Monica Columbeanu crede că animalele nu trebuie tratate ca oamenii!

Am citit ceva profund aici, mai concret, câte ceva despre umanismul ce o caracterizează pe Monica Columbeanu atunci când vine vorba despre animale. “Aproape toţi am crescut mâncând carne, purtând piele, mergând la grădinile zoologice şi la circ. Mulţi dintre noi am avut un animal de companie, fie un porcuşor de Guineea, fie o pasăre păstrată frumos în colivie. Nu ne-am gândit niciodată la impactul pe care îl au aceste acţiuni asupra animalelor implicate. Nu e prea târziu să facem o schimbare. Consider că animalele nu trebuie tratate precum oamenii, dar s-ar impune să fie măcar respectate, să acceptăm dreptul animalelor la o viaţă decentă, să le protejăm de abuzuri, suferinţe, asigurându- le o bună calitate a vieţii”, ne-a mai spus românca.”

Din fericire pentru neuronii noștri, care ar putea ușpr face implozie, Moni încetează să mai fie abstractă atunci când la mijloc stă o cauză demnă, ca cea de sus și ne oferă soluții pentru a nu interpreta noi aiurea. Deci animalele nu trebuie tratate precum oamenii și pe urmă vine cu explicații care duc în final la un corolar: asigurându-le o bună calitate a vieții. Cu alte cuvinte eu pricep de aici că:

- cu animalul de companie nu faci secs, de nici un fel și în niciun caz nu încerci să faci secs cu un animal încă minor. Vedeți că la animale majoratul se calculează altfel!

- animalului de companie nu trebuie să îi cumperi mașini sau accesorii scumpe, pentru că acesta este legat sufletește de stăpânul său, la nevoie printr-o lesă

- dacă animalul de companie, a fugit de acasă (în aceste momente istorice a început să se mai poarte) nu trebuie să intentezi divorț, pentru că de regulă face asta dintr-un motiv hormonal. Cum s-a reglat se întoarce!

- cu animalul de companie nu mănânci din aceeași strachină, cu aceeași furculiță și pe cât posibil nu te săruți pe gură, în orice caz, nu cu limba

- într-un mijloc de transport în comun nu ești obligat să cedezi locul unui animal, nici chiar dacă acesta este gravid

și cred că ar mai fi destule care scoată în evidență faptul că prea multă intimitate cu un animal de companie strică, ducând la deviații. Ideea este, conform behavioristei Monica Columbeanu, să le oferim animalelor o bună calitate a vieții, eventual dincolo de orice tigaie în care fierbe uleiul încins și, evident, dincolo de orice belire. Să trăiască și să îmbătrânească acolo, demn, netratate ca oamenii, firește, însă bucurându-se de un confort mediu.

Joni Mitchell sau inocenţa vs.experienţa

Iat-o pe Joni Mitchell cu acelaşi cântec în concert, "Both Sides Now", la trei decenii diferenţă. Dacă aţi văzut filmul "Love Actually" cu siguranţă cu aţi trecut cu vederea minunăţia asta de piesă, cu o interpretare mai aproape de cea din 2000. Ceea ce surprinde este maniera de interpretare. Ascultaţi şi înţelegeţi singuri cum poţi să cânţi acelaşi lucru în două maniere diferite şi să transmiţi de fiecare dată altceva.

Enjoy!

Gabriela Grigoriev jurnalistă de investigaţii ale covrigilor şi primul său articol în limba română

Gabriela Grigoriev este ziarista de Click care ne explică aici cum a descoperit ea gaura din covrig. Altfel spus, "jurnalista" ne expune un caz de fiţe, cu cuvintele ei, simple, "cazul Andreei Antonescu", fostă Andrea. Iată ce frumos spune, româneşte Grigoriev: "Hăinuţele de firmă, căruciorul accesorizat, marca „Juicy Couture" al cărei preţ ajunge la 400 de euro..."

Al cărei preţ? Întreb şi eu ca să mă aflu în treabă. Probabil că al firmei, aşadar avem de-a face cu o firmă de 400 euro. Dacă se referă la hăinuţe, atunci corect ar fi fost "al căror preţ" iar dacă face acordul cu căruciorul, atunci corect ar fi fost "al cărui preţ" dar în nici un caz al cărei preţ. Poate că totuşi Gabriela Grigoriev e bulgăroaică şi atunci are toate scuzele din lume, ba mai mult ar trebui să îi mulţumim că ne face onoarea să ne fi învăţat limba.

Mai absurd însă este că dincolo de necunoştinţele de limbă română jurnalista Grigoriev este paralelă cu realitatea şi încearcă să scoată fiţele de acolo de unde nu sunt. Să încerci să creezi o psihoză din faptul că bogată sau nu Andreea Antonescu îi cumpără copilului căruţ de 400 euro este un mod ce poate avea succes la marţieni. Noi am cumpărat un căruţ de aproape 1000 euro şi nu din snobism, nu pentru că ne-am fi dorit ca vecinii să întoarcă capul după noi şi să zică "ia uite-i pe chiaburii ăştia". Ca toate investiţiile, un copil este o investiţie. Prin urmare atunci când eşti în măsură să cumperi ceva iei în calcul toate variantele şi evident, nu te zgârceşti la preţ pentru că de regula fiecare produs ţine cam cât face. Un cărucior de 100 euro sigur se va defecta în scurt timp, va fi greu, mămicile atunci când trebuie să se descurce singure se vor opinti pentru a-l trece peste borduri şi tot aşa. Prin urmare, căruţul de 400 euro pe care l-a luat Andreea Antonescu este cu siguranţă unul chinezesc, contrafăcut, care chiar dacă ar avea diamante pe el cu siguranţă acestea nu ar fi svarovsky.

Mă întreb ce a vrut să spună la rubrica EXCLUSIV Gabriela Grigoriev cu vestea bombă a achiziţionării unui cărucior prost. Poate tocmai asta, doar că îi lipseşte din titlu cuvântul "doar". Andreea Antonescu îşi plimbă fetiţa în cărucior de 400 €!

Jimmy Cserkesz, un portret poate prea timpuriu, poate prea binevenit...

Am fost informat la timp de existenţa acestui "portret", mai concret Akritura a aruncat cu buzduganul şi fusei instantaneu lovit în moalele cheliei de sunete dulci de chitară. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu vreau acum să readuc la viaţă seratele muzicale ale lui Iosif Sava, departe de mine această pornire.

Încerc însă să anunţ lumii că se mai face încă muzică bună în România, cel puţin celor (şi cunosc câţiva, de altfel foarte dragi) care cred că la nivelul ăsta suntem praf şi se va alege pulberea de noi. Din păcate proasta mediatizare şi noul jurnalism a făcut ca nişa să ia locul main-stream-ului. Avem manele şi piţipoance în prime time şi muzică bună la TVR cultural. Culmea, am ajuns în sfârşit să avem jazz, rock şi blues la rubrica "portret", ceea ce spune multe. Probabil că în curând ne vom îngropa muzicile bune în sarcofage de azbest şi, ca să nu facem efect discordant vom lăsa în bibliotecă numai albumele cu Guţă, Vârciu şi Tonciu, devenită peste noapte Cher de România...

Dacă aveţi răbdare, dacă vreţi să vă convingeţi cu ochii şi urechile că România mai are încă valori, ascultaţi "portretul" Jimmy Cserkesz, alături de Petra şi Berti, senzaţionali!!!

Enjoy!

Lichidul galben care l-a supurat sânul stâng al "viespei" lui Ogică

Poate că nu ar fi rău dacă, biologii români ar răspândi din când în când flyere care să educe populaţia cu privire la animalele înconjurătoare. Trăind în cercul lor cel strâmt materia îi petrece şi noi aicea pe pământ demult n-am luat un zece... O să riscăm să avem factori de decizie care vor striga pisicile cu cuţu-cuţu şi căţeii cu pisi-pisi. Alţii vor crede că taurii sunt cocoşi pentru că au şi ei ouă sau că zebrele sunt cai care şi-au tras puţin sufletul pe băncile proaspăt vopsite ale oraşului. Ogică este argumentul meu în sprijinul educării populaţiei prin mesaje simple de genul: râma nu muşcă, porcul nu se escremează trufe şi, nu în ultimul rând, viespea, dacă nu e albină nu are cum să producă miere, adică "un lichid galben din sânul stâng". Poate că nu aţi aflat la timp, dar Ogică este tutore la o viespe pe care, în urma mulgerii numitului Ogică secretă un lichid gălbior. Iată şi textul:

"Nu am purtat acea bustieră care trebuia să o port, iar Ogică mi-a desfăcut bandajele prea devreme. Mi-a curs şi un lichid din sânul stâng, dar asta este. Sper să îmi revin", a spus "viespea" lui Ogică."

Ceea ce nu pricepe Ogică este că fata cu pricina nu este nici pe de parte o viespe, ci o albină hărnicuţă, care, draga de ea, produce miere, când ţi-e lumea mai dragă. În orice, în perversiunea care mă caracterizează trebuie să recunosc că mi-l imaginez pe Ogică în frenezia anterioară mulsului, cum dă târcoale bandajelor fetei, ca un copil care vânează fundele de la cadourile de Crăciun, în orele dinaintea Ajunului!

De ce mi-a plăcut "Burta balenei" şi de ce nu o citesc pe Iulia Blaga

Ieri am văzut "Burta balenei", filmul de debut al celor două Ane: Ana Lungu şi Ana Szel şi tare mi-a plăcut, cu atât mai mult cu cât în subconştient eram copleşit de certitudinea că e un film prost, cum de altfel şi zic în presă unii dintre "criticii noştri profesionişti de film". De pildă Iulia Blaga, pe care nimeni nu o contestă ca şi critic, pentru că nimeni nu îi citeşte rubricile. Eu am făcut greşeala asta şi m-am luat cu mâinile de cap la o imensă contradicţie pe care Blaga (critica de film!!!) o promovează în articolul domniei sale: "A existat un scenariu de plecare, dar s-a improvizat mult la filmari si ai mereu senzatia ca mare parte din ce vezi e real. Acest joc cu realitatea e interesant, dar faptul ca trei din cei patru interpreti nu sint actori se simte (si nu numai din dictie), filmul pierzindu-si interesul si in lipsa unei povesti mai structurate si a unei concentrari pe tema." Păi stai aşa că nu pricep! Filmul te face să uiţi că e film şi nu realitate, dar totuşi personajele nu erau actori. După ce am văzut filmul şi eu, pot spune că o mică contribuţie la succesul acestui cine-verite e chiar faptul că actorii nu sunt actori şi că manierismul firesc al absolventului de astfel de studii nu şi-a făcut simţită prezenţa. Atât despre Iulia Blaga, şi aşa, cele scrise aici au mari şanse să apară primele pe motoarele de căutare, atunci când va fi tastat numele criticei.

De ce laud filmul ăsta? Pentru că deşi se vrea un experiment este unul dintre foarte puţinele, dacă nu chiar singurul film naturalist românesc din ultimii ani. Filme naturaliste a mai făcut şi Veroiu ("Adela" de pildă) şi Malvina Urşianu la greu, acesta însă este natural naturalist prin faptul că manierismul a fost de la bun început declarat neavenit. Dincolo de explicaţiile Anei Szel, cum că balena este chiar casa în care s-a născut şi a copilărit, lucru preluat de toţi formatorii de opinie şi atât, meritul filmului este că această burtă prinde viaţă pe peliculă, devenind un actor în sine, şi asta fără nici un fel de balzacianism cinematografic, sau de detalii micro în stil Almodovar. Burta există, balena în splendoarea ei de clădire bucureşteană mâncată de vreme şi plină de farmec există poate mai puţin, şi tocmai acest lucru dă greutate întregii acţiuni (care lipseşte cu desăvârşire). Matca. Viscerele.

Vă veţi mai lăsa pătrunşi, fără nici un efort din partea realizatorilor, de discrepanţa istorică a valorilor şi de inegalitatea acestora. De contrapunctele subtile dar vizibile: un ecran pentru proiector şi un tablou de valoare, un pian şi o claviatură de laptop, cărţile cu raţionamentele lor de valoare şi drama aproape cehoviană a dispariţiei unui amărât de telefon mobil. Iar finalul filmului, despre care paradoxal nu am citit prea multe, are darul de a da un plus de sens ilogicii existenţiale, mai precis un sens lipsit de valoare. Zâmbeşti, pentru că aşa e firesc, zâmbeşti, pentru că până la urmă explicaţiile utile pentru unii sunt totalmente inutile pentru alţii, în anumite momente ale vieţii, iar acestea, repovestite au farmec. Stai şi te întrebi "ce naiba era cu dubioşii ăştia" care îmi spun lucruri atât de personale.Totul se întâmplă, nu-i aşa, pentru că pământul se învârte încă, iar văzuţi din spaţiu, noi, oamenii nu mai părem păduri sau ziduri ci pur şi simplu furnicuţe în mişcându-se în contratimp...

Voi încheia spunând că filmul este unul recomandat de Corneliu Porumboiu, şi nici nu mi-e greu să înţeleg de ce. Se întâmplă în timp real iar poanta de final seamănă mult cu vorbăria de prisos din "A fost sau n-a fost"...

Dacă aveţi o oră la dispoziţie şi un pic de curiozitate, vedeţi-l. Merită!