"Muzica e dată de inspiraţie, dar eu am altă părere. Nu-mi doresc să ajung ca Mick Jagger, de la Rolling Stones. Aş fi preferat să fiu un Kurt Cobain, un Janis Joplin sau Jimi Hendrix decât să fiu Mick Jagger, nu e genul meu. Deşi îi admir pe cei care o fac - chiar trebuie să vină Tom Jones şi abia aştept, am luat bilete în primul rând. Am de multe ori senzaţia că muzica e legată de energie, de tinereţe, de prospeţime şi la un moment dat trebuie să mă retrag. Vin dinurmă oameni talentaţi, frumoşi, care au multe de spus. Tu ai avut şansa ta, ai spus 10, 20, 30 de ani, gata. Pot să le arăt şi în continuare drumul, dar din spatele scenei. Nu trebuie să te dai la o parte de tot, poţi să o faci şi în altfel". E declarația zilei, care completează postul anterior, cel legat de cultura muzicală a copiilor noștri, sau mai degrabă incultura lor muzicală cultivată de părinți și care îi aparține lui Dan Bittman. După acesta citire, Tom Jones este peste Mick Jagger. Peste Cobain, Joplin sau Hendrix este doar dintr-un anumit punct de vedere - este viu, îi dă prilejul să îl vadă în concert, ba mai mult, să stea chiar în primul rând. De fapt, dacă recitesc axioma Bittman, nu fărâma de viață este definitorie în alegerea modelelor. Argumentul meu este simplu: cei trei i se par revoluționari în muzică, Jagger nu! Nimic mai fals. Atunci probabil că îi venerează pe cei trei pentru prestația scenică. Mick Jagger îl sperie, îl face să realizeze că i-ar fi fost imposibil să depună energia lui Mick pe scenă, preț de 120 de minute de concert. Dacă ar fi fost altfel astăzi am fi ascultat ”
Moves like Joplin” sau ”
Moves like Cobain”, nu ”
Moves like Jagger”. Și totuși, dacă i-a ales pe cei trei numai pentru că numele acestora sună eclectic? De ce nu a zis că îl are model pe Brian Ferry sau pe Bob Dylan, cel puțin din punctul de vedere al motricității aceștia fiind doarte apropiați de idealul scenic al lui Bittman? Pentru că sunt vii.
Așadar la următorul concert în România al lui Jagger, cu sau fără Rolling Stones, din primul rând va lipsi Dan Bittman. Tristețe mare. Promoterul concertului va simți acut la buzunar această absență. Poate că ar trebui ca cineva să îi explice lui Bittman că ceea ce face el de ani buni nu este rock. Și dacă nici măcar nu se leagănă pe scenă (”to rock”), atunci impostura este totală. Dan ”Rock” Bittman... wtf... Poate că ar trebui ca cineva să îl întrebe pe Bittman dacă el crede că Jagger sau chiar Tom Jones sunt conștienți că și el există, ceea ce mă face să mă întreb dacă extratereștrii știu că pe undeva, într-o anumită galaxie existăm și noi. Mai mult, că ni-i imaginăm în fel și chip și de câteva ori pe an (Helloween și serbări școlare de tip carnaval) chiar ne îmbrăcăm ca ei. O să vă grăbiți să îmi spuneți că bat câmpii, că sigur că extratereștrii știu de prezența noastră, doar și-au trimis spionii după noi. Vă voi combate cu un argument stupid, dar real. Nu. Cei care au venit pe pământ nu erau de-ai lor, sau altfel spus, erau de-ai lor în măsura în care și Dan ”Rock” Bittman este un cântăreț de rock!
Am avut o polemică dialectologică zilele trecute cu un amic pe tema: cum pot să urăsc o femeie. Probabil că, ştiut faptul că nu am fost, nu sunt şi nici nu voi fi vreodată misogin, amicul cu pricina a încercat să integreze întregul discurs în jurul unei emanări neaşteptate a subconştientului meu. Totul pornise de la o figură de stil plastică şi mai mult declarativă, eu fiind acela care i-am spus că "o urăsc pe Paula Seling". Respectivul, categoric prieten cu PS, a sărit nu să îi ia dumneaei apărarea, combătându-mi motivele, ci să mă pună pe mine la colţ pentru ieşirile mele bestiale. Aşa că de atunci m-am tot gândit dacă e ceva în neregulă cu mine şi cu oricine poate urî o anumită femeie. Una singură, nici vorbă să generalizez. 
