Și totuși Guță și Copilu...

În noaptea de Revelion am zappat sporadic, m-am speriat și am dat pe CNN. Zgomot de fond, dar util. Am hotărât undeva în subconștient, în asentimentul prietenilor noștri că la anul noul an ne va prinde la Hong Kong. De fițe. A doua zi însă, în așteptarea acelorași prieteni pentru a continua petrecerea am văzut în reluare câteva emisiuni de Revelion. M-am oprit la Paranghelionul de la Antena1 și după primele câteva minute de revoltă m-am calmat și am privit la rece ”manifestarea” estivală. I-am iertat pe maneliști. În schimb m-a enervat scenariul (iar scenariul!!!) și prestația de umplutură a lui Dan Negru.

De ce i-am iertat pe maneliști? Pentru că au cântat mai puțin ca de obicei, preferând să se joace de-a vodevilul, lucru care le-a ieșit rezonabil. Guță Julieta și Copilu Minune Romeo! Grotesc, grobian, comic de situație. Travesti. Să ne amintim de Miluță Gheorghiu. Mai recent de Arșinel. Sau de Hofi Geza la unguri, sau Coluche la francezi, sau Benny Hill la englezi și lista poate să continue. De când lumea genul acesta de umor prinde și nu neapărat datorită tradiției impuse. E normal ca publicul să se distreze în astfel de situații. Ciudații pitici interpretați de maneliști și de populari nu au făcut absolut deloc corp distonant cu umorul britanic de același gen (Black Adder sau Benny Hill). Altfel, rețeta Divertis funcționează, dar nu la nivelul populist dorit de Antena1, Divertis a mers dintotdeauna, la fel ca și Toma Caragiu, care nu reușea însă să depășească în popularitate ”pastilele umoristice” din cadrul revelioanelor din anii 80. Guță și Copilu nu sunt actori și cu toate acestea naturalețelea i-a salvat. Au fost haioși în mascarada lor de sfârșit de an. Au fost ei, așa cum sunt în gașcă, când se întrec în măscări. Cât despre muzică, despre manele nimic de bine. Dar asta e... Cu asta defilam...

”Ho, Ho, Ho”, pe românește Stop! Stop! Stop!

Mi-e scârbă de România voit americanizată. Mi-e scârbă de falsitățile de genul: "Crăciunul! Ce frumos e Crăciunul. E cea mai fericită sărbătoare, mai ales pentru copii, dragii de ei, cum așteaptă să le aducă cadouri, să le aducă dulciuri...”, cacofonie strecurată în preambulul filmului Ho, Ho, Ho, voice-off al lui Florin Busuioc. Mi-e scârbă de fuck și de futu-ți noru mătii (rostit de Ștefan Bănică Jr.) în loc de minunatul și mioriticul nostru căcat (rostit de Mircea Diaconu în Asfalt tango). Mi-e scârbă de clișeele din filmele americane de Crăciun, operate in-estetic în filmul românesc Proamerican: mutilarea lui Clarence care își primea aripile la clinchetul cristalin al unui clopoțel din brad, generalizat la nivel de Moș Crăciun, care cică dacă ”zornăie din clopoțel le dă copiilor cadou”, târâtul prin conductele de aerisire a-la-DieHard sau naturalizarea unor personaje imaginare a-la-Bogus, filmul lui Jewison, sub numele conspirative de Mookie (pronunțat Mochii de către Bănică) sau Gingko Biloba (ne amintim cu toții de reclama cu pricina...). Mi-e scârbă de umorul manelist într-un film adresat și copiilor: ești hoț, ai furat-o pe iubita lui. Și personajul lui Bănică replică am fu..., am fu..., am furat-o. Mi-e scârbă de România caracterizată printr-un mall etern și fascinant și de copilăria petrecută în această incintă. Mi-e scârbă de monopolul mediocrității. Mi-e scârbă de ”gașca” de la ProTV și MediaPro: actori din toate telenovelele și sit-comurile proteviste jucați doar din obligație (de la Teodosiu la Alina Chivulescu sau Pavel Bartoș - probabil cel mai ridicol și lipsit de subtilități actoricești), de Bănică Jr. și de talentul său de dublură în brigada artistică folosit și ca actor în rol principal dar și ca interpret al main-title-ului, de Florin Busuioc obligat-forțat voce a Moșului Crăciun și autocolant pe longitudinala unui tramvai românesc ideal și de emisiunea lui Măruță, tot așa, înghesuită cu forța în film, probabil tot din obligație.

Mi-e scârbă de Ho, Ho, Ho, mult trâmbițata recentă producție Media Pro, lansată înaintea Crăciunului, a cărei regie este semnată de Jesus del Cerro. Ce coincidență tristă, să te cheme Jesus și să regizezi un film infect despre ”miracolul Crăciunului”. Ca și Tarzanii filiformi, Pamelele supraponderale sau Elvișii miorlăind manele. Cred că Ho, Ho, Ho este cel mai prost film românesc din ultimii 20 de ani, surclasând Orient Express-ul lui Sergiu Nicolaescu. De asemenea este cel mai mistificator film românesc, impunând o realitate românească falsă și cultural nocivă. Crăciunul la români nu se petrece nici măcar în cele mai laice comunități urbane din România la mall, iar hoții noștri neaoși nu folosesc gadgeturi din Mission Impossible (mașinuțe teleghidate cu cameră video și monitor la telecomandă). Hoțul român excelează în continuare în șperaclu și sârme. La fel de nociv mi se pare sistemul de valori de la MediaPro dar și disperarea cu care, scenariști poate capabili, acceptă compromisul impus doar de dragul de a figura pe afișul unui film și pentru ceva bănuți de sărbători. Nu găsesc nici o scuză lui Mirică și Andronache pentru colajul neromânesc și în dese rânduri neglijabil ridicat la nivel de generalitate națională, într-un producție ce nu se vrea utopică. Obosisem de realitatea socială prezentă în mai toate filmele noastre din 90 încoace, dar cosmetizarea de bâlci de suburbie a României doar de dragul de a pretinde că suntem ”în rândul lumii” consider că este încă o formă fără fond, ce denotă mediocritate și ipocrizie. Diamantele strălucesc, într-adevăr în murdărie cu câteva condiții: să fie false, deci să nu strălucească prea tare, ceea ce le face să nu fie ridicate prematur și dacă sunt false în prealabil să se dea la o parte stratul de jeg de deasupra.

În concluzie, nu-mi mai rămâne decât să aștept de la MediaPro un nou film estival, de data aceasta cu ocazia Paștelui, evident în regia lui Jesus (cum se putea altfel) și dacă se poate tot cu Bănică în rolul principal. Sper să înjure fără perdea și în următoarea producție pascală. Evident că tot lui Bănică sper să îi revină și coloana sonoră, cu versuri simple, pe înțelesul publicului larg, eventual putându-se porni de la o altă sintagmă uzuală actorului: paștele mătii!

First-timer-ul care sunt

Am primit de la Doamna o chestie superbă pe mail și, deși foarte puține posturi de aici nu îmi aparțin îmi iau inima în dinți și vă ofer acest text, specificând încă o dată că fragmentele italice nu îmi aparțin. Mie îmi aparțin doar pasajele colorate, care demonstrează caracterul meu gregar, mimetic:

Nascuti la inceputul anilor 70-80, vedem acum in anul 2009 cum casa parintilor nostri este de 50 de ori mai scumpa decat atunci cand au cumparat-o si realizam ca noi o sa platim pentru casele noastre in jur de 50 de ani.

Nu avem amintiri despre primii pasi pe luna, nici despre razboaie sangeroase, dar avem cultura generala, pentru ca asta insemna ceva o data.

Și formulele mnemotehnice cu care ai noștri încercau să ne ajute în educație. Vă mai spune ceva formula mnemotehnică pentru Brațele Dunării: Chelia (Chilia) și Sulica (Sulina) lui Sfântu Gheorghe...

Suntem ultima generatie care a jucat "Ascunselea" , "Castel", "Ratele si vanatorii", "Tara, tara! Vrem ostasi", "Prinsea","Sticluta cu otrava","Pac Pac", "Hotii si vardistii", ultimii care au strigat "Un doi trei la perete stai", ultimii care au folosit telefoanele cu fise, dar primii care am facut petreceri video (inchiriam un video si stateam sa ne uitam la filme 2 zile inchisi in casa), primii care am vazut desene animate color, primii care am renuntat la casete audio si le-am inlocuit cu CD-uri.

Frunza. Și fotbal în fața blocului, bușind cu nonșalanță mașinile vecinilor altruiști: Moskvitch, Skoda și Dacia străveche. Până când a apărut țăranul cu Dacia neagră cumpărată la second-hand care ne-a pus embargo.

Noi am purtat jeansi elastici, pantaloni evazati, geci de blugi de la turci, iar cine avea firme gen Lee sau Puma era deja lider de gasca.

Și eu i-am tăiat artistic blugii actualei mele soții (s-a orientat, ulterior măritându-se cu stilistul, mi se pare normal - Eu și cu Mihai Albu...) după care i-am desenat cât puteam eu de artistic Metallica și AC/DC.

Noi nu am dat examene de Capacitate, nu am dat teste grile la admitere.

Am fost în schimb convocați sâmbătă la școală ca să votăm la Referendumul pentru Pace, după care am disputat organizat meciul anului: 32 contra Caragiale. I-am bătut!

Noi am fost ultimii "Soimi ai Patriei" si ultimii "Pioneri".

La gradinita am invatat poezii in romaneste, nu in engleza...Si am cantat MULTI ANI TRAIASCA nu HAPPY BIRTHDAY la aniversari.

Am sorbit din ochi Sclava Isaura, Beverly Hills , Melrose Place , Twin Peaks, Dallas .. si cine zice ca nu s-a uitat ori minte ori nu avea inca televizor.

Și Arabela cu Rumburakul ei. Și Dallas, oh, Dallas. O tempora, o mores...

Reclamele de pe posturile straine ne innebuneau, si abia asteptam sa vina si la noi inghetata Magnum, sau pustile alea absolut superbe cu apa. Intre timp, ne consolam cu Tango cu vanilie si ciocolata si clasicele bidoane umplute cu apa de la robinet, care turnate in cap ne provocau pneumonii. Si uite un motiv bun sa nu mergem la scoala.

Și capul spart la joacă și încheietura luxată la fotbal, alte motive minunate de a trage chiulul.

Și nu pot să nu îmi amintesc de vara în care a plouat torențial câteva zile la rând, atât de mult încât s-au înfundat canalele iar noi am șparlit o scândură de la construcții pe care am proptit-o între gura de canal, mult peste nivelul apei și bordură, născocind un joc straniu, cu poduri și surpări de poduri, motiv pentru care am ajuns acasă ca un burete, răceala scăpându-ne o săptămână de școală.

Noi am ascultat si Metallica, si Ace of Base, si DJ Bobo, si Michael Jackson, si Backstreet Boys si Take That, si inca nu auzisem de manele singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care nimeni nu stia pasii, dar toti dansam!

Și Modern Talking dar și Rolling Stones... Manele însă existau, dar pentru noi, tinerii aceia care divinizam Majakul și Kashtanul ”manelele se auzeau prost”. Un văr din munți ajuns în București pentru câteva zile, sâcâit probabil de Mick Jagger și de Bowie, de Guns'n Roses și de Def Leppard pe care tocmai îi descoperisem în emisiunile lui Andrei Voiculescu la Radio Europa Liberă și pe care îi trăsesem așa cum puteam pe casete Orwo, din care nu înțelegea nimic m-a întrebat, timid, dacă poate să îmi pună și el muzică bună. Firește, i-am zis. Albatros, înregistrări din concerte. Cu mulți purici. Am scos caseta și am continuat cu ale mele, motivându-i politicos că ”se aude foarte prost, mai prost decât muzica mea”.

Dar spre deosebire de copiii din ziua de azi, am auzit atat de Abba, si de Queen, cat si de noile nume gen 50 Cent si Britney Spears.

Ascult deopotrivă Lady Gaga, Jay-Z, Alicia Keys și Pink, Rammstein, Killers și My Chemical Romance. Cât despre Queen, pe la mijlocul anilor 80 am aflat de la ai mei, la rândul lor de la bulgari că există un cântăreț cu o voce extraordinară, dar cam ”fetiță” pe care îl cheamă ceva de genul ”Quin Be Rio”. Adică ”Queen in Rio”.

Am citit "Licurici", "Pif", Ciresarii, si am baut Cico si Zmeurata si ni s-a parut ceva extraordinar cand au aparut primele sucuri "de la TEC" fara sa ne fie teama ca "au prea multe E-uri", iar la scoala beam toata clasa dintr-o sticla de suc fara teama de virusi.
Racheta Alba. Cutezătorii și Rahan tipărit pe hârtie igienică la Casa Scânteii. Și poșteam snagoave și Havana Club.
Noi am baut prima Coca-Cola la sticla si am descoperit internetul. Noi nu ne dadeam bip-uri, ne fluieram sa iesim afara, noi nu aveam dolby surround system, taceam toti ca sa auzim actiunea filmului, nu aveam Nintendo sau Playstation ci jocuri tetris de care ne plictiseam la o luna dupa ce le cumparam si le uitam pe dulap, pline de praf.

Și datorită a patru telefoane albe, bulgărești, care funcționau cu baterie ELBA plată împânziserăm toată strada, cu cablu subțire, pentru a păstra mai mereu legătura între noi. Și din bobine de ață am reprodus la scară minionă telecabina, trimițându-ne de la un etaj la altul, de la un bloc la altul, soldăței, mașinuțe matchbox și figurine din Războiul Stelelor.

Abia asteptam la chefuri sa jucam "Fantanita", sau "Flori, fete sau baieti", sau "Adevar sau Provocare", sau orice ne dadea un pretext sa "pupam pe gura" pe cine "iubeam"..

Prefigurând revolta actuală împotriva consumului nesăbuit de energie electrică, unul dintre noi stingea lumina iar ceilalți ne grăbeam ca în acele 2-3 minute de întuneric să pupăm cât mai vârtos fata pe care puseserăm ochii. Și chiuieli și părinți care intrau peste noi, scandalizați, neputându-și însă stăpâni zâmbetul.

Noi suntem cei care inca au mai "cerut prietenia", care inca roseam la cuvantul "sex", care dadeam cu banul care sa intre in farmacie sa cumpere prezervative, pe care apoi sa le umplem cu apa si sa le aruncam in capul colegilor, care am completat mii de oracole, sperand ca persoana iubita va citi acolo unde scrie "De cine iti place?" ca ne place de el/ea.

Prezervativele chinezești cu fluturași. Și Hustlerul pe care l-am jupuit fotografie cu fotografie, pe care o dădeam la schimb contra afișelor de mijloc din Bravo sau PopCorn. Și iarăși zâmbetul hâtru al tatei care a descoperit că din 50 de pagini mai rămăseseră câteva reclame și fotografii nevinovate.

Este uimitor ca inca mai suntem in viata, pentru ca noi am mers cu bicicleta fara casca, genunchiere si cotiere, nu am avut scaune speciale in masini, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cadeau din greseala pe jos, nu am avut pastile cu capac special sa nu fie desfacute de copii, nu ne-am spalat pe maini dupa ce ne-am jucat cu toti cainii si toate pisicile din cartier, nu am tinut cont de cate lipide si glucide mancam, parintii nostri nu au "child proof the house", ne-au trimis sa cumparam bere si vin de la alimentara, si cate un pachet de tigari de la tutungerie.

Noi am auzit cum s-a tras la Revolutie, noi am fost martorii a trei schimbari de bancnote si monede, noi am ras la bancuri cu Bula, noi am fost primii care au auzit-o pe Andreea Esca la Pro TV, noi suntem cei care mai tinem minte emisiunea "Feriti-va de magarus".

Andreea Esca și Lucian Mândruță la Soti TV.

Suntem o generatie de invingatori, de visatori, de "first-timers" ...

Daca citesti si ai cazut macar un pic pe ganduri, esti de-al nostru !

În ultima vreme, uitându-mă în jurul meu, în România actuală tind să nu mă mai regăsesc. Fals. Asta este România mea și am credința că nu numai a mea. Și ea există, chiar dacă underground. Și noi, ”ilegaliștii nostalgiei românești” când ne regăsim în toate aceste povești urbane zâmbim. Ne recunoaștem.

De la ultra comercial la ultra eclectic - Sweet Flying Lizards

Ceea ce tocmai ați văzut este încă o dovadă de ”history repeating”. Despre Rachel Sweet s-ar putea spune că este un fel de rudă mai îndepărtată a lui Britney Spears, povestea gloriei celei din urmă fiind în mare măsură similară cu curta odisee a lui Sweet. Lansată de Stiff Records (probabil cea mai titrată casă de discuri pentru mișcarea punk, post-punk) din UK, Rahel Sweet a fost de la bun început un experiment pentru Robinson și Riviera, dacă ținem cont de ceilalți colegi de ”casă” ai acesteia: The Pogues, Lene Lovich, Elvis Costello, Jona Lewie, The Damned, Nick Lowe, The Madness, Kirsty MacColl, Motorhead, Wreckless Eric sau Yello. Iar experimentul a reușit generând chiar scandalul necesar (Sweet era minoră la ora primului ei album) pentru ca peste noapte Sweet să devină o tânără speranță. Dar atât despre Sweet. Cu toate manevrele de culise ”Then He Kissed Me” este indiscutabil un hit, a cărui linie melodică îți rămâne în cap, obsesiv.

Acum să trecem mai departe. Iată un cover:

Așa se scrie istoria. The Flying Lizards, chiar dacă multora ni se pare poate că nu au făcut decât să își bată joc de piese standard, s-au bucurat în anii 80 de titlul de ”muzicieni de avangardă”, ”muzica” lor fiind considerată o lecție de eclectism. Prin urmare, ce înțeleg eu de aici este că în lipsa snobismului o pleiadă întreagă de experimente artistice nu ar fi existat. Dar suntem snobi. Ce nu înțelegem este de bonton să considerăm eclectic, fie și numai pentru a face rău și altora în schimbul timpului nostru pierdut cu astfel de grozăvii. Așa au ajuns The Flying Lizards celebri. Și povestea merge mai departe...

”Miruna, o poveste”, povestea necrologului poveștilor

Miruna, o poveste este cartea cu care am trecut pragul dintre 2009 și 2010 și mă felicit pentru alegerea făcută, e de bun augur să intri în noul an cu o poveste spusă cum trebuie, chiar dacă una tristă.

Citind cartea lui Bogdan Suceavă ai senzația că te uiți la un serial de aventuri, liantul dintre episoade fiind vocea narativă și Miruna. De aici încolo, totul devine posibil, ”povestea” are toate aceste drepturi. Prin urmare, un plan real, nu foarte urban, de fapt deloc cyber-urban, coridorul cu prezentul și unul folcloric fantastatic, atemporal. Cand îți organizezi cartea de asemenea manieră, cu intro-uri care să dea apă la moară următoarei povestiri devii doi și fără voia ta unul dintre planuri va străluci în lupta cu celălalt, eclipsându-l. Cortazar, Marquez sau Llosa aproape că și-au clădit reputația pe astfel de anamneze, având însă foarte mare grijă la succedarea planurilor, de fapt făcând tot posibilul ca pretextul să rămână pretext ceea ce nu este și cazul cu Miruna, o poveste. Prezentul este inegal, plat, neatrăgător, descris cu o corectitudine didactică enervantă. Revine cu o frecvență care la un moment dat te va scoate din sărite, întrerupând agresiv cursivitatea unei povești, savuroase, atrăgătoare, mustind a mister și a limbă de poveste. Ca cititor ajungi să îl apreciezi pe Bogdan Suceavă arhaicul, misticul, ignorantul (pentru că nici una dintre poveștile despre Niculae Berca nu își dezvăluie misterul nici măcar acum, în instanțele maturului) și să îl urăști pe celălalt, pe Suceavă cronicarul.

În concluzie, Bogdan Suceavă a reușit în Miruna, o poveste ceea ce și-a propus: să mă facă să resping prezentul, să blamez scriitura sa pentru că în loc să îmi spună povestea cap-coadă mi-a amintit de momentul istoric în care trăiesc rupând-o în episoade în care a avut cel puțin decența să nu bage reclame, să mă facă să constat că poveștile au murit iar în ultimele pagini ale cărții chiar să mă invite să le conduc, alături de acesta și de Miruna pe ultimul lor drum. Am așadar toate drepturile să spun că tocmai ce am citit cea mai nesimțită carte ce mi-a picat vreodată în mână. Glorie eternă lui Suceavă-mitologicul, pentru faptul că matematicianul din el s-a ocupat de logistica impecabilă, de instrumentarul de lucru. De asemenea, nu pot neglija ”momentul Faulkner” (geneza Sutei lui Sutpen) descris de Bogdan Suceavă cu un realism socialist impecabil (secularizarea averilor mănăstirești). Chiar dacă toposurile nu sunt noi, putând recunoaște cu ușurință ba Sadoveanu, ba Voiculescu (fragmentul cu lupul-vârcolac), ba Radu Tudoran, narativul te păcălește frumos. Și rămâi nemulțumit când se termină, neterminată. Miruna, o poveste este o frumoasă carte de vizită a universului folcloric-fantastic și realist românesc, jucând însă mai departe în aceeași ligă cu F.C. Canterbury, Forza Boccaccio sau de la F.C. 1001 Nopți.

Aștept în continuare mitologie românească, pentru că, la capitolul ăsta încă suntem deficitari. Dincolo de Ioan Dan, Vasile Voiculescu, Sadoveanu, Vladimir Colin și paradoxal Rodica Ojog Brașoveanu, fiecare dintre aceștia cu neajunsurile lor, nimeni nu se mai ”aventurează” să spună povești tulburătoare și neînțelese. În concluzie, cu riscul de a fi considerat misogin (fals din start) reafirm: Miruna nu mi-a plăcut, în schimb o poveste este fenomenală.

Ioana Calen sau divorțul chirurgical al bin-oamenilor

Încă o ziaristă de mare simţire şi cultură în paginile ziarelor de mare tiraj din România, onor Ioana Calen, cea care mă face să înţeleg cât de rău e să practici o meserie. Cât se poate de clar, ceea ce face "ziarista" mai sus citată la un moment dat în paginile Cotidianul nu mai este de mult plăcere sau hobby, ci o corvoadă, scriind despre lucruri care o lasă rece, fără măcar să îi mai stimuleze măcar elementara curiozitate de a verifica informaţiile traduse. Concret, iată despre ce este vorba: Ioana Calen scrie despre muzică, de fapt traduce din tabloide şi traduce prost. Aşa se face că celebra trupă scoţiană The Jesus and Mary Chain, grup care nu numai că a făcut istorie, fiind la un moment dat chiar supranumit Sex Pistols anilor 80, în prezent anunţându-şi revenirea după ani buni de destrămare, este prezentată de Ioana Calen:
"Printre colaborările ei muzicale se mai numără una cu Justin Timberlake şi performanţele scenice episodice alături de The Jesus sau Mary Chain, demonstrând că poate cânta live."

Ground Control to Ioana Calen! Stimată doamnă silită să scrie un articol despre Scarlett Johansson, era atât de simplu să daţi un click pe google şi să vedeţi cu ce se papă The Jesus and Mary Chain, aşa, de curiozitate, căci nu vă obliga nimeni să ştiţi pe dinafară piesele de pe Psychocandy, deşi e posibil ca "Just Like Honey" să vă sune oarecum cunoscut, probabil dintr-un film sau din vreo maşină... Oricum tot e bine că măcar nu aţi tradus în română această unică trupă din care dvs. aţi făcut două, gen: Iisus sau Maria Lanţ.

Atât despre The Jesus and Mary Chain, e drept, unul dintre grupurile din anii 80 cu multă, multă personalitate, revin la articolul Ioanei Calen care se referă la un viitor album Scarlett Johansson, conţinând numai coveruri după piesele lui Tom Waits, marele, imensul, eclecticul, pe vremuri actorul fetiş al lui Jarmusch ("fii căpitanul nostru!"), inepuizabilul, ontologicul, depresivul, profundul Tom Waits, despre care ziarista mai sus citată nu spune nimic publicului larg. În mod cert, Tom Waits este încă un nume care nu îi trezeşte acesteia nici o amintire.

Întrebare de cultură generală pop pentru Ioana Calen: dacă spun "Downtown Train" sau "Waltzing Matilda", "Hang on St. Christopher", uite, nu face parte din quiz, tu ce răspunzi? Răspunsul este Rod Stewart - Poseidon rispondi! Toate coveruri mult, mult mai vechi de la Tom Waits.

În concluzie, Ioana Calen, încă o făptură ce ar trebui salvată.