Ştiaţi că în Teleorman există comuna Pţni? Lidia Bobes ne luminează...

Iată că Libertatea continuă seria umanitară "salvaţi-i pe cei care în mod normal nu ar fi putut avea niciodată vreo şansă să profeseze ca jurnalişti", de această dată acordându-i atenţie Lidiei Bobes, păstrând grafia din ziarul cu pricina. E mult spus că "Era să mor când am văzut copilul aproape strangulat" ar fi un articol, fiind mai degrabă o stenogramă a conversaţiei cu poliţistul Pârşoagă, un om obişnuit pe care doamna Bobes face eforturi să îl transforme în erou pentru că a binevoit să încălzească puţină apă şi să îi dea la mână doctoriţei de la Petrom instrumente. De fapt pentru că i-a dat doctoriţei forcepsul solicitat şi nu o şurubelniţă cu cap de 13.

În orice caz, îmi doresc din tot sufletul ca Lidia Bobes să îţi facă un control medical, pentru a fi evaluat stadiul dislexiei sale, iar dacă verdictul medicului este unul crud, poate nu ar fi tocmai rău ca de acum încolo articolele pe care le semnează să treacă şi prin filtrul unui non-dislexic. Nu de alta, dar ne putem trezi că ridicăm probleme altor colegi de breaslă, jurnalişti, care animaţi de stenograma domniţei Bobes să-şi dorească să scrie despre poliţistul Pârşoagă. Şi cum să o facă daca în Teleorman caută pe hartă şi nici urmă de comuna Pţni. Eu cred că e totuşi Poeni, dar aştept confirmarea Lidiei Bobeş.

Zăpada care a căzut în toată ţara a făcut ca unii oameni obişnuiţi să devină adevăraţi eroi. E şi cazul poliţistului Dorin Pârşoagă (25 de ani), ajutorul de post din comuna Pţni, Teleorman, care, după ce ambulanţa a rămas blocată în zăpadă, a ajutat o gravidă să aducă pe lume un băieţel. Despre toate acestea, omul legii ne-a declarat: “A fost o experienţă de neuitat. Dacă mi se va cere, o să şi botez copilul”.

La fel stă treaba şi cu Bolintinul Vale, transcris în articolul din Libertatea Bolentin Vale.
“După o sâmbătă seară în care toate parcă mi se întâmplau numai mie, adică maşini înzăpezite sau oameni blocaţi, pe la ora 19.00, am aflat că o femeie gravidă a intrat în durerile naşterii, iar medicul de familie e blocat în Bolentin Vale”.

Asta îmi aminteşte fără să vreau de o balerină (de fapt una bucată dansatoare la bar) care asistase la moartea lui Nicolae Labiş. În urma relatării acesteia rezulta clar că acesta se numea Labeş. Remarc cu încântare că am evoluat. Dansatoarea comitea etimologii populare, familiare universului său, jurnalista Bobes le evită. Nu Bolintin, de la boli, ci simplu Bolentin. Similitudinea cu substantivul boletin să fie de vină?

"Revoluţia culinară" a lui Daniel Mafteiu naşte pasiuni şi regrete

Am absentat o vreme aşa că mea culpa. O să vedeţi însă că a meritat. Pentru cine s-a prins din ultimele posturi, am suferit o gravă cădere psihică: am fost cucerit de vraja bucătăriei. Mi-a trecut între timp şi dovada este că iată, scriu din nou.

Am citit "Mic tratat de management culinar", semnată de Daniel Mafteiu. Este vorba despre o carte care se citeşte foarte uşor, cu care dacă îţi pui mintea o termini în cel mult o oră şi care îţi va induce atât o stare de bine cât şi una de panică. "Extraterestra" lui Daniel Mafteiu te va speria, activându-ţi pe undeva alarma de tip Borgia. Pentru unii uşurinţa lecturii poate constitui un plus, pentru alţii un minus. Să spunem că ar fi un plus: ajungi pe nesimţite la pagina 50 din 241. De fapt pana la 40 citeşti dintr-o suflare şi de la 41 la 51 cam greu. De aici însă lucrurile se repetă şi povestea devine uşor previzibilă dar tu, cititor cucerit de cursivitatea stilului şi de nota uşor umoristică citeşti cu încăpăţânare. Trebuie să recunosc că am terminat cartea lui Daniel Mafteiu dintr-o suflare.

Acceptăm de la bun început porecla de "extraterestră" dată eroinei care scrie falsul tratat, cuceriţi de postmodernismul asocierii între marţieni şi bucătărie. Aceasta vieţuieşte într-un univers uşor recognoscibil, eventual chiar românesc, în care dacă îţi doreşti să te scufunzi constaţi cu stupoare că nu poţi, din pricina unor mărginiri tridimensionale, cu delimitări stricte: dări de seamă cu privire la sex cu extratereşti numerotaţi de la 1 la 10 şi treceri prin pieţe. Politică, societate, fotbal, violuri, efectul de seră, cei trei R, monden, piţipoance şi cocalari - NIMIC ABSOLUT. Superioritatea "extraterestrei" lui Daniel Mafteiu mă ademeneşte. STOP, opreşte-te băiete, "muierea" e o carnivoră!!! Miroase frumos, se îmbracă "calitativ" şi mă porţionează dimineaţa-prânz şi seara. Re-semantizările sau reducerile la absurd ale unor reţete, domeniu în care Daniel Mafteiu stârneşte bună dispoziţie construiesc butaforia în care actul sacrificial urmează să se producă. Nicio Răpiredinserai, nicio Poianăcunimfe. Sterilitatea unui măcel cu sângele meu criogenizat ştiinţific sub forma acadelelor de bâlci.

"când gătiţi pâine cu salam fără unt, vă trebuie doar pâine şi salam; nu aveţi nevoie de unt, chiar dacă acesta apare în denumirea preparatului".

Era să uit glumiţa cu WC-ul care la început mi-a smuls un zâmbet, dar repetată mi s-a părut că mă îndeamnă să îmi ţin pasiunile departe de această eroină, ascunzând cu succes până acum anumite secrete patologice.

"bucătăria este încăperea cu multe electrocasnice; dacă în locuinţă aveţi mai multe asemenea încăperi, căutaţi-o pe cea fără WC".

Daniel Mafteiu, în mod cert are condei şi mai are şi bun simţ literar. Simte textul şi curăţenia lui. Practică un umor de înaltă clasă, fin, elegant, pretabil pentru eroina sa. Sincer, la început am sperat că voi citi un autor român care tocmai şi-a isprăvit lectura din Hornby, după care am început să mă întreb dacă Daniel Mafteiu nu e cumva autorul lui Belle de Jour, destule fragmente din "Mic tratat de management culinar" dându-mi de gândit tocmai prin ceea ce Belle de Jour nu este, eşuând lamentabil. Daniel Mafteiu este cinic şi ar fi fost el şi mai miştocar dacă l-ar fi lăsat eticheta. Aici trăiesc un regret. "Extraterestra" sa este uşor unidimensională. Poate că aş fi vrut mai multă relaţionare, mai multe personaje în raport cu care să se dezvolte sub ochii mei o embiaistă pentru care să fiu gata să fac moarte de om, cu riscul intoxicării. Coitus interuptus pentru nefericitul de mine.

Vă recomand să citiţi această carte, pentru că în ultima vreme constat cu surprindere că pe lângă noul val cinematografic literatura română stă foarte bine, iar Daniel Mafteiu are toate şansele să ocupe nişa senină care momentan ne lipseşte. Veţi fi cuceriţi cum am fost şi eu de fragmente precum acesta:

"- strigături - sunt de cele mai multe ori mincinoase, iar argumentele folosite, puerile. "Luaţi, coniţă, că-i ultimele două legături, să plec şi eu acasă" e un exemplu pe care-l veţi întâlni frecvent. Mi s-a făcut mie odată milă de un bătrân, vindea nişte chestii lunguieţe şi albicioase, şi l-am trimis acasă de trei ori în jumătate de oră. Cum mă întorceam cu spatele, cum scotea pe tarabă alte două "ultime" legături;

- sampling - vă recomand să-l folosiţi ori de câte ori e posibil, dar atenţie la ce şi cât gustaţi. Faceţi-o numai în cazurile potrivite; ca multe alte legume, cartofii nu se gustă, se iau pe încredere. Reţineţi o altă regulă simplă: acest tip de apreciere a mărfii se foloseşte cu moderaţie; oricât v-ar fi de foame, nu gustaţi mai mult de 0,025% din ce are omul pe tarabă..."

Sper că Daniel Mafteiu va continua să scrie şi că în viitor va opera câteva compromisuri, renunţând la tentaţiile care le ies în cale multor autori la prima carte, precum ielele (scoţându-şi din cap că anumite trucuri ne vor da pe toţi pe spate) probabil reuşind chiar să treacă peste statutul de umorist ajungând să scrie literatură subtilă, tongue in cheek deosebit de cursivă şi cuceritoare

O apă liniștită

Un amic de-al meu avea la rândul său un foarte bun amic, sau cel puțin așa îi plăcea lui să creadă. Amicul ăsta al meu, ca să vă faceți așa, o părere evazivă, este un tip eminamente pașnic și blajin, ca o apă liniștită. Cei familiarizați cu artele marțiale vor înțelege imediat spre ce se îndreaptă povestirea de față. Metafora nu este întâmplătoare pentru că vorbim aici despre un foarte bun karateka, cu mai mulți dani, fără orgolii, genul pe care în aparență l-ar bate la orice oră orice mucos, cu mâna goală sau ajutat de un padibuz. Ei bine, într-o bună zi, prietenul foarte bun al prietenului meu se apucă și începe să îi care acestuia la carabe așa, din senin, fără nici un motiv. Mai întâi îi dă una după ceafă, pe urmă una în stomac, apoi încă una în stomac, dar de această dată cu piciorul și apoi o serie de pumni violenți în față, de ai fi zis că nimic nu îl va opri din elanul său. Prietenul meu face un pas în spate iar apoi, simplu, ca și cum ar întinde mâna ca să înmâneze oficial un plic îi aplică celui pe care îl considerase ”cel mai bun prieten al său” o Primă Lovitură, care se dovedește a fi și ultima, după care pleacă, lăsându-l pe bătăuș în agonie, încercând să își convingă căile respiratorii să se bucure de frumusețea unei noi zile.

A doua zi, ”cel mai bun prieten” vine la amicul meu și îi întinde prietenos mâna, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, spunându-i cu zâmbetul pe buze: Ce mi-ai tras-o ieri!

Multe pofte și una bună...

Sunt un gurmand. Puține sunt mâncărurile care au scăpat papilelor mele gustative, pe zi ce trece din ce în ce mai puține. Dacă v-aș spune că am mâncat până și câine, probabil că mare parte dintre voi m-ați urî sincer și nu ați mai accesa niciodată această pagină inumană. Ei bine...

*

am mâncat câine. Mai precis cârnați de câine. Eram în cămin, în Budapesta în perioada (scurtă din fericire) când am avut coleg de cameră un vietnamez. Mic și-al dracului, l-aș putea descrie în câteva cuminte, dar al dracului în sensul de vindicativ, nu de percutant sau direct. Episodul cu cârnații de câine a avut loc urmare a unei relații încordate ce nu părea să se mai aplaneze. Omul era mizer iar acest lucru chiar mă deranja, dacă ajunsesem eu să îl acuz de asemenea lucruri, care nu mă pot considera întocmai o zână a curățeniei... M-am luat de el, totul ok, vietnamezul mic și cu orez printre dinți numai zâmbet și împăcare cu parkinsonul prematur. Puțin mai târziu, când chiar uitasem că e bine să fii prevăzător la umorul sau răzbunarea vietnamezului, micuțul mă servește cu cârnați. Frumoși, lucioși, uleioși și sățioși. Și eu pun botul. Și pe măsură ce mâncam îi deveneam vietnamezului din ce în ce mai simpatic, mânca-i-aș gura lui. A fost bun?, mă întreabă talpa iadului și atunci mi se aprinde beculețul cel cu contactul oxidat. Există o dimensiune a ridicolului? Poți fi cel mai ridicol, mai ridicol sau ușor ridicol?, fiindcă dacă răspunsul este unul afirmativ cred că am reușit atunci să par doar ușor ridicol. Cu un reflex care altădată mă făcuse să îmi înfig mâinile în pandișpanul abia scos din cuptor, care se prelingea galopant către podea, din dorința sinceră de a mai salva ce era de salvat, dar dublat totuși, salvator, de o prezență de spirit care mă îndemnase să îmi extrag încheieturile de îndată ce aluatul aburind lua forma mâinilor mele i-am spus triumfător micuțului torționar:

- Știu ce am mâncat!

Nu că a fost bun, nu că a fost rău! Eram conștient. Evitasem ridicolul definitiv printr-o comutare asupra papilelor mele gustative. Oricât de prost fusesem să cred în bunele intenții ale micuțului, papilele mele răspunseseră prompt la chemare și generaseră din toții porii alarme disperate cu mesajul: CĂȚEL, CĂȚEL, CĂȚEL. Recunoscusem produsul. Parcă nu mai era chiar râsul ingenuu al vietnamezului, cu toate acestea continua să savureze anecdota culinară la care m-a supus. Așadar mâncasem câine.

*

Dar să revin. Nu refuz mâncărurile interesante. Îmi amintesc cu o oarecare nostalgie de cartea de bucate a mamei, moștenită la rândul ei de la bunica, o carte de bucate oarecum neobișnuită dacă țin cont că era de fapt un caiet foarte gros plin cu rețete fel de fel, scrise de mână și pe alocuri cu alte hârtii și hârtiuțe lipite sau prinse cu agrafe, încât ajunsese să arate că o adevărată carte de vrăji. Refuz însă alchimia gătitului. Nu pentru că mi-ar fi teamă de eșec - nu sunt genul - ci fiindcă mi se pare că în cazul meu nu funcționează. Sunt un pofticios, trebuie să îmi dau eu cu părerea în legătură cu fiecare ingredient în stare pură. Prin urmare gust puțină carne macră, puțină brânză, un pic de unt cu sare, puțină salată, câteva procente din ouă și tot așa. (Cu BebeBebe nu îmi merge căci este mereu promptă și îmi dă peste mână!) Prin urmare până când mâncarea e gata eu unul m-am săturat. Bine, o să ziceți, dar nu gătesc numai pentru mine! Corect, numai că odată sătul, bănuiesc că nu îi este nimănui străină atitudinea pe care o ai deja față de mâncare. BLEAHHHH! Asta mi se întâmplă și mie. Și atunci devin inventiv într-o variantă criminală și felul respectiv o ia razna, devenind aproape o armă de ucidere în masă. Dacă eu tot nu mai îmi pot permite...

De fapt toată filozofia asta ieftină a pornit de la o întrebare care mă macină de ieri: cum adică Poftă bună la finalul fiecărei rețete? Ce vrea să zică bucătăreasa prin această urare de încheiere? Să fie oare un fel de incantație sau doar un sfat prietenesc cu privire la neîmplinirea ”poftelor lăuntrice” mai înainte ca mâncarea să fie gata? Mă gândesc că există o oarecare similitudine între ”poftă bună” și ”fir întins”. Din perspectivă personală cred în ultima variantă: Stăpâniți-vă poftele până la degustarea produsului FINIT! Nu voi fi niciodată un bun bucătar. Nu mă pot stăpâni. ”nu mă pot abține, nu mă pot abține, nu mă pot abține NU!”

Despre un Conte francez foarte abil în afaceri

Dimineaţă am primit un mail oficial din partea unui respectabil domn francez, cu titulatură nobiliară de altfel - Monsieur Cutare de Cutare - diplomat în cadrul unei structuri a statului Francez. După ce iniţial îi fusesem prezentat acestuia cu numele meu întreg: Domnul Vasile Sensual, fără însă să mă cunoască, acesta mi se adresează direct în scris expunându-mi pe îndelete un proiect de colaborare, exprimându-se în termeni academici şi eminamente diplomatic. După câteva paragrafe în care îmi prezenta situaţia, înainte de salutul de despărţire, Monsieur Cutare de Cutare încheie scriind:

P.S. Vasile, c’est bien toi qui me jetais des sacs d’eau sur la tête à NEI, autrefois ?
Să batem aşadar palma pe o notă veselă.

Da, recunosc, în perioada studenţiei, pe când locuiam ca mulţi alţi colegi de-ai mei în NEI (acesta era numele unui cămin în Budapesta), pe perioada verii, cei care aveau camerele deasupra intrării, dispuse de altfel pe 10 etaje, îşi făcuseră un obicei ca pe timpul verii să arunce în capul vizitatorilor pungi de plastic pline cu apă, încât ca să intri la noi în cămin trebuia să îţi iei avânt şi să urci în grabă scările până la uşa de la intrare. Eu eram unul dintre cei cu ferestrele deasupra intrării, prin urmare nu am făcut excepţie. Sincer, nu îmi amintesc să îl fi stropit chiar pe respectabilul domn francez în cauză (coleg cu mine la filologie) - oricum nu am contabilizat niciodată pe cine reuşeam să surprind cu o pungă cu apă în cap - şi în nici un caz nu îmi amintesc să îl fi stropit de mai multe ori. Dacă însă el are dreptate şi eu i-am aruncat mai multe pungi cu apă în cap numai lui, acest lucru nu însemnă că eu îl vânam pe el, care venea în vizită la prietena sa româncă (actualmente soţia sa) - tot bine din lume li-l doresc - ci că pur şi simplu norocul nu ţinea deloc cu Franţa. Dumnezeu nu era francez!

Am două concluzii de tras, în încheiere:

1. Şi conţii francezi au umor şi mai cu seamă la afaceri ştiu să folosească cu abilitate toate tertipurile din dotare.

2. În general oamenii colaborează mai uşor şi mai plăcut atunci când sunt legaţi de amintiri comune. Sau când pe lângă misiunea în sine, socializează la o bere, la o ţigară sau la un meci de fotbal.

Simt că voi avea o colaborare fructuoasă cu ilustrul domn în cauză. Dacă nu, atunci cu siguranţă de data aceasta se va răzbuna crunt pe mine.

The beginning of a beautiful friendship!

Tertipuri de socializare

Am eu o problemă mai veche cu privire la românul încruntat care zilnic trece pe lângă mine de parcă ar şti că eu sunt cel care i-am vizitat nevasta de îndată ce a dat colţul cu maşina, sau dacă e o ea m-ar privi urât fie să mă descurajeze să o bag în seamă, fie pentru că este convinsă că dacă ar zâmbi precis mi-aş schimba părerea despre domnia sa. De multă vreme caut o soluţie, iar astăzi cred că în sfârşit am găsit-o. Acest tricou. Dacă aş purta unul inscripţionat "Mi-e cam rău" sigur nu aş avea nici o şansă să fiu băgat în seamă, românului îi e frică să nu pară milos, altruist sau civic, în schimb nu are nimic împotrivă dacă i se dă şansa să pară foarte inteligent. Sunt convins că zilnic m-ar opri pe stradă măcar o singură persoană care să îmi spună, pe un ton cinic-superior că ce scrie pe tricoul meu este greşit. Domnul din imagine nu este Bob Dylan, care nu era negru nici dacă stătea mai mult pe plajă, ci Bob Marley.

Până la urmă, pe fondul abrutizării şi al globalizării mondiale trebuie să considerăm ca pe o mică victorie dacă din când în când eşti oprit pe stradă nu pentru a fi înjurat, nu pentru a fi bătut ci pur şi simplu pentru a ţi se arăta că eşti mai prost decât cel de lângă tine. La urma urmei tot un fel de băgare în seamă este.