Mila pământuluiMunţilor, nu mai bateţi mătănii
la altarul cerului, posomorât, de toamnă.
Dumnezeu e obosit, nu vă dă ascultare,
cuvântul vostru colindă prin veşnicie ca un fum, la întâmplare.
Râuri, nu vă mai prosternaţi,
câmpii nebuloase, strângeţi-vă sul ca un hrisov prăfuit,
căruntul Dumnezeu n-are cum să citească jalba voastră;
el doarme sub mărul cu roade minunate, de heruvi străjuit.
Oameni, rugile voastre au muiat fierul şi piatra,
lemnele varsă lacrimi pentru voi,
greierul a uitat să cânte, paserile refuză să zboare
şi în crâng s-a sinucis un piţigoi.
(Întunecatul April, 1937)
Emil Botta - după mine probabil unul dintre cei mai profunzi poeţi români, pe nedrept trecuţi în eşantionul doi. Uneori mă gândesc că şansa aceasta i s-a refuzat marelui actor Emil Botta şi pe considerentul dublei sale calificări. Minţi tulburi au decis că nu e drept să îţi surâdă dublu norocul, cu atât mai mult cu cât altora nu le-a zâmbit niciodată nici măcar cu o gură strâmbă. Exista deja Bacovia, tot un bântuit, tot un depresiv, tot un introspectiv, căruia nu îi contest deloc meritele. Emil Botta este însă un Bacovia mai altfel, mai precreştin, ca să zic aşa, preferând increatul şi muzica sa clampelor şi pianului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu