. Nici măcar nu îţi trebuie un întreg depozit plin de jeg şi de bacili, e suficient să strecori pe fiecare produs a zecea parte din această mizerie cotidiană pentru a reduce la absurd antraxul şi armele de distrugere în masă.

Acum îi înţeleg mai bine pe cei de la Carlsberg, cu dozele lor de bere cu căpăcel de plastic, mai cu seamă dacă coroborez imaginea de mai sus cu decesul unuia care a băut din doza pe care tropăiseră veseli câţiva şoricei plimbăreţi peste otrăvuri. Să învelim totul în plastic, sau să purtăm cu toţii în lume mănuşi de plastic? Poate vine cineva cu propunerea asta, pentru că nici nu ştiţi de când am pronosticat secesiunea relaţiilor interumane...

Uelcam tu Salaina în 25 puncte

Să-mi fie iertat diletantismul dar suprarealismul s-a născut fără doar şi poate la Dunăre. Citesc pe site-ul Primăriei Oraşului Sulina/ Turism/ Cimitirul maritim (http://sulina.romclub.ro/index_ro.html) şi mă întreb siderat, cine poate scrie în halul ăsta. Răspunsul îl aflu tot aici: "populatia majoritar analfabeta", deci, autorul este un localnic. Dincolo de nonsensuri, strălucesc câteva formulări pe care nu mă pot abţine să nu vi le aduc la cunoştinţă sub formatul de decalog de două ori şi jumătate al Sălainei:

1. Aflăm că cimitirul maritim (ca linia maritima Oneghin), în nici un caz marin este "sanctuarul celui mai vizitat cimitir din Romania", că doar Săpânţa e la americani...

2. Din ciclul şi lopeţile să-mi scape: "acolo unde batranul Danubiu isi pierde apa si numele in mare"

3. Din ciclul cei patru arhangheli au fost trei: "pe cinci strazi, numerotate in stil american de la I la VI"

4. Din ciclul un oraş întreg de rude, cosa nostra -idealul vieţii în comun: "Sulina a fost portul multor neamuri sau mai precis a multor rase de oameni, iar limbile vorbite intre oamenii portului, pe vapoare, la debarcadere sau in piata publica, a fost atat de diversa, incat nici registrele Capitaniei Portului sau cele de stare civila ale Primariei, nu le pot clarifica suficient."

5. Din ciclul a venit ideea cu nava din Eritreea şi din ciclul carantina din trecut în prezent: "O carantina severa instaurata empiric inca din 1840, apoi dupa principii medicale aduse o data cu navele englezesti intrate pe Dunare, a impiedicat epidemiile." După ce că sunt analfabeţi, suliţenii mai sunt şi în carantină. Ce existenţă de Rahan.

6. Din ciclul om gingaş e marinarul, doar la Fassbinder e-un taur: "asa cum numai marinarilor le place sa fie precisi ... in fictiune" sau "Cu gingasia cu care numai un marinar poate sa sufere pe vapor absenta femeii iubite...."

7. Din ciclul adulterul ca licenţă de viaţă: "Nuvela publicata de Pierre Loti, Aziyade - Fata din Harem este licentioasa despre un adulter".

8. Din ciclul returnează-mi caietul înapoi": "In stereotipia povestilor de dragoste universale, subiectele se repeta".

9. Din ciclul zi pe bune, zi pe bune e ficţiune sau micţiune: "Acolo, unde peste decenii a fost in fictiune detinut si un alt puscarias celebru, Papillon."

10. Din ciclul Europulis sau filologul care caută intrigi prin lume alături de Căpitanul Portului: "Nimeni nu a cautat la Sulina intriga romanului scris de Jean Bart, de pe vremea cand indeplinea functia de Comisar Maritim al portului Sulina din partea Romaniei, in cadrul Capitanatului General al portului, alaturi de Capitanul portului numit de Comisia Europeana a Dunarii."

11. Din ciclul doi pe bancă, cinci sub bancă: "Scriitorul Jean Bart a preluat in schimb din cimitirul orasului unul dintre personajele reale ale cimitirului."

12. Din ciclul ia sămânţa de Săpânţa: "unde este inmormantat sub un monument de o naivitate dezarmanta."

13. Din ciclul ai vrea să-mi fi Julietă mii, Ion către Vasile a Mării: "O frumoasa poveste de dragoste neimpartasita, ca in majoritatea legendelor lumii..."

14. Din ciclul neagră de supărare: "Legenda spune ca un tanar ofiter de marina aflat in misiune la Sulina, s-a indragostit de o printesa negresa la culoarea pielii..."

15. Din ciclul cudefudră de mă doare: "devenita dansatoare prin cabaretele portului, printr-un coup de foudre ce a durat doar o vara."

16. Din ciclul dacă e de femei e în spaniola: " Multi dintre vizitatorii Sulinei, dar in special femeile, solidarizate cu suferinta unei tinere dansatoare imbracata in valuri si matasuri unduitoare, in miscarile lascive ale unui dans oriental, ajung in cimitirul orasului in cautarea mormantuilui vestitei dansatoare."

17. Din ciclul precoc e înainte de coc: "Majoritatea turistelor doamne si domnisoare si-au preconceput ideea vizitarii cimitirului, chiar de la programarea excursiei de pe Dunare, ori de la coborarea de pe vapor la SUlina, cu argumente si convingeri ferme de ultima ora, ori dobandite pe vapor."

18. Din ciclul oamenii cu mult suflet care fac mormintele să pară nişte ghivece: "Se vede foarte clar ca mormantul a fost amenajat de oameni cu mult suflet, dar carora arta in general si arta funerara in special, nu le-a fost la indemana. Monumentul reprezinta o compozitie formata din patru babale de fonta, legate cu lanturi de ancora, care formeaza ca un grilaj conturul mormantului. La interior se afla o constructie din piatra rostuita cu ciment, care ar putea sa fie ghiveci de flori circular, ce aduce mai degraba ca ghizd de fantana. Pe capacul fantanei, trei vasle metalice incrucisate, vopsite in alb, ridicate la verticala, sustin un glob pamantesc, cu o cruce montata la polul nord al globului."

19. Din ciclul prinţesa negresă la culoarea pielii era ta-su: "Iata printesa presupusa dansatoare neagra la culoare, cautata de turistii neavizati in cimitirul din Sulina."

20. Din ciclul dacă ar fi fost altfel Călinescu-ar fi avut căţel: "daca eroinele celor doua povesti aveau culoarea pielii mai inchisa la culoare, probabil ca romanul Europolis ar fi avut alta analiza critica decat cea justitiara a lui George Calinescu."

21. Din ciclul africanoamericană, pentru political correctness: "povestea de dragoste nascuta dintre dansatoarea afroamericana a cabarentului, Evantia si ofiterul de marina NEagu, detasat cu vaporul la Sulina. In actiunea din roman, Evantia a fost o pupila de culoare a patronului cabaretului, actiune care se sfarseste dupa plecarea din port in serviciul comandat a vaporului lui Neagu, prin sinuciderea eroinei."

22. Din ciclul violenţa tatului blestemul bărbatului şi originea volitivă a pornirii spre striptease şi cabaret la tinerele domnişoare, ulterior pupile: "dupa moartea violenta a tatului contrabandist la Sulina, Evantia devine prin forta imprejurarilor, dansatoare de cabaret."

23. Din ciclul nu e vreme de folclor, fugi femeie la topor: "Lipsind infrastructura umana traditionala in cultura populara, la Sulina nu a fost vreme sa se creeze folclor; aici s-au nascut doar legende marinaresti, melancolice, triste."

24. Din ciclul mi s-a sculat în barcă: "toti barcagii(i!!!) crestini care ies sau intra de pe Dunare dimineata ori seara, sa se scoale in barca si cu fata spre locul cimitirului stiut, isi fac semnul crucii adresate pomenirii mortilor din vestitul Cimitir Maritim".

25. Din ciclul găina bătrână ţine-o săptămână şi ciudata prinţesa turbată la gratii: "Numai ca printesa era alba la piele si moldoveanca la obarsie. La varsta la care a murit printesa, era putin probabil sa mai fi trezit efuziuni sentimentale ofiterilor marinari."

Vă salut cu drag şi vă invit să vizitaţi negreşit http://rapireadinserai.blogspot.com/ , site-ul oficial al vicepreşedintei (alături de mine şi de Aquiu) programului "2008 - Anului internaţional Sulina". Preşedinte rămâne, evident Primăria Sulina...

Melancolia apusului de soare în Bucureşti

"Bucureştiul, îndeosebi, are cele mai toxice amurguri, în toate anotimpurile. E greu să rămâi singur, să nu te îndrăgosteşti, să nu-ţi cauţi pereche într-un astfel de oraş, în care soarele se stinge cu atâta melancolie...” Da, le are, subscriu la cele scrise de Eliade.

Bucureştiul se stinge în fiecare zi cu un dramatism ieşit din comun, imagini apocaliptice pigmentate sonor cu câte o sirenă de pompieri sau cu o cavalcadă de claxoane nervoase pe Ştefan cel Mare... La orizont, margini roşii-stacojii ne vorbesc despre cartierele proletare, concepute parcă la guri de atanor. Întunericul se lasă treptat dinspre Băneasa, iar de la Perla îşi intră în drepturi. Iar apoi luna promisă şi lumina de noapte a oraşului. Iubesc lumina de noapte a Bucureştiului mai cu seamă după penele de curent mai lungi de o oră de la finele lui 2007. Când se aprind ştirb felinarele, înţeleg de ce Bucureştiul este atât de special...

Un scaun de până la 15 minute

Eu stau pe WC. WC public. Am o pântecăraie cumplită, ce să fac, unele lucruri nu pot fi controlate. După 15 minute brusc se deschide uşa şi postura mea devine publică pentru toţi cei interesaţi sau doar în trecere. Aşa au gândit edilii noştri WC-ul public, cu o marjă de toleranţă de doar 15 minute, chipurile pentru a preveni adăpostirea boschetarilor. Asta era cea mai mare problemă a mea, că se adăpostesc nişte amărâţi în closete... După 15 minute uşile se deschid larg declanşând programul de autospălare. Prin urmare, cei prinşi asupra faptului nu au decât o singură alternativă: să îşi rezolve treaba în episoade, dupa 14 minute ieşind şi intrând din nou după. Românul e inventiv, nu poate fi WC-ul ăsta un capăt de ţară.

Staţi să vedeţi minune, că nu se opreşte totul aici. Până şi hârtia e ecologică, dizolvându-se la contactul cu apa. Încercaţi să vă imaginaţi un astfel de WC al cărui acoperiş nu este bine izolat. Fleoşc! Sper ca acoperişul să fie totuşi de încredere!

Legea 10 aplicată la locuri comune

Am iubit pe bănci în Parcul Herăstrău – colege de liceu şi ulterior pe ea, la întoarcere spre casă peripeţii lângă Caragiale cu un căţel care sărise să o muşte de locurile promise mie, Parcul Cişmigiu – fete conjuncturale, Parcul Tineretului – două fete, diferite atât ca inteligenţă cât şi ca frumuseţe dar unite printr-un numitor comun: ambele mă trimiteau cu gândul la crematoriul de pe deal, Grădina Icoanei şi Parcul Ioanid - aici eram gata să decretez că ne-am prăbuşit eu şi ea într-o gaură neagră dacă nu mi-ar fi răpus visarea Marius Lăcătuş în persoană plimbând căţelul soţiei şi the grand finale: parcul cu duzi dintre case, care pe vremuri, iarna, arăta straşnic alb şi cu ţurţuri de gheaţă pe crengi şi care astăzi este un bloc cu multe etaje şi cu vecini ignoranţi. Oare dacă într-o bună zi i-aş lua la bătaie ar fi cineva dispus să îmi ofere circumstanţe atenuante pentru apărarea memoriei ei, peste care calcă cu toţii, etajat, de dimineaţă până seara? Probabil că nu, de ce te-ai lega la cap dacă nu te doare...

Am băut în Club A, Lăptărie, Downstairs, Casa Eliad şi în alte lăcaşuri unde berea se botează cu muzică. L-am cunoscut pe V, pe Dani F. care după fiecare album nou şi de nişă (nu mai ştiu sigur dacă i-a ieşit albumul cu muzică geto-dacă) se pregăteşte să lanseze un altul şi tot de nişă, pe Pavel, ultimul fiindu-mi şi cel mai apropiat. Înainte să luăm masa la St. George eu am plecat într-o parte a lumii şi el într-alta. Am băut destul şi în Herăstrău, dar parcă asta nu s-ar pune. Aici mai interesant ar fi modul în care am făcut rost de banii de bere. Chiuleam de la ore, Dragoş, care făcea volei la Dinamo se întinsese pe jos şi Marius, rugby la Griviţa Roşie îl ţinea de picioare. În felul acesta Dragoş îşi scufunda mâinile în „lacul broaştelor” din mijlocul parcului şi pescuia monedele cu care ulterior ne-am revendicat berile. Când am fost întrebaţi dacă suntem de la Caşin am minţit fără vreo remuşcare, spunând că suntem de la Dorobanţi. Patriotism local, uşor de înţeles. Ulterior am fost săltaţi de sectorist pentru ocuparea ilegală a unei bănci, noi şi o sticlă de Havana Club. Am scăpat când i-am spus unde învăţăm şi ce simpatic era secretarul liceului, cu care se lăuda miliţianul drept naş. Cică ne dădea bomboane în pauză şi ne mângâia pe cap. Aiurea. Ultima oară ne chemase părinţii la şcoală pentru că aruncam cu castanele din depozit în soldaţii care păzeau grădina lui Ceauşescu... Am scăpat ieftin, am promis că îl salutăm a doua zi din partea finului.

Am auzit cucuvele spărgând liniştea nopţii pe Căderea Bastiliei, din podurile caselor vechi pe care le ştiam pe dinafară din dupăamiezele când jucam v-aţi-ascunselea. Ce căutaţi voi aici, repede un nume care ne venea pe buze. Pe Filimon Sârbu.

Aveam şi pescăruşi pe casa de alături, dar ei erau flotanţi, treceau pe la noi doar când începea furtuna pe lac.

Am văzut multă lume pe Dorobanţi şi la Televiziune şi în Piaţa Universităţii câtă credeam că nu există decât pe stadioane, prin urmare, îmi place să spun că în 1989 am asistat la „nişte meciuri”, la nişte derbiuri între ai lor şi ai noştri. Se pare că până la urmă ai lor au câştigat, multe lucruri s-au schimbat nu cum am fi vrut noi. Asta e. Noi eram mai artişti, când ne-am trezit singuri cu portarul lor ne-a zis unul băi, au băgat banane la bitolia şi beatâlşi la teve şi atunci ne-am zis că oricum îi batem, de ce i-am umili la scor.

Aici mi s-au întâmplat toate, în Bucureşti. Ce oraş formidabil! Ce nopţi irecuperabile!

Aiurea-n tramvai! Locuri comune. Le-am pus totuşi pe hârtie ca să nu le uit, pentru că dacă şi cei de lângă mine ar refuza să le scrie din teamă de banal ne-am pierde identităţile, iar Bucureştiul sunt şi eu.

Ştiţi cum e, mi-ar fi plăcut blondele dar toate femeile din viaţa mea au fost să fie brunete... Mi-ar fi plăcut să ţin cu CFR Cluj, dar sunt rapidist din tată în fiu... Coincidenţele fericite cărora îmi place să le spun Bucureşti.

Raelieni, treceţi Prutul!

"De-a lungul anilor, Rael a inspirat unele actiuni publice, de la promovarea folosirii prezervativelor in scoli pana la promovarea masturbarii; de la campanii globale in sprijinul minoritatilor cu sloganul "a tolera nu este suficient, trebuie sa iubim diferentele" pana la deranjanta cerere de a fi cenzurate toate textele Religioase care nu respecta Drepturile Omului; de la sprijinirea Clonarii Umane prin fondarea companiei Clonaid, pana la promovarea GMO-urilor(organismele modificate genetic) ca fiind singura sansa pentru ca toate fiintele umane de pe Terra sa aiba alimente; de la crearea Clitoraid-ului, o asociatie care ajuta femeile care au fost circumcise prin repararea clitorisului lor,asa incat sa poata experimenta placerea din nou,pana la convocarea tuturor sefilor traditionali Africani pentru a crea Statele Unite ale Africii." - site oficial.

Aţi citit câte ceva despre "misiunea" lui RAEL, sub numele său real Claude Vorilhon, născut în 30 Septembrie, 1946 la Vichy, Franţa. După ce am aflat că a fost crescut de mătuşa şi bunica sa, multe mistere mi s-au lămurit. Fire romantică, Vorilhon îşi schimbă numele în Claude Celler, se mută la Paris şi interpretează în cabaretele pariziene piese din repertoriul lui Jacques Brel. Jacques, nu e vina ta! Asta ar fi culmea, să îl urăsc pe Vespasian pentru că o oarecare vespasiană publică era sordidă...

Cum avem şi noi faliţii noştri, Toma Cristian Marinescu a solicitat Preşedinţiei şi Guvernului României 314 ha de pământ pentru a fi construită aici o ambasadă intergalactică în vederea vizitei pe care o vor face extratereştrii pe pământ în 2035. Dacă le va place, sunt toate şansele să devină cetăţeni ai României. Să se ducă raelienii la meciurile naţionalei României, că mie mi-a trecut. Astfel de cereri au mai fost adresate tuturor guvernelor lumii, fără răspuns însă până în prezent. Ce cool ar fi ca România să le dea undă verde, o acţiune care ar rivaliza prin insolit cu decizia lui Ceauşescu de a nu ataca Cehoslovacia... Cum raelienii nu prea le au pe ăstea cu Maica Domnului şi Sfântu Gheorghe, s-au ras din start pe bot de sponsorizare de la Becali...

În orice caz, România şi Ungaria sunt până acum ţările cu cel mai mare potenţial pentru a găzdui o ambasadă intergalactică, m-a convins pe vremuri Vama Veche şi de curând Festivalul Sziget. Câţi raelieni am văzut eu săptămâna trecută nu va vedea niciodată Toma Cristian Marinescu la un loc...

A bad friend in need is an enemy indeed

Şerifu', proaspăt întors de la Beijing, printre multele povestiri cu tâlc mi-a relatat una care mi-a dat de gândit în ceea ce priveşte tainele prieteniei. Iată cum stă treaba.

Dorel se duce în piaţă să achiziţioneze diverse produse. Chinezul spune: "Two thousand yen, sir", Dorel taie în carne vie: "Twenty" şi tot aşa până când (iar asta să tot însemne circa 45-60 minute - răbdarea lui Dorel devenind de pe acum proverbială) chinezul ieşit din minţi răcneşte efectiv, pe pragul unei crize de nervi: "You no good friend, sir. You bad friend."

Interesantă mi se pare scala de evaluare a prieteniei la chinezi, între good friend şi bad friend. Prin urmare, omul de rând pentru ei este friend, un fel de me tarzan, you jane... De aici încolo, poţi fi doar un prieten bun, sau, în situaţii extreme unul rău. Prieten rău. Ce straniu să flatezi din prima un străin cu apelativul "prieten", ca în secunda imediat următoare să îl faci "prieten rău". . .

Pară mălăiaţă pentru o clismă măreaţă

Artistul este dator să încerce, să epuizeze toate alternativele care îi stau la dispoziţie pentru a se impune, pentru a lăsa posterităţii dovezi ale deseori imbecilei sale prezenţe. Îl admir pe Andy Warhol pentru tupeu, nu pentru talent, pe cei de la Iron Butterfly pentru a lor In-a-Gadda-da-Vida, adică cum au mai putut şi ei silabisi sub influenţa substanţelor interzise "In the garden of Eden", cât de rupt de realitate poţi fi ca să mizezi pe un cântec cu versuri bâlbâite într-o limbă inexistentă, pe artiştii ce zugrăvesc cu sânge, cu spermă, cu caca, şi cu tot ce le pică lor în mână, nu pentru talent, ci pentru că au fost suficient de răbdători să aştepte momentul modernităţii lor. Carpe diem, frate! Există câteva "teme" încă neepuizate, sau epuizate şi nu am eu habar, pe care îmi permit să vi le supun atenţiei:
monumentul funiei - atât de utilă, cu o valoare hermeneutică şi ezoterică deopotrivă, monumentul antenei, cu o certă valoare sociologică, monumentul butonului fără de care am fi fost morţi, monumentul capacului de wc, fără de care am fi avut cu toţii muşchi fesieri ireproşabili, şi nu în ultimul rând monumentul flotorului, fără de care eu şi cu Baboi, cine ştie cunoaşte, ne-am fi limitat să călcăm pe urmele lui Jim Henson cu păpuşi confecţionate din ciorapi flauşaţi, lipsindu-ne de potenţialul marionetei. Mă refer la un anumit tip de flotor, cel din polistiren, în care modelam cu cuţitul de bucătărie cam ce vroiau muşchii noştri.

Un pic de respect pentru "toate cele care nu cuvântă" mi se pare o stringenţă umană...

Veşti bune pe stil englezesc

Florina Vrânceanu, fetiţa de 11 ani din satul Poieni, comuna Piatra Şoimului, Judeţul Neamţ, violată de unchiul ei şi însărcinată în 20 săptămâni, cu evoluţie, a aşteptat decizia autorităţilor române de a îi permite să efectueze avortul în România. Aceasta a întârziat, iar mama ei a plecat alături de fiica ei în Marea Britanie, unde o româncă rezidentă s-a oferit să îi plătească costurile întreruperii de sarcină, respectiv circa 1500 lire.

Iată că însă, deşi iniţial şi-au dat acordul, reprezentanţii clinirii Marie Stopes au declarat în ultimul moment că nu vor mai efectua avortul, dar vor pasa pacienta mai departe. Acum urmează cinismul britanic: "este o veste bună totuşi că va avea loc un avort".

Acestea fiind spuse, îmi pregătesc şi eu o astfel de "veste bună" la adresa albionilor:

Este o veste bună că naţionala Angliei a pierdut totuşi doar cu 2-3 meciul din calificări cu Croaţia.

Este o veste bună că naţionala Angliei a pierdut totuşi doar cu 1-2 meciul din calificări cu Rusia.

Este o veste bună că David Beckam joacă totuşi în SUA.

Este o veste bună că Peter Crouch joacă pentru naţionala Angliei.

Cher Ami, Paddy şi G.I. Joe

Marcel(uş) are blog, evident în maghiară pentru că Marceluş este ungur, mare iubitor de porumbei, îngheţată şi biciclete. Porumbeii însă sunt jegoşi. Decorativi, însă jegoşi. Eroici, atât în primul, cât şi în al doilea război mondial, Cher Ami, Paddy şi G.I.Joe, decoraţi cu Croix de Guerre şi Dickin Medal, însă jegoşi. Gălăgioşi însă jegoşi. Se spune că ar fi transportatori de febră aviară, însă jegoşi. Fac două ouă pe care le clocesc până la douăzeci de zile, sunt monogami, însă jegoşi. Voiajori, însă jegoşi. Cum ar fi arătat acum O scrisoare pierdută dacă depeşa ar fi picat în ghiarele unui porumbel? Evident, Caragiale ar fi trebuit să renunţe la unele personaje. Mor acolo unde se încuscresc şi unde la rândul lor fată, de regulă în imitaţii de stâncă şi de găuri aferente. Vara găinaţul uscat este prăfos, blestem pe capul celui care trebuie să facă curat. Evident, vă vorbeşte un cetăţean traumatizat care a rânit în podul unde se cuibăriseră columbii.

Adam, prietenul lui Marcel deschise uşa podului. Porumbei, mulţi, mizerie, jeg şi cadavre. Speram la mai mult, speram poate la scheletul unui grof bogat, oasele mâinii stângi ţinând strânsă harta care îmi va indica locul comorii. Nici vorbă. Cadavre de porumbei. Dacă aş fi ajuns să locuiesc lângă uşa cu cadavre aş fi blestemat toată vara asta. Am scăpat. Cu toate acestea tot continui să îi consider porcii păsărilor. Jegoşi.

Marceluş e creativ.

Vişegrad liniştea şi măreţia albă a zidurilor

Zilele trecute am vizitat Vişegrad, oraşul în care se spune că Vlad Ţepeş şi-ar fi petrecut 12 ani de viaţă, înainte să se întoarcă a treia oară pe tronul Valahiei, din păcate de această dată doar pentru câteva luni, după care va fi decapitat, capul său luând drumul Constantinopolului. Poveştile legate de prezenţa aici a lui Ţepeş prezintă un numitor comun dar şi variaţiuni cu teme preconcepute. Văr cu renascentistul Matei Corvin, regele care avea să îşi instaleze la Vişegrad reşedinţa de vară, unii susţin că Ţepeş ar fi fost deportat aici cu domiciliu forţat, în vreme ce alţii sunt de părere că a fost doar oaspetele lui Matei Corvin, cu libertăţi depline, proprietar chiar al unei case în zonă, dovadă stând şi faptul că s-ar fi căsătorit cu una dintre surorile acestuia. Susţinătorii "prizonieratului" lui Ţepeş revin şi consideră că această căsătorie a avut ca scop intrarea în graţiile regelui, Ţepeş neoprindu-se aici ci mai şi catolicizându-se. Interesant este însă că această soră a regelui nu este însă atestată documentar, ba mai mult, Ţepeş se întoarce pe tronul Valahiei cu un puternic suport din partea Moldovei şi Transilvaniei, ceea ce ridică semne de întrebare în ceea ce priveşte penitenţa şi prizonieratul acestuia. Mai există de asemenea şi o legendă care susţine că în timpul şederii sale la Vişegrad, Ţepeş, sângerosul ar fi învăţat şi să ţeasă, din plictiseală.

Una peste alta, Vişegrad păstrează şi astăzi zidurile măreţe, sălile şi curtea interioară de o frumuseţe radiind simplitatea şi bunul gust italienesc (palatul fiind renovat de Matei Corvin cu ajutorul meşterilor şi arhitecţilor italieni), cât şi Turnul lui Solomon, în care se spune că Ţepeş ar fi fost închis. În afara palatului, liniştea, vegetaţia şi culorile impresionează, toate acestea acompaniate de valurile Dunării pe malul căreia se află.