Spune-mi cum te iscăleşti ca să-ţi spun din ce breaslă eşti...

V-am mai spus că unul dintre ultimele mele hobbyuri este să colecționez autografe. Nu a fost așa dintotdeauna, la început important era să mă asigur că am câte o astfel de amintire de la puținii pe care îi consider importanți. Mă voi lăuda cu primele două din această colecție, în ordinea semnării: Onedin (e mai simplu așa) și Leonard Cohen (e vorba de o scrisoare pe care o am cu semnătura unuia dintre preferații mei). Pe urmă am început să iau de la orice individ pe care îl consideram dintr-un punct subiectiv de vedere important. Așa am ajuns la o colecție foarte dragă mie. Oamenii ăștia se împart în două categorii: cei care cu adevărat au ceva să îmi transmită și cei care poate că au (nu neg) dar nu o fac sau pur și simplu îmi semnează o pagină doar pentru că nu mă pot refuza. Nu am să nominalizez persoanele care transformă autograful într-o corvoadă de funcționar public. Îi voi spune însă numele unuia pentru care am constatat că până și la nivelul ”dedicației” am aceeași stimă pe care o aveam și ca simplu literat. Mircea Cărtărescu.

Mircea Cărtărescu este la fel de credibil și când semnează o pagină, ca și atunci când scrie o frază. El are ceva de spus. Aproape că îți vine să colectezi toate autografele de la Cărtărescu, pe care la un moment dat să le strângi într-un volum. Nu e vorba acum neapărat de memorialistică, poate fi la fel de bine vorba despre un volum de psihologie sau de sociologie. Imaginea pe care ar fi meritat să o vedeți este următoarea: coadă la Mircea Cărtărescu, la semnat ”Enciclopedia zmeilor”, apărută la Editura Bookart din Miercurea Ciuc, în traducerea maghiară a lui Geza Szocs. Și coada se micșora greu. Pentru că Mircea Cărtărescu semna o pagină în circa 10 minute. Mai ceva ca la spovedanie. Întâi îi spui numele, pe urmă schimbați câteva vorbe și în cele din urmă scriitorul Mircea Cărtărescu elaborează câteva rânduri.

Acum simt nevoia să mă justific, de unde pretențiile ăstea din partea mea cu privire la reacția pe care o aștept din partea ”semnatarilor”. E vorba cred de puțină consecvență pe care o pretind de la aceștia. De la un pantofar m-aș mulțumi cu un pantof hand-made și o simplă scrijelire pe branțul interior, eventual de piele. De la un inginer constructor cred ca e suficientă o semnătură, eventual pe fundaţie, de la un medic o mâzgăleală pe un certificat de vindecare, dar de la un scriitor am pretenția să mi se scrie o mică poveste. Pentru că el este scriitor. Cum şi de la Sexy Brăileanca mă aştept de la următorul mesaj, scris urât, dezordonat, pe o fotografie de proastă calitate cu "vedeta": pentru tine 100 euro pă toată viaţa! Dar de la un scriitor vreau stil, ca să se anuleze orice ulterioară expertiză. Să îl disting eu pe Cărtărescu de Dan Lungu şi de LDT!

Integrarea omului prin a sa natură în sculptură şi pictură

Dilema de astăzi şi-a cristalizat forma raţională mai ales în ultimele 9 luni, de când, cu o constanţă de posedaţi vizităm mereu şi mereu acelaşi magazin. O să îl numesc, şi departe de mine intenţiile publicitare. Deci, repet: îl numesc dar nu îi fac reclamă! Îl numesc pentru că aşa mi-e mie mai simplu să argumentez cele mai de jos. Dar nu îi fac reclamă pentru că nu e ieftin deloc. Dar le găseşti pe toate la un loc, unde mai pui şi că, deşi scumpă, marfa lor e de cea mai bună calitate. Vorba unei cunoştinţe: îs scumpe da-s calitative. Magazinul se cheamă Brendon şi de mai bine de o jumătate de an suntem clienţi fideli, mai ales datorită lobby-ului încă inconştient făcut de juniorul Sensual. Lunar am spânzurat în acest magazin pentru femei gravide (sau doar balonate), pentru viitoarele mămici, pentru mămici, pentru odraslele lor mai mici sau mai mari şi nu în ultimul rând pentru toţi cei care au dat în mintea copiilor mai multe sute de Euro. Căruţ Concord, scăunel Perego, pat DE LEMN, AJUSTABIL, portbebe, de haine nu mai vorbesc, mâncare de la Hipp, pamperşi şi altele. De când am început acest demers magazinul acesta s-a transformat. Dintr-o banală hală, decentă, nu zic, dar o hală, a devenit un salon de lux. Mi-e clar că acest lucru s-a întâmplat şi pe banii mei. I-am ajutat să se modernizeze. Ca o sponsorizare.

Am ajuns cu gândul la o declaraţie de prin anii 90 pe care am auzit-o la Radio România Actualităţi, seara târziu. Era un interviu desuet cu Gabriel Dorobanţu, şeful de la Gara Mică şi la un moment dat acesta spunea: "mi-am cumpărat nişte costume frumoase de scenă, pentru încântarea celor care vin la concertele mele." Ca o sponsorizare. Eu îi cumpăr albumele, el, spre încântarea mea se îmbracă frumos... La fel şi la curve. Eu le sponsorizez, generos, ele se îmbracă şi se tunează din ce în ce mai frumos. Din ce în ce mai frumos până ce, de atâta frumos fac implozie...

Mă gândesc că peste tot ar trebui să fie afişate anunţuri de genul: noi prosperăm cu banii tăi. Nu. Pe lângă faptul că e un truism, lozinca asta pare un fluturaş anti capitalist. Mai bine: azi la noi un leu de dai mâine-ai să te simţi ca-n Rai. Da! Asta e! Nu mi-e greu să îmi imaginez că într-o bună zi mă voi duce la Metro şi pe lângă rafturile mecanice cu pneuri şi utilitare şi sticle de apă vor trona regal un Van Gogh, Rembrandt, Rubens, Moore, Brâncuşi, Picasso sau Bălaşa. În original. O încântare pentru ochii noştri. A sight for sore eyes.

Mă gândesc că şi eu, după ce voi pune taxă pentru accesul pe acest blog voi putea într-o bună zi să ataşez disclaimere de genul: cu banii tăi tocmai mi-am achiziţionat un nou colac de WC. Sau poate că nu. Poate că până la urmă păstrez chestia asta pentru mine şi las mai departe accesul gratuit...

Hristos a înviat!

HRISTOS A ÎNVIAT!

SĂRBĂTORI FERICITE!

Matache Selenaru. Delia Matache Selenaru.

Am ştiut dintotdeauna că Delia nu este ca celelalte femei. Delia este o femeie artificială. Mă documentez deja foarte serios pentru a vă putea da în cel mai scurt timp răspunsul cu privire la natura acestei fete: să fi fost ea concepută artificial în laboratoarele unei minţi diabolice, sau provenienţa acesteia să fie pur şi simplă de natură extraterestră? Prin urmare, Ion Matache "tatăl natural" al Deliei, cel retras departe de lume la o mănăstire este doar un paravan, menit să ascundă taina acestei fete.

Vă invit să o studiaţi atent pe Delia (nu exageraţi totuşi pentru că fie nevasta va intra la bănuieli, fie veţi da în Săptămâna Mare în patima lui Tudy) şi să vedem dacă vedeţi şi voi ce am văzut şi eu, un amănunt care spune totul. Delia nu e OM. Şi ca să nu credeţi că e vorba despre o retuşare electronică de a mea, din dorinţa de a transforma banalul în senzaţional vă invit să vă asiguraţi de originalitatea imaginii, aceeaşi şi aici.

Aştept verdictul vostru. Ce anume o face pe Delia specială? De ce Delia nu este ca celelalte femei?

Poliţişti, curve, curvi şi o dubă capitonată - EXPLORE THE CARPATHIAN GARDEN

Sper că nu e nici un secret pentru nimeni că iubesc culoarea vişinie. Sunt rapidist. Iarăşi nu îmi mai amintec dacă v-am spus că am primit un minunat cadou de la Patriarh, mai precis tricoul oficial de joc al Rapidului semnat ad-hoc, într-un mall de către însuşi Cesinha. Vă daţi voi seama? Cesinha cu mânuţa lui şi cu pixul albastru. Cesinha îmi scrie: sunt rapidişti. Evident că mi-a devenit dintr-o dată simpatic Cesinha ăsta, care nu este numai un fotbalist de real talent dar şi un atent observator al lumii şi societăţii în care trăim. Ca filozofie de viaţă bănuiesc că fotbalistul brazilian este existenţialist, deoarece autograful său confirmă existenţa rapidiştilor în lumea asta mare. Interesant este că Cesinha mai este şi deosebit de norocos, vorba cântecului "everyday is a winding road". Acum s-o spunem pe aia dreaptă: nu poţi fi decât norocos să poţi trăi astăzi în România, probabil cea mai surprinzătoare ţară din UE.

Citiţi aici despre aventurile lui Cesinha în Bucureşti, zilele trecute. Asta mi-a dat mult de gândit, dacă nu cumva ar trebui să schimbăm statutul poliţiei române, să îi surprindem pe toţi şi să creştem rata turismului în România. Încercaţi să vă imaginaţi ce ar fi un astfel de tur operator care să le ofere turiştilor străini posibilitatea de a fi ghidaţi prin ţară cu duba poliţiei, cum i s-a întâmplat deunăzi lui Cesinha. De la aeroport eşti săltat de o poliţistă sexy sau de un poliţist sexy, după caz. Nu este obligatoriu ca sexul organului să fie opus sexului clientului. Aici turismul românesc va câştiga enorm. Turistul este aruncat în dubă. Se porneşte în traseu. Evident, locul de depozitare din dubă este prevăzut cu difuzoare în care şoferul-poliţist prezintă frumuseţile patriei. La un moment dat maşina se opreşte şi în dubă sunt aruncate mai multe femei arestate sau bărbaţi: curve şi curvi. Inutil să mai spun că aceştia sunt din cale afară de atrăgători. Există şi posibilitatea ca arestaţii să fie bătrâni sau animale de casă, dar pentru asta s-ar percepe taxă suplimentară. După orgia din dubă, turistul acum cu siguranţă intrat în păcat este dus în vizită pe la mănăstirile din Moldova. Apoi, dintr-o dată poliţistul spune ceva şi începe o urmărire infernală cu duba. Dacă eşti în munţi, pe serpentine, dacă eşti în oraş, în plin trafic. După atâta zbenguială, cu stomacul gol, duba poliţiei derapează pe nisip şi este proiectată în apa mării. Organul odată defenestrat se dezbracă şi forţează uşa din spate. În cele din urmă turismul este salvat, scos din fundul Mării Negre şi târât pe ţărmi. Acesta este momentul înălţător al resurecţiei, când, la pâlniile ruginite de pe plaja pustie începe să se audă Marian Nistor şi bandul Savoy cântând "Într-un sat de pescari" (pentru necunoscători versurile aparţinându-i lui Corneliu Vadim Tudor). cu stomacu l ghiorăindu-i de foame, sau doar pe fond nervos, turistul şi poliţistul sunt serviţi de localnicii apăruţi din boscheţii crescuţi pe nisip cu peşte afumat şi spirtoase puternice. Turul ghidat de poliţist se va încheia după această masă copioasă cu o partidă de sex, de neuitat. În ceea ce priveşte returul, turul operator nu are prevăzută şi această facilitate. De fapt scopul programului este să ne repopulăm zonele pustii din România cu cetăţeni străini, bogaţi, ulterior investitori de frunte.

Este evident că turismul ne poate scoate din criză. Din orice criză. Şi o astfel de idee are toate şansele să atragă nenumăraţi turişti, dornici să iasă din monotonia unor circuite ghidate de către un ghid miop, ţinând în mâna treaptă, după caz, fie o umbrelă colorată, fie pe Pinocchio, marionetă. Nu am nici cea mai mică temere că turoperatori inteligenţi nu vor concepe şi alte scenarii turistice, pentru variaţie. Mi-aş dori însă ca "testerii", primii turişti pe care să fie probat acest circuit turistic să nu mai fie neapărat de la Rapid. Mai sunt echipe, mai ales rivale la care joacă cetăţeni străini, ce naiba, are balta peşte.

Radio killed the video star

În data de 20 iunie 1942 din lagărul Auschwitz I au evadat patru persoane. Costumaţi în uniforme SS, stăpânind bine limba germană şi dispunând şi de o maşină, la ultima barieră şi-au dat aere de importanţi oficiali, ofustacţi de stângăciile şi lentoarea paznicului. În afară de sudoarea rece nimic nu îi trăda pe cei patru. Paznicul le-a ridicat bariera şi aceştia şi-au recâştigat libertatea.

Până aici sună bine, nu? De fapt nu sună bine, pentru că un scenariu mai american ca acesta nici că mai poate fi gândit. Totuşi, avem nevoie de poveşti, pentru a avea puterea să mergem înainte, să visăm cu ochii deschişi, să sperăm că într-o clipă de neatenţie a cerberului ne îndeplinim planul. Adevărul e că - şi vă rog să nu puneţi la suflet dacă din textul meu va transpira o tentă pesimistă - existenţa noastră în sine arată ca un imens loc de depozitare butoaie. Dacă îl deschizi, fiecare dintre acestea pare plin cu miere. În realitate doar la suprafaţă este mierea, de un deget. În rest rahat. Depinde cum vrei să administrezi butoaiele cu pricina: mănânci întâi toată mierea şi pe urmă te "delectezi" cu rahatul, sau consumi felii întregi, în profunzime? Miere-rahat, miere-rahat.

Vreţi să ştiţi continuarea poveştii reale de mai sus? După evadare, părinţii cercetaşului Stanislaw Gustaw Jaster, sunt arestaţi. Mor imediat, tot la Auschwitz. În 1947, când Polonia devine comunistă Kazimierz Piechowski, liderul evadaţilor este condamnat la 10 ani de închisoare. Iese după 7 ani, la 33 de ani, devine inginer şi scrie cărţi. Astăzi Piechowski are 91 de ani. Eugeniusz Bendera (Gienek), ucrainean de origine se stabileşte la Varşovia. Moare în anii '80. Jozef Lempart, preot, renunţă la preoţie şi moare în 1971, călcat de un autobuz, pe când traversa strada. Stanislaw Jaster este acuzat de colaborare cu Gestapo-ul şi moare împuşcat, în 1943.

Poate acum înţelegeţi mai bine de ce filmele americane au succes. Pentru că relatează doar partea frumoasă a lucrurilor. Şi nu mistifică, cum adeseori se tot spune. Nu mistifică nimic. Dintr-un motiv sau altul nu relatează restul poveştii. Asta e tot. Poate ăsta e şi motivul pentru care mi se pare logic să existe seriale, fiindcă aş vrea să ştiu toată povestea. Din nefericire, şi aici americanii au ales să prezinte tot mierea. Când vine momentul să ni se prezinte realitatea crudă, epilogul, din cauze financiare serialul este sistat.