Dacă mândruță e OM vreau să fiu ANIMAL

Soțul, mereu sigur pe el, din dorința de a-și calma soția pentru că tocmai fusese prins cu amanta iese pe post, în prime-time și își cere public scuze. Acum este aproape de limita penibilului dar lui nu-i pasă pentru că știe că războiul este ca și câștigat, orice nevastă ca a lui, mamă a trei copii și profesionistă desăvârșită prezintă potențialul de a deveni în orice clipă și mama lui, ori mamele sunt ușor impresionabile și miloase. Odată făcut de tot rahatul este aproape logic să urmeze o imensă și interminabilă milă, iar dacă nu din partea soției, sigur din partea altora cărora li se pare un tip sincer, dovedind curaj al răspunderii. Cîți bărbați ar fi în stare să își ceară scuze în public? Pe drumul de la televiziune spre casă își amintește de coșmarul din timpul zilei și de liniștea adusă de vocea mieroasă și înțelegătoare a soției care l-a sunat în direct spunându-i: te aștept acasă iubitule! ”Ieee, am câștigat”, își spune în gând. Intrând în casă este suprins de liniște. Intră din cameră în cameră și descoperă că nu a mai rămas nimeni. Pe masă un bilet, redactat simplu și compus din trei cuvinte, dintre care unul este un organ sexual iar celălalt face trimitere la mamă.

De regulă secvența de mai sus nu trebuie să dureze mai mult de 5-7 minute cinematografice. Filmul de-abia acum începe și se referă la viața femeii, care, sătulă de sordidul existenței alături de un bărbat duplicitar hotărăște într-o bună zi să ia viața în piept, chiar dacă mai cară după ea și trei copii minori. Finalul filmului o prezintă pe eroină reușind în viață, într-un post recomandat numai bărbaților și rămânând până la adânci bătrâneți alături de noul făt-frumos, un tip înțelegător, fidel și cu umor, posibil un superior de-al ei vrăjit de forța de muncă și de calitățile umane speciale ale acesteia.

Povestea noastră însă, pledoaria de ”avocat al diavolului” începe cu filmulețul de mai sus, în care soțul, Mândruță în cauză își cere scuze. Mesajul acestuia mi se pare din start jignitor atât pentru soție, cât și pentru amantă, cu substrat vădit misogin. În primul rând că spălându-și rufele murdare în familie își expune soția și cred că nu o face nici din dragoste curată, nici din remușcare, ci pur și simplu din spirit de conservare, sperând ca, ajutat de televiziunea în care are acces la orice oră să o ia înaintea ”istoriei”. Cum adică ”să fiu o știre”? Să genereze el senzaționalul și nu să îi lase pe alții. În al doilea rând că își definește prin omisiune amanta ca pe o greșeală. Nu în ultimul rând mai consider și că prin ”în momentul acesta sunt un om care este, să zic așa, o știre” Mândruță compromite periculos termenul de OM. Pentru că, în urma acestei ieșiri Mândruță este, după mine, orice altceva, numai OM nu. Iar dacă mai insistă mult, sunt dispus la orice oră să mă redefinesc ca NE OM. Îmi accept cu mândrie statutul de ANIMAL. Pentru că într-o situație similară nu cred că m-aș comporta ca acest individ.

În altă ordine de idei mă întreb eu, voyerul de mine, cu ce s-o fi ales Mândruță din relația cu amanta asta. Au fost doar pupicurile ștrengărești din mașină sau o fi fost mai mult? Pentru că dacă au fost numai pupicurile adolescentine și a fost prins, drăcia dracului, chiar în ziua când vroia să ” treacă la atac” atunci, în sfârșit mi-e milă de el. Și încă ceva. Nu vi se pare că pentru prima dată, în întreaga sa activitate Mândruță nu s-a bâlbâit deloc?

Lui Wotte de la Craiova îi plac băieții, tinerii...

Fotbalul nu se mai joacă de mult de dragul gazonului, al aerului curat, de dragul competiției. Se joacă pe bani. Pionierii, visătorii, idealiștii fotbalului au rămas doar amintire, iar în curând probabil că, citind despre ei, tinerii vor crede că au de-a face cu cărți de ficțiune. Antrenori, fotbaliști, cu toții au devenit mai mult sau mai puțin mercenari. În definitiv trăim în modernism. Lucrăm acolo unde suntem plătiți mai bine și nu neapărat unde ne place. Pornind de aici să reduc puțin la absurd situația:

- un muncitor necalificat la o școală de balet: nu îi plac fetițele, dar lucrează aici pentru că e plătit mai bine și nu e frig ca în port,

- un tehnician la o fermă de porci: nu îi plac porcii, e plătit mai bine ca la fabrica de clei,

- un portar la un cămin de băieți: nu îi plac băieții, lucrează aici pentru că e plătit mai bine ca în fabrică,

- un fochist la un cămin de bătrâni: nu îi plac moșii și babele, dar e plătit bine și de obicei mai mult trebuie să păzească cazanul.

Ei bine și acum iată ce aflăm astăzi dintr-o știre sportivă de la Antena1. Că noului antrenor al Craiovei, unui anume Wotte ”îi plac tinerii, pentru că a lucrat la naționala de tineret a Olandei”. Aoleu, nu mă înnebuni. A venit Wotte ăsta gratis la Craiova numai să aibă ocazia să lucreze cu tinerii, că deh, pasiunea e pasiune, e hobby, e altruism, e vocație.

I-aș întreba însă pe responsabilii de respectiva știre dacă jurnalistic vorbind nu ar fi fost mult mai corect să facă un mic retuș textului de pe imagine: ”îi plac băieții, pentru că a lucrat la naționala de tineret a Olandei”. Pentru că în definitiv, dacă media de vârstă la Craiova este în momentul de față de 23 de ani, se poate spune că avem mai mult sau mai puțin de-a face cu niște băieți. Să ne fie clar tuturor: Wotte nu este un pederast, iar ca olandez este prea puțin pasional, Wotte este doar un pasionat.

Cu prietenie de la Ion Ionescu...

A fost o perioadă când făceam de câteva ori pe an ”naveta” București-Budapesta cu trenul. Pe atunci nu eram atât de comod și reușeam să văd partea plină a paharului, iar acum iată, culeg roadele, depanând amintiri. De regulă plecam de la București după-amiaza, în jurul orei 16.00, cu un tren care ajungea la Budapesta în zorii zilei. Dacă reușeam să trec peste emoțiile legate de legendele urbane cu privire la hoții din tren, deosebit de inventivi de altfel, drumul era liniștit și mă bucuram de cele mai multe ori de un compartiment gol-goluț. Am întâlnit oameni interesanți și despre ei am să vă povestesc câte ceva.

Pe la Brașov a intrat în compartiment un tip cam pe la 40 de ani, pe care puteam citi: noi te facem pe tine. Prin urmare, refugiat în colțul meu de lângă geam am făcut tot posibilul sa nu îl privesc în ochi și să par cât mai dezinteresat de prezența sa. După ceva drum, sparge tăcerea și mă întreabă:

- Unde mergi?

Mergi, nu mergeți.

- La Budapesta, îi zic.

- Muncești, mă întreabă el?

- Nu, învăț.

Gândindu-mă că e sănătos să nu îl tratez chiar cu dezinteres, întreb și eu:

- Dumneavoastră? În Italia, la muncă.

Mi-e clar, vom călători împreună până în zori. Asta e. Îmi scot discman-ul și aleg din rucsac un CD din multele pe care le căram pe atunci cu mine. Original! Nu apuc însă să îi dau drumul că îl aud:

- Câte de-ăstea nu am furat eu din Ungaria? Intri în magazin cu folie de poleială la tine și cauți un colț în care nu sunt camere și nici oglinzi și acolo învelești cedeul. La ieșire nu mai piuie nici un filtru, treci de paznici ca prin brânză.

Zâmbesc. Nimic mai mult. Încep să îmi pun probleme serioase legate de mesajul pe care îl transmit, eu și cu rucsacul meu plin cu muzică, din moment ce mi se bat apropouri legate de produse furate.

Îi dau drumul și reușesc circa o oră să scap de conversația interlopă.

Mi se face foame, scot sandwishul pregătit de mama și îl întreb, politicos dacă nu vrea și el. Remarc o schimbare. Îi sunt brusc mult mai simpatic.

- Câtă carne de-asta nu am furat eu din Italia... Vidată. Să vezi ce făceam. Intram în supermarketuri și crestam cu o lamă cele mai frumoase pungi vidate cu carne. Pe urmă ieșeam și plecam la alt supermarket și tot așa până la prânz. Pe la 1 la italieni e o regulă. Verifică frigiderele dacă pachetele cu carne sunt în vid. Ce nu e în vid se pune în lădițe și se scoate în curtea din spate și eu mă duceam și umpleam traista. Pe la 5 terminam, vreo săptămână nu îmi mai trebuia mâncare.

Mănânc și plâng. Mănânc. Se lasă liniștea. Nu avem subiecte comune.

În cele din urmă îmi dau seama că e momentul să încep să citesc. Nu mai există nici un pericol să fiu întrerupt. Scot o carte, tot așa, una dintre multele cu care am făcut naveta și dau să citesc. Surpriză, mă mai așteaptă o confesiune.

- Auzi, zice. Am furat și cărți să știi, dar nu multe că nu aveam ce să fac cu ele, dar au fost câteva care mi-au plăcut. De fapt le-am împrumutat și nu le-am mai dat înapoi.

Ar trebui să îl întreb care anume, dar realizez că asta ar deschide cutia Pandorei. Tac și ascult.

- Problema era că pe prima pagină se semnase proprietarul domne. Și atunci ce am făcut eu? Acolo scria cu pix albastru, să zicem, Ion Ionescu. Și eu am scris frumos deasupra: Cu prietenie de la Ion Ionescu.

Am zâmbit. Asta era haioasă. Mi-am amintit de unul dintre profesorii mei din Budapesta care considera că: hoțul de cărți nu e hoț. Interlocutorul meu însă nu prea le avea cu cărțile.

Ziua când am descoperit Elbow...

"The Seldom Seen Kid", albumul britanicilor de la Elbow multipremiat, după 10 ani de muzică. Mai mult decât britanici, Garvey, cei doi Potter, Turner şi Jupp sunt chiar din Manchester... Glory Glory Man United... Îi am în ipod de un an de zile şi dintr-un motiv sau altul, până în dimineaţa asta nu i-am mai ascultat. Minunat album, superb, cei cinci continuând topicurile, liniile melodice şi vocile de la Radiohead, Coldplay şi pe alocuri Cohen. Şi iată şi o mostră de versuri din piesa de mai sus, dar care caracterizează întreg albumul: umor şi poezie pe teme pop-rock bântuite de paşi de tango. Da, se poate şi aşa ceva.

Someone tell me how I feel
It's silly wrong but vivid right
Oh, kiss me like the final meal
Yeah, kiss me like we die tonight

Cause holy cow, I love your eyes
And only now I see the light
Yeah, lying with me half-awake
Oh, anyway, it's looking like a beautiful day

P.S.

Concertul Elbow cu BBC Orchestra. Sper să înţelegeţi de ce am preferat această varianta la "On a Day Like This" şi nu cea de studio.

Leapșă despre Cărți

Leapșa de la DesculțăPrinTimișoara numai bună de dat mai departe:
1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit din dragoste?

Charles Bukovski - ”Women” - pentru bărbați și Henry Miller - ”Tropicul racului” - pentru femei. Fiindcă dacă pizza e proastă de vină e pizzarul și nu ingredientele. :))

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitei?

A.J. Cronin - ”Citadela” cu finalul de la Thomas Hardy - ”Departe de lumea dezlănțuită”. Cu alte cuvinte Hardy! Pentru că Gabriel ar trebui să fie Batsheba și Batsheba Gabriel.

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?

Saint-Exupery - ”Micul prinț”. Pentru că avem și flori de apărat și vulpi...

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?

Ion Creangă - ”Povestea lui Harap-Alb”. Pentru că aventura poate începe și codul poate fi învățat.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier călător?

Daniel Kehlmann - ”Măsurarea lumii”. Aventura te poate distinge.

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?

Cornel Dinu - ”Zâmbind din iarbă” și ”Jucând cu destinul”. Ca să sufere și el, ca și mine. Suferința te face mai bun.

7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura?

Radu Paraschivescu - ”Fie-ne tranziția ușoară - Perle românești”. Tocmai pentru că nu e carte, nu e literatură. E viață, e România, e monden... Și oricum, nu mi-ar plăcea să mă simt vinovat o viață întreagă de reformarea unui ignorant. Ca să nu mai spun că dacă omul e și labil emoțional și într-una din zile împușcă un altul, eu aș fi primul acuzat că dându-i să citească Camus i-am ”deschis orizonturile”.

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia "cu nasul pe sus”?

”Stephen Fry - Mincinosul”. Dacă tipul ”cu nasul pe sus” mai e și homofob, cu atât mai bine, consider că și-a luat-o mai ceva ca în liceu, când era băgat de colegii săi cu capul în wc.

9. Ce carte ai recomanda şi de ce, celui care apare primul în lista ta de bloguri? În mod special DesculțăiPrinTimișoara!!!

Orice de Nick Hornby. Pentru că viața, așa cum este ea (uneori sordidă și nemiloasă), povestită cu zâmbetul pe buze devine operă de artă.

10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?

Cartea mea pe care tot ameninț să o termin încât promisiunile mele au devenit previzibile.

”Avatar”, un joc action-adventure vândut drept film artistic

La finele lui 2009 se anunțau două mari superproducții care mi-au capacitat de la bun început imaginația, chiar dacă am spus-o în repetate rânduri și o mai spun, dacă este cazul, nu sunt un împătimit al cinematografiei americane. Îmi doream că văd cât mai repede ”2012” pentru că în imaginația mea l-am asociat cu un remake după filmele catastrofă din anii 80 realizat cu mijloacele tehnice din prezent iar ”Avatar” mi se părea atractiv tocmai pentru că indifent de subiect (și chiar habar nu am avut despre subtilitățile superioare ale scenariului, dacă chiar există!!!) realizarea mi se părea dusă la limitele superioareunei imaginații demente. Fără nici un echivoc, nu am abordat nici măcar o singură secundă vreunul dintre aceste filme altfel decât două performanțe ale tehnicii cinematografice. Între timp am văzut ”2012” și așa cum m-am grăbit să îl văd m-am grăbit și să îl uit. Și a venit rândul ”Avatarului” despre care nutresc exact aceleași sentimente, l-am văzut și probabil îl voi uita poate cu trei minute mai târziu decât anteriorul, iar asta doar datorită CGI-ului. E felul meu de a-i mulțumi lui James Cameron pentru răbdarea de a munci 12 ani la efectele speciale ale noului său film, timp în care o companie de gaming lansează cel puțin o duzină de jocuri cu aceleași pretenții CGI.

”Avatar” nu este nimic mai mult decât un joc action-adventure a cărui inovație la nivel de gaming constă în faptul că indiferent cât de prost îl joci scenariul își urmează linia narativă iar la a treia încercare eșuată de a accede la un anumit nivel vei fi propulsat automat la stadiul următor. Să fie bine, să fie rău, habar n-am, dar înclin să cred că e bine pentru că în felul acesta ești ajutat să nu proferezi cuvinte urâte la adresa imbecilului care și-a propus să te umilească. Morala e simplă: noi știm că tu poți, dar nu îți mai bate capul, te-am rezolvat noi și mergem mai departe. Ca și la Assassins Creed sau Fable pe lângă antrenamentele de mânuit arme ți se livrează și o mică povestioară, de pamplezir. O avem și în ”Avatar”. Am recunoscut, în corpul acestui bildunx roman ceva rituri de inițiere, o vatră apotropaică a satului, un antierou, fata de împărat aferentă acestuia, un fel de cal (fermecat, firește) predestinat să aparțină unui singur stăpân și a cărui identificare din herghelie se face după principiul din Harap-Alb: mai întâi te atacă, vă luptați și în cele din urmă ți se va supune cu credință până la finele poveștii și eventual și puțin după. Scenele de război urmează îndeaproape clișeele din filmele de inspirație Vietnam, pe alocuri însoțite de replici de prin From Here to Eternity sau Born on the 4th of July. De fapt asta e și ideea: să descoperim în premieră ce mizerabili, mecanici și bătuți în cap sunt oamenii în comparație cu băștinașii albaștri. Pentru cine nu știe care e faza cu avatarul, ei bine, aflăm în primele minute că Jake Sully are un avatar, pe Jakesully. Să ai un avatar, dincolo de a te juca puțin cu yahoo messenger, hinduistic vorbind, știam că ar însemna că tu ești un zeu și le trimiți muritorilor de rând un muritoraș după chipul și asemănarea lor, nu un acromegalian albastru... Profund cinismul lui Cameron, minunată ilustrare a sintagmei: mic, prost și al dracului. Dar să revin la imaginea de ansamblu. Până la urmă te simți bine pe Pandora, dar pe măsură ce supraviețuiești ”jocului” constați că și dacă ai muri nu ar fi mare pagubă, căci ai văzut cam tot ce se poate vedea, ești cam singur în luptă și nici nu prea le ai cu comunicarea. Finalul lui ”Avatar” m-a surprins uitându-mă la ceas și spunându-mi: peste două ore și jumătate.

Ce ar mai fi de spus despre ”Avatar”? Că e presărat cu muzică gotic-ambientală, că apar câteva animăluțe hilare, impunătoare dar grosiere la nivel de detaliu, că nu are deloc umor, seriozitatea impusă făcându-te cu ușurință să te simți într-o cămașă de forță și că la nivel de scenariu este mult sub ”Abyss”. Dar e spectaculos. I-aș da un 8 pentru CGI, în comparație cu un 9 ”Trilogiei Inelului” și un 3 (notă de ne-trecere) pentru scenariu, (în comparație cu un 9.5 pentru ”inel”). Concluzia: mult sub. Atmosfera din ”Avatar” e Bălașa (fără bancuri) iar cea din trilogia lui Peter Jackson, Turner. Turner sau Bălașa? Eu aleg Turner, dar dincolo de etericul celor doi rămân totuși la Goya și Van Gogh, nu vă fie cu supărare!