Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

marți, martie 15, 2011

Netotul - un sens schimbat şi o negaţie de integritate

Azi am reuşit să intru în posesia unei cărţi de-a dreptul surprinzătoare, "Rromii, india şi limba rromani" de Gheorghe Sarău. Adevărul e că îl cunosc pe Gheorghe Sarău de mai bine de 20 de ani şi de fiecare dată am uitat să îi cer cartea, aşa se explică că acum mă bucur ca un copil. Citind-o nu poţi să nu remarci munca de documentarist depusă de autor, cu atât mai mult cu cât vei afla lucruri neobişnuite.

Mă opresc acum asupra unei banale etimologii: netot. Dex-ul spune despre netot: NETÓT, NETOÁTĂ, netoți, netoate, adj., s.m. și f. (Persoană) cu mintea mărginită, care pricepe greu un lucru, care acționează fără judecată; (om) redus la minte; prost, nătărău, neghiob, prostănac. Fără îndoială, este definiţia pe care o recunoaştem cu toţii. Gheorghe Sarău ne atrage decent atenţia că înaintea noastră au mai existat şi alţii. Spune în cartea sa Gheorghe Sarău: "Din punct de vedere diacronic, mai erau amintiţi “netoţii”, rromii băieşi ce se constituiau într-un trib sălbatic (ce ar fi fost izgonit din Transilvania din ordinul împăratului József al II-lea), care excela în hoţii şi consuma mortăciuni..."

Pe de altă parte, “Dictionarul enciclopedic ilustrat" (1931) menţionează: netot “ţigan nomad, fără casă şi şatră, umblând cu capul gol, netuns, despletit şi nepieptănat, îmbrăcat în zdrenţe şi hrănindu-se cu ce putea fura”.

Dat fiindcă astăzi cine spune netot cu siguranţă nu se mai gândeşte la sensul pierdut din 1931 şi până în prezent nu îmi mai rămâne decât să concluzionez că civilizaţia ne lipseşte mai departe de diversitate culturală. Şi culinară, chiar...

"Portretul luptătorului la tinereţe" de Tică Popescu - neajunsul de a fi fost înger

Am văzut în sfârşit "Portretul luptătorului la tinereţe" şi de această dată voi face mai mult decât ce fac de obicei, când mă mulţumesc să scriu cronici cât se poate de realiste şi uneori chiar foarte obiective. Acum voi fi subiectiv de-a dreptul, fără menajamente. Aşteptam filmul ăsta aşa cum aştept de la Tică Popescu şi "Principii de viaţă", cu sufletul la gură. pentru că, poate am mai zis-o, în momentul de faţă ceea ce încearcă să facă Tică Popescu este o încercare de mic sisif. Probabil că lui îi revine acum misiunea de a crea joncţiunea între mult elogiata cinematografie românească minimalistă şi filmul românesc de valoare, indiferent de canonul căruia îi este tributar.

Prin urmare am fost foarte îngăduitor cu "Portretul luptătorului la tinereţe", chiar dacă, mă aşteptam la altceva, cel puţin după ce am văzut trailerul de mai multe ori. Asta mi-a făcut bine, pentru că am înţeles că pentru a putea vedea din nou un film românesc bun, "de acţiune" (deşi o să vedeţi termenul acesta este mai mult decât nepotrivit) este nevoie de spălarea minţii. Din păcate pentru producţiile cinematografice care ne vor exorciza, ele la rândul lor vor fi sacrificate în mai mică sau mai mare măsură. Prima parte din trilogia lui Tică Popescu plăteşte tribut la rândul ei. În primul rând nu eram pregătit să mă dezbrac de întreaga imagologie a eroului cinematografic român, fie el nenumăraţii Andrei de la Nicolaescu sau Iancu Jianu, sau Pintea. Nu eram pregătit pentru scene cu pac-pac fără coloană sonoră, fără relanti, fără praful care se ridică de pe urma rostogolirii lui Piersic, Pintea sau Nicolaescu. Nu eram pregătit pentru realismul cinematografic românesc în cazul unui schimb de focuri sau pentru anularea naţionalismului şi a patetismului născocit la pupitrul de montaj. Şuieratul gloaţelor (care mi-a amintit de filmele lui Eastwood cu Vietnam sau de "Saving Private Ryan"-ul lui Spielberg) şi eroul care, împuşcat prin pereţii şopronului, pur şi simplu nu mai iese au fost pentru mine lucruri noi. Şi încă ceva foarte interesant: actorii din film aleargă, sar şi se prăbuşesc ca nişte oameni normali. Adio graţie şi pictural al zborului. Până la urmă destinaţia este importantă şi nu eleganţa volutei sau numărul de bătăi de aripă pe secundă... Aşadar eroii lui Tică Popescu sunt un fel de îngeri. Asta mi-a devenit clar, acum că iau în calcul şi motto-ul de la începutul filmului deşi, nu mi-a fost aşa de uşor să înclin steagul în sensul ăsta. Îngeri cumpliţi. Lipseşte iarăşi umanitatea şi căldura, simpatia eroului hollywoodian. Partizanii din Făgăraş se comportă pe câmpul de luptă ca şi securiştii, nu îi distinge de aceştia decât ideologia. Şi cultura, dar interesant lucru, Tică Popescu este zgârcit. Îl lasă pe Pintilei Bodnarenko (Mihai Constantin) să se compromită vorbind mult şi bine, preferând ca partizanii săi să iasă în faţă rareori cu raţionamente personale. Până la urmă are dreptate căci, de pe urma întâlnirii cu îngerii rămâne probabil atingerea, lumina şi muzica. Vreau să cred că nimeni nu îşi va aminti că în cadrul întâlnirii cu un înger acesta i-ar fi citat din Cioran şi l-ar fi acuzat pe semenul lui, tot înaripat de colaboraţionism. Spuneam la început că filmul acesta ar putea fi unul de sacrificiu, în sensul că nimeni nu este în momentul de faţă obişnuit cu astfel de filme româneşti. Până acum însă, şi aş vrea să exclud din start perspectiva unui nou naţionalism românesc, am rămas uimit să constat un grad ridicat de reacţii pozitive, mai ales din rândul cunoscătorilor de film (cronica lui Mihnea Columbeanu (Pitbull) de pe cinemagia fiind chiar una excelentă).

Şi totuşi, şi totuşi... Realist, montat şi gândit ca un film documentar. Şi totuşi trebuie să o spun, imaginea lui Liviu Marghidan este mai frumoasă ca niciodată. De data asta Liviu Marghidan a fost mai bun ca Vivi Drăgan Vasile, pentru care iarăşi am o stimă ieşită din comun. Poate că o fi fost Marghidan atins de o aripă de înger...

Iar acum adun şi trag concluziile. "Portretul luptătorului la tinereţe" nu este un film de acţiune. Poate fi văzut ca un documentar. Respinge patetismul poeziei, respinge patetismul în general şi nu este gândit să ne facă aplaudăm în sală, cum se poartă la americani când, după mulţi pumni aplicaţi strategic, Willis se ridică şi, cu o replică cinică îl culcă pe adversar. Camera şi imaginea te fac o clipă să te gândeşti că până la urmă, oricât de urâtă o fi fost perioada respectivă, eroii în cauză ar trebui totuşi să fie fericiţi că au trăit în peisajul surprins filmic de Marghidan. Nu există momente retorice, nu există replici iscusite. Şi totuşi, şi totuşi... De ce m-am uitat până la capăt? Pentru că probabil Tică Popescu a descoperit reţeta unui film românesc dinamic, corect şi inovator. Pentru că, este posibil ca noul val cinematografic românesc să îşi păstreze ineditul, fără să colapseze, oarecum previzibil, după perimarea minimalismului.

P.S.

Probabil că diseară voi revedea "Portretul luptătorului la tinereţe". Sau poate că mâine seară, pentru că diseară joacă Bayern şi nu cred ca va fi prea uşor să păstreze avantajul de 1-0 chiar dacă joacă pe Allianz Arena...

Vedeţi trailerul! Ceci n'est pas une pipe...




Sunt "damanii" români sau ei sunt universali şi atunci românul e universal?

Da este un cuvând slav, da? Fără îndoială. Atunci dacă da este un cuvânt de origine slavă, îmi pot permite să mă întreb cum se aprobau tracii pe vremea când slavizarea era un gadget ipotetic? Mă frământă treaba asta de sâmbătă. Ce ziceau ei domne când trebuiau să spună DA şi habar nu aveau de asta, să mă lumineze şi pe mine cineva. Vulgarizând acum puţin problematica şi punând intenţionat influenţa slavă veche pe picior de egalitate cu Rusia cu al său potenţial ocupaţionist, problema noastră este că am acceptat da-ul slavon în detrimentul particulei străvechi, indiferent care o fi fost aceea.

Se pot spune multe despre români, dar că ar fi "yesmani" asta nu, niciodată. Dacă însă totuşi se ţine mult la această noţiune de: docil, aprobator, slugarnic... şamd, atunci să ni se zică "damani". Şi dacă stau să mă gândesc bine totul ni se trage de la momentul în care, vrând să pară cosmopolit, un strămoş al nostru a spus cu enfază: DA. Şi mai am o bănuială vagă, că isprava asta nu îi aparţine vreunui tip cu şcoală, ci unui cocalar al vremii sale. E ca acum. Nociv nu mi se pare faptul că un tip educat mai strecoară în discursul său câte un "input" sau feedback", ci că mulţi melteni pentru care Asimov este mai departe un fotbalist la Dinamo Kiev îi dau repetate upercuturi omuleţului meu cu "man", respectiv "manule".

Aşadar revin la întrebarea de început, care chiar nu era una retorică: cum spuneau strămoşii noştri, înainte de slavizare atunci când vroiau să spună da? Sau au spus nu până când de plictiseală au scăpat un da şi în clipa aceea s-au slavizat instantaneu?

luni, martie 14, 2011

În garajul Annei Lesko e copacul... - noi forme de presă

Astăzi am luat hotărârea de a scoate bani de pe urma acestui blog. Evident, nu m-ar fi mulţumit maniera unei afaceri ca multe altele, cu bannere şi altele, aşa că am mers mai departe. Săptămânal voi publica pe acest blog ştiri "senzaţionale" pe care le voi oferi tabloidelor din România la preţuri mai mult decât promoţionale. Fac asta în primul rând pentru a restabili echilibrul inexistent în presa noastră galbenă, echilibru între sursă şi conţinut. Nu ştiu dacă aţi observat, din ce în ce mai multe materiale, interesante de altfel nu sunt asumate de nimeni, zăcând orfane, cu statutul de anonime, când ar putea deveni adevărate bombe de presă, în prezenţa unui autor. De exemplu nu mai târziu de ieri, Cancan publica cu statut de anonimă articolul Minune! În garajul Annei Lesko a crescut un copac! Dacă în loc de F.G., cineva şi-ar fi asumat această temerară descoperire, astăzi multe lucruri ar fi stat altfel. În primul rând poate că cineva de la protecţia copacilor s-ar fi autosesizat şi ar fi descins la faţa locului pentru a verifica starea de sănătate a numitului "copac", care, din imagini pare de plastic. În orice caz, este vorba despre un copac cu flori viu colorate (l-o fi primit de la Hruşcă, dar e deocamdată un zvon neverificat), ceea ce iarăşi ar fi meritat interesul oamenilor de ştiinţă, deoarece clima din garajul Annei Lesko ar putea sta la baza unor viitoare importante descoperiri evoluţioniste. Dacă aici primăvara vine cu 2 luni mai devreme, dacă un biet copac comun nu numai că se dezvoltă dar mai şi înfloreşte, omenirea ar putea fi salvată. Chiar dacă soarele se va stinge, în garajul Annei Lesko se înfloreşte fără probleme şi fără să se ţină cont de anotimp.

Pornind de la acest articol din Cancan voi scrie săptămânal materiale de presă senzaţionale. De exemplu iată astăzi unul despre Viorel Lis. Minune, Viorel Lis a luat metroul de la Titan la Obor. De fapt, astăzi, pentru că fiind primul astfel de material simt nevoia să fiu darnic, iată şi un supliment la ştire: Minune, Viorel Lis şi-a schimbat şosetele. Şi încă unul, aici copzrightul se împarte cu Akritura: Oana Lis are în şifonier două sutiene cu push-up. Cei interesaţi de fondul acestor articole îmi pot adresa cereri urmate de propuneri de preţ...

Capul de Rădoi

Parcă vineri, dacă nu mă înşel, s-a dat publicităţii gogomănia cu Rădoi care se lua de un fotbalist saudit bătând apropouri de meltean de Ghencea cu tradiţionalele bancuri de vestiar care definesc din nefericire un anumit profil de fotbalist român contemporan. Prima reacţie atât a mea, cât şi a lui BebeBebe - e drept, în regres fotbalistic de la naşterea celui mic, dar în orice caz atentă oarecum la orice enormitate -a fost să facem ochii mari şi să nu ne vină să credem ce auzim. Pentru cei care nu cunosc momentul, iată declaraţia lui Rădoi: "Tot timpul meciului m-a luat în braţe ca pe o fată. Poate îi plac bărbaţii". În orice caz întregul moment merită de văzut. Rădoi în plină glorie, strălucind ca un luceafăr, automulţumit de geniala sa prezenţă de spirit de a debita astfel de enormităţi la adresa unui saudit. Cât de tare e românul de el să facă spirite de glumă. Ceea ce însă nu ştia Rădoi şi mai interesant de atât mi se pare că nimeni din presă nu a sărit atunci pentru a avertiza este că glumele cu trimiteri pidosnice nu sunt tolerate în ţările arabe.

În ultimele zile fotbalistul în cauză a făcut plângere refuzând orice înţelegere pe cale amiabilă. În mod normal deznodământul nu poate fi decât: pedeapsa cu moartea sau închisoarea. Mi-ar plăcea să am o cameră ascunsă în imediata apropiere a lui Rădoi pentru a-i surprinde tonusul şi privirea inteligentă acum când, viaţa sa poate lua o nouă întorsătură. Acum vreau să îl aud făcând glume. Singura problemă ar fi bip-urile care sunt sigur că ar trebui folosite din belşug. Un astfel de monolog al lui Rădoi ar trebui redat cam în felul următor: "bip cum se poate bip eu care bip nu ştiam bip dar acum bip poate că bip că la noi bip care este bip pac pac bip că vă bip de bip oameni de bip multă bip şi bip şi bip şi mă întorc în bip la steaua..."

Evident, toată lumea e a lor, a acestor copii teribili ai fotbalului românesc, a acestor non valori care în lipsa unităţilor de măsură devin mari valori ale neamului românesc. Noroc că se mai fac transferuri în străinătate, ca să ne dăm, unii dintre noi mai bine seama ce fel de nulităţi ridicăm pe piedestal. Oricum continuăm să ne victimizăm, dar transferurile astea au rolul să mai echilibreze astfel balanţa, pentru că altfel am rupe graniţele şi am porni să îi lapidăm pe străinii care nu ne recunosc valorile şi calităţile naţionale.

Mai există însă o variantă, pe care cu toată umilinţa o iau acum în calcul. Perigeul lunar. Oare nu cumva toate ăstea se petrec pentru că în câteva zile luna ne va bate în fereastră? Mooning în toată regula. Au înnebunit în sfârşit salcâmii, a înnebunit Rădoi şi unde mai punem că pe 19 martie, în ziua perigeului îşi mai apără şi Bute centura în faţa lui Magee. Va pierde oare Bute meciul? Sau îl va câştiga şi cu centura la brâu îi va face mooning lui Magee, moment ce duce la desprinderea şi căderea centurii sale? Sau, în urma unei ieşiri necontrolate îl muşcă pe Magee de una dintre părţile sale anatomice? Sau sare la jugulara uneia dintre fetele cu numere?

Ne divorţează vedetele, Oltchimul se face de râs... doamne-dumnezeule, perigeul lunar are ceva cu România.

luni, martie 07, 2011

Adina Blaj de la Click scrie silogisme pe banii revistei...

Adina Blaj, din România, mai precis de la fitzuica Click este câştigătoarea rubricii "cel mai reuşit silogism al săptămânii". Spun asta cu conştiinţa curată, chiar dacă săptămâna de-abia şi-a mijit mustăţile. Nu ştiu cât vor mai păstra cei de la Click fotografia la articolul cu pricina, al domnişoarei ziarist, de aceea mi-am permis un print screen, pentru eternitate. De fapt este mai degrabă un print scream.

Acum după ce v-am fiert, să vă enunţ şi silogismul în cauză.

1. George Michael este gay.

2. Boy George este gay.

3. George Michael poate fi şi el considerat un Boy. Boy George.

Dilemă! Să fie George Michael, la nivel logic una şi aceeaşi persoană cu Boy George? Să vină Adina Blaj curiozitatea să ne-o stingă!


Pleased to meet you, hope you guess my name...