Toma Caragiu, cel mai popular actor român în roluri de cascadori

V-ați întrebat vreodată în ce constă răzbunarea lui Luke Canfield? De pomană aș fi văzut filmul pentru că nu aș fi înțeles niciodată ceea ce mi-a devenit clar în doar câteva secunde, citind programul TV de astăzi, pe Național TV. Ei bine, Luke Canfield are puteri naturale. Dacă îi faceți rău lui sau familiei lui, Luke vă va lovi acolo unde vă doare cel mai tare, la nivelul sistemului nervos. Mai întâi de toate veți vedea o imagine cu Toma Caragiu, cu bască în cap, ”sunându-și un prieten”. ”Alo, Marcel, familia Marcel?” Sunt cuvinte de care vă veți lovi apoi, în tot cursul zilei. Spre seară vocea se va sincroniza perfect cu sunetul și pentru prima oară, în timpul meciului naționalei de fotbal, când balonul ajunge în posesia lui Mutu iar acesta se trezeste singur cu poarta goală transmisa se întrerupe și de dincolo de sticla ecranului Toma Caragiu cu bască în cap rostește textul deja obsedant: ”Alo, Marcel, casa Marcel?” Zilele care urmează devin apăsătoare, cu imaginea lui Toma Caragiu din ce în ce mai frecvent prezentă pe micul ecran, mai ceva ca prim- planurile Andreei Marin, sâmbătă seara, pe vremea când se dădea zână. Iar apoi ajungi să îl vezi la tot pasul pe Toma Caragiu iar obsesia aceasta funcționează până când devii insuportabil și ești mutat ”discilinar” la glumeți. Prin acest gest simplu, Luke Canfield este răzbunat.

Acum probabil vă întrebați cine joacă în film rolul lui Luke Canfield, mai ales că în imaginea celor de la port.ro apare Toma Caragiu. Nu, nu Toma Caragiu, ci un actor pe numele său Dan Barth. Și atunci de ce Toma Caragiu? Pentru că datorită asemănării izbitoare, s-a apelat la serviciile lui Toma Caragiu pentru a-l dubla în cascadele periculoase pe Barth. Aici însă s-a reușit o fotografie atât de reușită, încât nu trebuie să fii mare cunoscător al cinematografiei americane pentru a-l recunoaște pe Caragiu.

”Lampa cu căciulă”, un volum de Florin Lăzărescu în care mărimea nu contează

Copilăria e foarte scurtă și maturitatea eternă... Citisem eu undeva chestia asta, îngrozitor de patetică zicere, am și zâmbit puțin la gândul că o voi putea rosti vreodată dar am ținut-o minte. Pe urmă am spus-o, inevitabilul s-a produs, am spus-o cuiva patetic, care mă acuza că nu mă mai satur să trăiesc într-o eternă copilărie și a funcționat. Am fost lăsat să copilăresc mai departe. Pesemne că își adusese aminte cum e să nu îți pese de nimic, să nu iei nimic în serios, pur și simplu să trăiești după bunul tău plac. Am forțat puțin lucrurile pentru a demonstra contrariul. E fals. Este fals să consideri că singurii anii de recunoscută și acceptată iresponsabilitate sunt anii copilăriei și că neseriozitatea maturilor ar fi un semn de puerilism. Aflăm mai multe despre ”responsabilitatea” copilăriei în Lampa cu căciulă, colecția de nuvele semnată de Florin Lăzărescu.

Florin Lăzărescu și Ion Creangă și a lor ”copilărie a copilului universal”. Trebuia să spun asta, pentru că la finele cărții m-a străfulgerat acest spectru comic. Datorită perioadei istorice, ridicolul îi va opri până și pe cei mai logoreici critici, pe osanaliști, să dea cep acestei verbozități laudative. Gândul numai că Lăzărescu e un fel de Creangă cu șapcă de baseball, încălțat cu pantofi de sport și bătând o minge de baschet te-ar obliga să îi proiectezi pe Titu Maiorescu, Eminescu și Slavici undeva în apropierea celor de la 3 Sud-Est. Și totuși, dincolo de anodinul asemănării dintre cei doi, există ceva care îi distinge. Lipsa de griji. Vremurile s-au schimbat, nu mult, cum s-ar crede, ci pur și simplu s-au schimbat semnificativ și cu toate acestea nu sunt de acord cu teoria că puștii din ziua de azi trăiesc în puf, în comparație, să zicem, cu cei de la jumătatea secolului XIX. Ambele generații exploatează la maxim libertățile oferite, păstrând proporțiile raportului urban - rural. În cazul lui Lăzărescu, copilul său este la fel de rural ca și la Creangă, însă scriitura variază. Revin la motivul ”senitătății și al lipsei de griji”. Este comun. Era și în secolul XIX este și în secolul XXI. Singura diferență este că Lăzărescu se distinge de Creangă printr-o tensiune și o înnegurare care la primul nu există. Nu îmi place să folosesc termenul de ”realism social(ist)”, dar trebuie să recunosc că Florin Lăzărescu a îmblânzit într-o asemenea măsură acest concept, încât am început să îl accept. Creangă pare idilic pentru că strecoară o notă de toleranță în ”amintirile” sale. Îți dă senzația că tu, ca și copil în Humuleștii acelor ani ai fi beneficiat de un wild card și de o eternă imunitate. Te înscrii în altă clasă, față de maturii satului și oricât ai escalada-o, mereu te vei opri acolo unde conflictele se pot atenua amiabil. Trăiești paralel, într-o existență care te scutește de momentele fatale.

La Florin Lăzărescu situația stă puțin diferit. ”Copilul” său este și el încadrat într-o altă clasă, care însă seamănă perfect și aplică exact aceleași reguli cu cele ale maturilor, prin urmare, de cele mai multe ori cele două grupuri se suprapun (Lumea interlopă a brusturelui, Amintirile mele din al doilea război mondial, Lampa cu căciulă, Maimuța). Tensiunea este pretutindeni și de ea nu scapi niciodată, ca și cum întreaga copilărie ar sta sub semnul unor premoniții anterioare. Lampa cu căciulă vorbește cel mai bine despre acest ”mister”, despre lumea pierdută, oarecum autoexilată de mirajul orașului, care multora le va aduce aminte de fantasticul lui Vasile Voiculescu. Ceva te urmărește din umbră, o entitate sau un destin, greu de ales care, dar o umbră persistă. Tatăl și fiul trec prin zloată, se luptă cu natura dezlănțuită pentru a ajunge la oraș, ca odată trecuți ”dincolo” să își îmbrace hainele de schimb pentru a nu face impresie proastă. Florin Lăzărescu explorează fiecare sentiment al copilului, întocmind un adevărat îndreptar psihanalitic după care ar putea fi oricând analizat un matur. Copiii din Poveste de Crăciun care îi cântă lui Moș Crăciun Frere Jacques nu se diferențiază cu nimic de ”recitatorii” ce îi închinau ode lui Ceaușescu, iar Moș Crăciun, falsul acesta ordinar de Moș Crăciun, reușește să fie mai imbecil decât cei mai mulți dictatori imaginabili. De fapt, pe lângă omogenitatea acestei colecții de nuvele, marea reușită a lui Florin Lăzărescu constă în reproducerea perfectă la scară a devenirii. Copiii săi se implică în ceva ce mai târziu nu va mai putea fi perceput drept joacă. Ei însă niciodată nu se joacă. Dacă pentru noi trăirile lor par ludice, poate ar fi cazul să ne întrebăm dacă nu cumva eternitatea maturității noastre a intrat la apă.

Revin la pastila cu Creangă și îl acuz pe față pe Florin Lăzărescu de a fi descris perfect și realist ”copilăria trăirilor universale”, pe care ulterior a pus-o pe umerii unui alter ego, copil.

Se vede că mărimea nu contează întotdeauna!

Ne apără Poliţia Rutieră chiar de toate?

Lucian Dragan - Politia Rutiera
Asculta mai multe audio Muzica
Iată încă o "bijuterie" a muzicii româneşti, gândită probabil drept şpagă pentru a nu i se ridica domnului Drăgan permisul de către "poliţia rutieră, prezentă pe arteră".

Mă fascinează două versuri de aici:

În primul rând cu această ocazie am aflat că Poliţia Rutieră ne apăra de toate, ceea ce zău dacă ştiam. Aşa stând treaba, la anul, că vara asta a trecut, aş dori să apelez la Poliţia Rutieră să mă apere de nişte ţânţari şi de nişte muşte tembele care parcă văd că iar nu îmi vor da pace. De asemenea, având probleme cu ligamentele aş dori să apelez la domniile lor să îmi apere puţin aceste locuri sensibile, ca să pot să mai joc şi eu fotbal ca omul lipsit de angoase.

Urmează sintagma "radaru-i pozează". Nu domne' ca să ne înţelegem, radaru nu pozează, el filmează. De fapt radaru săracu nu face nimic, el stă, înăuntrul său însă nişte şoricei, mulţi şoricei dau din picioruşe şi învârt rola de film. Pentru înţelesul tuturor. Dacă radaru ar poza, pe cuvântul meu că mai jos de 160 la oră nu aş merge, iar dacă mi s-ar reproşa viteza prin prizma maşinii mele surprinsă în cadru ca o nălucă sigur aş găsi scăpare argumentând pe baza proastei calităţi a aparatului achiziţionat de Poliţia Rutieră.

Nu în ultimul rând ţin să mă opresc la secvenţa cu "mi-i casa în maşină". De fapt nu, nu mai are rost. Mi-am imaginat rapid cum ar sta treaba cu grupul sanitar. Destul.

Herta Muller "resenzaţionalizează" presa din România

Din an în Paşte presa românească redevine senzaţională. Nu, nu vreau să insinuez nici că din când în când Simona Sensual ne demonstrează că ne-am înselat, că este de fapt tobă de matematică, de Kierkegaard şi de bun simţ şi nici că în sfârşit o găsim pe Elodia, ci pur şi simplu că se întâmplă la un moment dat, graţie unor stimuli externi ca senzaţionalul nostru mioritic disperant de un deceniu şi ceva să îşi plece resemnat capul în instanţa unor nume proaspete. Defel proaspete în adevăratul sens al cuvântului, noii protagonişti ai senzaţionalului în cauză sunt de fapt figuri de luptători, personalităţi evidente care de cele mai multe ori o viaţă întreagă nu au pus botul la compromisurile facile doar de dragul tapetului. Au muncit cu dârzenie aproape din vocaţie, neinteresaţi de faptul că nu vor fi niciodată celebri. Înclin să cred din ce în ce mai mult că "celebritatea" este un deziderat al complexaţilor. Acum este momentul ca aceşti oameni să o dea la o parte şi pe Sexy Brăileanca şi pe Naomi şi pe Piticul Sexy, uneori chiar şi concertul Madonnei poate să treacă în linia a doua pentru că senzaţionalul românesc devine internaţional. Este, cred eu, un moment de luciditate al presei de scandal din România, în care se realizează concret că Sexy Brăileanca nu va deveni niciodată vedetă internaţională iar Fernando de la Caransebeş va rămâne pe vecie gravitând cam pe acolo pe unde îi este locul.

În aceste momente se produce epifania. Îi descoperă ziariştii noştri, în realitatea deloc conectaţi în concret pe Herta Muller sau pe Rareş Dumitru. Mândrie naţională. Mi se face greaţă, una dintre acelea care nu cunoaşte antidot. De ieri de la prânz tot românul e mândru de Herta Muller. De ieri seară tot românul a aflat cât de greu trăieşte sabreurul român şi ce eforturi fantastice fac toţi aceşti sportivi pentru a face adevărata performanţă. Ne amintim din nou de Mihai Covaliu pe care ne grăbim să îl numim "un geniu" al antrenoratului. Mâine îl vom uita cu siguranţă. Din vina cui? A lui Mihai Covaliu, fireşte. Nu are stofă de VIP. De scandalagiu. De Senzaţionescu. L-am cunoscut pe domnul Covaliu, şi spun asta tocmai pentru a scoate în evidenţă faptul că nu sunt la pertu cu acest mare sportiv român acum vreo 5 ani cu ocazia TIB-ului. Agenţia Naţională pentru sport avea acolo un stand unde invitase mai mulţi sportivi români să i se alăture. A venit Leonard Doroftei, toată floarea gimnasticii româneşti, Nadia şi Mihai Covaliu. Mihai Covaliu nu ieşea cu nimic în evidenţă. Purta o geacă de blugi şi trecuse în plimbare, de mână cu prietena sa (la ora aceea). După ce a stat puţin pe canapea, a dat autografe şi s-a întreţinut cordial cu toţi cei care îi solicitau părerea (ca şi ceilalţi sportivi români prezenţi), domnul Covaliu şi-a luat prietena şi a ieşit la plimbare în Parcul Herăstrău. Apoi a revenit, a mai stat o vreme şi a plecat iar. Seara, la închiderea standului, cine se plimba cu prietena sa de mână prin acelaşi parc Herăstrău. Tot Mihai Covaliu. De ce ar prezenta interes pentru presa noastră "senzaţională" un astfel de om? Răspunsul meu agresiv: DELOC.

Cât despre Herta Muller, astăzi aceasta este pe buzele tuturor. Am ajuns să fac alergie la Herta Muller. Scenariul acesteia la "Vulpe-vânător" nu a impresionat pe nimeni ca acum. Era realist şi tragic până la lacrimi. Ne săturaserăm de aşa ceva. Acum ne place. Ne grăbim să dăm filmul lui Stere Gulea după scenariul recent laureatei cu Nobel la ore dintre cele mai ciudate. Am renunţa şi la ştiri pentru filmul cu pricina. Suntem mândri de Herta Muller. Româncă de-a noastră ca şi Johnny Weismuller, Edward G. Robinson sau Irving Layton.

Sunt extenuat. Vreau o pauză de Herta Muller, Mihai Covaliu şi Rareş Dumitru. E timpul să ne întoarcem la freak-show-ul nostru cotidian. Trăiască Elodia! Sper că dacă mă aude nu mă va şi asculta, pentru că altfel chiar risc să devin Senzaţionescu. A mai făcut unul asta cu Lazăr şi de atunci nu îl mai uită nimeni...

Trilulilu strikes back

Iată descrierea acestui "duet infernal" pe chiar site-ul lui Daggu:
"Daggu ft. Kleo, is the new popular duo in Romania. Daggu comes from Germany, making music for 15 years. With Kleo his young partner, he recorded an album in 2008 that encludes elements of pop, dance and house. Kleo comes from the world of opera, but her clear voice fits perfectly to the somewhat rough one of Daggu.
The album "Summer Project" has 11 titles plus 4 remixes and also contains the Superhit "Trillu Lillu" which is currently on rank 2 in the Top 10 of "Radio Vacanta", with an upward trend.
The presentation of the album took place at the Black Sea coast in Mamaia and was supported by the TV station "Televisiunea Neptune", the radio stations "Radio Vacanta", "Radio Ring" (Medias), "Radio Constanta" and by "Bavaria real estate".
In the last 2-3 weeks they participated in several music festivals and were guests at some television broadcasts."

Aşa şi e. Şi Sexy Brăileanca a fost pe la mai multe posturi de televiziune, chiar şi Costin Mărculescu, asta însă nu le califică neapărat calităţile. Noroc cu posturile teritoriale şi cu cele de pe alte planete, cum ar fi Televisiunea Neptune, altfel nu ar fi avut ce trece la secţiunea prezentare. Şi mi-a mai plăcut faza cu "the world of opera". Fac subconştient conexiunea cu o piesă a lui Cindy Lauper şi cu versurile acesteia: "stone, the world is stone".

Sau poate "stoned" în cazul duo-ului infernal Dracu şi Klio, veniţi certamente din "oceanul cu dezmăţ"?

Iluminati și iluminatul de Buzău

Trebuie să vă spun asta, trebuie să mă eliberez de teoria conspirației meets teoria haosului, meets urbanizarea forțată. Sa încep cu o povestioară. Se făcea că un reputat om de știință, biolog de renume cu al cărui nume nu vă voi mai încărca memoria se afla ”pe teren”, la cules probe. ”Costumat” ca pe teren. Haine de second hand, cizme de cauciuc și o șapcă caraghioasă pe cap. Oprește la marginea drumul un străin, pune o întrebare în engleză, i se răspunde, apoi continuă conversația în engleză, limbă stăpânită mai bine, i se răspunde și finalizează prin a purta ditamai conversația în limba sa natală, franceza. La final, nemaiputându-și stăpâni uimirea, întreabă disperat: ”Vous etes peisan de cet village?”

Și acum epifania mea. Suntem o țară de eminențe cenușii și mi-e foarte ciudă pentru că de cele mai multe ori nu îmi dau seama de acest lucru. Pur și simplu trec pe lângă acești oameni pe stradă fără să realizez cât pot fi de aproape de noocrație, de adevărul absolut și de revelație. De acum m-am lecuit. Buzăul, il iubesc. Nu îl iubeam până de curând, dar îl recunoșteam. Cârnații de Pleșcoi și covrigii de Buzău. Ei bine, în concediu am mai descoperit ceva. N-o să credeți! Iluminati de Buzău. Da, ei există, de ce n-ar exista. Ba mai mult, they are in the business...

P.S.

Oare care este semnificația ezoterică sau ocultă a sintagmei Happy Pop?