Jimmy Cserkesz şi Mandela (Organic Duo) şi-au urcat Avatarurile în Locomotiva Jazz

Vineri, 26 martie 2010, Budapesta, Kultea. Încă o Locomotivă Jazz, de această dată cu Organic Duo (Jimmy Cserkesz - chitară şi Marius Gagiu/Mandela - flaut) şi iată că întrebarea mea: "este Avatar o ficţiune sau povestea se bazează pe cazuri reale?" a reclamat dintr-o dată un răspuns: Am asistat la un concert în care Avatarurile lui Jimmy şi Mandela au demonstrat cât este de important Avatarul în viaţa noastră, cea de toate zilele, pentru că ceea ce am ascultat depăşea cu mult barierele jazzului şi chiar ale new-age-ului. Este vorba despre compoziţiile celor doi, care sper să poată fi în curând ascultate legal sub brand-ul Organic Duo, piese care mie personal mi-au dat senzaţia că asist la o abordare neoSurmann-Krog. De mult nu am mai avut ocazia să decelez muzică în stare pură la fiecare 10 secunde, de parcă fiecare astfel de secvenţare ar putea uşor constitui o temă muzicală în sine. Senzaţia pe care mi-a lăsat-o Organic Duo este că fiecare alegere muzicală a lăsat în urma sa alte câteva variante posibile şi poate chiar mult mai bune.

Am aflat aşadar, vineri seară, răspunsul la întrebare. Avatar nu este o ficţiune! Ei, Avatarii, există şi se află printre noi. Din păcate lumina albastră este atât de rară în zilele noastre încât nu mai reuşim să îi distingem. Dar există. Jimmy Cserkesz şi Mandela sunt dovada vie. Nu ştiu dacă sunt neapărat panteişti şi sincer, nici nu mă interesează, în mod cert însă au capacitatea de a face muzică din orice.

mulţumiri Rekai pentru copyright

"Bomba sexy" faţă cu echivocul

Sper că aţi urmărit filmuleţul de mai sus. Dacă nu, opriţi-vă acum, vizionaţi-l, după care citiţi mai departe.

Mie personal cel mai mult mi-a plăcut faza cu "cum îţi zic prietenii?" Nu tu un poc, un bum, un vrum, un tic-tac bum, pur şi simplu "uite bomba". Să luăm o altă situaţie, să spunem că unul dintre bunii mei prieteni, uite, Berbecu, de pildă, vine într-o bună dimineaţă la o cafea şi îmi spune: "ştii berbecule, eu sunt Superman". După care iese din local şi pe geam zăresc o siluetă roş-albastră dispărând ca fulgerul din raza mea vizuală. A doua zi, eu în loc să îl salut cum se cuvine, imitând una dintre posturile prin care Superman a devenit celebru, le zic prietenilor mei: uite-l pe ăla care şi-a pus chiloţii invers. Cam aşa şi cu "bomba sexy".

Explicaţii găsesc destule şi acum încerc să le analizez. Una ar fi că spectaculosul nu ne mai uimeşte. Să fii prieten cu o bombă, mai ales una sexy mi se pare ceva fantastic, dar cred că numai mie, pentru că vecinătatea cu atâta fantasy, cu elfi sau cu vampiri, a ajuns să ne facă imuni. În tinereţea mea şi nu chiar acum câteva secole, vecinătatea cu o "personalitate" se cerea sărbătorită. Îmi amintesc de o scenă memorabilă din "Mars Attacks" când în final, Danny DeVito se manifestă zgomotos la întâlnirea cu Tom Jones, interpretându-şi propriul rol, pe care îl întreabă, dând din mânuţe a fericire: "aren't you the one with: It's not unusual to be loved by annyone..." S-au dus acele vremuri. Acum o avem printre noi pe însăşi "bomba sexy" şi o strigăm simplu "bomba". Degradant.

O altă explicaţie ar fi aceea că prietenii în cauză au simţul umorului mult mai dezvoltat, prin urmare preferă abrevierea deoarece astfel reuşesc să se abţină de a exploda în râs. Mai trist este că "bomba sexy" şi-a luat în serios porecla, ceea ce ar putea duce din partea ei la o catastrofală implozie. Ce ar fi fost dacă Hagi şi-ar fi luat în serios porecla de "rege" şi ar fi început să umble pe străzi în hlamidă, cu sceptru şi cu coroană regală pe cap.

Şi o altă explicaţie este aceea că, iată, se pare că simbolismul poate fi nociv. "Bomba sexy" vede "pietricelele" - ce suav vorbeşte dumneaei de svarovschi" - dar nu le înţelege sensul. Simbolismul falusului a derutat-o pe inocenta domniţă. Ca să fiu insinunat m-aş întreba dacă aceasta chiar întreţine relaţii sexuale cu fotbalistul Stelei, sau habar nu are de reprezentarea simbolică a unui falus, deoarece se reyervă pentru astfel de descoperiri pentru noaptea nunţii.

În concluzie empatizez şi eu cu cohortele de cititori care se întreabă de unde până unde "bombă sexy". Cred că răspunsul stă în cerneală. Bombă sau nu, prezenţa acesteia în mondenitatea românească declanşează ejaculări nemăsurate... de cerneală.

Capriciile tehnicii învinse prin contorsionism

Nu sunt de acord cu filmologii care, atunci când se referă la vizionarism cinematografic sunt stricţi şi se limitează doar la filmele SF, încadrând până şi utopiile în această categorie. Spun asta pentru că de curând am realizat că există o doză incredibilă de vizionarism până şi în comedii, şi este cu atât mai trist cu cât genul acesta nu se poate numi comedie SF. Concret, iată despre ce este vorba. V-am povesti într-unul dintre posturile trecute despre "căţelul" care îi apare tatei din când în când pe displayul calculatorului. Ei bine, era vorba evident despre wallpaperul cu căţel pe care n-a avut BebeBebe ce face, instalându-i-l tatei şi care, una doua îi încurca demersurile IT-iste.

Revin acum cu una nouă, chiar fierbinte aş putea spune şi deosebit de savuroasă. Ei bine, aici intervine şi mama, cea care, într-un moment de pierdere a lucidităţii, că nu îi pot spune altfel pune cartea de telefon pe tastatura tatei. Ei bine, acesta este momentul în care s-a declanşat Apocalipsa. Tata revine la calculator şi, surpriză, întreaga imagine îl sfidează, privindu-l cu josul în sus. Disperat, butonează ce butonează şi din greşeală, în cele din urmă reuşeşte să poziţioneze imaginea la doar 90 grade. Tot e bine, îşi zice el, moment în care începe să îmi scrie disperat pe YM s.o.s după s.o.s şi chiar şi câteva simptome ale displayului. Nu mi-e suficient şi încep, evident, să îl descos, întrebându-l cum anume se prezintă imaginea din moment ce el continuă să îmi scrie şi răspunsul lui este: scriu cu capul înclinat. Eu unul nu m-am mai putut grăbi să îl depanez căci intrasem într-o stare imposibilă de descris, cu râsete, sughiţuri şi dureri de stomac, lucru pe care l-a făcut până la urmă BebeBebe, cu neţărmuritul său calm (când nu e vorba de mine, evident).

Pot spune acum că am realizat de ce intrasem în comă de râs. Pentru că mai văzusem scena asta undeva, probabil că într-un film cu Louis de Funes. Atunci mi se păruse burlesc, ceea ce în esenţă, iată, este perfect posibil. Acesta este motivul pentru care, jur solemn ca de acum încolo să iau în serios comediile. Pentru că nu poţi ştii în ce situaţie te pune viitorul.

Fracturi în funcţie de specificul regional românesc

Prin intermediul axei Teodorovici-Lăzărescu ieri am descoperit aici un articol care ar putea revoluţiona Protecţia Muncii în România, aducându-le proteguitorilor multe satisfacţii financiare. Aflăm din scurtul articol publicat în Ziarul de Iaşi că ieşenii cu predilecţie sunt predispuşi să cadă din copaci, lucru care ar trebui luat în seamă atât la angajare cât şi la instructaj. În doar două zile "peste 30 de ieseni au ajuns la spital in stare grava in doar doua zile dupa ce au cazut de la inaltime," ceea ce ne dă de gândit. Iată în cele ce urmează câteva întrebări de bun-simţ care i-ar putea ajuta mult pe angajatori atunci când intervievează pretendenţii la post:

• - De unde eşti mata de fel?
• - Ai coardă de protecţie? Dar cască, pioleţi sau crampoane?

Vorba Doamnei Doamna: dacă nu LA REVEDERE. Până la urmă nu ar strica să îi privim pe noii angajaţi ca pe nişte fotbalişti: îl angajez pe Cutare, dar dacă are oasele slabe sau ligamentele varză ce rost are să îi fac contract şi pe urmă să stea mai mult pe tuşă, băgându-mă la alte şi alte cheltuieli.

Poate că nu ar fi rău dacă am porni un sondaj al accidentelor pe regiuni, pentru că în conformitate cu "dogma" promovată de articolul "Zeci de ieseni au ajuns la spital dupa ce au cazut din copaci" ar însemna că specificul regiunilor din România dictează şi un anume profil al accidentelor. Înţeleg că moldovenii sunt predispuşi la căderea din copac, în cazul ăsta cum stă oare treaba cu muntenii, ardelenii sau lipovenii? Odată realizat acest sondaj vom deveni probabil cu toţii mai buni, mai îngăduitori sau dimpotrivă. Te supără colegul moldovean, îl urci repede în copac după care o introduci în peisaj pe "bomba sexy" goală (am o obsesie de ieri mai exact, o obsesie dictată de o prezentare de modă, zice-se, în care respectiva şi-a dat cu sclipici pe jumări). Dând buluc la fructul interzis, moldoveanul se accidentează la coborâre. Dar să nu ne gândim la răzbunări.

Să gândim pozitiv, internaţional. Anii trecuţi o veste făcea înconjurul lumii. Se făcea că Keith Richards, legenda Rolling Stones îşi rupea oasele căzând dintr-un palmier. Acum după ce am citit articolul din ziarul ieşean nu îmi mai rămâne decât să concluzionez că Keith Richards este moldovean. Aproape că nu mai are încotro.

Aurel Botezan, despre alungatul furnicilor

Azi l-am decoperit pe poetul Aurel Botezan, autor al volumului "Poezii", Editura Napoca Star 2000. Presimt că îi voi dedica acestui poet pe nedrept anonim din România mai multe comentarii, deoarece constat că talentul său merită puţină atenţie. Avem aici poemul "Furnica", care, desigur trebuie privit cu multă clemenţă, luându-se în considerare şi anul zămislirii acestui act artistic: 1974. La asemenea ani, asemenea scriitură.

De unde a pornit
Cu uriaşu-n cârcă
Şi unde-i-e hambarul,
Carul ori căruţa?


Poate-a trecut hotare
Şi împărăţii
Şi s-a oprit aici
Puterea să-şi refacă


Lăsaţi-i "prada",
Să nu o alungaţi,
Mai bine între voi
Exemple căutaţi...
Şi despre "pradă",
Şi despre "furnică"...
Şi-atunci veţi înţelege
Toată-nvăţătura...

(Furnica 1974)

La nivelul gestului însă, stau şi mă întreb cine alungă furnici. Înţeleg să alungăm vrăbii, muşte, câinii vagabonzi, dar furnicile... aceste lucruri însă îmi sunt foarte străine. Ştiam de genocid împotriva furnicilor, dar de "speriefurnici", nu. Uitaţi-vă la mine, ditamai omul care n-am ce face, stau şi alung furnici ca să le iau prada. Pe Porno Pitic să zicem că l-aş mai înţelege, dar nici măcar el nu are astfel de porniri, preferând să muncească şi să facă un ban cinstit. Lăsând la o parte acest amănunt, este evident că poemul lui Aurel Botezan are alte ambiţii şi una dintre acestea este de-a dreptul ontologică, clădită în jurul sintagmei: "De unde a pornit?" Poate că cineva ar trebui să îi explice poetului Botezan că şi alte animale merită cel puţin aceeaşi atenţie ca şi furnica, prin urmare cred că ar fi fost mai original dacă în loc de furnică poetul Botezan ar fi ales să dedice un poem antologic pârşului.

"Lumea văzută de Ion B." sau România eternă - faţă şi profil

"Lumea văzută de Ion B.", o producţie HBO România, în regia lui Alexander Nanău este după mine un film documentar care ar trebui să fie însoţit încă de pe copertă de disclaimerul: A NU SE POVESTI! De ce? Pentru că în cel mai bun caz auditorul va crede că este vorba despre un deznodământ "americănesc" şi refuzat din start iar în cel mai bun caz privitorul nu va înţelege, vizionând filmul, de ce a fost minţit. Nu e vorba că ar fi cine ştie ce filozofie în film, dar când ai de-a face cu un personaj ca Ion Bârlădeanu capcanele rezumării la câteva cuvinte apar la tot pasul, încât cea mai bună aproximare a subiectului ar fi ceva de genul: România, ţara tuturor posibilităţilor, numai că atât am auzit sloganul ăsta încât aproape că ne-am bate joc de esenţe. Până la urmă ce e cu acest Ion Bârlădeanu?

Să vă spun eu cine cred că este Ion Bârlădeanu. În primul rând un terorist. Este omul care l-a omorât în repetate rânduri pe Ceauşescu în anii aceia când mulţi dintre noi ne mulţumeam cu câteva bancuri mai curajoase, ba mai mult, la un moment dat a dat dovadă de toleranţă şi chiar de înţelegere, când, în loc să îl trimită la Belu l-a mutat disciplinar "la glumeţi". Ion Bârlădeanu este România, chiar dacă la prima vedere lumea sa pare ruptă din "Misterele Parisului". Lumea lui Bârlădeanu nu este underground-ul României, ci chiar România: mustindă şi lejeră, aproape hedonistă în dependenţa sa de cotidian, conştientă de ancorarea sa în realitate cam cât de conştient era Bârlădeanu de existenţa lui Bosch, fără ranchiună, mai degrabă cinic-nepăsătoare. Ion Bârlădeanu mai reuşeşte ceva, încă o dată paradoxal şi îndreaptă un neajuns mai vechi al României: reuşeşte să încheie un curent artistic fără să rămână o celebritate locală. Să o spun pe cea dreaptă, eu cred că Ion Bârlădeanu l-a răzbunat pe Eminescu. Ultimul romantic i-a dat ştafeta "ultimului pop-artist" recunoscut internaţional. Mă uitam la Ion Bârlădeanu, tuns, bărbierit, dându-şi pantofii stacojii şi geaca de piele cu cremă de pantofi şi nu înţelegeam de ce omul ăsta, cu toată ratarea lui descrisă aproape ca în manual în scrierile lui Cioran îmi este dintr-o dată simpatic. Cred că motivul principal este nonşalanţa. Omul nostru sfidează istoria şi nu o face oricum, aproape că ai zice că Păcală sa reîncarnat. Îi spune poliţistului reformat dintr-un miliţian comunist, care, în faţa camerei de luat vederi făcea eforturi titanice să îi amintească artistului cum pe vremuri îl dusese odată la oraş cu căruţa : "dumneata erai miliţian" iar apoi concluzionează că lumea e interesantă. La fel şi când îşi aminteşte de mamă, cea care îl ameninţase că "va crăpa la oraş". "Ei bine, n-am crăpat". Ion Bârlădeanu m-a făcut să râd sănătos dar şi să mă întristez la tabloul "Gogu cu toporu'". Minunată această lume în care, undeva în subteranele suficienţei descoperim că România avea BD-uri, avea ludic, avea nonconformist şi nu ştia ce să facă cu ele. Minunată această lume în care domnu' Dan şi domnu' Alex, în loc să dea un tun şi să pună mâna pe opera integrală Ion Bârlădeanu investesc.

"Lumea văzută de Ion B." mi-a readus aminte că România merită iubită, aşa cum e ea. Mi-au plăcut metaforele discrete ale filmului (porumbelul presupus mort faţă cu porumbelul supravieţuitor din aceeaşi ghenă unde supravieţuise şi Bărlădeanu) şi încrâncenarea lui Nanău de a nu se deda pateticului (vecina atotştiutoare şi nihilistă este ameninţată cu o invitaţie la vernisajul lui Bârlădeanu, lucru care nu se mai întâmplă).

Am înţeles mai bine că ani de zile am trecut neştiutor prin spatele blocurilor de pe Moşilor fără să am habar că acolo vegetează Bârlădeanu John, pentru cunoscuţi Ion.