"Le Concert" de Radu Mihăileanu - Rocky 6, în ring la Chatelet...

Mare păcat cu "Le Concert". Radu Mihăileanu a avut şansa de a se impune ca cineast european de mare valoare şi n-a făcut-o, distribuindu-şi prost priorităţile. În principiu alegerea sa este uşor de înţeles: a încercat să rupă gura târgului cu "Train de vie", însă, din motive independente de el şansa i-a fost refuzată. E cam mult de aici şi până la acuzele aduse lui Roberto Benigni că i-ar fi furat scenariul, dar şi aceste argumente trebuie luate în considerare. Benigni a ecranizat un film aşa cum îi pica lui cel mai bine, refuzând moralismul în favoarea glumiţelor sale burleşti, prin urmare, a finalizat un produs facil, generic numit "comercial" şi şi-a adjudecat Oscarul. Aici a început frustrarea lui Mihăileanu. Şi-a promis că nu va mai rata şansa de a exploda şi de a lua tot, măcar în ceea ce priveşte comedia cu bază dramatică. Numai că s-a ambiţionat să rămână european în viziune, fără să aprofundeze ca la carte reţeta comediei americane. Consider că "Le Concert" este un film european, cu tematică evreiască, însă nepregătit pentru Hollywood. Nu a pierdut tot, filmul său nefiind un flop, însă nu a reuşit să îşi atingă ţinta, prin urmare dacă reuşeşte să transmită ceva, aceea este o imensă stare de frustrare de genul: dacă mă lăsa pe mine ar fi ieşit mult mai bun!

Ca cineast Radu Mihăileanu simte pilonii ce susţin producţia. Ştie când să învăluie în mister, cum anume să întregească echivocul şi cum să încheie duplicitar trama. Se simte însă în Le Concert o dezordine de care vinovat nu poate să fie decât cinematograful american căruia i s-a substituit incomplet. Poantele sale, aproape o continuare ale celor din "Train de vie" - umor savuros - reuşesc să declanşeze în Europa hohote de râs sau de plâns, tocmai prin faptul că peste umorul evreiesc, cineastul suprapune cu o narativitate de non-evreu clişee politice, sociale sau chiar comportamentale. Gândit pentru Hollywood, filmul său a refuzat toată această plinătate, de teamă ca nu cumva să îi dea prea mult de gândit cinefilului american simplu, care astfel şi-ar pierde răbdarea. În locul aprofundării şi "sloganizării" acestor felii comportamentale de viaţă (replica Irinei Filipovna care îl somează pe soţul ei, Andrei Filipov cu divorţul, în caz că nu concertează sau care intră în fulgii lui Ivan Gavrilov, amintindu-mi de bancul cu Raşela care îl anunţă pe Ştrul că Iţic nu îi va plăti datoria, după care îl adoarme pe Iţic spunându-i: ei bine, până acum nu ai dormit tu, acum nu mai doarme el, sau bişniţa cu caviar a flautiştilor sosiţi la Paris...), Mihăileanu alege umorul nevinovat, desuet deja şi deloc original: adidaşi albi la smoching, sau secvenţa cu Tretiakin legat fedeleş în plin concert, lângă violoncelul său dodecafonic. Tot aşa, o secvenţă ingenioasă precum cea cu "noul exod" al orchestrei, plecând pe jos, 2 km. pe autostrada spre aeroport se pierde, din economie de baroc. De fapt, cristalizând, aceasta este concluzia filmului "Le Concert", de Radu Mihăileanu: un film grav deposedat de baroc. Un film în care subconştientul şi procesele de conştiinţă sunt oralizate, în detrimentul vizualului.

În ceea ce priveşte deznodământul, iarăşi am o nemulţumire majoră. Prima concluzie de după terminarea filmului a fost că am urmărit Rocky 6. De data aceasta "the italian stallion" s-a apucat de muzică simfonică, încheind un parteneriat paranormal cu Ceaikovschi. Mi s-a părut totalmente nepotrivit să construieşti o tramă mundană pe care să o soluţionezi paranormal, printr-o mitologizare bruscă şi lipsită de pregătire, ca şi cum un cineast ar ecraniza "Lord of the Rings" într-o singură locaţie, în care, din când în când un emisar intră şi explică freamătul luptei de afară sau odiseea lui Frodo şi a companiei.

Până la urmă "Le Concert" nu este un film-catastrofă, este doar o producţie nereuşită, atât pentru cinematografia europeană cât şi pentru cea americană. Mihăileanu a vrut să arate că poate, ceea ce doar cei neinteresaţi de filmul adevărat nu au ştiut. Din nefericire, mesajul său este că încă nu este pregătit pentru "block-buster", căci asta a dorit să facă din filmul său. Personal am fost dezamăgit, căci după primele 15 minute "Le Concert" prezenta premizele unui film adorabil iar aceste speranţe nu mi s-au împlinit. Altfel, pentru cinematografia franceză, de pildă "Le Concert" este un film ca multe altele, de box-office, fiind absolvit prin alăturarea celorlalte realizări similare, adorate de francezi dar considerate naive de americani. Despre actori, nu am nimic de spus, filmul lui Radu Mihăileanu fiind eminamente un film de autor, devorându-şi cu nemilă actanţii.