Dimineaţa o ştire cu adevărat menită să creeze senzaţie în România. Maia Morgenstern, actriţă şi femeie (de 49 de ani) este din nou gravidă. Întreaga mea zi s-a desfăşurat sub semnul acestui paradox naţional, chemat la ordine de "deci se poate!" Să vă dau un exemplu: sâmbătă seara, m-am dus la culcare cu tristeţe în minte şi în suflet. Nici o victorie pentru Răzvan Lucescu de când este antrenorul Naţionalei României. Astăzi statistica s-a schimbat. Bosnia este descalificată şi pierde cele 3 puncte pe care le câştigase pe drept sâmbătă împotriva naţionalei noastre. Răzvan Lucescu câştigă primele trei puncte. DECI SE POATE!
Tot astăzi visul frumos s-a destrămat. Citesc în presă: UPDATE 12.19: Contactată de reporterii Click!, Maia a infirmat zvonurile că ar fi însărcinată: «Ce-i drept, eu le-am spus tuturor că aşteptăm un nou membru în familia noastră, dar este vorba despre bona mea, care este însărcinată.Eu nu pun botul la aşa ceva, că bona mea, care este de fapt membru al familiei... A mai încercat unul să îşi introducă bona în familie, Jude Law, şi nu prea a convins el pe nimeni. Pe soţie cu atât mai puţin. Trăim mai departe într-un patriarhat oribil. Femeia trebuie să fie fertilă. Femeia grasă este o fiinţă blamabilă. Aşa că Maia Morgenstern îşi "însărcinează" bona fiindcă altfel riscă să se surclaseze recunoscând: nu sunt gravidă, sunt doar grasă! Adoptând un ton cioranian (acum, la câteva zile de la centenarul naşterii sale) aş spune: singura scuză a supraponderalităţii la o femeie este graviditatea!
Impresii la cald după decernarea Premiilor Gopo 2011. Am o senzație de ”aveam altă impresie”. Recunosc că, pe piața din România nu am termen de comparație, este prima ediție dintre cele patru de până acum pe care le-am urmărit în seara asta. Nu așteptam să semene cu Hollywood-ul, mi-am dorit să nu fiu violat cu prostul gust de acolo și cu senzația că am privilegiul de a fi, alături de ceilalți participanți și privitori pe micul ecran Cenușăreasa pentru o seară. Nu mă așteptam însă la neglijențe. Premiile Gopo 2011 mi-au creat senzația că au fost concepute pe genunchi, că nu a existat desfășurător, că nu s-a ocupat nimeni de scenariul propriu zis. Acum intră Cutare cu Cutare. Nu îi strângem pe toți în prealabil, posibil ca perechile de prezentatori chiar să se urască. Ce ne pasă nouă, când dau bine pe sticlă. Ce ne pasă nouă când ea încearcă să salveze aparențele vorbind în fel și chip și el îi spune sec: hai mai bine să prezentăm premiile. Ce ne pasă nouă că el, elegant, se dă la o parte și ea, reprezentanta mioritică (nici măcar având scuza că e din altă țară) a Daciei Duster vorbește limba română ca o agramată. Ca Eliza Doolitle înaintea primei sale lecții.
Am văzut în mare măsură premianți plictisiți, de parcă au avut de ales între abator și Premiile Gopo. Le-au ales pe cele din urmă, scrâșnind din dinți ca pe scenă. În afară de Besoiu și Rebengiuc, puțini au comunicat realmente ceva. Cineva (nu îi spun numele pentru că asta ar însemna să îi fac publicitate și nu numai că nu îi fac, dar declar public că din seara asta mi-am schimbat radical părerea în privința sa) le-a mulțumit ”oamenilor lui” de la masa 4. Ca la local. Masa 4. Alți premianți dealtfel nici nu s-au prezentat și nici nu au trimis reprezentanți. Asta spune multe despre respectul pentru acest eveniment. Toată această festivitate s-a văzut de dincolo de ecran ca o petrecere simandicoasă organizată de cineva cu pretenții înalte, dar care nu a luat în calcul ceva elementar: indiferent de fastul extraordinar (care oricum nu a existat), o petrecere reușită trebuie să ia în calcul meseni care se cunosc cât de cât între ei sau care cel puțin se pot respecta pentru câteva ore. O petrecere cu iepurași scoși din joben și aduși doar pentru că emană exotism se poate concretiza într-un mare bâlci, într-o imitație de bucurie. Asta le-a ieșit organizatorilor. Cu puțin mai multă figurație, atmosfera din această seară mă face să revăd în fața ochilor clipul celor de la Șuie Paparude - ”Cu zâmbetul pe buze”... Pentru cameramani a fost mai important Andi Moisescu (și regizorii de montaj au primit indicații clare în acest sens) decât premianții. La fel și unii dintre prezentatori. Am asistat la momentul penibil în care venerabilul Ion Besoiu, cu un baston în mână se chinuie să urce pe scenă. Organizatorii nu s-au gândit o clipă că e nevoie de hostess. Nimeni nu s-a simțit să îl ajute pe marele actor român să urce și să coboare de pe scenă. Iar din public, cu atât mai puțin. Scaune comode, dacă te ridici de pe ele să-i dai brațul lui Besoiu se răcește între timp taburetul. De asemenea am mai aflat că deși nu este star la Hollywood Andreea Esca are în România cam aceeași valoare. Mă abțin să comentez această maximă. Și a mai fost ceva ce a scos în evidență amatorismul organizatorilor: montajul premergător declarării câștigătorului. Cu picioarele. La un moment dat, pentru un actor nominalizat pentru rolul secundar s-a dat o secvență mută, cu acesta privind la punct fix, din profil. Și culmea, actorul cu pricina a câștigat. Funny haha. Nu vreau să sugerez că actorul cu pricina era o pilă și că aceea era de fapt singura secvență în care apărea în film - rol secundar, în toată puterea cuvântului...
M-am uitat însă până la capăt pentru că vroiam să știu câștigătorii și, în final, pentru că pe cei de la Babel Communications nu i-am putut felicita pentru organizare (deși până la urmă au făcut onoare numelui pe care îl poartă, ”Babelizând” totul) m-am felicitat pe mine pentru flerul de a preamări din timp, aici, pe blog, câteva reușite ale cinematografiei românești. Este în primul rând vorba de Victor Rebengiuc, care și-a meritat premiul pentru rol principal masculin în ”Medalia de onoare” și care a fost aplaudat de întreaga sală, în picioare după ce la speech-ul său, singurul respectuos și cu o doză de umor sănătos chiar s-a râs și apoi de Liviu Mărghidan, pentru cea mai bună imagine la ”Portretul luptătorului...”. Am ghicit probabil cei mai valoroși câștigători. ”Eu când vreau să fluier...” a luat marele premiu. Mai stau și acum și mă întreb de ce? Să fie oare premiile ăstea în cârdășie cu berea care l-a ales ca imagine a campaniei pe Florin Șerban?
P.S
Premiile Gopo 2011 m-au făcut să îmi amintesc cu nostalgie de alte concursuri de gen din România, notorii prin anii 80. De pildă de Mamaia. De carismaticul ei prezentator Tavi Ursulescu. Unde ne sunt șușele de altădată?
M-au vrăjit cei de la Crystal Fighter, cu a lor "At Home". Cântecul ăsta nu are nimic în comun cu restul albumului şi asta cred că e o calitate, pentru că restul pieselor nu sunt, aşa cum, conform exprimării mele ar putea să-i facă pe unii să creadă că celelalte cântece sunt manele şi muzică ostăşească, ci tributare electro sau electro-punk-ului sau reggae-ului gen Jimmy Cliff (care mie personal nu mi-a spus niciodată nimic). Dacă sunteţi curioşi, mai puneţi urechea şi la "I Love London", ca să înţelegeţi mai bine ce vroiam să zic. Vorba ceea, Kraftwerk nu a murit, Kraftwerk se transformă!
Şi încă ceva, de această dată mai ales pentru fanii RObotzilor. Vă rog să vă uitaţi la finalul clipului şi să-mi spuneţi dacă nu cumva deznodământul este inspirat din episodul 9 al celor de la Creative Monkeys. Fumul acela nu prevesteşte el cumva apariţia unui Gin misterios din lampa sa pe care tocmai vroia să se c*%$&#aceF.O.C.A.? Oare cei de la Crystal Fighter nu s-au grăbit să taie brutal finalul, când tocmai ieşea în lume Gazosul?
Mi-aş fi dorit ca cele de mai jos să se concretizeze într-un studiu asupra umorului poporului român: între gluma amară şi cinism. Mobilul este meciul de fotbal dintre Bosnia şi România, de sâmbătă. După înfrângere mi-a fost dat să mă întâlnesc cu ambele manifestări. Cineva propunea astăzi la Radio Guerilla (favoritul meu!!!, după cum ştiţi) să se unească România cu Bosnia, aşa nu s-ar mai fi jucat meciul de sâmbătă pe care dealtfel l-am şi pierdut. Umor amar. Nu pot însă spune că numai noi, românii glumim aşa. E o atitudine comună şi în Ungaria, care reflectă un subconştient greu încercat. Combinaţia însă cu cinismul ne defineşte exemplar. Imediat după meci, citeam o declaraţie a "naşului" Sandu, care spunea că Bosnia a câştigat pe merit şi că ar fi nedrept ca această echipă să fie descalificată de FIFA, urmare a ambiţiei acestei ţări orgolioase de a nu ceda în faţa "agenturilor străine". E mai mult decât o declaraţie, e o invitaţie către FIFA de a ţine cont de o promisiune tainică, de un gentleman agreement. Cu alte cuvinte. eu traduc mesajul lui Sandu: chiar dacă au câştigat, invit FIFA să ţină cont că la bază avem de-a face cu o ilegalitate. Părerea mea. Ceea ce nu înseamnă că FIFA ne va şi asculta... Dar noi încercăm. Facem apropouri, trimiteri, ne victimizăm o dată şi încă o dată.
De fapt uităm prea uşor evidenţele. Evidenţa că meciul cu Bosnia era unul din start foarte dificil, nu numai pentru naţionala experimentală a lui Răzvan. Ne comportăm aşa, pentru că, contrar aşteptărilor, România a fost prima care a deschis scorul. Să ne imaginăm un maraton. Iepurele, unul pe care nimeni nu dădea doi lei, care n-a alergat în toată viaţa lui mai mult decât până în staţia de autobuz ajunge la 3 metri de finish. Iar acolo, datorită lipsei de antrenament crampă. Se prăbuşeşte. Nu numai că nu câştigă, dar nici nu mai poate trece linia de sosire. E luat cu targa şi dus la reanimare. Aşa şi cu naţionala noastră de sâmbătă. De fapt de asta ne-a scos din sărite Răzvan, pentru că ne făcuse să credem că putem câştiga. Cu golul norocos al lui Marica, unul la 3 ani. Pentru că Marica nu are constanţă. Îi iese odată şi îl urcăm pe tron, pe urmă ne mirăm că nu prinde echipa de club, datorită inconstanţei sale. Cu Mutu care dincolo de "hai băi în atac" nu a făcut nimic. Nu o zic ca să apar eu acum de inteligent, dar imediat după gol am spus cu glas tare: începe iadul. Şi aşa a şi fost.
Acum discutăm mult şi bine despre îndârjirea lui Răzvan Lucescu de a nu-şi da demisia. Acum sincer, de ce să şi-o dea? Pentru că nu mai avem nicicum altă şansă? Ca să vină un altul care să bată "galacticii" de la Luxemburg şi "extratereştrii" din Albania. Care să piardă lamentabil cu Bosnia, Franţa şi Bielorusia, dar să nu ne sperie prea tare pentru că acum echipa noastră e în reconstrucţie? Eu unul zic NU. Să rămână Răzvan. Să îşi formeze echipa şi să atacăm Mondialul de peste 3 ani. Să se revanşeze (deşi nu cred că e exclusiv vina lui) pentru că în următoarele calificări vom fi extraşi din urna echipelor slabe. Într-adevăr, la pauză l-aş fi introdus pe Zicu şi nu pe Cociş, nu aş fi apărat rezultatul, dar acum, revăzând meciul la rece, pot spune că Răzvan ştia de ce face asta. Nu poţi câştiga un meci cu Bosnia numai cu Pantilimon, Goian şi Raţ. Imposibil.
Cred că v-aţi dat cu toţii seama că sunt subiectiv. Răzvan Lucescu mi-e simpatic. Mare antrenor nu este, cu atât mai mult cu cât ca să fii mare antrenor cu o naţională ca a noastră este mult mai greu decât să promovezi în Bergenbier cu Triumfu Borăscu. Răzvan Lucescu are însă o eleganţă care pe mine, pe valorile mele le face să se simtă bine. chiar dacă pierdem, declaraţiile şi ţinuta lui Răzvan mă fac să trec mai uşor peste eşec. M-am săturat de aroganţa de meltean a lui Piţirică, de bigotismul şi gângăvelile generalului Caşchetă, de frustrările şi tremuriciul Şefului de autobază, generate de abstinenţa din timpul interviului de la bomboane agricole, de succesele "Regelui" în cunoaşterea limbii române care l-au urcat de la nivelul de agramat la cel de mediocru, de truismele de sorginte populară ale lui Olalariu sau de aşteptarea lui "Loţi"Boloni similară cu aşteptarea americanilor, concretizate în lectura publică a scrisorilor sale prin care îşi anunţă posibila sosire. Cu Răzvan lucrurile sunt clare: primesc ceea ce văd. Un tânăr educat, experimental, dornic de a se autodepăşi şi totodată, şi aici cred că e punctul său forte, realist şi optimist. Lui Răzvan o luptă pierdută îi oferă parametrii viitoarelor corecturi. Şi aici cred că mai toţi românii ar trebui să ne identificăm cu el. Mâine vom fi mai buni, pentru că am învăţat din trecutele greşeli. Mâine-poimâine batem Luxemburg nu pentru că ei sunt mai slabi decât noi, ci pentru că deja am învăţat ceva în plus. Pentru că am putea în acel moment bate multe alte echipe de valoare.
Vă aşteptaţi la aşa ceva din partea lui Boss? Ăsta artist... Probabil că dacă n-ar fi existat "Born in the USA" ci doar "A Night with the Jersey Devil" marile trupe epice de hard and heavy ar fi luat până astăzi lecţii de la Bruce Springsteen. Aşa, l-au lăsat pe Temişan Aurelian să cânte pe model Springsteen "hei Billy, Billy Joe King ai fost un mare pistolar..."
Enjoy the show! Cineva să îi trimită Boss-ului un CD cu Nea Beni, cine ştie, poate rupem gura târgului la diplomaţie culturală...
Am toată stima pentru Remus Cernea, pe care îl consider un tip interesant. Spun asta din perspectiva celor peste zece ani de când ne ştim. În ultima vreme, e drept, nu l-am mai întâlnit, însă dacă ţin cont că şi mai înainte ne regăseam în locuri absolut neobişnuite într-un bucureşti al mondenului şi semi-mondenului continui să cred că a rămas acelaşi. Altfel spus: un tip corect - iar aici avatarul este rigiditatea, un tip nonconformist - iar aici, coroborând cu corectitudinea rezultă nonconformismul ca dogmă, un tip deosebit de cult - prin urmare, coroborând cu corectitudinea şi nonconformismul rezultă un procent (sesizabil) de snobism. În rest, aş putea spune că în comparaţie cu alţii Remus Cernea este mult mai recomandabil pentru un parteneriat.
În ceea ce priveşte cruciadele lui Remus, mi-e greu să mă pronunţ, fără să le rup din peisaj: unul eminamente amoral. Par caraghioase. Într-o societate preponderent catolică, ecoul iniţiativelor sale capătă sonoritate de dangăt de clopot. În spaţiul balcanic însă părerea mea este că nu fac decât să rezoneze a cutie goală de conserve. Cu multe dintre cruciadele lui Remus Cernea sunt pervect de acord. Nu sunt de acord însă cu balcanizarea acestora, deşi, logic, într-un teritoriu balcanic, dacă nu devii şi tu balcanic sucombi. Şi mai e ceva cu care nu sunt de acord, cu echipa, cu acoliţii, dar asta din nefericire este o rezultantă a umanităţii. Nu suntem toţi la fel, şi dacă conducătorul este să zicem de nivel 0 (echivalat cu superlativul), există 1-2% şanse să găsim un +10 şi peste 80% certitudini să întâlnim cel puţin 10 de la nivel -1 la -10. Asta e problema, nu mă împac cu ăştia sub-nivel. Nu merg prea departe, nu îi acuz de reavoinţă sau de uneltiri. Incompetenţa este o acuză suficient de gravă. Şi pe urmă, ajungem să dăm vina pe cei din frunte, că echipa nu îşi face treaba.
Aveţi în imagine o distincţie pe care a primit-o "Remus Cernea and colleagues". Frumos lucru, nimic de zis. Remus Cernea nu e Peter Green. Explicaţie: Peter Green, întemeietorul şi chitaristul grupului Fleetwood Mac a format acest grup pentru că îşi dorea să fie un simplu om de trupă. Prin urmare a botezat grupul după numele lui Mick Fleetwood, bun amic la ora aceea, după considerentul: "eu mâine nu voi mai cânta aici şi grupul ăsta îi rămâne lui". La primul album (şi ultimul) alături de Fleetwood Mac, Peter Green a cerut să nu iasă în faţă. Managerul însă, din raţiuni pur comerciale îl numeşte "Peter Green's Fleetwood Mac". Peter Green a fost foc şi pară. Remus Cernea nu. Remus Cernea nu e Peter Green, cum am zis. Dar să zicem că nu asta m-a supărat, ci o mare, mare, mare, uriaşă eroare de typo pe distincţia acordată lui Remus şi Co. Assocation neamule! Nu Association. Assocation! Permiteţi-mi să nu dau doi bani pe Rainbow Humanist Awards. Permiteţi-mi să nu dau doi bani pe echipa lui Remus Cernea, compusă fie din orbi, fie din ignoranţi. Din lumina asta şi Remus Cernea mi se pare dubios, atunci când îşi prezintă cu mândrie distincţia. Eu pricep că e importantă, şi că reprezintă ceva, dar pentru o grupare care se numeşte ....Assocation. Romanian Humanist Association, din punctul meu de vedere nu a primit nici un fel de distincţie, şi dacă Remus Cernea este membru al acesteia, comite o fraudă. Se laudă cu ce nu îi aparţine...
Frumos zimbrul de dincolo de gardul electric. Era şi mai frumos pe când eram atenţionaţi că muşcă. Acum s-a oprit curentul şi suntem invitaţi să îl mângâiem şi să îi dăm cubuleţe de zahăr candel. Plăcut la mângâiat. Păcat că avea extensii...
Azi am reuşit să intru în posesia unei cărţi de-a dreptul surprinzătoare, "Rromii, india şi limba rromani" de Gheorghe Sarău. Adevărul e că îl cunosc pe Gheorghe Sarău de mai bine de 20 de ani şi de fiecare dată am uitat să îi cer cartea, aşa se explică că acum mă bucur ca un copil. Citind-o nu poţi să nu remarci munca de documentarist depusă de autor, cu atât mai mult cu cât vei afla lucruri neobişnuite.
Mă opresc acum asupra unei banale etimologii: netot. Dex-ul spune despre netot: NETÓT, NETOÁTĂ, netoți, netoate, adj., s.m. și f. (Persoană) cu mintea mărginită, care pricepe greu un lucru, care acționează fără judecată; (om) redus la minte; prost, nătărău, neghiob, prostănac. Fără îndoială, este definiţia pe care o recunoaştem cu toţii. Gheorghe Sarău ne atrage decent atenţia că înaintea noastră au mai existat şi alţii. Spune în cartea sa Gheorghe Sarău: "Din punct de vedere diacronic, mai erau amintiţi “netoţii”, rromii băieşi ce se constituiau într-un trib sălbatic (ce ar fi fost izgonit din Transilvania din ordinul împăratului József al II-lea), care excela în hoţii şi consuma mortăciuni..."
Pe de altă parte, “Dictionarul enciclopedic ilustrat" (1931) menţionează: netot “ţigan nomad, fără casă şi şatră, umblând cu capul gol, netuns, despletit şi nepieptănat, îmbrăcat în zdrenţe şi hrănindu-se cu ce putea fura”.
Dat fiindcă astăzi cine spune netot cu siguranţă nu se mai gândeşte la sensul pierdut din 1931 şi până în prezent nu îmi mai rămâne decât să concluzionez că civilizaţia ne lipseşte mai departe de diversitate culturală. Şi culinară, chiar...
Am văzut în sfârşit "Portretul luptătorului la tinereţe" şi de această dată voi face mai mult decât ce fac de obicei, când mă mulţumesc să scriu cronici cât se poate de realiste şi uneori chiar foarte obiective. Acum voi fi subiectiv de-a dreptul, fără menajamente. Aşteptam filmul ăsta aşa cum aştept de la Tică Popescu şi "Principii de viaţă", cu sufletul la gură. pentru că, poate am mai zis-o, în momentul de faţă ceea ce încearcă să facă Tică Popescu este o încercare de mic sisif. Probabil că lui îi revine acum misiunea de a crea joncţiunea între mult elogiata cinematografie românească minimalistă şi filmul românesc de valoare, indiferent de canonul căruia îi este tributar.
Prin urmare am fost foarte îngăduitor cu "Portretul luptătorului la tinereţe", chiar dacă, mă aşteptam la altceva, cel puţin după ce am văzut trailerul de mai multe ori. Asta mi-a făcut bine, pentru că am înţeles că pentru a putea vedea din nou un film românesc bun, "de acţiune" (deşi o să vedeţi termenul acesta este mai mult decât nepotrivit) este nevoie de spălarea minţii. Din păcate pentru producţiile cinematografice care ne vor exorciza, ele la rândul lor vor fi sacrificate în mai mică sau mai mare măsură. Prima parte din trilogia lui Tică Popescu plăteşte tribut la rândul ei. În primul rând nu eram pregătit să mă dezbrac de întreaga imagologie a eroului cinematografic român, fie el nenumăraţii Andrei de la Nicolaescu sau Iancu Jianu, sau Pintea. Nu eram pregătit pentru scene cu pac-pac fără coloană sonoră, fără relanti, fără praful care se ridică de pe urma rostogolirii lui Piersic, Pintea sau Nicolaescu. Nu eram pregătit pentru realismul cinematografic românesc în cazul unui schimb de focuri sau pentru anularea naţionalismului şi a patetismului născocit la pupitrul de montaj. Şuieratul gloaţelor (care mi-a amintit de filmele lui Eastwood cu Vietnam sau de "Saving Private Ryan"-ul lui Spielberg) şi eroul care, împuşcat prin pereţii şopronului, pur şi simplu nu mai iese au fost pentru mine lucruri noi. Şi încă ceva foarte interesant: actorii din film aleargă, sar şi se prăbuşesc ca nişte oameni normali. Adio graţie şi pictural al zborului. Până la urmă destinaţia este importantă şi nu eleganţa volutei sau numărul de bătăi de aripă pe secundă... Aşadar eroii lui Tică Popescu sunt un fel de îngeri. Asta mi-a devenit clar, acum că iau în calcul şi motto-ul de la începutul filmului deşi, nu mi-a fost aşa de uşor să înclin steagul în sensul ăsta. Îngeri cumpliţi. Lipseşte iarăşi umanitatea şi căldura, simpatia eroului hollywoodian. Partizanii din Făgăraş se comportă pe câmpul de luptă ca şi securiştii, nu îi distinge de aceştia decât ideologia. Şi cultura, dar interesant lucru, Tică Popescu este zgârcit. Îl lasă pe Pintilei Bodnarenko (Mihai Constantin) să se compromită vorbind mult şi bine, preferând ca partizanii săi să iasă în faţă rareori cu raţionamente personale. Până la urmă are dreptate căci, de pe urma întâlnirii cu îngerii rămâne probabil atingerea, lumina şi muzica. Vreau să cred că nimeni nu îşi va aminti că în cadrul întâlnirii cu un înger acesta i-ar fi citat din Cioran şi l-ar fi acuzat pe semenul lui, tot înaripat de colaboraţionism. Spuneam la început că filmul acesta ar putea fi unul de sacrificiu, în sensul că nimeni nu este în momentul de faţă obişnuit cu astfel de filme româneşti. Până acum însă, şi aş vrea să exclud din start perspectiva unui nou naţionalism românesc, am rămas uimit să constat un grad ridicat de reacţii pozitive, mai ales din rândul cunoscătorilor de film (cronica lui Mihnea Columbeanu (Pitbull) de pe cinemagia fiind chiar una excelentă).
Şi totuşi, şi totuşi... Realist, montat şi gândit ca un film documentar. Şi totuşi trebuie să o spun, imaginea lui Liviu Marghidan este mai frumoasă ca niciodată. De data asta Liviu Marghidan a fost mai bun ca Vivi Drăgan Vasile, pentru care iarăşi am o stimă ieşită din comun. Poate că o fi fost Marghidan atins de o aripă de înger...
Iar acum adun şi trag concluziile. "Portretul luptătorului la tinereţe" nu este un film de acţiune. Poate fi văzut ca un documentar. Respinge patetismul poeziei, respinge patetismul în general şi nu este gândit să ne facă aplaudăm în sală, cum se poartă la americani când, după mulţi pumni aplicaţi strategic, Willis se ridică şi, cu o replică cinică îl culcă pe adversar. Camera şi imaginea te fac o clipă să te gândeşti că până la urmă, oricât de urâtă o fi fost perioada respectivă, eroii în cauză ar trebui totuşi să fie fericiţi că au trăit în peisajul surprins filmic de Marghidan. Nu există momente retorice, nu există replici iscusite. Şi totuşi, şi totuşi... De ce m-am uitat până la capăt? Pentru că probabil Tică Popescu a descoperit reţeta unui film românesc dinamic, corect şi inovator. Pentru că, este posibil ca noul val cinematografic românesc să îşi păstreze ineditul, fără să colapseze, oarecum previzibil, după perimarea minimalismului.
P.S.
Probabil că diseară voi revedea "Portretul luptătorului la tinereţe". Sau poate că mâine seară, pentru că diseară joacă Bayern şi nu cred ca va fi prea uşor să păstreze avantajul de 1-0 chiar dacă joacă pe Allianz Arena...
Da este un cuvând slav, da? Fără îndoială. Atunci dacă da este un cuvânt de origine slavă, îmi pot permite să mă întreb cum se aprobau tracii pe vremea când slavizarea era un gadget ipotetic? Mă frământă treaba asta de sâmbătă. Ce ziceau ei domne când trebuiau să spună DA şi habar nu aveau de asta, să mă lumineze şi pe mine cineva. Vulgarizând acum puţin problematica şi punând intenţionat influenţa slavă veche pe picior de egalitate cu Rusia cu al său potenţial ocupaţionist, problema noastră este că am acceptat da-ul slavon în detrimentul particulei străvechi, indiferent care o fi fost aceea.
Se pot spune multe despre români, dar că ar fi "yesmani" asta nu, niciodată. Dacă însă totuşi se ţine mult la această noţiune de: docil, aprobator, slugarnic... şamd, atunci să ni se zică "damani". Şi dacă stau să mă gândesc bine totul ni se trage de la momentul în care, vrând să pară cosmopolit, un strămoş al nostru a spus cu enfază: DA. Şi mai am o bănuială vagă, că isprava asta nu îi aparţine vreunui tip cu şcoală, ci unui cocalar al vremii sale. E ca acum. Nociv nu mi se pare faptul că un tip educat mai strecoară în discursul său câte un "input" sau feedback", ci că mulţi melteni pentru care Asimov este mai departe un fotbalist la Dinamo Kiev îi dau repetate upercuturi omuleţului meu cu "man", respectiv "manule".
Aşadar revin la întrebarea de început, care chiar nu era una retorică: cum spuneau strămoşii noştri, înainte de slavizare atunci când vroiau să spună da? Sau au spus nu până când de plictiseală au scăpat un da şi în clipa aceea s-au slavizat instantaneu?
Astăzi am luat hotărârea de a scoate bani de pe urma acestui blog. Evident, nu m-ar fi mulţumit maniera unei afaceri ca multe altele, cu bannere şi altele, aşa că am mers mai departe. Săptămânal voi publica pe acest blog ştiri "senzaţionale" pe care le voi oferi tabloidelor din România la preţuri mai mult decât promoţionale. Fac asta în primul rând pentru a restabili echilibrul inexistent în presa noastră galbenă, echilibru între sursă şi conţinut. Nu ştiu dacă aţi observat, din ce în ce mai multe materiale, interesante de altfel nu sunt asumate de nimeni, zăcând orfane, cu statutul de anonime, când ar putea deveni adevărate bombe de presă, în prezenţa unui autor. De exemplu nu mai târziu de ieri, Cancan publica cu statut de anonimă articolul Minune! În garajul Annei Lesko a crescut un copac! Dacă în loc de F.G., cineva şi-ar fi asumat această temerară descoperire, astăzi multe lucruri ar fi stat altfel. În primul rând poate că cineva de la protecţia copacilor s-ar fi autosesizat şi ar fi descins la faţa locului pentru a verifica starea de sănătate a numitului "copac", care, din imagini pare de plastic. În orice caz, este vorba despre un copac cu flori viu colorate (l-o fi primit de la Hruşcă, dar e deocamdată un zvon neverificat), ceea ce iarăşi ar fi meritat interesul oamenilor de ştiinţă, deoarece clima din garajul Annei Lesko ar putea sta la baza unor viitoare importante descoperiri evoluţioniste. Dacă aici primăvara vine cu 2 luni mai devreme, dacă un biet copac comun nu numai că se dezvoltă dar mai şi înfloreşte, omenirea ar putea fi salvată. Chiar dacă soarele se va stinge, în garajul Annei Lesko se înfloreşte fără probleme şi fără să se ţină cont de anotimp.
Pornind de la acest articol din Cancan voi scrie săptămânal materiale de presă senzaţionale. De exemplu iată astăzi unul despre Viorel Lis. Minune, Viorel Lis a luat metroul de la Titan la Obor. De fapt, astăzi, pentru că fiind primul astfel de material simt nevoia să fiu darnic, iată şi un supliment la ştire: Minune, Viorel Lis şi-a schimbat şosetele. Şi încă unul, aici copzrightul se împarte cu Akritura: Oana Lis are în şifonier două sutiene cu push-up. Cei interesaţi de fondul acestor articole îmi pot adresa cereri urmate de propuneri de preţ...
Parcă vineri, dacă nu mă înşel, s-a dat publicităţii gogomănia cu Rădoi care se lua de un fotbalist saudit bătând apropouri de meltean de Ghencea cu tradiţionalele bancuri de vestiar care definesc din nefericire un anumit profil de fotbalist român contemporan. Prima reacţie atât a mea, cât şi a lui BebeBebe - e drept, în regres fotbalistic de la naşterea celui mic, dar în orice caz atentă oarecum la orice enormitate -a fost să facem ochii mari şi să nu ne vină să credem ce auzim. Pentru cei care nu cunosc momentul, iată declaraţia lui Rădoi: "Tot timpul meciului m-a luat în braţe ca pe o fată. Poate îi plac bărbaţii". În orice caz întregul moment merită de văzut. Rădoi în plină glorie, strălucind ca un luceafăr, automulţumit de geniala sa prezenţă de spirit de a debita astfel de enormităţi la adresa unui saudit. Cât de tare e românul de el să facă spirite de glumă. Ceea ce însă nu ştia Rădoi şi mai interesant de atât mi se pare că nimeni din presă nu a sărit atunci pentru a avertiza este că glumele cu trimiteri pidosnice nu sunt tolerate în ţările arabe.
În ultimele zile fotbalistul în cauză a făcut plângere refuzând orice înţelegere pe cale amiabilă. În mod normal deznodământul nu poate fi decât: pedeapsa cu moartea sau închisoarea. Mi-ar plăcea să am o cameră ascunsă în imediata apropiere a lui Rădoi pentru a-i surprinde tonusul şi privirea inteligentă acum când, viaţa sa poate lua o nouă întorsătură. Acum vreau să îl aud făcând glume. Singura problemă ar fi bip-urile care sunt sigur că ar trebui folosite din belşug. Un astfel de monolog al lui Rădoi ar trebui redat cam în felul următor: "bip cum se poate bip eu care bip nu ştiam bip dar acum bip poate că bip că la noi bip care este bip pac pac bip că vă bip de bip oameni de bip multă bip şi bip şi bip şi mă întorc în bip la steaua..."
Evident, toată lumea e a lor, a acestor copii teribili ai fotbalului românesc, a acestor non valori care în lipsa unităţilor de măsură devin mari valori ale neamului românesc. Noroc că se mai fac transferuri în străinătate, ca să ne dăm, unii dintre noi mai bine seama ce fel de nulităţi ridicăm pe piedestal. Oricum continuăm să ne victimizăm, dar transferurile astea au rolul să mai echilibreze astfel balanţa, pentru că altfel am rupe graniţele şi am porni să îi lapidăm pe străinii care nu ne recunosc valorile şi calităţile naţionale.
Mai există însă o variantă, pe care cu toată umilinţa o iau acum în calcul. Perigeul lunar. Oare nu cumva toate ăstea se petrec pentru că în câteva zile luna ne va bate în fereastră? Mooning în toată regula. Au înnebunit în sfârşit salcâmii, a înnebunit Rădoi şi unde mai punem că pe 19 martie, în ziua perigeului îşi mai apără şi Bute centura în faţa lui Magee. Va pierde oare Bute meciul? Sau îl va câştiga şi cu centura la brâu îi va face mooning lui Magee, moment ce duce la desprinderea şi căderea centurii sale? Sau, în urma unei ieşiri necontrolate îl muşcă pe Magee de una dintre părţile sale anatomice? Sau sare la jugulara uneia dintre fetele cu numere?
Ne divorţează vedetele, Oltchimul se face de râs... doamne-dumnezeule, perigeul lunar are ceva cu România.
Adina Blaj, din România, mai precis de la fitzuica Click este câştigătoarea rubricii "cel mai reuşit silogism al săptămânii". Spun asta cu conştiinţa curată, chiar dacă săptămâna de-abia şi-a mijit mustăţile. Nu ştiu cât vor mai păstra cei de la Click fotografia la articolul cu pricina, al domnişoarei ziarist, de aceea mi-am permis un print screen, pentru eternitate. De fapt este mai degrabă un print scream.
Acum după ce v-am fiert, să vă enunţ şi silogismul în cauză.
1. George Michael este gay.
2. Boy George este gay.
3. George Michael poate fi şi el considerat un Boy. Boy George.
Dilemă! Să fie George Michael, la nivel logic una şi aceeaşi persoană cu Boy George? Să vină Adina Blaj curiozitatea să ne-o stingă!
Dimineaţa o ştire cu adevărat menită să creeze senzaţie în România. Maia Morgenstern, actriţă şi femeie (de 49 de ani) este din nou gravidă. Întreaga mea zi s-a desfăşurat sub semnul acestui paradox naţional, chemat la ordine de "deci se poate!" Să vă dau un exemplu: sâmbătă seara, m-am dus la culcare cu tristeţe în minte şi în suflet. Nici o victorie pentru Răzvan Lucescu de când este antrenorul Naţionalei României. Astăzi statistica s-a schimbat. Bosnia este descalificată şi pierde cele 3 puncte pe care le câştigase pe drept sâmbătă împotriva naţionalei noastre. Răzvan Lucescu câştigă primele trei puncte. DECI SE POATE! 
