turning "porno"

Să ne înţelegem, voi cei care îmi citiţi blogul sunteţi nişte paria! Teoretic locul vostru nu este aici. Recunosc cu mâna pe inimă că publicul meu majoritar, deci nu voi, este compus din iubitori de "filme porno", subcategoria "filme porno cu titus". În rest din când în când cineva se mai interesează de soarta lui Ionel Stoica. Ce pot face? Să îmi închid blogul şi în cel mai bun caz să îl epurez, după care să îl redeschid, pierzându-i-se urma în rândul fanilor de porno. Sau să îl las aşa, ba mai mult, să le dau ăstora apă la moară şi să îmi fac trafic.

Într-un moment de nebunie, "a momentary lapse of reason", am ales nemărginirea. Cele ce urmează sunt pentru ei, numai pentru ei:

"porno cu Fuego, porno cu Dan Diaconescu, porno cu vedete, porno cu Toulouse Lautrec, porno cu gândaci, porno cu pitici, porno cu pisici, porno subtitrat în malgaşă, porno subtitrat în dalmată, porno subtitrat în meglenoromână, sex cu găleată, sex cu pahar, sex cu sticlă, sex cu bec, sex cu deodorant, sex cu telefonul mobil, sex cu şefu, sex cu şefa, sex cu sora lui şefu, sex cu fratele lui şefa, sex cu soţia lui şefu, sex cu soţul lui şefa, sex cu femeia de serviciu, sex cu omul de serviciu, sex cu omul păianjen, sex cu vârful Omu, sex cu necunoscut, sex fără lubrificant, sex cu lubrificant, sex cu fructe, sex cu legume, sex cu aparatură electrocasnică, sex cu Dan Diaconescu, sex cu Fuego, Fuego, Fuego, Fuego, Fuego preşedinte, Fuego fetiţă, sex în apă, sex la birou, sâni, fund, ţâţe, cur, buci, bulan, bulangiu, prezervativ spart, prezervativ cu desene animate, prezervativ cu tablouri celebre, prezervativ muzical, prezervativ inteligent, vagin, vulvă, punctul G, scrot, penis, ciocan, ciocănel, mătărângă, falus, ejaculare, erecţie, poluţie, poliţie, poluare."

Promit că mai revin. Deocamdată să vedem ce jump start i-am dat blogului.

Mă veţi mai citi oare după ziua de azi?

Alexandra Bădescu, supranumită "organismul defect"

"La mine buzele ţin maxim două luni, organismul meu este un pic defect" declară cu vioiciune Alexandra Bădescu aici. Nu mă întrebaţi cine e Alexandra Bădescu, pentru că mi-ar fi imposibil să vă răspund fără a apela la termeni mai puţin ortodocşi. Ideea e că fata este mai mult sau mai puţin articulată, deci vorbeşte şi câtă vreme comunică, zic eu că nu avem de ce să ne facem griji, cel puţin vom fi anunţaţi din timp de calamităţile pe cale să le producă cu organismul său defect, devansându-l pe Mărmureanu şi chiar şi pe Hâncu. Urmează un comunicat important pentru ţară! Atenţiune atenţiune, se apropie periculos de voi organismul meu defect! Eu înţeleg că ne putem feri de organismul Alexandrei Bădescu, dar ce ne facem cu buzele ălea, care o ţin maxim două luni? Să presupunem că ai din greşeală o relaţie cu o astfel de fată pe care buzele nu o ţin decât maxim două luni. Ce facem? Trăim cu intensitate maximă două luni - când ai buze fierbinţi de ce să stea cuminţi n-o să le ţii aşa o viaţă-ntreagă, dragă - după care fugi mâncând pământul, că fata de care îţi plăcea şi care înainte te întâmpina cu buze darnice şi cărnoase acum se uită la tine cu scârbă sau de parcă tocmai şi-ar fi vărsat maţele, sau te uiţi la buze şi spui: decât să mă simt vinovat că te-au ţinut buzele doar câteva zile, sau de-acum încolo să nu mai am scăpare pentru că în relaţia cu mine buzele te-au ţinut mai mult de două luni, mai bine PA? Ce ne facem ce ne facem? Eu zic să o lăsăm pe Alexandra Bădescu.

Dar nu, nu pot. Pentru că fata declară mai departe, vorbind despre acidul hialuronic pe care urmează să şi-l injecteze: "Mă simt foarte bine, îmi era dor de senzaţia asta." Numai mie mi se pare că ori că a zis asta, ori că ar fi zis că îi era dor să îşi scoată un dinte, să facă caca după o lungă constipaţie sau să se opereze de apendicită e cam acelaşi lucru? Îmi era dor să îmi tai unghiile de la picioare. Îmi era dor să îmi storc un coş, îmi era dor fac biluţe de muci... Sunt deja convins că organismul Alexandrei Bădescu este integral defect. Mi-o imaginez pe aceasta, încă în convalescenţă după un transplant de creier. Deja vă grăbiţi să opinaţi că ar declara: "mă simt foarte bine, îmi era dor de senzaţia asta"? Greşit. Primele sale cuvinte, de-abia înţelese şi consemnate cu sfinţenie de cronicar vor fi: "vai ce mă doare capul!" Parol dacă vă mint.

Profeţiile Babei Vanga se împlinesc. Astăzi: Offending Command

Aud anumite chestii şi chiar dacă aparent le uit ele rămân undeva tezaurizate pentru mai târziu. La fel s-a întâmplat şi cu previziunile Babei Vanga, o ştiţi, bulgăroaicata teribilala care pronosticatata ce şi cum despre sfârşitul iminentete al lumiitata. La un moment dat Baba Vanga zicea că oamenii se vor transforma în roboţi. Nu am râs, dar nici nu m-am implicat prea mult în subiect. Apropo, să nu uit să văd Transformers 3!!! Ieri Doamna mi-a dat apă la moară şi mi-a confirmat previziunile lui Vanga povestindu-mi şi trimiţându-mi, pentru elocvenţă printul din stânga.

Supărată că imprimanta îi dă rateuri, după a nu ştiu câta pagină care nu mai răspundea comenzilor, încăpăţânându-se să iasă şi după un puhoi de sudalme, maşinăria, triumfal îi aruncă o pagină printată. Mesajul este în conformitate cu reacţia anterioară a Doamnei. OFFENDING COMMAND. Bine că nu i-a printat şi citaţia de prezentare în instanţă... Maşinăriile au început să interacţioneze cu noi, ceea ce îmi confirmă faptul că sfârşitul lumii este la colţ. Să îi rugăm pe zugravi sau pe vecini să îi oprească scurtul drum până la noi. Cu găleţi, cu bidinele, cu ţucalul plin, cu mobile. Să îl rugăm pe vecinul care se hotărâse zilele trecute să se răzbune pe un alpinist utilitar, tăindu-i coarda. Altfel maşinile vor pune stăpânire pe noi. Ne luăm la ceas de seară, însetaţi, o cola la doză de la automat şi acesta ne va afişa pe display: nu vrei o fată? ieftină! De fapt "eftină". Iar pe ecranele stadioanelor, la scoruri fluvii echipa penibilă va fi întrebată: "nu era mai bine să pierdeţi prin neprezentare?" Până la urmă, dacă tot se confirmă un alt zvon, citit dimineaţa într-o foaie de scandal, conform căruia în curând bărbaţii se vor bate pe femei nici nu va fi foarte rău să apelăm la femei electronice. Ele vor ştii totul despre noi şi, seara târziu, uitându-ne plictisiţi la televizor ne vom trezi că suntem întrebaţi: "sper că ai baterii încărcate, să nu ni se întâmple ca ultima oară..."

"Conu Leonida faţă cu reacţiunea" sau un Caragiale anacronic

S-a tot vorbit despre actualitatea pieselor lui Caragiale, până când mi-a ieşit pe nas şi pe ochi. Era momentul să apară şi reversul, să văd cu ochii mei că în sfârşit Caragiale a ajuns anacronic. Aşa stă treaba cu piesa "Conu Leonida faţă cu reacţiunea", pusă în scenă la Teatrul Naţional Marin Sorescu din Craiova de Diana Dragoş. Nu am nimic cu tânăra regizoare, care din punct de vedere sociologic şi contemporanul surprinde acest personaj caragialesc într-un moment "nepotrivit". Nu ştiu câţi din voi îşi amintesc cum arătau anii 90 în România, şi în ce măsură aceştia diferă de anul 2011. Pentru pensionarul român anii 90 se regăseau în opera aceasta a lui Caragiale câtă vreme acum nimic nu mai cadrează. "Civicul" Con Leonida de după revuluţie era exact ca la Caragiale, puţin retrograd, din pură nostalgie, puţin alarmist şi în mare măsură ipocrit. Conu Leonida de astăzi nu mai are nimic cu civismul, chiar cu civismul de terariu, retrogradul din el se justifică eminamente prin ramolisment cerebral iar alarmismul politic a devenit unul social, personal. Nu se mai preocupă de puciuri şi de scenarii la nivel înalt, nevoile sale personale primând. Câtă vreme însă prezinţi un Con Leonida şi o Efimiţa "defecţi", putrezi, loviţi de benga, câteva dialoguri din piesa iniţială repetându-se ca o bandă stricată în defavoarea altora, inexistente, nimic cerebral nu se mai justifică. Piesa lui Caragiale ia o nouă turnură, într-o lume guvernată la ceas de seară sau crepuscul de fiinţe de pe alte meleaguri şi de instincte sexuale refulate. Efimiţa cu oftături languroase şi cu încercări de strip-tease nonagenar iar Conu Leonida cu refulări sexuale anale pe cadrul de bicicletă, de pe care tocmai scosese şeaua.

Imaginea asta cu Conu Leonida sodomizându-se din eroare personală nu este nouă, şi cu toate acestea continuă să mă înfioare. Am avut nenorocul să mai fiu martor la o punere în scenă a aceleiaşi piese, în care, Lonida şi Efimiţa, doi bărbaţi, dintre care unul travestit se foiau în pat. Şi din când în când lui Leonida îi intra în fund (pardon de expresie) un con. Aţi citit bine. Un CON. Clar ca lumina zilei, avem de-a face cu CONU Leonida faţă cu reacţiunea. Şi totuşi mă întreb de unde fascinaţia regizorilor pentru "spatele" Conului Leonida.

Rămân de părere că, dincolo de găselniţele vizuale şi de noua perspectivă din care sunt tratate aceste personaje textul propriu-zis al lui Caragiale se pierde. Diana Dragoş ne oferă un Stan şi Bran, cu gaguri de situaţie şi goliciune la nivelul substanţei. Trashul din fundal şi dansurile moderne justifică oarecum noua abordare, oferind fussion-ul care alibi, dar fără nici un fel de profunzime. Ne-am întors la esenţe, la acel timp universal în care comedia înseamnă umor de situaţia, pierzând definitiv marca. Ne-marcat, râdem natural şi ieşim din sală mai goi pe dinăuntru decât intraserăm...

Mono Jacks lansează nou single şi primul videoclip

Aşadar, 28 octombrie 2011, ora 21.00 în Jukebox The Mono Jacks îşi lansează primul videoclip. Teoretic informaţia asta nu ar trebui să fie corectă, mai ales că este vorba despre primul videoclip de pe noul album "Fortunes", cel de-al doilea, după anteriorul "Now in Stereo", care va fi lansat în decembrie a.c. Practic este primul videoclip al trupei, singurele imagini oficiale în mişcare cu TMJ de pe primul album fiind câteva sessionuri în studioul Radio Guerilla.

Şi apropo de primul album, mă întrebam astăzi, retoric, dacă şi-a mai dat şi altcineva seama că titlul acestuia lasă loc de interpretări. Nowin' Stereo!!! Nowin' Stereo we start to love Mono. Mono Jacks, fireşte. Nu că aş fi eu cel mai deştept, ceea ce ar fi de-a dreptul suspect, ar însemna că am luat-o totalmente razna, dar unul dintre cei mai... mari fani ai trupei SUNT. Asta indiscutabil.

Iată mai jos un fragmenţel din piesa nouă.

Woman (Clip Preview) by The Mono Jacks

Ghicitoarea zilei - wrapped around my... finger

Iată şi o ghicitoare pe ziua de azi. Ce anume produce o adevarata senzatie de placere atunci cand se infasoara in jurul oricarei parti a corpului? Gândiţi-vă bine, pentru că nu e uşor. Hai totuşi să vă ajut şi să vă spun cam ce nu e.

Nu este un ciorap, deşi cei de la RHCP au demonstrat că se poate. Nici iederă. Nu este o brăţară. Poate pentru femei da, o brăţară s-ar putea, dar pentru bărbaţi, credeţi-mă, aceasta nu oferă totdeauna o adevărată senzaţie de plăcere. Şi totuşi, să continuăm. Nu e câine, pentru că atunciar însemna că îi excludem dintre noi pe semenii noştri cu alergii la păr, şi prin urmare nici o pisică. Nici măcar o coadă de câine sau pisică. Nici măcar şireturile adidaşilor lui Bănel nu intră, în discuţie, aceasta fiind cea mai haioasă ipoteză sugerată astăzi de Akritura. Şi atunci ce să fie?

Simplu, răspunsul îl veţi găsi aici! Acum că aţi aflat că este vorba despre flEshlight, vă simţiţi puţin mai bine?

Apocalipsa după suprarealism - urmează femeia cu helancă şi bărbatul de sub cal

Zsolt Bodoni este unul dintre pictorii importanţi ai momentului, stilul său combinând tuşele groase, dramatice de la Munkácsy cu ideatica "omului nou" din perioada comunista, mai corect spus cu detaliul în trecut comun, astăzi însă spumos (exemple ar fi statui comuniste, portretul lui Tito sau limuzina acestuia).

Mă gândeam acum că Bodoni este totuşi unul dintre cazurile fericite care mai reuşesc în ziua de astăzi să aducă ceva original în arta plastică, dat fiind că nu a mai rămas nimic inedit de prezentat lumii. Părerea mea. Artificii noi, da, asta încă se mai poate, dar global noul nu mai există. Suprarealismul le-a rezolvat pe toate, punând capăt discuţiei, încât tot ce se mai încearcă nou în prezent ar trebui să se înscrie la categoria "apocalipsa după suprarealism". De fapt o reinterpretare a suprarealismului cu instrumente şi tehnici care parcurg întreaga copilărie, adolescenţă şi maturitate a artei plastice. Am convingerea că după epuizarea şi a acestui curent, impropriu spus, însă uşor de clasat, ne vom întoarce cuminţei în Altamira şi vom purcede la a picta umbre de păsări pe pereţii peşterilor.

Sau vom reintepreta teme importante, negându-le. De exemplu, în locul nudului vom picta femei cu helancam iar statuile sau tablourile ecvestre vor fi înlocuite cu imagini ale unor bărbaţi sub cai. Atenţie, am spus bărbaţi sub cai şi nu femei!!! Sub umbrela unei teme noi, orice pensulă se reinventează. O temă învechită te îndeamnă să îl acuzi pe autor de plagiat sau de lipsă de imaginaţie. Tema a salvat şi va salva întotdeauna. E ca în literatură, cu povestea. Ador şi încurajez povestea şi îmi repugnă metaforizarea excesivă şi oniricul fără măsură şi schematic. De la unguri de exemplu, pe plan literar actual, îl accept şi stimez pe Dragomán şi mă sperie Bartis sau Esterházi. De la români Bogdan Suceavă sau Dan Lungu mi se par cu mult mai povestitori decât Cărtărescu. Estetic vorbind, indiscutabil toţi aceştia au ceva de spus, din păcate acolo unde naraţiune nu există sau este întreruptă consider că nu are ce să mă mai atragă. Stilul este subordonat poveştii. Aşadar, femei cu helancă! Let's do it, boys, for the sake of beauty! Beholder sau nu, o foaie albă, indiferent de talentul autorului va fi redată vizual tot ca o foaie albă.

Cei interesaţi pot vizita expoziţia colectivă Omul, Mitul şi Maşina, la Galeria Erika Deak din Budapesta, perioada 20 octombrie – 26 noiembrie 2011, unde alături de maghiarul Bodoni vor mai expune trei artişti internaţionali: Robert Fry (UK), Cantemir Hausi (RO) şi Vitaly Pushnitsky (RU).

Mortul zilei - new entry

Am fost sancţionat de Akritură, pe motiv că mă iau de omisiuni de litere când lucruri mult mai grave se petrec pe scroll. Şi mi-a trimis screen-shot-ul. Într-adevăr, chiar nu mai am ce zice. Avem "prostul zilei", de ce nu am avea şi "mortul zilei". Bietul Tobi! Are încă un new entry. Din păcate ultimul. Dumnezeu să-l odihnească!

Buncii noştrii taine poartă, noi stăm ca viţelu-n poartă

Ce? Ce? Ce au văzut doar... Buncii? WTF? Buncii? Da. E clar. Avem de-a face cu o ştire ce poate schimba multe la nivelul trecutului şi al cutumelor. În primul rând vom afla, sper eu, cine sunt buncii. Ulterior, de importanţă vitală, vom afla ce au văzut buncii ăştia, doar buncii ăştia... În orice caz, minunăţia de imagine mă face să mă gândesc cu nostalgie la buncii ăştia şi la lumea lor de poveste, la urechea lor de poveste, la retina lor de poveste, de pe care s-ar putea preleva lucruri care până şi pe Adobe l-ar face invidios.

Vă pot spune cu certitudine un lucru. Ce au văzut buncii nu ştiu, dar ştiu că această ştire senzaţională va rămâne secretul nostru. Până şi cei de la Antenă, întrebaţi fiind vor ridica neştiutori din umeri, habar neavând despre ce e vorba. Aşadar, zi de trăim o taină. Un mare secret. Ceva ce numai noi ştim şi dacă nu ne întrebaţi ducem cu noi, în neant. Doar noi şi evident, buncii.

ParaMeciul de Buzău

Am avut emoţii la meciul de săptămâna trecută dintre Căldărăşti şi Maxenu. De fapt, sincer vorbind aş fi vrut să dau o fugă până la Buzău ca să văd meciul, dar cum nu eram sigur că voi mai prinde bilete, am preferat să îl văd la televizor. Cum nu am putut să văd meciul nici măcar la televizor am avut emoţii de la distanţă. Între timp însă am uitat de meci, şi când mi-a pomenit Domnu (Eusebiu mai nou) de acest derby, mi-am amintit că aveam strângeri de inimă. Efectiv am avut palpitaţii aşteptând verdictul. Cine a câştigat? Căldărăşti sau Maxenu. Ei bine, m-am relaxat când am aflat că a avut câştig de cauză Căldăreşti. Echipa mea de suflet.

Privind imaginile veţi regreta şi voi cum am regretat şi eu că nu am fost prezent la acest spectacol fotbalistic. Fotbal şi natură dezlănţuită, reducerea la absurd a modernităţii. Ce mai poţi să îţi doreşti? Să câştige Căldărăştiul Europe League...

Exorcizarea de Audrey Landers

De vreo două zile mă macină un gând interior. Audrey Landers. Îmi amintesc cu lux de amănunte că la un moment dat, în liceu erau două categorii: rockerii (AC/DC, Iron Maiden, Manowar), cochetând puțin și cu variațiile (Guns, Rod Stewart, Bon Jovi, Scorpions șamd) și fanii lui Audrey Landers. Sună utopic dar chiar așa era. Audrey Landers romantică, ceilalți insensibilii. Cum nu mai pot scăpa de ”Manuel Goodbye” le-o dedic astăzi tuturor celor care mi-au falsificat adolescența autosugestionându-mă că aș fi insensibil. Ba mai mult de atât, iată mai jos ”pesa” în trei variante. Din suflet le-o dedic pe ultima. Au acolo tot arsenalul sensibilității: flori și plante de plastic și covoraș cu căluți la izvor. Varianta Audrey Landers, soft porn fără nici o îndoială nu e pentru ei, ci pentru toți rockerii de odinioară, cu inima de oțel.

Iubiți-vă mult, dragilor, ca pe vremuri. Și invitați-vă partenerele de altădată, care astăzi sunt niște femei la casa lor, eventual supraponderale și cu mulți copii la „un blues”. Să redevenim sentimentali !

P.S.

Mi se şopteşte că dacă vine Audrey Landers în viaţa ta, atunci manual, goodbye! S-ar putea să fie un adevăr în toată povestea asta... nu pot însă să confirm pentru că nu a venit în viaţa mea...

Erou post-mortem

Citeam ieri seara câteva aberații despre ”eroii zilelor noastre”, caracteristici, semnalmente sau reacții adverse. Evident, avem de-a face cu o o exagerare a civismului, care la un moment dat începe să arate urât. Bineînțeles că acest lucru se întâmplă tocmai pentru că ducem din ce în ce mai multă lipsă de implicare, dar și pentru că există mai departe subiecte care ne sensibilizează, iar ăsta cu eroul de lângă noi mai trezește încă multe suspine, vezi ”șeful sectorului suflete”, nea tăticu, sau regretatul Corado Negreanu în halat de atelier. Pentru cei din generațiile mai tinere, Corado Negreanu nu are nici cea mai mică legătură cu Corado Cattani și nici cu Daniel Negreanu. Corado Negreanu, actor specializat în roluri de comuniști înțelegători, trecuți de vârsta a doua, care cu un simplu sfat putea dezamorsa conflicte mai ceva ca în Golf.

Așadar despre eroi. Se scriu pe bloguri vrute și nevrute, mai că ai zice că la noi pe lângă codriii verzi de brad și câmpurile de mătase, cresc 2-3 eroi prin case. Acum trăim o nouă modă: eroismul. După un cioban prevăzător (nu aș zice și clarvăzător) care trăiește o relație mai specială cu oaia dumisale și un meșter care își zidește femeia născătoare ca să primească bravo-bravo de la domnu', am ajuns să ne întrebăm dacă Toma Alimoș era mai mare eroul decât Andone când și-a dat pantalonii jos. Serios vorbind însă eroismul ăsta nu e o treabă deloc ușoară. Ca să fiu mai clar o să vă relatez iute două întâmplări. Acum mulți ani cuiva, care stătea pe refugiul stației de tramvai i s-a părut că poate deveni erou. A zărit o fetiță care traversa strada, pe zebră, amenințată de o mașină care venea în viteză, a făcut doi pași ca să o tragă pe fată numai că, împiedicându-se în marginea bordurii s-a aruncat cât era de lat peste copil. Șoferul care intuise impactul cu copilul schimbase ușor banda, nu însă suficient pentru a-i evita pe cei doi care au aterizat în fața lui. Eroism de înaltă clasă. Un altul, vrând să demonstreze ceva lumii întregi s-a cocoțat pe vârful blocului și și-a dat drumul. Ar fi putut deveni erou, un soi de portavoce a disperării dacă în cădere nu s-ar fi prăbușit peste o babă care venea acasă de la piață cu laptele în sacoșă. Eroism fără discuție.

Și uite așa m-am trezit întrebându-mă: până la urmă ce te poate transforma din om de acțiune în erou, pentru că e clar, nu sunt totuna. Cele anterioare mă fac să mă gândesc la ceasul rău, la un anumit concurs de împrejurări care te pot distinge, fără ele, eroismul tău rămânând o simplă acțiune. Atât de mulți factori, atâta subiectivitate e la mijloc că devine practic imposibil să mai fii erou al zilelor noastre. Să spunem generic că este vorba despre bad timing. Nu e ușor să trăiește cu un erou în imediata ta apropiere, eroul de la scara B. Sinucideri în lanț și lovituri de apartament. Vei descoperi imediat că ”eroul” are un coș pe nas, pute sau are o sensibilitate crescută pentru femeile căsătorite. Numai timpul prezervă eroismul. Singura ta șansă să devii erou este moartea. Ai întins bocancii și ți-a sărit un nasture la cămașă. Sub nasture, bluza lui Superman mulată pe corp.

Cred că Superman, eroul de azi, sau Batman au murit de mult. Altfel nu am fi atât de liniștiți la gândul că cineva e mai bun ca noi. Sau Zburătorul. Toți aceștia au intrat de mult în descompunere.

Sad, but true... epitaf pentru rock

În imagine nimeni alţii decât băieţii de la OVERKILL. Răi, violenţi periculoşi. Nu pot să am pretenţia ca publicul mare să ştie cine sunt ăştia. De fapt aş putea, dar asta ar însemna că lupt împotriva nişării, ori, de mai multe ori m-am declarat un susţinător al ei. Cred mai departe că un diletant major este mai periculos decât 10 specialişti pe zone mici. E bine şi pentru piaţa muncii. Acum sunt în cumpănă şi am să vă spun şi de ce. Citesc o carte haioasă. Nu am să divulg nici titlul, şi nici numele autorului, pentru că dincolo de ce vreau să vă spun omul acesta mi-e foarte drag şi încă refuz să îl consider un diletant major. Este un scriitor, ziarist sportiv, om de cultură, un tip nemaipomenit. Într-una din cărţile acestuia, pe care acum o citesc, la un moment dat omul vorbeşte despre trupele zgomotoase pe care ai ocazia să le auzi, fără voia ta prin pereţii subţiri ai blocurilor. Şi enumeră: Judas, Iron, AC, Sepultura şi Urge Overkill. Aici atenţie mare! Am zis Urge Overkill şi nu Overkill. Trupă zgomotoasă. Urge Overkill, pentru cei care nu ştiu este doar autoarea unui "one hit wonder", de fapt, un cover după un cântec vechi, care nici măcar nu le aparţine, el fiind o compoziţie de tinereţe a lui Neil Diamond, deloc apreciată la momentul respectiv. A trebuit să scoată Tarantino Pulp Fiction care "Girl, you'll be a woman soon" să devină mare şlagăr. Până atunci, mucles deplin. Lângă Urge Overkill mai era enumerată şi trupa Concrete Blonde, un soi de Pretenders mai nou şi poate şi chiar mai bun, din nefericire Chrissie Hynde s-a lansat mai înainte lui Johnette Napolitano... Despre Concrete Blonde însă nu mă pronunţ aici, pentru că de data asta chiar avem de-a face cu un grup pop, deloc zgomotos. Dacă la Urge mai apar ceva başi şi chitări, la Concrete Blonde totul e lasciv baladesc şi foarte puţin rebel.

De ce scriu despre asta? Nu pentru a-i face rău scriitorului cu pricina, pentru că dincolo de scăparea asta cartea lui chiar este reuşită. E clar că nu poţi să le ştii pe toate. Mai e clar, de asemenea că omul nu e rocker. Nu îl poţi acuza pentru asta. Şi mai e clar încă ceva. Că rockul moare. Că rockul adevărat a murit de mult şi că acum cedează şi ultimele bastioane, din lipsă de valoare. Nu mai avem argumente, sau disponibilitate să reînviem rock-ul. Nu mai credem, nu mai milităm. Zilele trecute auzeam la TVR1 o reclamă la o emisiune îndoielnică, al cărei amfitrion era denumit Dan "Rock" Bittman. Rock? Holograf? Mă rog, e de înţeles. Dacă strângi multe firmituri poţi în cele din urmă să încropeşti o turtiţă. La fel şi cu mucii...

Noblesse oblige

Multă vreme m-am considerat un tip simplu, un fel de simple Vasile. Ei bine, fals, nu sunt. Mă reîntorc la avatarul meu din epoca de piatră doar la mânie, când caut în stânga şi în dreapta ghioaga. Până atunci sunt al dracului de sofisticat şi de emancipat. Iar oamenii din epoca de piatră erau simpli doar din impotenţă, pentru că dacă cineva le-ar fi revelat importanţa unei arme de foc şi a unei plasme, chiar daca aceasta din urmă ar fi fost numai de supraveghere a împrejurimilor, repede ar fi cedat tentaţiei. Mă îndoiesc că atunci când schimbau peştera aveau şi alte argumente dincolo de cel pur practic, cât mai dosită, izolată şi păzită. Desenele rupestre cu intrau în preţul de negociere. Noi punem mare preţ pe asta. Prin urmare ne mutăm, la trei camere pentru că cel mic mi-a invadat până la insuportabilitate teritoriul. Nu zic că nu l-am şi încurajat, dar adevărul ăsta îl rostesc numai la sfârşit.

Au primat câteva argumente, majoritatea lor anti-simplism: luminos, aerisit ca spaţiu şi modern. Singurele mele cerinţe au fost stranii, îmbinând primitivismul cu nostalgia. Aici parcă aş mai crede că ceva bun tot a rămas în străfundurile mele. Să am loc să amplasez bradul şi acvariul. S-a rezolvat. Şi să am ceva terasă ca să pot fuma... Primitivismul în starea lui pură: îngemănarea om-natură.

Celelalte detalii sunt neglijabile. Ne mutăm. Dacă voi fi mai scump la vorbă invoc circumstanţele atenuante. Sau atenuate, în orice caz...