Buru-buru, leapşa cu pătrăţel roşu, umed, de la Akritură

Akritura, care nu îmi mai dă pace cu leapşa ei este vinovată de ceea ce urmează. Prin urmare, orice reclamaţie pentru exibiţionism, indecenţă, fracturare deschisă a bunelor năravuri vă rog respectuos să o adresaţi acesteia aici. Zice Akritura: "Top 5 femei celebre cu care ai face amor ghebos. Regulă unică: trebuie sa le descrii stilul."

Aşadar iată topul:

1. Elena Ceauşescu - nu ştiu de ce, dar simt furnicături numai când îi aud numele rostit, din ce în ce mai rar şi accidental. Este genul acela de nostalgie după ceva risipit. Mi-o amintesc autoritară rostind sacadat, eminamente sexual: alo, alo, treceţi la locurili voastre. Fără să vreau mi-o imaginez în poziţia Yab-Yum, atât de aproape de mine şi atât de departe strigându-mă: "mă, sunt mă-ta, mă".

2. Simona Ionescu - este o fantezie recentă, chiar foarte recentă, care însă mă arde într-o asemenea măsură încât am convingerea că va fi ceva foarte serios şi că sunt în perspectivă ceva şanse ca pe viitor să o surclaseze pe Lenuţa. O văd pe Simona Ionescu pretabilă tuturor poziţiilor din lume mai puţin cei Yab-Yum. Este mult prea intimă această apropiere şi locul este deja ocupată de Elena Ceauşescu. "Mai ales când eşti îndrăgostit ca un nebun ca un tâmpit de Simona Ionescu..."

3. Eva Braun - mă excită teribil ideea că indirect Hitler ajunge să îmi facă cunilingus.

4. Gemenele Indiggău- sunt gemene, aşa că trebuie numărate împreună. Sunt convins că nu le-aş face faţă (cu asta mi-am dat foc la valiză, o să se spună că am călcat în picioare masculinitatea), prin urmare voi apela la un tertip. O voi abuza în draci pe una singură, cu convingerea că şi cealaltă, aflată la o oarecare distanţă, poate chiar în camera alăturată ar simţi exact aceleaşi lucruri. Am aflat eu din reviste că fiecare dintre gemene, în general simte orice i se întâmplă celeilalte. Aşadar mă voi concentra pe o geamănă aleatorie şi mă voi lăuda a doua zi că am satisfăcut până la epuizare două gemene.

5. Surorile Bambi - acum dacă tot au fost acceptate două gemene, deci a fost creat un precedent periculos, consider că ar trebui făcut rabat şi pentru cele două fete Denisa şi Raluca Tănase, care îşi completează neisprăvirile cu mici neajunsuri, simpatice. Una e blondă, alta e brunetă, una e mai înceată la minte, cealaltă este şi mai înceată. Am certitudinea că cele două, împreună îmi pot garanta momente de înălţare spirituală, între reprizele de sex disperat putând să introduc pastile umoristice de genul: "dragă Denisa adu-mi te rog falusul din Bibliotecă", după care mă voi adresa complice Ralucăi spunându-i: "să vezi că nu ştie că falusul este cucul ăla împăiat". După care revenim la sexul rudimentar, cu ură, cu intoleranţă.

Hoţul de biciclete din Amsterdam

Astăzi e clar ziua întâmplărilor năstruşnice cu amici sau cunoştinţe. Mai am una de înaltă ţinută povestită de o cunoştinţă din Olanda, din propria experienţă. Iată cum un român năstruşnic dejoacă tertipurile olandeze.

Omul ăsta este român, trăitor de mulţi ani la Amsterdam şi biciclist convins. Într-una din seri, prezent la un vernisaj, omul îşi lasă bicicleta, scumpă şi performantă legată de un stâlp în faţa galeriei. Târziu în noapte, la ieşire, pe întuneric, dibuieşte lacătul, deschide lanţul şi surpriză, bicicleta nu se lasă urnită din loc. Ca orice profesionist al ghidonului scoate lanterna şi surpriză maximă: lanţul său era dublat de un altul. Al hoţului. Astfel acesta se asigurase că bicicleta nu pleacă din loc. Românul nostru pune lanţul său la loc şi pleacă pe jos spre casă. Cu ajutorul curselor de noapte ajunge în zori. A doua zi se duce la primul magazin de specialitate, cumpără un lanţ nou şi spre seară se întoarce la locul unde îşi lăsase cu o noapte înainte bicicleta. Totul neschimbat, aşa că pune lanţul nou. O zi mai târziu se întoarce la locul faptei. Surpriză şi mai mare, hoţul pusese un lanţ nou peste cele trei vechi. Românul nostru mai cumpără un lanţ şi îl pune şi pe ăla. Prins de treburi, o săptămână mai târziu revine la stâlpul de care îi fusese legată bicicleta. Şapte lanţuri. Respiră uşurat şi mai pune încă trei, cu care venise, preventiv. Câteva zile mai târziu bicicleta îi era legată de stâlp cu 20 de lanţuri, de ai fi zis că e Prometeu înlănţuit, nu altceva. De data asta renunţă să mai pună lanţuri.

Câteva luni mai târziu reuşeşte să îşi cumpere o bicicletă nouă. Este momentul în care se decide că la toată risipa de bani, cel puţin un lanţ recuperat ar însemna o mică economie. Se urcă pe noua bicicletă şi ajunge la locul în care defuncta, deja uitata încă îl aştepta. De data asta era legată doar cu cele câteva lanţuri ale sale. Hoţul, probabil atins de criza financiară şi-a retras lanţurile, pentru a le folosi în scopuri mult mai practice. Românul nostru îl biruise. A plecat fericit spre casă pe noua bicicletă, pe cea veche ducând-o de cadru. Când să o salte pe aceasta din urmă de şa, simte ceva foşnind. Un bilet, pe o hârtie împăturită. Mesajul era: eşti tare, vrei să lucrăm împreună?

La fereastra unde-atârnă o lenjerie intimă mică...

Am un amic, un tip plinuţ, dolofan, rotofei, care de multă vreme "vrea să-şi facă o prietenă dar nu găseşte, ca să apeleze la el". O caută de multă vreme, nu o găseşte, mă rog, nu vreau sa intru în amănunte care ar comuta discuţia înspre patologic. Oricum, mai e un amănunt important pe care trebuie să vi-l comunic, omul ăsta mai crede şi în "semne", genul care dacă în plină vară vede pe jos o crenguţă ruptă opinează că vine toamna... Cu toate acestea, dincolo de sfera sentimentală omul ăsta este genial, cult şi un foarte, foarte bun profesionist. Director de filială a unei firme internaţionale.

Ei bine, să vedeţi ce i s-a întâmplat prin vară omului ăstuia, culminând cu un epilog de dată recentă. Biroul său avea geamurile orientate spre clădirea de birouri alăturată. Dată fiind absenţa curţii, cele două blocuri sunt atât de apropiate, încât cu puţine eforturi ai putea atinge geamul de vizavi. De pe la începutul verii, salariata din biroul de alături, la primele ore ale dimineţii a început să îşi pună pe pervaz, ostentativ sutienul şi chiloţii coloraţi. După câteva săptămâni, amicul meu a tras concluzia că fata asta îi transmite "semne". Prin urmare a început şi el să facă acelaşi lucru. S-a dezbrăcat gol puşcă şi şi-a întins chiloţii şi pantalonii, cămaşa, cravata şi maieul (da, omul poartă maieu) pe pervazul geamului.

Acum câteva luni nebunie mare în firmă, cineva trebuie dat afară. Pe listă, prima, o domnişoară, să îi spunem codat Vrăbiuţa, un fel de secretară, de fapt, mai important de atât este că stimata nu era pila nimănui. Ghinionul (pentru amicul meu!) face la un moment datVrăbiuţa să intre în birou, buluc, fără să bată la uşă. Surpriză. Şeful în cucu gol în mijlocul camerei. Evident, Vrăbiuţa nu a mai fost dată afară, amicul meu sperând din tot sufletul că prin acest gest al său a reuşit să îi cumpere tăcerea.

Între timp, amicul meu dezleagă misterul legat de chiloţii înfloraţi şi de sutienul cu floricele de vizazi. Fata venea în fiecare dimineaţa la birou de la piscină, şi îşi usca astfel costumul de baie compus din două piese. Dar "semnul" oricum îl primise. Era cazul să meargă şi el la piscină, să dea jos kilogramele în plus. Acum, după destule luni de bazin omul a slăbit, arată ok şi a şi renunţat să mai umble gol prin birou. În schimb zilele trecute i-a ajuns la urechi zvonul care circulă în firmă, cum că ar fi gay. Că ar fi gay şi că i-ar face "ochi" dulci tânărului de la geamul de vizavi. Uitasem să vă spun că între timp fata de vizavi şi-a schimbat biroul şi în locul ei s-a mutat un tânăr. Care nu merge dimineţile la bazin...

Johnny Răducanu şi Ion Caramitru, un regal de poezie şi muzică la Budapesta

Să vă mai fac legenda fotografiei? Hai, treacă de la mine: Johnny Răducanu şi Ion Caramitru în spectacolul "Dialoguri şi fantezii în jazz", susţinut la Teatrul Radnoti din Budapesta, în 29 noiembrie 2010, la invitaţia ICR Budapesta. Şi să vă mai zic ce e şi cu florile. Maestrul Răducanu le-a primit ca semn al respectului, cu ocazia apropiatei sale zile de naştere: 79 de ani pe 1 decembrie. Da, aţi citit bine, Johnny Răducanu este sinonim cu Ziua Naţională a României.

Am pornit cu inima îndoită, de la premiza că un spectacol de poezie nu mai poate capacita pe nimeni în instanţa anului de graţie 2010. E drept, fusesem martor în anii 80 la un minunat recital Alexandru Repan pe scena Notarra-ului cu "Craii de Curtea Veche", dar să ne înţelegem, eu nu am nici o legătură cu tânăra generaţie de azi. Nu e vorba de ignorantism, nu am făcut nici o clipă abstracţie de valoarea celor doi mari artişti, am pus însă sub semnul îndoielii actualitatea unui astfel de proiect.

Şi m-am înşelat. Ion Caramitru a făcut mai mult decât poezie, amintindu-mi că de la francezi (ca să nu zic că de la Stanislavski) am învăţat ceva: un mare actor face orice. Vă mai amintiţi de Gabin cântând, de Delon cântând despre caramele... ("Parole", fireşte), de Adjani cu a sa "Beau oui comme Bowie", de Bourvil cu "Salade des fruits" şi de mulţi alţii? Ei bine, Ion Caramitru cântă special, reuşind să transmită stări. Evident că lipsesc başii şi laserele aferente. Stimaţi tineri, nu este muzică de club, acum aruncaţi de pomană banii pe speed şi LSD dacă nu aveţi predispoziţie pentru o astfel de muzică şi de atmosferă! Şi totuşi, când Caramitru cânta "Tinerii", pe versurile lui Nichita eu unul nu mi-am putut stăpâni revolta pe vizionarismul lui Nichita.

"Se sărută, se sărută printre maşinile-n goană,

în staţiile de metrou, în cinematografe,

în autobuze, se sărută cu disperare,

cu violenţă, ca şi cum la capătul sărutului,

la sfârşitul sărutului, după sărut

n-ar urma decât bătrâneţea şi moartea."

De ce nu mai trăieşti tu, Nichita, să te pot înjura pentru nenorocitele ăstea de profeţii...

Ion Caramitru face muzică din enunţuri aparent amuzicale. Şi mai cântă Caramitru "Podul din Avignon", altă bijuterie de zicere a lui Nichita. Aici recunosc, citesc versurile şi nu mă mai întreb chiar atât de tâmp "de unde a scos Caramitru muzica asta?" Textul lui Nichita este muzical prin excelenţă şi totuşi Caramitru îi revelează muzica interioară printr-o stranie alintare a pauzelor şi a liniştii demarcată de cuvinte precise.

"În carnea silabei care

O-nţeleg şi n-o-nţeleg

Libere oase lunare

De cuvând vestit şi-ntreg."

Pe lângă corpul de bază al spectacolului, "NICHITA", nu lipsesc nici texte de şi despre Eminescu, poeme de Lucian Avramescu, Petre Stoica, Ana Blandiana, Miron Radu Paraschivescu. Nici "comentarii ad-hoc" despre un anumit poem de Tudor Arghezi. Misterul are valoare, nu veţi afla mai multe de la mine, dar dacă veţi vedea spectacolul îmi veţi mulţumi. Doar nu vreţi să aflaţi mură-n gură dacă la sfârşit Mitzura face sau nu pipilică pe domnia sa?

Meritul spectacolului "Dialoguri şi fantezii în jazz" la Budapesta este şi că a "externalizat" lirica românească şi către un public vorbitor de limbă maghiară, prin intermediul traducerii şi proiectării în limba maghiară a textelor pe o plasmă din decor.

Şi Johnny Răducanu fără de care graiul, atunci când nu începe să valseze pe vocea lui Caramitru ar rezona descentrat... Aici este echilibrul spectacolului, aici este geamandura actorului, siguranţa că dacă îndrăzneşte mai mult decât acceptabilul estetic, maestrul intervine şi comută atenţia, convingându-te că honi soit qui mal y pense. Johnny Răducanu care "îşi face numărul" cu rigoarea şi profesionismul unui pianist de salon, imposibil de ignorat şi de întunecat cu toate perdelele negre şi reflectoarele sparte din lume, pe care continui să îl vezi şi să îl auzi chiar şi atunci când se îmbarcase de mult în avionul spre Bucureşti, încercând să se debaraseze cu aer de copil sâcâit de florile pe care tocmai le primise la concert. De florile care însă l-au surprins atunci când le-a primit pe scenă. Pentru că pianiştii nu primesc flori, nu primesc daruri. Pentru că un "hello pops" surclasează toate florăriile din lume. Johnny Răducanu, cel care după al doilea bis şi transa indusă iese în culise umil, cu capul plecat şi se vaită că nu i se încălziseră cum trebuie mâinile. Johnny Răducanu, pentru care o zi fără pian este mai rea decât un exil în Siberia.

"Dialoguri şi fantezii în jazz" este pentru mine un spectacol pe care nu ai voie să îl ratezi. Un spectacol care ar trebui înregistrat video şi dat pe posturile naţionale de fiecare 1 decembrie!

Mr. Christopher Walken inspirat de prestaţia lui Adrian Păunescu

În dimineaţa asta voi fi mai lapidar ca de obicei din lipsă acută de timp, dar voi recupera mai pe seară şi în mod cert în week-end pentru că am multe să vă povestesc, câteva dintre ele de un absurd incredibil.

Până una alta iată ceva ce cred ca este furat de la noi. Mr. Christopher Walken (pentru că, în ciuda faptului că nu va fi niciodată "săr-sir" - vorba lui Ionel Stoica... - este indubitali un mister) recitând textul piesei "popocăr feis" de la Lady Gaga). Acum că a murit Păunescu şi rudele trăiesc în degringoladă maximă, începe paradisul plagiatorilor. În orice caz, să fim mândri că integrala Cenaclului Flacăra a ajuns până la americani, material de documentare şi inspiraţie.

Enjoy.

The Mono Jacks la primul album - talentul de a face ca mono sa sune stereo

The Mono Jacks (TMJ) îşi lansează de ceva vreme albumul de debut, "Now in Stereo" prin toată ţara. Nu am să încep acum să divaghez repetând amănunte care vă stau oricum la dispoziţie în virtual despre istoricul acestei trupe. În cele ce urmează tot ceea ce veţi citi este eminamente personal şi subiectiv.

Îmi place TMJ! De fapt, trebuia să încep spunând că mi-a plăcut dintotdeauna ab4. Prin urmare este natural să îmi placă acum TMJ, cum este firesc să îmi placă de pianistul Johnny Răducanu după ce am avut o vreme un cult al virtuozităţii maestrului la contrabas. De la "Cold" încoace Doru Trăscău a evoluat iar TMJ este produsul maturităţii sale şi a grupului care îl înconjoară. Ascult acum "Now in Stereo" cu senzaţia că cei patru sunt învăţăcei care repetă, didactic, după piese clasice. Este o impresie generată în primul rând de soundul de o curăţenie clinică, antiseptică, lipsit de găseliniţele ieftine pe care mulţi dintre imaturi aleg să le strecoare, din dorinţa de a se evidenţia. TMJ nu au probleme de identitate, puţin le pasă lor că nu rup canonul, câtă vreme îşi pot permite să fie ei la turaţie maximă. "We're Not Getting Older" este un astfel de cântec de o curăţenie şi gravitate cutremurătoare. Îmi aminteşte pe alocuri mai degrabă de obsesiile din piesele Doors decât de clişeele demente şi dereglate de la Nirvana. Dincolo de instrumentele care parcă de-abia încep să cunoască disciplina trupei, vocea lui Doru Trăscău atinge pe noul album un nivel necunoscut pe anterioarele ab4: anxietate totală, ilustrarea vaietului perfect în vis ("Come Back Girl", "Maria"). Iată în sfârşit un solist român rock din generaţia actuală care îşi foloseşte vocea ca instrument şi nu ca portavoce a unui tembel şi nesincer "teiubesc", cum se poartă în ultima vreme în pop-rock-ul românesc.

Nu o să pot fi prezent la nici una dintre lansările din ţară, însă la concertul budapestan nu voi lipsi... Şi promit să compensez prin gradul de uzură al primului lor CD, pentru că, vă rog să mă credeţi că după şanţul de pe CD-ul ultimului Brandon Flowers pe care l-am chinuit în maşină vreo 2 luni acum a venit rândul lui "Now in Stereo". Poate că nu ar fi rău totuşi să îmi cumpăr 2 CD-uri, măcar mă asigur că am o rezervă.