Diana Vickers - the girl who murdered "my" love (Întoarcerea la Bananarama)

Vă spuneam zilele trecute că îmi place Diana Vickers. Ei bine, nu îmi mai place! Nu îmi mai place pentru că este o hoaţă. Nu vorbesc acum despre tipa care te lasă dormind şi pleacă cu colecţia ta de originale Nick Cave (atât audio cât şi video) sau cu colecţia mea de benzi desenate sau de maşinuţe Matchbox. Până la urmă viaţa e un barter, prin urmare, dacă Diana Vickers ar fi plecat de la mine, unde să presupunem că venise de plăcere..., şi în locul plicului de adio mi-ar fi luat ceva la care ţin enorm nu aş fi avut nici un drept să mă întristez prea tare, pentru că era normal să îi las şi eu o amintire. Problema este că le-a furat pe fetele de la Bananarama. Totul până la Bananarama. Cele trei făceau cam ce face Vickers acum, dar cu vreo trei decenii în urmă. "The Boy Who Murdered Love" are exact acelaşi beat ca la "I Heard a Rumour" iar refrenul este compus din fade-ul întregului ambient muzical, pentru a scoate în faţă backing-vocals-ul care la Bananarama era doar de atmosferă , singurele diferenţe constând în nişte başi mult mai hotărâţi, cu pretenţia că astfel pop-ul anilor 80 ar putea fi detronat, şi nu în ultimul rând în vocea ei mâţâită.

Ei bine, asta nu mai pot să iert la Diana Vickers. Du-te fată cu dumnezeu! Te-am luat de la inimă.

P.S.

Iată dovada pentru care Diana Vickers nu mai are nici o şansă să ajungă la sufletul meu!

Despre senzaţionalul femeii fără oglindă sau moartea subită a demnităţii umane

Sexul este calea! Deja nu mai găsesc explicaţii pertinente la dependenţa pe care o manifest faţă de presa de scandal din România. Îi blamez, îi înjur, îi comentez, dacă ar fi după mine şi după radicalismul care oniric mă caracterizează i-aş interzice, dar nu pot fără aceste mizerii. Ultima explicaţie, alimentată de o "anecdotă" cu substrat tragic, este că de fapt nu mă interesez de existenţa şi de odiseea unor petarde, femei care pe lângă faptul că nu fac cinste neamului românesc nici măcar nu îl reprezintă, ci analizez doar sociologic etapa în care ne aflăm. Din păcate penibilul lui Tonciu (după mine regina de săptămâna asta), al Sensualei (băi, Simona e soră-mea!), al lui Moni, al Bombei Sexy este doar o mostră de cretinism feminin contemporan. Sunt destule la care funcţionează, zic ele, bine indicatorul penibilului şi totuşi, în momente nepotrivite te fac să îţi aminteşti de fătucele ăstea care fac deliciul presei de scandal.

Zilele trecute cineva se confruntă cu o criză de isterie. "Actanta", o domnişoară de treizecişiceva, cochetă, bine făcută - nu răpitor de frumoasă, ci mai degrabă interesantă, educată şi inteligentă. Imediat veţi afla că domniţa în cauză era absolventă a două facultăţi şi proaspăt posesoare a unui masterat. Fata se duce să se angajeze la privat şi angajatorul îi spune că e calificată, numai că mai trebuie să îşi ridice fusta ca să vadă dacă are picioare frumoase. După toată descrierea mea anterioară veţi opina mulţi dintre voi că fata a ieşit din birou trântind uşa, că doar ea nu e nici Tonciu, nici Bomba, nici Sexy Brăileanca. Ei bine, NU. Fata şi-a ridicat fusta. Criza ulterioară de nervi nu a fost declanşată de faptul că demnitatea ei umană fusese călcată în picioare cu o astfel de solicitare, ci pentru că fusese respinsă pe criteriul: şefului nu îi plac picioarele tale. Ce să înţeleg de aici? Că sexul vinde? Că sexul este calea? Că a murit demnitatea umană?

Sau că unele domnişoare fac bine să încerce să se angajeze la particular, pentru a observa lucruri de care habar nu aveau. Sau poate că merită această încercare pentru propria sa evoluţie, poate că tocmai de aceea şi-a ridicat fusta ca angajatorul să ţină locul oglinzii, pe care nu şi-a permis-o până la această vârstă.

În concluzie cred că citesc mai departe presă de genul: "best of stupid Romanian women", pentru că dacă, prin absurd ar apare ziare de nişă, unul numai despre Tonciu, altul numai despre Ciumac şi tot aşa în secunda aceea aş renunţa să le mai fac vânzare, deoarece obişnuitul, ne-hitul nu mă mai atrage. Moralitatea mea îmi spune că să te duci la un interviu şi să îl pici pentru că ai refuzat să îţi arăţi picioarele este normal şi să te vaiţi că l-ai picat pentru că ţi-ai arătat picioarele şi acestea nu au plăcut este anormal, deci "neobişnuit". Nu mă surprinde nici că Tonciu îşi pune silicoane, nici că îl înşeală pe Mitea, nici că încasează pumni în gură şi în ochi de la acesta, însă mă fascinează să citesc declaraţiile acesteia conform cărora: "nu mă supără că se duce la alte femei pentru că el tot pe mine mă iubeşte, tot la mine se întoarce. De ele doar îşi bate joc. Acolo îşi face nevoile" (citat din memorie). Îmi imaginez un dialog intim Mitea-Tonciu: Tonciu, vreau să îmi fac nevoile! Mitea, nu în casă, du-te la Paul(a)!...

Atenţie mare la deget şi la şliţ: pericol de şocare

Vreau să aflu cine e C.F. din Cancan, autor/autoare a/l râgâielii de aici ca să vă pot spune cine vrea să îl bată la poponeţul gol pe Vlad Gorneanu de la Z.O.B., pentru că asta rezultă din acest articol-dovadă că singura condiţie pe care trebuie să o îndeplineşti pentru a fi angajat la acest ziar este să nu ştii nimic, cu cât mai nimic cu atât mai bine. S-a trezit civismul şi bigotismul unui formator de opinie (crede el) ca să ne lumineze nouă căile, aproape dogmatic. Aflăm din articolul cu pricina că reşiţenii sunt oameni uşor de şocat la vederea unui deget mijlociu sau a unei mâini duse la şliţul pantalonilor. Înţeleg de aici că avem de-a face cu o comunitate religioasă, pioasă şi că n-ar trebui să existe sămânţă de reşiţean căruia să îi fi plăcut vreodată de Michael Jackson (spun asta pentru că după mine Maicăl este chintesenţa prohabului măscărit. Îmi permit aşadar un sfat pentru şoferi: dacă călătoriţi prin Reşiţa şi aveţi probleme în trafic, faceţi orice gest şoferului idiot în afara ridicării degetului mijlociu. Acest lucru l-ar şoca şi ar duce inevitabil la un accident cumplit.

Dar să trecem peste asta şi să ajungem, iată, la pasajul cel mai profund din tot articolul intitulat Trupa Zob, gesturi obscene pe scenă:

Trupa Zob cântă un stil de rock ceva mai agresiv, astfel că, de cele mai multe ori, fanii apropiaţi nu sunt şocaţi de asemenea gesturi. Dar, în marile concerte, cu siguranţă că sunt şi spectatori care nu se aşteaptă la aşa ceva!

Întreb şi eu: dacă Zob cântă "un rock ceva mai agresiv", ce cântă atunci Cannibal Corpse? Sau, dacă Zob cântă "un rock ceva mai agresiv", despre Cannibal Corpse s-ar putea spune că cântă "un rock ceva mult mai agresiv", nu-i aşa? Stilul acesta agresiv, stimată/e C.F. se numeşte punk, şi există de când lumea, mă rog, acum probabil o să ne spuneţi că nu alocaţi deloc timp prostiilor. Ok, să zicem că aveţi dreptate, dar cu "fanii apropiaţi" ce aveţi domne? Eu ştiu că fanul nu poate fi decât apropiat, pasionat, tumultuos, dedicat, cu alte cuvinte: apropiat. Cel îndepărtat nu este fan, el poate fi cel mult far. Un far prea îndepărtat... Cu alte cuvinte nici cu muzica sau cu partea socială a artelor C.F. nu stă prea bine, încât nu îmi mai rămâne decât să mă întreb de ce s-a apucat omul ăsta să scrie despre muzică...

Poate pentru că C.F. este un militant pentru readucerea în România a adevăratelor valori morale. Nu ar fi totuşi mai bine să i se ofere acestui ipochimen o rubrică sub înaltul patronaj al BOR, în care zilnic să fie puse la stâlpul infamiei vedetele puţin mai deochiate ale României? În cazul tot ce îmi rămâne este să sper că următorul astfel de articol îl va lua în vizor pe Tudor Chirilă.

Cosmina Păsărin, expulzată după ce a simulat sexul cu TVR-ul

Consider mai de senzaţie exprimarea rezumatului din articolul dedicat Cosminei Păsărin în Libertatea decât toată atitudinea așa-zis scandaloasă a acesteia. Faptul că o ”păsărică” mimează masturbarea nu face decât să sugereze o anumită stare de normalitate, pe care mi-era teamă că aceasta o pierduse. Mă și gândeam cu groază că în doar câteva luni ”păsărica” cu pricina va deveni cel puțin la fel de atrăgătoare ca Delia Budeanu, prezentatoarea celei mai lungi telenovele din istoria televiziunii. Pe urmă, mulți ani mai târziu, de ordinul deceniilor, dacă timpul ar fi fost blând cu mine aș fi ajuns poate să o și aud din nou pe ”păsărică”, trecută, stafidită, cântând trance-ul de altădată... TVR, acest hidos corp de fier-beton i-ar fi răpit pentru totdeauna nurii. Nu a fost însă nevoie. Faptul că TVR îi desface acum contractul trebuie interpretat corect: Păsărin nu a fost ”exmatriculată” pentru vulgaritate, ci pentru simulare de hardcore.

”Cosmina Păsărin a fost dată afară de la TVR, după ce in presă au apărut fotografii cu acesta care au fost interpretate ca fiind cu tentă erotică.”
Întreb și eu: oare nu vi se pare normal să fie dată afară de cel pe care tot simulează, în van, să îl introducă? Să îți bagi TVR-ul între picioare însă, mi se pare dincolo de orice fantezie sexuală, este, după cum am mai spus, de-a dreptul hard-core. Hard-core moldovenesc, firește. Prin urmare, ceea ce s-a petrecut în interiorul TVR-ului este o reacție a orgoliului acestui organ folosit doar pentru simulare. Aproape ca în Carrie, organul s-a răzbunat, inanimatul a prins viață. Și ce a făcut el? A dat afară ”păsărica” din incintă.

Ladies and Gentlemen (especially Gentlemen): ”păsărica” has left the building! One more building...

Despre morţi numai amintiri sincere şi desuete

Ieri s-a consumat tragedia de la Tuzla. E cumplit şi al naibii de posibil, ca în orice clipă, dintr-un motiv sau altul avioanele să se prăbuşească, fie ea eroare umană sau defecţiune tehnică, în comparaţie cu, să zicem automobilele. E drept că accidentele auto domină într-un top al catastrofelor, în comparaţie cu cele aeriene, foarte puţine la număr, şi poate şi de aceea acestea din urmă par cu mult mai tragice. Îmi amintesc de un bun prieten care a avut ghinionul să derapeze, cu viteză foarte mică de altfel prin parapet direct într-o râpă. Norocul lui însă a făcut ca în acea râpă să se trezească păscând o vacă. Prietenul ăsta a scăpat cu viaţă numai datorită acestui nefericit animal în care a intrat în plin. Astfel de cazuri fericite nu îşi păstrează însă valabilitatea şi în cazul avioanelor, deşi, trebuie să recunoaşteţi că norii prezintă potenţial în ceea ce priveşte amortizatul căderii. Am aflat că printre ei se afla şi un focşănean de-al meu, şi cred că v-aţi obişnuit deja cu patriotismul meu local. Dumnezeu să-i odihnească, sau poate din contră, să nu îi odihnească deloc ci să le dea de lucru - cred că întotdeauna e loc pentru aceşti oameni dedicaţi!

Ce mă scoate din sărite însă este tembelismul cu care toată presa nu mai are acum alt subiect decât această dramă. Am asistat ieri la un circ de zile mari. A ieşit de la naftalină Iovan (ăla cu Romaniţa) şi Mândruţă care se zice că ar fi un fel de expert. Care mai de care mai nebăgat în seamă de presă în ultima vreme are acum ocazia să îşi exprime părerea. Dacă treci însă de acest şoc, de aceşti ţuţeri de serviciu şi îţi spui că asta e, nu se poate rău mai mare descoperi altceva. Ziarişti zeloşi care se apucă să strângă informaţii despre răposaţi. Primul lucru pe care ţi-l spui este: dă doamne să avem norocul cu un ziarist comod, nu cu unul flămând, care să arunce cu rahat în imaginea morţilor. Dar ce ne facem când dăm peste ziarişitii comozi şi flămânzi, în sensul că nu se zbat prea mult pentru subiect, dar când îl au îl dau aşa, brut? M-ar amuza argumentul de: "cine-verite". Ideea e că am asistat dimineaţă la un astfel de circ. O domniţă ziaristă vroia să ne convingă cu orice preţ cât era de special căpitanul. Am auzit ţaţe povestind cum la un moment dat un avion a coborât mult de tot şi să vezi şi să nu crezi, ţaţo, ce era, era vecinu', căpitanul, care ne făcea cu mâna. Altcineva, parcă rupt din Caragiale povestea de ce era special căpitanul. Pentru că avea un căţel şi intervievata o căţea, şi căţeaua îl iubea mult pe căţelul căpitanului şi ce haios erau cei doi căţei împreună... WTF? Mizeria asta a pus capac. De ce trebuia cineva să ne convingă că şi piloţii sau paraşutiştii sunt oameni şi că, cel puţin defuncţii în cauză, nu aveau aere de vedetă? Să fie vorba despre un sindrom postIovan? Sau să fie doar o încercare de resuscitare a milei? Să fi ajuns românul atât de insensibil încât un titlu de genul: "era un om bun" să nu mai aibă nici un efect?

CONCLUZIE/ ÎNDEMN:

Stimaţi vecini:

1. Blogaţi-vă vecinii!

2. Parolaţi conturile cititorilor!

3. Securizaţi blogul!

Aşteptaţi tragedia! Într-o zi povestirile voastre vor face senzaţie şi ne vor convinge că dincolo de abrutizarea şi de indiferenţa noastră de zi cu zi o parte din noi plângem totuşi la "Rocky 1, 2 sau 3" şi o altă parte la "Viaţa e minunată", că dăruim bomboane copiilor fără să fim pedofili, că avem grijă de soacrele noastre fără să nutrim dorinţe de otrăvire sau de pus piedică, că ne trezim la meciuri urlând şi căzând în genunchi ca nişte copii şi că nu doar de zilele lor, ci pur şi simplu atunci când ne apucă le facem soţiilor sau iubitelor mici cadouri de suflet, şi nu neapărat "agregate practice în bucătărie". Nu zic că un "Dumnezeu să-l odihnească!" poate salva altruismul românesc, dar cred că cel puţin poate ajuta la conservarea tezaurului nostru de limbă română...

"Love Exposure" de la Shion Sono, blasfemia care înalţă

Cred că am îmbătrânit eu, sau dacă nu am îmbătrânit, sigur a îmbătrânit școala cinematografică americană. Mi-am pierdut răbdarea să mai văd blockbustere, iar independentele lor suferă oricum de majore carențe de autenticitate. De Europa cinematografică nu am mare lucru de spus, în sensul că a rămas neschimbată. Școala cinematografică românească stă în orice caz senzațional, dar este insuficientă pentru unul ca mine, mare devorator de film. Prin urmare mi-a rămas Asia (Coreea de Sud, China și Japonia), care nu încetează să mă surprindă. Love Exposure sau Ai no mukidashi (în original) este ultimul film japonez pe care l-am dus la bun sfârșit aseară. Spun asta pentru că a trebuit să împart 237 de minute la două nopți. Este al doilea film de autor Shion Sono pe care îl văd și poartă o patină mult diferită de Suicide Club, precedenta mică bijuterie a acestui regizor, care m-a cucerit pe loc. În orice caz, un lucru este clar: cei neobișnuiți cu licențele, libertățile și detabuizările cinematografice asiatice să nu încerce să vadă acest film. Nu va pricepe nimic, va fi enervat de lungimea filmului, de inegalitatea și lipsa sa de omogenitate și de absurdul destulelor momente.

Nu în ultimul rând conservatorismul se va implica și el activ, punând la stâlpul infamiei această parabolă a lui Sono, în primul rând pe considerente de blasfemie. Necunoscătorii nu vor accepta paralelismul erecției falice cu ridicarea crucii, recrudescența de ”mici” perversități și anacronismele deconcertante. Se vor arăta mult mai oripilați de aparentele blasfemii decât de artezianul sânge nipon, de atrocitatea incestului, respectiv a amputării falice sau de ”nevoia” de a păcătui, din nevoia de a te purifica. Toate mobilurile conștienței devin din această perspectivă victime colaterale. Ce mai, o ”mare porcărie”.

Pe ceilalți îi invit din suflet să vadă ”Love Exposure”, o explozie de romantism și de religiozitate. O meditație despre nevoia de mici libertăți și despre asumarea acestora din perspectiva experiențelor de viață. Nu poţi spune că eşti bun catolic (în cazul lui Sono), dacă nu ai şi o vastă experienţă în păcat. Pe de altă parte, fără păcat dispari ca individ. În schimb apare o nouă biserică: Biserica lui Zero. V-a cucerit sau nu subiectul?