Activităţi sigure cu onomastici de renume

Ia uitaţi o chestie super de aici. Un argument în plus să apelăm la orice oră la Moses Transports. Să nu credeţi însă că nu le-a venit altora ideea mai repede să profite de renumele despărţitorului de ape, prin urmare, am constatat cu surprindere că Moses Transports chiar există...

Mediatizarea în România - soluţie de prim ajutor

Îmi plac artiştii români. Ce mişto sună asta, nu? Dat fiindcă ştiu ce va urma, simţeam nevoia să încep astfel, pentru că apă care să mă spele nu s-a inventat încă. Îi apreciez foarte mult pe mulţi dintre artiştii noştri, consacraţi sau nu neapărat şi sunt de părere că mulţi dintre ei nu sunt trataţi cum se cuvine şi că îşi încheie existenţa artistică, dar de multe ori şi socială în condiţii inumane şi de anonimat.

Pe de altă parte nu pot să nu constat că pe la noi singura şansă de a avea parte de un tratament câtuşi de puţin uman într-un spital este să fii vedetă. Mecanismul e simplu: eşti vedetă, camerele sunt pe tine, ziarele de scandal te vânează şi orice loc în care poposeşti devine un mic centru al universului. În aceste condiţii oamenii încearcă să pară cât mai binevoitori, cât mai atenţi şi cât mai altruişti, pentru că altfel se deschide cutia Pandorei şi de la un nimic aparent neimportant aflăm de afaceri oneroase, codoşlâcuri şi altele. E important să te zbaţi să ajungi VIP? În România poate mai important decât în alte ţări. În occident dacă eşti VIP pui în funcţiune instituţii care de multe ori se întâmplă să şomeze, a venit peştele cel mare, acum ne scoatem pârleala pe tot anul. În România dacă eşti VIP pui în funcţiune omenia (chiar dacă falsă şi pe perioadă scurtă) în instituţii care deontologic pe asta se bazează.

Îl respect pe Gheorghe Dinică şi sper să supravieţuiască momentului greu şi să revină în forţă, chiar dacă în telenovele nu întotdeauna de bună calitate şi în mare măsură subculturale. Pe de altă parte, nu pot să nu observ că dacă în acest caz extrem nu s-ar fi aflat Gheorghe Dinică, ci, să zicem Gheorghe Dimică, alta ar fi fost atenţia pe care personalul spitalelor româneşti i-ar fi acordat-o şi fără doar şi poate probabil şi alta starea acestuia de sănătate. E într-un fel una dintre puţinele compensări pe care un actor de calibrul lui Dinică le primeşte de pe urma carierei sale de succes, căci pentru bunăstarea sa actuală (probabil una la limita decenţei), actorul munceşte şi acum pe brânci. În definitiv, este trist, dar se pare că merită din ce în ce mai mult în România să fii VIP. Îţi cresc şansele de supravieţuire în spitalele din România.

Numai o dată

Astăzi v-o prezint pe doamna Livia Ilieş, de altfel "o doamnă".

"Insa cea mai mare ciudatenie a Oanei (Zăvoranu) i s-a parut, de departe, fixatia legata de chiloti. Purta o singura data lenjeria intima, apoi ma punea sa o arunc. Nu ma induram, ca erau foarte fine, multe le-am luat la mine acasa, recunoaste femeia."

Suntem în criză, pot să înţeleg atunci când cineva face eforturi să supravieţuiască şi chiar atunci când stilul depăşeşte cu mult decenţa. De cele mai multe ori nu pun întrebări adiţionale, observ admirativ. În cazul doamnei Livia, chiar dacă aceasta extrăgea chiloţii din gunoi, scuza este una singură: au fost purtaţi decât o dată.

Doamna Livia este una dintre acele menajere fericite că au lucrat în intimitatea Oanei Zăvoranu (tirană sau nu) şi nu într-un bordel. Probabil că dacă ar fi fost "femeie menajeră" (asta am auzit-o în concediu de la un moldovean de la Chişinău), toţi bărbaţii care au prestat "numai o dată" şi-ar fi continuat periplul nocturn la doamna Livia.

P.S.

Psihologic, sintagma "multe le-am luat la mine acasa" îmi dă de gândit. Cred că doamna Livia e genul aceea de femeie cu multe pisici. A lot of pussy.

Marina Voica - tupeu de artist

Marina Voica. Dedic acest post celei mai progresiste soliste de muzică ușoară românească, o vizionară autentică în contextul României pre'89. Binecunoscută pasiunea acesteia pentru muzica megastarului, ați avut acum ocazia să vă clătiți ochiul cu o serie de mișcări în crampe, în ciuda pretențiilor de lascivitate pe care aceasta le emite. De fapt, părerea mea este că de la ”și afară pulouă, pulouă”, care este incontestabil hit până în prezent, femeia asta, mutantul acesta, cum vreți voi să îi ziceți a făcut tot posibilul să se umple de ridicol, fără teamă, fără grețuri, fără jene. Dacă stau să mă gândesc, tot cei care au revoluționat ceva în artă la început au părut ridicoli. În muzică cel puțin îmi amintesc de straniul vocii și înfățișării lui Willie Nelson, de mișcările lui James Brown, care ulterior avea să fie continuate de magastar, de întregul estetism al lui Grace Jones, de freza ”penibilă” a celor de la The Beatles sau de zgomotul și look-ul celor de la Sex Pistols și exemplele pot continua. Știu, în România mai sunt câteva cazuri, unele dintre ele deosebit de actuale, cum ar fi Nikita sau Sexy Brăileanca care tocmai a lansat un nou hit, de data aceasta despre chiloți, dar în cazul Marinei Voica un lucru este cert, individa are talent. Are talent, numai că progresistă din fire își alege mereu subiecte de cross-over pe o piață excedată de snobism până și când avem de-a face cu penibilul absolut. Cu toate ”inovațiile” și pornirile Marinei Voica s-ar fi putut face ceva, dar nu în context de underground, iar din nefericire aici s-au oprit demersurile sale. Eu însă mă număr printre fanii Marinei Voica. Cunosc pe dinafară versurile la ”și afară pulouă pulouă” sau versurile de la ”Azerbaidjan”, un duet inedit cu Fuego.

După mine în momentul de față mai avem doar doi artiști fără teamă de penibil: Marina Voica și Ilie Micolov. De fapt, sunt doi oameni pe care vedetismul (în mare măsură fals și de suprafață) nu i-a cocoșat. În afară sunt mai mulți, cu un fan-base impresionant și sper să nu vi se pară exagerate comparațiile mele: Tom Waits, Grace Jones, Screamin' Jay Hawkins, J.J. Johansson, Serge Gainsbourg, Willie De Ville. Toți oamenii ăștia fac muzică, dar mai altfel. Epigonii lor există și o duc chiar binemulți dintre ei ajutând la consolidarea unor mișcări artistice. Au lansat curente, au dinamitat concepții estetice scrobite, ne-au făcut pe mulți dintre noi să ne regăsim mai degrabă în ei decât în Elvis și în Madonna, ne-au redat alte sentimente, extreme, pe care muzicienii ”corecți” nu și le permit.

Marina Voica de pildă le redă încrederea gospodinelor și femeilor trecute de prima tinerețe, că prin curej și spontaneitate încă mai pot fi cuceritoare, făcându-l pe cel mai serios și încruntat bărbat de pe pământ să zâmbească. A venit vremea ca șoferii-striperi să o părăsească pe Monica Columbeanu, virând către Marina.

Ilie Micolov, de asemenea îi face pe toți bărbații frumoși respinși din pictoriale să viseze că încă mai pot vrăji cuconetul romantic. Între Cătălin Crișan și Micolov îl respect și l-aș promova oricând pe cel din urmă. Ba chiar cred că originalitatea și teama acestora de ridicol transgresează până și bariera sexelor. Nu pot să cred că nu există și bărbați care după ce au ascultat ”eu sunt șofer pe un autocamion” nu au avut fantezii cu Ilie Micolov. În definitiv Marina Voica și Ilie Micolov sunt cel mai postmodernist lucru care s-a întâmplat vreodată în muzica românească. Îi respect pentru curajul de a fi ei, de a face ceea ce le place cel mai mult și nu ceea ce le vine cel mai bine. Pentru că dacă ar fi fost să facă ce li se potrivește, s-ar putea ca nouă, celor din jur să nu ne fi picat tocmai bine (vorba unui amic: ”decât să le dai oamenilor în cap mai bine scrie poezii!” Prin urmare: trăiască Marina Voica, trăiască Ilie Micolov!

Trăiască libertatea de expresie! După ce am văzut filmulețul cu Marina Voica mimând megastarul am realizat deplin conștient că dacă acesta nu ar fi existat, Marina Voica l-ar fi invitat. Încă o dată suntem în urma curenților...

P.S.

Recunoștință eternă Elenei, pentru că mi-a deschis ochii!

Balet cu figuri de cooperativizare, altă etapă arsă în cultura românească

Scuze pentru absență. E motivată. Am dat peste o carte care m-a cucerit. După ce am citit-o vin să vă împărtășesc sentimentele mele. Îl regret pe Ceaușescu, așa cum îl regret pe Ed Wood. Unii oameni au o dimensiune a umorului involuntar ieșită din comun, iar aceștia au menirea de a revoluționa atât buna dispoziție cât și arta. Nu îl regret pe Ceaușescu nici ca președinte, nici ca dictator, nu îl regret pe Ceaușescu omul politic, ci pe Ceaușescu - estetul. Fără Ceaușescu utopia românească este astăzi mai săracă dintr-un anumit punct de vedere: îi lipsește copilăria pură și nevinovată.

Cartea de care vă spuneam se numește ”Ceaușescu critic literar”, Ediție, Studiu introductiv și note de Liviu Malița, Editura Vremea, București, 2007 și conține stenogramele a patru documente din arhivele secrete ale C.C. al P.C.R. ce redau conținutul întâlnirilor lui Nicolae Ceaușescu cu scriitorii, în anii '70. ”Scriitorii” sunt, printre alții: Adrian Păunescu, Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Eugen Jebeleanu, Alexandru Ivasiuc, Aurel Mihale, Pop Simion, Constantin Chiriță și Mircea Radu Iacoban. În fragmentul asupra căruia mă voi opri, Ceaușescu se revoltă pe lenea și trândăvia scriitorilor români contemporani, cărora Partidul le-a oferit casă de creație la Mangalia iar aceștia nu scriu nimic despre cooperativizare:

”Tov. Nicolae Ceaușescu - Anul viitor avem 10 ani de când s-a terminat cooperativizarea. Noi tot așteptăm ceva de la scriitori, dar văd că se lasă mult așteptați.

Tov. Eugen Jebeleanu - Se lucrează.

Tov. Nicolae Ceaușescu - Un balet pe tema aceasta, a cooperativității (adică???), o piesă de teatru, care să reprezinte satul din trecut, moșierii, chiaburii, viața aceasta, eliberarea, toate frământările acestea cu cooperativizarea, și pentru și contra, și viața de astăzi. Numai dacă mergeți aici, la tovarășul Vîlcu, și vedeți cooperatorii, aveți ce scrie și ce a fost în trecut și ce este acuma. De la 600 kg de grâu la 2.209; mai așteptăm câteva zile ca să ajungi la 3.000 kg (Râsete.)

Tov. Vasile Vîlcu - 2.900 kg la cooperative iar la gostat este 3.000 și ceva de kg....

Cam care ar putea fi desfășurarea unui astfel de balet despre cooperativizare? Tineri în ițari, țopăie dintr-o parte în cealaltă a scenei, aruncă boabe de porumb, jonglează sape, cazmale, în urma lor chiaburi neobișnuiți cu munca alunecă pe boabe și se dau cu capul de podea. Bătrâni muncind cu elan, că rămâi și uimit cât de atletic era boșorogul român de cătun în acei ani. Nici nu e de mirare cum de i-a venit lui Becali ideea să îi aducă la meci, pentru a popula peluzele. Ce frumos îmbătrânește țăranul român... De asemenea, pentru o cât mai bună reflectare a realității sunt distribuite femei simple, plinuțe, nu tocmai balerine. Soția pompierului, care ridică mai rar piciorul, fiica secretarului de partid, propagandistă și la nevoie femeie de acțiune și câteva mame, alese cu intenția de a reflecta dexteritatea mamei, în raport cu alimentele. În cele din urmă se apelează la dubluri, lumina se estompează și într-o clipă de neatenție a publicului acestea sunt înlocuite de jongleri de la Circul de stat. În final se încinge o horă, toată lumea e fericită, mulțumită și îndrăgostită, iar chiaburul satului își smulge artistic părul din cap, de invidie față de minunățiile cultivate. Prim balerin al Operei Române, el, chiaburul, interpretează diavolește un soi de agonie scenică după care se stinge în chinuri grele, la căderea cortinei. În sală miroase a usturoi, a balegă și a lână udă de oaie, că unora dintre spectatori le vine pe bună dreptate să se întoarcă acasă, la țară. Fenomen constatat, fiecare primă zi după o nouă reprezenție de ”balet cooperatist” trenurile sunt pline cu cetățeni de nădejde pe care îi cheamă pământul natal. Alții, care s-au născut la oraș vizionează spectacolul pentru a doua oară, a treia oară, a patra oară, numai din dorința de a savura eterna moarte a chiaburului. Astfel spectatorul român și-ar fi putut dezvoltat dragostea de balet și poate că ar fi lăsat-o mai moale cu cea pentru fotbal. Ceea ce nu s-a întâmplat, încă o dată cultura adevărată pierzând teren în instanța distracțiilro facile. De aici ni se trage flagelul fotbalistic, de la neputința lui Ceaușescu de a-i dinamiza pe artiștii români să creeze cu adevărat, opere inspirate din realismul socialist. Avea dreptate când îi certa că au vrut casă la Mangalia și nu fac nimic pentru partid, nerecunoscătorii. Păunescu și cu Barbu erau microbiști, Jebeleanu empatiza cu japonezii, Ivasiuc premedita crescătoriile de struți din Maramureș prin trimiterile la dropii iar lui Zaharia Stancu îi erau gândurile numai la pantofi. Cred și eu că uneori țăranii lucrau fără tragere de inimă. În faptul serii la televizor ode tuturor, lor nu. De data aceasta fuseseră vânduți de scriitorii români!

Fotbalistul formerly known as Mutu

Ieri, în timpul meciului România-Insulele Feroe TVR a difuzat o reclamă la Ursus în care figura Mutu, chiar dacă, ce coincidență tristă, acesta nici măcar nu făcuse deplasarea acasă alături de echipa națională. În ultima vreme citisem destule de rău despre Mutu, ceea ce nu pot spune că m-au influențat prea tare, dat fiind că întotdeauna mi s-a părut că omul ăsta nu are ce căuta printre idolii tinerei generații. Toate comparațiile cu Hagi, întreaga pleiadă de laude la acestui băiețaș mi s-au părut întotdeauna umflată cu pompa, când singurul lucru care s-ar fi putu spune despre Mutu ar fi fost că la nivel uman nu contează iar ca sportiv este peste mediocru. Faptul că din când în când lui Mutu îi iese mai mult de un dribling în lanț, sau că din când în când introduce mingea în plasă și nu ratează un penalty nu mă poate convinge că ar fi prea multe de capul acestui fotbalist.

Prin urmare aseară m-am uitat la Mutu, într-o reclamă și atunci mi-am adus aminte de toate celelalte din occident, în care, o anumită vedetă devine imaginea campaniei, și, de ce nu, un role-model. Din câte știu omul respectiv primește o căruță de bani nu doar pentru ”rolul” în care apare câteva secunde sau pentru cine este, ci și pentru ce are de gând să fie. Răspunsul e simplu: o parte considerabilă din suma pe care o primești este pentru consecvență. În cazul nostru, Mutu nu s-a dovedit deloc consecvent, încetând să mai reprezinte un model. O companie serioasă de afară i-ar cere înapoi banii, exact cum au făcut cei de la Chelsea după scandalul cu liniuțele pe năsuc. Dar Ursus nu este o companie serioasă. Ca să nu mai spun ce șoc ar fi pentru Mutu dacă cei de la Ursus ar cere restituirea banilor, mai ales câtă vreme acesta trăiește cu convingerea că ar fi fost ales datorită calităților sale de ”actor”: E mai grea viața de actor decât cea de fotbalist.

Dragă Mutule! Ai jucat în reclama Ursus pentru imagine, nu pentru talentul tău inestimabil, depășit doar pe alocuri de performanțele lui Laurence Olivier. Din nefericire pentru tine, dacă nici măcar ca fotbalist nu faci două paralele, poate ar trebui să pui bazele unui sindicat și să îi păstorești pe toți cei care, ca și tine, consideră că e suficient să existe pentru ca fiecare concetățean să le doneze câte un Euro. Prietenii știu de ce.