"Bucureştiul, îndeosebi, are cele mai toxice amurguri, în toate anotimpurile. E greu să rămâi singur, să nu te îndrăgosteşti, să nu-ţi cauţi pereche într-un astfel de oraş, în care soarele se stinge cu atâta melancolie...” Da, le are, subscriu la cele scrise de Eliade.
Bucureştiul se stinge în fiecare zi cu un dramatism ieşit din comun, imagini apocaliptice pigmentate sonor cu câte o sirenă de pompieri sau cu o cavalcadă de claxoane nervoase pe Ştefan cel Mare... La orizont, margini roşii-stacojii ne vorbesc despre cartierele proletare, concepute parcă la guri de atanor. Întunericul se lasă treptat dinspre Băneasa, iar de la Perla îşi intră în drepturi. Iar apoi luna promisă şi lumina de noapte a oraşului. Iubesc lumina de noapte a Bucureştiului mai cu seamă după penele de curent mai lungi de o oră de la finele lui 2007. Când se aprind ştirb felinarele, înţeleg de ce Bucureştiul este atât de special...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu