Ispășirea din toaletă

Să analizăm împreună textul de mai jos, apărut în Cancan, unde altundeva, și nesemnat, probabil din dorința ca ziaristul prins cu eroarea să nu fie pus vreodată în situația de a își ispăși spășit pedeapsa pentru spoială și fals în C.V.

”Aflaţi în curtea interioară a unei case, după pregătirile anterioare înregistrării, femeia a devenit subiectul unei situaţii extrem de penibile.

Brusc, s-a scăpat pe ea şi s-a retras ispăşită spre toaletă.”

S-a retras așadar ispășită spre toaletă. Adică consumată, după cum de altfel reiese și din imaginile din final. Până la urmă s-ar putea ca jurnalistul de la Cancan să își fi depășit condiția, ceea ce oricum nu este bine. S-a apucat să arunce cu tropi în ziarul nepotrivit. Am zis ”tropi”, aviz răuvoitorilor care m-ar putea acuza că am dus mai departe povestea din filmuleț, strecurând în postul meu câțiva stropi.

P.S.

Este posibil să te scapi pe tine altfel decât brusc?

Formatorul strâmb și instigarea la opinie

Ce ar mai fi de comentat decât că încă o dată europenii noștri unanim considerați mult mai evoluați, mult mai erudiți, mult mai maturi, mult mai profunzi, mult mai prosperi, mult mai conștiincioși, mult mai ancorați în realitate, mult mai tehnologizați, mult mai progresiști, mult mai dinamici, mult mai fericiți, mult mai, ce mai, habar nu au care e capitala României și care a Ungariei. Orice aș spune în plus ar fi de prisos. Mă supără însă ”sindromul turmei”. La Liverpool Urzicenii, din neatenție sau reavoință au fost ”botezați” Urinea. Noi le-am întors-o acum și i-am botezat la rândul nostru pe cormorani Liverpul. Adică ce au vrut ziariștii noștri să zică prin asta? Că putem fi și noi răi? Că avem și noi în lexic cuvinte urâte cu care putem face jocuri de cuvinte? Că ziariștii noștri sunt inteligenți? Dacă joi la meci suporterii noștri se vor comporta încă o dată ca niște huligani va fi automat vina lor, a huliganilor și nicidecum a formatorilor de opinie, pentru că, evident, românul e ignorant și nu citește presa. Și totuși, dacă joi suporterii români vor începe să huiduie la intrarea în arenă a cormoranilor și vor arunca obiectele la îndemână. Să sperăm că acum, că s-a topit zăpada nu vor mai avea arsenal. Să sperăm.

Mă întreb dacă în urma etichetei pe care echipa din Urziceni a primit-o la Liverpool, aceea de Urinea, care în engleză înseamnă același lucru ca și în română FRF-ul nu putea face plângere la forurile supreme? Pentru că mie unuia așa mi se părea mult mai corect. Nu lovituri sub centură, nu injurii, nu miștocăreală de maidan. Uneori cred că e mai corect să reclami decât să jignești. Alții au făcut-o și universal s-a tras concluzia că românul ar fi xenofob iar acum dacă comentăm nu ne mai crede nimeni, pentru că o facem mereu cu decalajul din dotare.

Ascult ”Nobody's Daughter” de la Courtney Love de două zile numărate

Courtney Love și-a lansat în 2009 cel mai recent album ”Nobody's Daughter” și pentru prima oară după 11 ani a reluat concertele alături de Hole. De două zile asta ascult, mai precis piesele de mai jos, dar nu pentru că aș fi descoperit ceva genial din punct de vedere muzical. Albumul lui Courtney nu are nimic original, absolut nimic. Dylan, Marianne Faithfull, pentru care artista spune că ar avea un respect ieșit din comun dar pe care în fapt nu dorește să o imite, Joan Baez. Singura patină de originalitate este că în sfârșit Courtney Love a încetat să mai imite geniul rău căreia îi era tributară: pe Courtney cea din Hole. Și atunci de ce mă terorizez încetul cu încetul? Pentru sinceritatea și tragismul pe care ”Nobody's Daughter” le degajă, pentru calitatea de cronicar a acestui album, care muzical și poetic reușește să spună mult mai multe decât ar fi făcut pagini întregi. Pentru că nu-mi amintesc să mă fi durut mai tare durerea unei voci feminine de la Janis sau Billie Holiday încoace. Courtney e reușit și dacă de această dată nu face decât să interpreteze încă un rol cinematografic, atunci să-i fie rușine, pentru că la capitolul ăsta nu mi-a spus nimic nou. Dacă nu mă îndoiam de vreuna din calitățile lui Courtney aceea era actoria, pusă însă în pericol de statutul de junkie. Sper sincer ca ceea ce spune pe ”Nobody's Daughter” să nu fie rol, ci chiar vocea sa interioară care își urlă necazul, pierderea lui Kurt, foamea îndurată împreună cu Frances Bean a cărei custodie părea la un moment dat iremediabil pierdută sau gândurile sinucigașe (”with his gun in my hand”).

Cel mai recent album al lui Courtney Love se ascultă legat și nu îți trebuie prea mult pentru a începe să fredonezi refrenul de la ”Never Go Hungry Again”, având toate caracteristicile unui imn, sau ”Pacific Coast Highway”, o baladă cu miros de bere ieftină de port englezesc, ”For Once In Your Life” sau ”Happy Ending Story”, elegii pe aceeași temă - reînnoirea. Pentru că noul album este conceptual ca orice confesiune sinceră, iar mesajul solistei este: I promise...

01 Pacific Coast Highway
02 For Once In Your Life
03 Letter To God
04 Stand Up Motherfucker
05 Loser Dust
06 Dirty Girls
07 Never Go Hungry Again
08 Nobody's Daughter
09 Happy Ending Story
10 Car Crash
11 Sunset Marquis (Piano Version)

P.S.

”Violet”, ”Malibu” (compoziție Corgan) și ”Doll Parts” erau până la ”Nobody's Daughter” singurele cântece cu Courtney Love pe care le-aș fi putut asculta, comparativ cu toleranța totală la discografia integrală Nirvana. Iată că acum ascult 14 piese de la ”văduva tipului din Nirvana”. Poate până la urmă nu ne minte prea tare Courtney, poate că totuși chiar a învățat ceva din toți acești ani.

Ştiaţi că în Teleorman există comuna Pţni? Lidia Bobes ne luminează...

Iată că Libertatea continuă seria umanitară "salvaţi-i pe cei care în mod normal nu ar fi putut avea niciodată vreo şansă să profeseze ca jurnalişti", de această dată acordându-i atenţie Lidiei Bobes, păstrând grafia din ziarul cu pricina. E mult spus că "Era să mor când am văzut copilul aproape strangulat" ar fi un articol, fiind mai degrabă o stenogramă a conversaţiei cu poliţistul Pârşoagă, un om obişnuit pe care doamna Bobes face eforturi să îl transforme în erou pentru că a binevoit să încălzească puţină apă şi să îi dea la mână doctoriţei de la Petrom instrumente. De fapt pentru că i-a dat doctoriţei forcepsul solicitat şi nu o şurubelniţă cu cap de 13.

În orice caz, îmi doresc din tot sufletul ca Lidia Bobes să îţi facă un control medical, pentru a fi evaluat stadiul dislexiei sale, iar dacă verdictul medicului este unul crud, poate nu ar fi tocmai rău ca de acum încolo articolele pe care le semnează să treacă şi prin filtrul unui non-dislexic. Nu de alta, dar ne putem trezi că ridicăm probleme altor colegi de breaslă, jurnalişti, care animaţi de stenograma domniţei Bobes să-şi dorească să scrie despre poliţistul Pârşoagă. Şi cum să o facă daca în Teleorman caută pe hartă şi nici urmă de comuna Pţni. Eu cred că e totuşi Poeni, dar aştept confirmarea Lidiei Bobeş.

Zăpada care a căzut în toată ţara a făcut ca unii oameni obişnuiţi să devină adevăraţi eroi. E şi cazul poliţistului Dorin Pârşoagă (25 de ani), ajutorul de post din comuna Pţni, Teleorman, care, după ce ambulanţa a rămas blocată în zăpadă, a ajutat o gravidă să aducă pe lume un băieţel. Despre toate acestea, omul legii ne-a declarat: “A fost o experienţă de neuitat. Dacă mi se va cere, o să şi botez copilul”.

La fel stă treaba şi cu Bolintinul Vale, transcris în articolul din Libertatea Bolentin Vale.
“După o sâmbătă seară în care toate parcă mi se întâmplau numai mie, adică maşini înzăpezite sau oameni blocaţi, pe la ora 19.00, am aflat că o femeie gravidă a intrat în durerile naşterii, iar medicul de familie e blocat în Bolentin Vale”.

Asta îmi aminteşte fără să vreau de o balerină (de fapt una bucată dansatoare la bar) care asistase la moartea lui Nicolae Labiş. În urma relatării acesteia rezulta clar că acesta se numea Labeş. Remarc cu încântare că am evoluat. Dansatoarea comitea etimologii populare, familiare universului său, jurnalista Bobes le evită. Nu Bolintin, de la boli, ci simplu Bolentin. Similitudinea cu substantivul boletin să fie de vină?

"Revoluţia culinară" a lui Daniel Mafteiu naşte pasiuni şi regrete

Am absentat o vreme aşa că mea culpa. O să vedeţi însă că a meritat. Pentru cine s-a prins din ultimele posturi, am suferit o gravă cădere psihică: am fost cucerit de vraja bucătăriei. Mi-a trecut între timp şi dovada este că iată, scriu din nou.

Am citit "Mic tratat de management culinar", semnată de Daniel Mafteiu. Este vorba despre o carte care se citeşte foarte uşor, cu care dacă îţi pui mintea o termini în cel mult o oră şi care îţi va induce atât o stare de bine cât şi una de panică. "Extraterestra" lui Daniel Mafteiu te va speria, activându-ţi pe undeva alarma de tip Borgia. Pentru unii uşurinţa lecturii poate constitui un plus, pentru alţii un minus. Să spunem că ar fi un plus: ajungi pe nesimţite la pagina 50 din 241. De fapt pana la 40 citeşti dintr-o suflare şi de la 41 la 51 cam greu. De aici însă lucrurile se repetă şi povestea devine uşor previzibilă dar tu, cititor cucerit de cursivitatea stilului şi de nota uşor umoristică citeşti cu încăpăţânare. Trebuie să recunosc că am terminat cartea lui Daniel Mafteiu dintr-o suflare.

Acceptăm de la bun început porecla de "extraterestră" dată eroinei care scrie falsul tratat, cuceriţi de postmodernismul asocierii între marţieni şi bucătărie. Aceasta vieţuieşte într-un univers uşor recognoscibil, eventual chiar românesc, în care dacă îţi doreşti să te scufunzi constaţi cu stupoare că nu poţi, din pricina unor mărginiri tridimensionale, cu delimitări stricte: dări de seamă cu privire la sex cu extratereşti numerotaţi de la 1 la 10 şi treceri prin pieţe. Politică, societate, fotbal, violuri, efectul de seră, cei trei R, monden, piţipoance şi cocalari - NIMIC ABSOLUT. Superioritatea "extraterestrei" lui Daniel Mafteiu mă ademeneşte. STOP, opreşte-te băiete, "muierea" e o carnivoră!!! Miroase frumos, se îmbracă "calitativ" şi mă porţionează dimineaţa-prânz şi seara. Re-semantizările sau reducerile la absurd ale unor reţete, domeniu în care Daniel Mafteiu stârneşte bună dispoziţie construiesc butaforia în care actul sacrificial urmează să se producă. Nicio Răpiredinserai, nicio Poianăcunimfe. Sterilitatea unui măcel cu sângele meu criogenizat ştiinţific sub forma acadelelor de bâlci.

"când gătiţi pâine cu salam fără unt, vă trebuie doar pâine şi salam; nu aveţi nevoie de unt, chiar dacă acesta apare în denumirea preparatului".

Era să uit glumiţa cu WC-ul care la început mi-a smuls un zâmbet, dar repetată mi s-a părut că mă îndeamnă să îmi ţin pasiunile departe de această eroină, ascunzând cu succes până acum anumite secrete patologice.

"bucătăria este încăperea cu multe electrocasnice; dacă în locuinţă aveţi mai multe asemenea încăperi, căutaţi-o pe cea fără WC".

Daniel Mafteiu, în mod cert are condei şi mai are şi bun simţ literar. Simte textul şi curăţenia lui. Practică un umor de înaltă clasă, fin, elegant, pretabil pentru eroina sa. Sincer, la început am sperat că voi citi un autor român care tocmai şi-a isprăvit lectura din Hornby, după care am început să mă întreb dacă Daniel Mafteiu nu e cumva autorul lui Belle de Jour, destule fragmente din "Mic tratat de management culinar" dându-mi de gândit tocmai prin ceea ce Belle de Jour nu este, eşuând lamentabil. Daniel Mafteiu este cinic şi ar fi fost el şi mai miştocar dacă l-ar fi lăsat eticheta. Aici trăiesc un regret. "Extraterestra" sa este uşor unidimensională. Poate că aş fi vrut mai multă relaţionare, mai multe personaje în raport cu care să se dezvolte sub ochii mei o embiaistă pentru care să fiu gata să fac moarte de om, cu riscul intoxicării. Coitus interuptus pentru nefericitul de mine.

Vă recomand să citiţi această carte, pentru că în ultima vreme constat cu surprindere că pe lângă noul val cinematografic literatura română stă foarte bine, iar Daniel Mafteiu are toate şansele să ocupe nişa senină care momentan ne lipseşte. Veţi fi cuceriţi cum am fost şi eu de fragmente precum acesta:

"- strigături - sunt de cele mai multe ori mincinoase, iar argumentele folosite, puerile. "Luaţi, coniţă, că-i ultimele două legături, să plec şi eu acasă" e un exemplu pe care-l veţi întâlni frecvent. Mi s-a făcut mie odată milă de un bătrân, vindea nişte chestii lunguieţe şi albicioase, şi l-am trimis acasă de trei ori în jumătate de oră. Cum mă întorceam cu spatele, cum scotea pe tarabă alte două "ultime" legături;

- sampling - vă recomand să-l folosiţi ori de câte ori e posibil, dar atenţie la ce şi cât gustaţi. Faceţi-o numai în cazurile potrivite; ca multe alte legume, cartofii nu se gustă, se iau pe încredere. Reţineţi o altă regulă simplă: acest tip de apreciere a mărfii se foloseşte cu moderaţie; oricât v-ar fi de foame, nu gustaţi mai mult de 0,025% din ce are omul pe tarabă..."

Sper că Daniel Mafteiu va continua să scrie şi că în viitor va opera câteva compromisuri, renunţând la tentaţiile care le ies în cale multor autori la prima carte, precum ielele (scoţându-şi din cap că anumite trucuri ne vor da pe toţi pe spate) probabil reuşind chiar să treacă peste statutul de umorist ajungând să scrie literatură subtilă, tongue in cheek deosebit de cursivă şi cuceritoare

O apă liniștită

Un amic de-al meu avea la rândul său un foarte bun amic, sau cel puțin așa îi plăcea lui să creadă. Amicul ăsta al meu, ca să vă faceți așa, o părere evazivă, este un tip eminamente pașnic și blajin, ca o apă liniștită. Cei familiarizați cu artele marțiale vor înțelege imediat spre ce se îndreaptă povestirea de față. Metafora nu este întâmplătoare pentru că vorbim aici despre un foarte bun karateka, cu mai mulți dani, fără orgolii, genul pe care în aparență l-ar bate la orice oră orice mucos, cu mâna goală sau ajutat de un padibuz. Ei bine, într-o bună zi, prietenul foarte bun al prietenului meu se apucă și începe să îi care acestuia la carabe așa, din senin, fără nici un motiv. Mai întâi îi dă una după ceafă, pe urmă una în stomac, apoi încă una în stomac, dar de această dată cu piciorul și apoi o serie de pumni violenți în față, de ai fi zis că nimic nu îl va opri din elanul său. Prietenul meu face un pas în spate iar apoi, simplu, ca și cum ar întinde mâna ca să înmâneze oficial un plic îi aplică celui pe care îl considerase ”cel mai bun prieten al său” o Primă Lovitură, care se dovedește a fi și ultima, după care pleacă, lăsându-l pe bătăuș în agonie, încercând să își convingă căile respiratorii să se bucure de frumusețea unei noi zile.

A doua zi, ”cel mai bun prieten” vine la amicul meu și îi întinde prietenos mâna, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, spunându-i cu zâmbetul pe buze: Ce mi-ai tras-o ieri!