Un spirit nou, de prin Buzău sau Stângăcii din Buzău

Astăzi vă recomand spre lectură acest text. Sub titlul "Realizările celui mai tânăr parlamentar: „Păi să vă iau cu câte biserici am ajutat...?“ veţi avea ocazia să citiţi ceva care ar putea fi scris la trei mâini de Urmuz, Benny Hill şi Adrian Mutu. În cele ce urmează, iată trei pasaje emblematice, care rotunjesc imaginea unui deputat român de doar 29 de ani. La sfârşit veţi înţelege că tinerii noştri merită o şansă în plus, cu atât mai mult cu cât, deputatul Adrian Mocanu, nefiind fotbalist (deşi la cultură şi logică se ţine destul de aproape de Adi Mutu - aproape că îi suflă în ceafă!) şi nefiind din punct de vedere motric obligat să se retragă la 33 de ani, sau să fie retras, vezi multdiscutatul caz Gizăs, va mai avea multe de oferit românilor, în timp.

1. Ce maşină conduceţi?

Un Volkswagen Passat din 2008.

Citeam undeva că aveţi un BMW X6.
Am un X6? Păi dacă am un X6, uitaţi-vă în declaraţia de avere să-l vedeţi.

Am citit că aţi făcut un mic accident cu un X6.
Soţia mea are un BMW X6.
 

Până la urmă omul în felul lui este corect. Spune că e stângist (sau stângaci, în funcţie de context) convins şi că principiile stângii sunt să ia mai mult de la bogaţi şi mai puţin de la săraci. Cum BMW e o maşină de bogaţi şi VW Passat una de săraci, logic că într-o atare situaţie, dacă s-a lovit maşina scumpă, să îşi asume toată răspunderea pentru accident proprietara maşinii scumpe, respectiv soţia şi nu orice pilot se nimereşte.

2. Atunci identificaţi nişte lucruri care trebuie schimbate.
V-am spus, asta cu şomerii. Trebuie să facem ceva. În localitatea Săpoca, unde, aţi văzut, s-a intrat şi în Cartea Recordurilor cu cea mai mare salată din lume...

A crescut în grădina unui cetăţean sau cum?
Nu, domnule, a fost preparată, salată de mâncat.

Păi şi asta cu ce ajută în problema şomajului?
Vedeţi dumneavoastră cum mă luaţi peste picior? Ce vrea să însemne că s-a făcut salată acolo? Asta înseamnă că sunt mulţi cultivatori de roşii, de ceapă, ceapă de Buzău. Trebuie să te faci cunoscut, să creezi un brand. În zona aia e şi Pleşcoi, vorbim de cârnaţii de Pleşcoi.

Şi cu salata aţi contribuit cu ceva?
Eee, am contribuit... Am fost şi eu invitat.

Nu aţi înţeles nimic. Oamenii sunt şomeri pentru că nu au imaginaţie, asta spune Mocanu. Cum ălora le-a dat prin cap să facă cea mai mare salată, folosind tot ceea ce aveau prin curte, o roşie, o ceapă, un deodorizant de wc, câteva ouă mai vechi, şi ceva regurgitări de la animalele din bătătură, de ce nu s-ar introduce în reţetă şi câţiva cârnăciori de Pleşcoi, alături de şosetele folosite ale gloriei locale, fotbalistul Romică Bunică. Deja avem un brand.

3. Care e ultima carte pe care aţi citit-o?

Pfuuu! Ultima carte, ultima carte... (se gândeşte). Ultima carte... să ştii că anul ăsta n-am citit.

Şi uite că vine 1 octombrie. Înseamnă că nu prea e pasiune.
Ba e pasiune, dar n-am prea avut timp. Am avut şi campanie la locale, mă rog...

Aici ne aducem cu nostalgie aminte de Adi Mutu, cum ne vorbea el languros despre clipele sale de adâncă simţire când citea, mai întâi din Dostoievski şi mai apoi din Coelho. Până la urmă cred că noi suntem răi şi stăpâniţi de prejudecăţi, atunci când folosim cuvintele numai cu sensul lor direct. De exemplu "pasiune". E pasiune domne, e pasiune peste tot, numai că nu toate pasiunile ăstea se manifestă la fel, pentru fiecare dintr noi. Iar în cazul pasiunii pentru citit situaţia stă cam ca la pasiunea pentru femei: unii fac secs cât e ziua de lungă, alţii o dată pe an. Ca şi cititul deputatului Mocanu, cazul din urmă este caracterizat tot prin pasiune, chiar dacă prin moartea ei. Până la urmă nimic din ce e viu nu ţine o veşnicie...

Statistici cu românce frumoase și cu copii care beau apă din Dunăre

Pot să dorm liniștit pentru că statisticile cu caracter social din România își fac treaba, cuantificând ratele de risc pentru fiecare situație în parte. Dacă mâine mi-aș dori să îmi iau Pontiac, ceea ce nu se va întâmpla, sigur nu mâine, cel puțin, de fapt nu prea îmi doresc Pontiac..., dar, dacă mâine ar fi să îmi iau Pontiac, ar fi suficient să răsfoiesc statisticile ca să aflu cam cât de urât sau de frumos ar da chestia asta în societatea românească:  câți români mai au, cam pe unde circulă în România astfel de mașini și cam ce femei se potrivesc în locul din dreapta. Și tot așa... Două statistici recente însă mi-au atras atenția și cred că merită câteva secunde. 

Una dintre ele se referă la femeile frumoase din România. Întrebare de bun simț: unde credeți că sunt concentrate cele mai frumoase femei din România. Ziceți repede, fără să dați pe google! La Țicleni sau la Bengești Ciocâdia? Surpriză totală: la București. Cine ar fi crezut? Cum așa ceva? O fi ceva cu apa din București, cu clima, cu mezelurile sau brânzeturile... Dacă ținem cont însă că cele mai frumoase femei din SUA se află în Utah (dar la prima vedere conservatorismul nu te lasă pe tine, bărbat obișnuit cu goliciunea) să observi și dincolo de bonetă și nicidecum în Vegas sau New York, sper să mă înțelegeți de ce am mizat totul pe Țicleni. M-am înșelat.

Cea de-a doua statistică se referă la Deltă. De unde credeți că peste jumătate dintre copii beau apă? De la chiuvetă, de la ciușmea, de la pet sau din Dunăre? Nu o să credeți: răspunsul este ”din Dunăre”. Noroc că doar jumătate dintre copii beau această apă și nu toți, pentru că atunci am fi avut probleme cu cotele apelor Dunării. Dintre acești copii, fetele, când cresc devin femei obișnuite, nu însă frumoase, și acest lucru se vede din statistici. Dacă ar fi fost frumoase Bucureștiul ar fi fost detronat. E clar că apa din Dunăre, chiar nu lămâie nu prea le ajută pe femei să devină fotomodele. Ca să nu mai spun că băutul apei din Dunăre mi se pare din start ceva foarte scârbos. E suficient să mă gândesc că în apa aceea pe care bieții copilași au sorbit-o tocmai făcuseră secs niște pești. Și nu ar fi exclus și unul-doi turiști străini excentrici.

Aici mă opresc, am de dat search pentru niște fose septice. Nu mă interesează ponderea lor în București, ci cam câte dintre ele se livrează la pachet cu plasmă și Ferrari...

Ambasadori români pentru repopulări rurale

De pe "Bad As Me", îmi permit să afirm că "Pay Me" este una dintre cele mai reuşite piese lirice marca Tom Waits, acesta explorând mai departe simbolistica "good girl turn bad" sau "runnaway girl". Până la cântecul ăsta mai fuseseră "A Christmas Card From a Hooker in Minneapolis" şi "Hold On" ambele explorând aceeaşi temă a fetei care, dintr-un motiv sau altul alege să îşi caute norocul prin lume şi evident, nu reuşeşte, dându-i prilej lui Tom să îi cânte jalea, militând pentru legarea fetelor tinere de casa părintească, până când le vine mintea la cap şi înţeleg că vremurile s-au schimbat, că dictonul cu "muntele şi cu Mahomed" este mai departe valabil şi că în orice ţară investitorii rurali sunt la mare căutare. Ţinând cont de predilecţia cu care Tom vorbeşte despre destinul tragic al acestor fete, şi avem şi noi câteva exemple de pe la noi: Monica Columbeanu, sărăcuţa plecată de la Bacău ca să dea peste cine, la Bucureşti, peste Irinel... sau Carmen Caca (înţeleg că în arăbeşte Harra s-ar traduce prin caca) care a plecat din România ca să culeagă praful de pe tobă în State, nici măcar cu epifania nu se poate spune că s-a ales (poate că la vamă, la întoarcere o fi fost supusă unui debriefing nemilos din partea serviciilor secrete...), înclin să cred că interesele americanului sunt să aducă cât mai mulţi filantropi în preerie, şi în zonele slab populate şi neexploatate. În orice caz, unul dintre versurile lui Tom mă face să zâmbesc, realizând cât de mult s-a schimbat lumea: "you don't meet nice girls in coffee shops". Păi astăzi "you meet nice girls only in coffee shops", aşa că valenţele actuale încep să mi se pară din ce în ce mai dramatice.

Poate că nu ar fi rău să pornească şi la noi moda asta, cu rechemarea fetelor tinere la obârşie. De pildă, aş institui o bursă pentru cele mai convingătoare cântece de gen. Propun să îşi încerce talentul solişti cu patină şi cu înclinaţii pentru impresionarea facilă: Dorobanţu, Crişan şi Fuego, pe care i-aş numi ambasadori români ai repopulării rurale. Ambasador onorific Tom Waits.

Au mai rămas trei zile până la surpriza de vineri!!!

Dragilor, dragelor, e bine să ştiţi că, în mod normal, vineri după orele prânzului există mari posibilităţi să vă dau o veste interesantă, dacă nu pentru toţi, cel puţin pentru unii dintre voi. Nu pot să vă spun decât că lucrul acesta pe unii îi va surprinde şi pe alţii îi va mulţumi în totalitate. Nu cred însă că va fi cineva totalmente nemulţumit de acest lucru.

Nu pot decât să vă invit să intraţi din nou vineri, după-amiază, dacă până atunci nu o veţi mai face, şi să primiţi vestea bună, prima pe acest an şi sper eu, cea care va deschide seria de surprize 2012.

Pentru că, contrar tabloidelor şi a jurnaliştilor noştri de chiloţi şi ţâţe, lumea este minunată, cu oameni decenţi şi dornici să rămână retraşi, dincolo de paginile foilor cotidiene de scandal.

Pe vineri!

Sântandrei interpretat la vremuri de criză

La noapte e Sântandrei. După cum vă puteţi da lesne seama, poartă un nume contras care multora le va aminti probabil de Fuego. Diferenţa o face diversitatea de manifestări de care se bucură această divinitate geto-dacă, peste care creştinii l-au suprapus pe Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României. Peste Fuego creştinii nu au suprapus nimic, însă dacă eşti mai puţin fundamentalist şi religios eventual, poţi suprapune cu uşurinţă peste acesta diverse protuberanţe sau orificii - aici cercetătorii încă nu şi-au spus ultimul cuvânt... Pentru cei care nu ştiu, Sfântul Andrei a predicat chiar în Dacia, în primele decenii de la naşterea lui Iisus, fiind considerat de mulţi un adevărat martir deoarece pe vremea aceea Dacia deşi exista nu era deloc încălzită şi nici vii nu erau neam, ca să zici că măcar aduna bietu Sfântu nişte vreascuri şi încălzea automobilul. Iar iernile nu erau nici atunci, ca şi acum de altfel, uşoare. După ce l-au suprapus pe Sfântu, au suprapus peste Sfântu pe Lupu, divinitate precreştină în toată regula. probabil că aici este geneza fenomenelor paranormale care au urmat, pentru că să ne înţelegem, poţi face multe lucruri imorale pe lumea asta, dar nu pui tu lupul paznic la oi... Până prin secolul XX în Colinele Tutovei se organizau în noaptea de Sântandrei paranghelii în toată regula, comparate de mulţi cu Revelionul, mai ales că pe atunci Revelionul era aşa, un moment şters şi lipsit de opulenţă. De-abia mult mai târziu a venit Ceauşescu şi ne-a convins pe toţi că la ora 12 noaptea dacă ne uităm la televizor, îl ascultăm şi pe urmă ciocnim ce avem prin casă o să ne meargă bine tot anul. Erau şi pe atunci moroi şi strigoi, dar erau ţinuţi la respect de usturoiul cu care ungeau tot ce le ieşea în cale, inclusiv pe ei înşişi, ceea ce se pare că a stat la baza primelor obiceiuri erotice kinky din istorie. Pe urmă ateii zic că biserica a stricat tot că a introdus postul Crăciunului, dar eu zic că de la criză se trage faptul că încet încet sărbătoarea respectivă şi-a pierdut din putere. Criză acum, dar şi pe atunci au tot fost diverse crize, sciatice, biliare şi câteva dintre ele controlate. Moroii şi strigoii atâta aşteptau la cotitură. Au făcut cam ce au făcut maneliştii când vecinii de bloc au început să pună restricţii la ceaiuri. Când disco a intrat în colaps au venit manelele şi au ocupat reduta. De Sântandrei tinerii se distrau şi o babă (baba asolută), la lumina luminării Păzea Usturoiul. Ulterior s-a mai păstrat o uşoară reminiscenţă a acestei tradiţii - păzitul buzunarelor.

Alte importante tradiţii de Sântandrei :

Bocetul Andreiului
Fetele făceau din cârpă o păpuşă pe care o botezau Andreiu. Astăzi nu se mai confecţionează pentru că sunt gata făcute în comerţ. Ele se numesc după caz Ken, Justin Bieber sau Transformers. Puneau chestia asta pe laviţă şi o jeleau, substituind astfel precreştinul sacrificiu. Unii zic că migrarea de la Anul Nou Dacic la cel Contemporan ar fi adus cu sine şi metamorfozarea acestui sacrifiu de tip barbie într-unul de tip porcin, mai ales că lupului, în zilele de celebrare i se mai zicea şi gădinet. Poate că vă vine greu să credeţi, dar lupul avea un nume de porc (godin, godinet).

Noaptea strigoilor
Noaptea asta e una de haos, fiindcă spiritele morţilor ies din morminte împreună cu strigoii vii şi cu Nicolae şi Elena Ceauşescu care strigă, acoperind uneori chiar restul larmei: alo alo treceţi la locurili voastri şi sunt mă-tă bă, sunt mă-ta. De regulă monştrii ăştia se bat între ei, dar dacă le iese şi om în cale, şi-o ia ăla de numa, cam cum şi-a luat-o Galamaz de la suporterul petrolist - cu atât mai mult cu cât suporterul ăla era în tabăra lupilor (galbeni). Climaxul la strigoi e în noaptea de 29 spre 30 noiembrie când ies din corp ca Elvis din building, din casă pe horn sau pe uşă, se rostogolesc de trei ori şi se transformă în animăluţe fel de fel: lup, câine, pisică, porc, berbec, găină, broască) şi după ce încalecă pe cozi de mătură şi butoaie se fac oameni - Iurie Darie şi Anca Pandrea pot fi daţi drept exemplu, sper că vă amintiţi şpagatul Ancai Panca pe butoi!!! Pe lângă strigoi avem şi pricolicii (priculicii) care spre deosebire de vârcolaci zboară.

Aflarea ursitei
Fata de măritat prepară o "Turtucă de Andrei", care în zilele noastre poate fi cumpărată de-a gata de la Carrefour. Obiceiul de a semăna în noaptea de Sântandrei grâu într-o oală de pământ pentru a interpreta rodnicia ogoarelor în noul an este practicat şi astăzi, unii însă semănând cannabis.

Aşteptăm de la voi şi alte obiceiuri pentru a putea astfel să avem o imagine spectrală a cutumelor omeneşti şi nu numai!

Întrebări de coşmar pentru angajări în câmpul muncii din România

Citesc aici despre întrebările de coşmar de la Google. Mă sperie faptul că există cineva pe lumea asta care se gândeşte să formuleze astfel de chestii, nu de alta, dar dacă există unul singur cu o astfel de imaginaţie, cu siguranţă că nu e doar unul singur, celălalt fiind EU.

"Gigantul american Google a renunţat la întrebările "de coşmar" pe care le punea la interviurile de angajare, conform declaraţiilor lui Gayle Laakman, fost agent de recrutări în cadrul companiei, scrie Business Insider. Site-ul a întocmit o listă cu cele mai ciudate 15 întrebări puse în cadrul procesului de angajare la Google de care cei care vor să se angajeze nu trebuie să se mai teamă.

Iată câteva dintre întrebările de coşmar:

Câte mingi de golf încap într-un autobuz şcolar? (pentru postul de product manager)

Câţi bani ar trebui să cereţi pentru a spăla toate geamurile din Seattle? (pentru postul de product manager)

Într-o ţară în care oamenii vor doar băieţi, familiile continuă să aducă pe lume copii până când unul dintre ei este băiat. Dacă se naşte o fată vor concepe încă un copil. Dacă vor avea un băiat se opresc. Care este raportul băieţi/fete în această ţară? (pentru postul de product manager)

Realizaţi un plan de evacuare pentru oraşul San Francisco (pentru postul de product manager)

De ce sunt gurile de canal rotunde? (pentru postul de inginer de software)

Câţi acordori de piane sunt în întreaga lume? (pentru postul de product manager)

De câte ori pe zi se suprapun limbile unui ceas? (pentru postul de product manager)

Explicaţi semnificaţia expresiei "dead beef". (pentru postul de inginer de software) "

Am şi eu câteva şi le voi expune mai jos:
1. Care este durata medie a unei secvenţe porno integrale cu Anca Pandrea şi Iurie Darie? (pentru postul de şef de tură la Exploatarea Minieră de la Roşia Montana)
2. Câtor copii le-ar fi putut da viaţă Adriana Iliescu, dacă ar fi fost măritată cu Titus Steel? (pentru postul de asistent planning familiar).
3. Câte maieuri albe are în dressing Costin Mărculescu (pentru postul de tâmplar-clarvăzător)
4. Explicaţi diferenţa dintre expresiile: pile şi termopile (pentru postul de broker anagajări)
5. Aveţi două surori: Raluca şi Denisa, cu aceleaşi dimensiuni şi aspect de piţipoance - femei de consum pe centura încă nedată în folosinţă din jurul Ţicleniului. Una dintre ele însă, este puţin mai grea doar pe moment. Cum puteţi găsi care dintre ele va fi în viitor mai uşoară, fără a folosi un test de sarcină? (pentru postul de dublură VIP - Dr. Ciomu în viitorul clip al Adrianei Rouge)

Un prieten mai găseşti, însă un câine greu

După o îndelungată sclavie a negrului şi a femeii, iată a venit şi vremea în care vom sclavagi câinii. Câinii fără stăpân, fireşte. După care, vor veni ani frumoşi, în care câinii se vor bucura fără măsură de drepturile care acum le sunt înstrăinate. Aşa s-a întâmplat şi cu negrii şi cu femeile... Probabil că în nomenclator va apărea jobul intitulat bouncing hunter, un amestec polifuncţional de detectiv particular, ulterior torţionar şi în cele din urmă hingher. E bine că se deschid noi locuri de muncă. Îmi imaginez că este vorba despre cineva care se infiltrează în cartiere, sub mai multe aspecte fizice: copil (orice meserie este bine să o înveţi de mic), adolescent de tip bully, domn îmbrăcat calitativ aşteptând tramvaiul, aurolac-boschetar, bătrân/bătrână pe bancă mâncând un covrig sau lucrător la cablu. Omul îşi face notiţe după care trage concluzia: câine fără stăpân, şo pă iel. E bine într-un fel pentru bătrânii din cartiere, pentru că mai are cine să le care şi lor o pâine, un lapte, să le ia un ziar sau un pachet de ţigări. E posibil să fie şi câteva babe perverse care să profite de lucrătorul din proximitate, dar cel mai sănătos pentru naţia noastră ar fi să le ignorăm.

Sunt atenţionat că nu merge aşa, de ce am merita norocul de a avea un aghiotant la fiecare cvartal de bloc. Nu. Câinele e ridicat de un hingher, şi dus la adăpost. Acolo, dacă în răstimp de nu ştiu câte zile nimeni nu îl revendică, ţac-pac, capul pe eşafod sau capul la pungă. Acum să luăm situaţia că se întâmplă să îmi fugă câinele, şi nu am timp să îl caut la adăpost în termenul acela. Şi mi-l omoară. Ce mai pot face? Vin cu scutire de la şefu, cum că am fost "în misiune"? Nu pre... Aici sper să intervină gherila urbană, formată din "oamenii de nerând", pentru că aşa am citit azi, că "majoritatea oamenilor de rând sunt de acord cu eutanasierea bietelor animale" şi să revendice bietele animale. Să se ducă pe rând pensionarii la întâmplare, în adăposturi "măi bobiţă măi, păi cine te-a pus să scapi din lesă" şi hap se ia câinele acasă. Fiind mulţi, diverşi şi prin rotaţie, hingherii nu se vor prinde. La un anumit interval de timp, se travestesc, pentru a bate şi mai puţin la ochi, oricum în intervalul ăsta numărul voluntarilor va creşte, pentru că, certamente, românul este a dog person.

Şi uite aşa, această nouă lege care prevede eutanasierea câinilor fără stăpân poate deveni un neverending story...

Fă-te frate cu francezu' până treci Dâmboviţa!

V-aţi întrebat vreodată practic ce înseamnă termenul de "francofon"? De pildă eu, credeţi că sunt francofon, anglofon sau ungarofon, şi cum v-aţi dat seama? Dacă ar fi să vă răspund tot eu la întrebare v-aş spune în felul următor: sunt francofon pentru că România e francofonă, anglofon pentru că de mic m-am raportat la limba şi cultura engleză şi ungarofon pentru că de aproape douăzeci de ani asta este, pe lângă cultura română cealaltă cultură care îmi este deosebit de familiară, prin proximitatea ei. Rămâne că francofonia asta este un fel de moştenire, ca părul creţ sau părul de pe piept, sau mă rog, nu are rost să insist. Francofonia este un soi de miez, cu o importanţă majoră pentru români, miez care însă stă de cele mai multe ori ascuns. De exemplu, într-o mulţime cosmopolită e bine să nu anunţi că eşti român. Fă-te că eşti chinez. Aşa vei avea ocazia să îi surprinzi şi să îi şi înţelegi pe francezi atunci când îi bârfesc pe ceilalţi. BebeBebe de pildă povestea că la un congres s-a trezit râzând de măscările debitate de nişte francezi. Aceştia au întrebat-o de unde e, a zis, după care francezii au renunţat să mai vorbească între ei. Dacă zicea că e din Finlanda probabil că francezii ar fi considerat-o dereglată psihic şi ar fi continuat să vorbească între ei, dar aşa, din România, lucrurile deveneau clare şi pentru ei. Me biensiur vus e francofona! Nes pa? Bas pa.

Ducem francofonia după noi, la bine sau la greu şi la nevoie o scoatem la înaintare, nu că ne-ar ajuta prea tare. Ca domnul din imagine, pe care francofonia pare să îl salte în înalta societate. De acolo de sus o să spuneţi că riscul de poc la cădere este mult mai mare. După cum vedeţi nu e aşa. La nevoie, domnul scoate arsenalul nostru colocvial şi echilibrează situaţia. Ca tot românul, lucrăm cu cleştele, cu dalta, ciocanul, ciocanul de lipit chiar, dar la nevoie folosim sârma. Iar un hai sictir, la nevoie se poate dovedi mai util chiar şi decât o sârmă.

Enjoy.

Cu noi e Administraţia de bloc!

După cum remarcaţi am trecut şi de acest "sfârşit al lumii". Poate că totul se datorează enoriaşilor şi bunilor credincioşi care s-au rugat şi s-au căit îndelung, pentru a ne mai da nouă nişte zile de la ei să mai fim o zi tot cu ei. La asta nu v-aţi gândit nu, egoiştilor? Nu v-aţi gândit că cineva, prin sacrificiul de sine ne poate prelungi nouă viaţa. Cineva, altcineva decât nenea doctoru. În cazul de faţă locatarii unor blocuri. De aici ce concluzie se poate trage? Că o Administraţie riguroasă de bloc poate salva umanitatea asta ticăloşită.

Domnul să ne ocrotească!

Reflexe bucureştene

Bucureştiul meu mi se pare astăzi de nerecunoscut. Este părerea mea şi mi-o asum. Nu vorbesc neapărat de clădirile noi care mă dezgustă şi care mi se pare că au şters farmecul de altădată al Bucureştiului, ci de oameni. Nu mă voi repeta şi nu voi vorbi de amabilitatea oamenilor, ci mă voi referi strict la o întâmplare şi la o observaţie subiectivă. În cele câteva (puţine) zile de Bucureşti am constatat că oamenii se feresc de noi şi de piticul nostru, în căruţ. Nu toţi, dar în mare e surprinzător să îi vezi cum se feresc de căruţ, cum privesc încruntat copilul sau cum ne privesc suspect când încercăm să mergem mai departe cu căruţul pe trotuarele înguste, multe dintre ele gâtuite de maşini parcate cu nesimţire, invitându-mă să scot cheile şi să le trag o dungă estetică. Am văzut oameni dându-se la o parte şi lăsându-mă să trec, în totalitate oameni în vârstă. Am văzut de asemenea femei în vârstă ferindu-se de proximitatea căruţului. Prin urmare mi-am dezvoltat, involuntar la început un reflex: mă feresc şi eu de bucureşteni. Până astăzi.

O aşteptam pe BebeBebe cu piticul, afară, în faţa unui magazin. La un moment dat se apropie de noi o DOAMNĂ în adevăratul sens al cuvântului şi îmi spune: pot să mă uit şi eu la acest îngeraş? Scârbos îi răspund că da, sperând că îşi va pierde din entuziasm şi va spăla putina. Nu. Doamna se apropie, piticul nostru ca de obicei începe să îi râdă cu toată făţuca lui şi cu năsucul lui creţ. Doamna îmi atrage atenţia: Vedeţi, râde. Sunt mai departe acru şi îi spun că râde la toată lumea. Doamna nu pleacă. Este mai aproape de el. Se uită la mine şi îmi spune: Nepoţelul meu a murit la 2 ani. Mă prăbuşesc. Şi fiica mea la 35. Accident de maşină. De atunci nu mă pot stăpâni să nu mă uit la toţi copiii... Îngăim un dumnezeu să îi odihnească, încercând să reduc din entuziasm pentru a nu părea desuet. Din fericire iese BebeBebe şi doamna i se adresează: Superb. L-aţi desenat înainte să îl faceţi, nu? Dacă mai era cazul, am mai încremenit odată. Un compliment de poezie, dintr-o vârstă de poezie a Bucureştiului...

Până la urmă cred că mă voi stăpâni şi voi întoarce şi celălalt obraz. Dacă bucureştenii speriaţi de bombe vor să îşi cultive mai departe meltenismul, nu au decât. Le stau la dispoziţie. Nu vreau ca la un moment dat să remarc că a fost o vreme când nu am văzut pădurea din cauza copacilor.

Despre inocenții care devenim cu toții

Asta scria ieri pe tricoul roz al unei doamne respectabile, la pasajul Victoria. Pe moment am regretat că nu am imortalizat momentul, acum însă am realizat că nu e nici o pierdere, din moment ce inscripția cu pricina se regăsește la discreție pe net. Până la urmă, cunoscându-i destul de bine pe cei de vârsta a treia, educați în spiritul limbii franceze, ruse sau germane, tricoul aici de față devine mai mult decât atractiv în momentul în care singurul cuvânt pe înțelesul lor este ”innocent”. Și nici nu ar putea fi altfel, cu un astfel de tricou, decât inocenți. Bătrânii noștri au o inocență pe care în alte țări nu o mai întâlnești. De fapt vorbesc aici despre o sobrietate falsă, despre o maleabilitate ieșită din comun și dictată în primul rând de nevoie de a supraviețui. Bătrânii noștri vorbesc, vorbesc mult. Dacă s-ar face un sondaj cu privire la gradul de socializare la oamenii în vârstă sunt convins că vârsta a treia din România ar ieși pe locul fruntaș. Probabil că mai contează și sensul de raportare la întreg, micro sau macro? La noi e micro. Bătrânii noștri sunt obligați, prin natura conjuncturii să se poziționeze micro, să se plaseze în centrul amănuntelor.

Să vă dau un exemplu. Mămica a redactat o plângere pentru Administrația Cimitirelor pentru o placă funerară de marmură, spartă, dar voi reveni ulterior cu amănunte. Interesant este că în aceste rânduri se încadra, armonios substantivul ”ghețișoară”. Pentru cine nu știe, ghețișoara este probabil planta cea mai pretabilă de pus pe morminte, pentru că, decentă, dar deloc atrăgătoare, aceasta nu prezintă riscul de a fi furată, sau bestializată. Plăcile de marmură însă NU. După ce mămica a trecut în plângere toate detaliile a venit rândul ”ghețișoarei”. Care fusese plantată și îngrijită cu multă grijă. Acesta este universul micro. Evident, și mie mi-a sunat comic la început, după care am încercat să înțeleg de ce această raportare la ”ghețișoară”. Aceasta este realitatea lor imediată. Dacă în occident socialul le permite pensionarilor să gândească macro, administrativul micro fiind realizat de la sine, la noi, fără micro nu poți accede la macro. Odată scufundat în micro însă, pensionarii noștri nu mai ajung să trăiască elegant, în macro. Dincolo de realitățile majore, palpabile, ”ghețișoara” devine martorul existenței lor cotidiene. ”Ghețișoara” relatează o zi din existența lor. Cum a fost dezrădăcinată, cum a fost învelită cu grijă în hârtie de ziar: ”mai ai nevoie de ziarele ălea vechi?”, cum au fost puse rând pe rând în punga colorată de rafie împletită, cât să nu se ”accidenteze”, iar apoi, transportată la cimitir, cum a fost lăsată pe mormânt până ce a adus într-un pet de 2 litri tăiat la gură cât să devină un adevărat vas apă de la bazinul din cimitir în care colcăie apă verde iar apoi replantată și udată. Dacă la nemți de pildă pensionarii au povești cotidiene legate de excursii, ai noștri se pot lăuda cu o ”aventură de tip ghețișoară”, cu o pisică ce tocmai a prins o vrăbiuță, cu un canar evadat în balconul de vizavi: ”doamna B., doamna B., păsărica dumneavoastră e la mine!” și, evident, cu sinopsisul telenovelei în curs.

Scuzați nostalgia, dar sintagma cu ”jucăriile stricate” poate fi declarată loc comun. În România anilor 2011, care din punct de vedere economic a ieșit din criză...

Vă e milă? V-am luat banii!

Ieri, uitându-mă la Românii au talent (da, din când în când mai am și viciul ăsta, în măsura posibilităților) am realizat că nu numai noi, românii, sunt convins, ci noi, contemporanii universali în general suferim enorm pentru că am căzut din patetism și refuzăm să mai impresionăm. Să vă explic de fapt la ce fac referire. Să ne imaginăm că am depus un CV și că acesta nu ne-a ajutat să luam postul. Nu e foarte greu. Ei bine, acum să ne imaginăm că aici am fi inserat un amănunt impresionabil: mi-am vândut bicicleta ca să mă prezint la acest concurs. Credeți că ați mai pierde concursul? Gândiți-vă bine ce răspundeți, pentru că s-ar putea să vă pară rău că v-ați grăbit să răspundeți. Eu unul zic că postul v-ar aparține. Pentru că ați impresionat.

Pentru cei care nu au văzut semifinala de ieri am să vă spun în două cuvinte despre ce a fost vorba. Ultimul concurent, tânărul Florescu, un puști ok până la urmă s-a prezentat cu un număr cu mingii de fotbal. Decent numărul, dar, după părerea mea necalificabil pentru finală. Locul lui Florescu continui să cred că este la o echipă de club și nu pe un platou de entertainment. Faptul că cei de la Steaua l-ar fi luat dar nu i-ar fi asigurat mare lucru, inconvenient major pentru un tânăr din provincie este încă o dovadă de amatorism în fotbalul românesc. Nu spun că Florescu ar trebui testat la naționala lui Răzvan, acum că tot e pus pe experimente, dar cred că lucrat, talentul lui și-ar găsi locul măcar la o echipă din B dacă nu din A. Dar, global, tânărul promite. Înainte de startul voturilor, Andi Moisescu comite o gafă după mine majoră. Unde până atunci nu așternuse niciunui alt concurent covorul roșu pentru a impresiona publicul, de data asta ”juratul” Moisescu îl descoase pe Florescu, care povestește că, pentru a ajunge la preselecție a trebuit să își vândă bicicleta. Și pentru că nu era suficient Andi îi spune: dacă nu te vei califica eu îți voi cumpăra o bicicletă. Acum revin la problema cu CV-ul ”impresioabil”. Ce credeți că a votat publicul? În primul rând pe Florescu, firește. Așadar tehnica a funcționat. Lucru de necontestat, cel puțin românilor noștri le lipsește surprize-surprize, așa că au refulat pe Florescu. El a fost primul calificat și șmecheria lui Andi a punctat.

În concluzie, cred că rușine este să ne stăpânim de la a fi patetici, și nu să manipulăm publicul. Nu îi obligă nimeni pe electori să facă ce le sugerează orice campanie publicitară, dar pentru sănătatea mentală a românilor e bine ca această posibilitate există.

E o lume crudă cea în care tocmai trăim, iar gesturile noastre de eleganță trec de cele mai multe ori neobservate. Sfatul meu, pentru a evolua și a trăi în prosperitate este să treceți totul în CV. Ați ajutat pe cineva să treacă strada? Treceți la CV. Ați oblojit vreodată vreo rană? Treceți la CV. Și mai cred că Ion Creangă, numai din dorința de a nu promova vreun post de televiziune nu a explicat în ”Povestea lui Harap-Alb” cum Crăiasa Albinelor, informată de mass-media i-a dat la rândul ei o mână de ajutor eroului. O fi ars el aripa de albină, dar dacă nu se dădea pe post, aștepta Harap-Alb mult și bine până să i se răspundă cu aceeași monedă...

Libertatea s-a născut în România, în natură, chiar dacă butaforică - un banc

Şi să vedeţi ce bine se leagă bancul de mai jos de postul anterior, cel cu Dragoş Bucur la Londra. Iată bancul:

Doi ardeleni, Gheo si Toader vin la Bucuresti si se opresc in fata Operei.
- Ma Gheo, ai fost vreodata la opera ?
- Neam de neamul meu n-o fost ! - Nici eu ! Hai sa ne tzapam inauntru !
...Cumpara bilete, intra si iau loc. La un moment dat, Toader:
- Ma Gheo, ma, da' pe mine ma taie, ma ! Ma duc sa imi fac nevoile !
- Du-te mai !
Toader dispare si se intoarce exact la terminarea actului intai. Isi intreaba amicul :
- No, cum o fost pana amu ? - Apai sa vezi : S-o deschis cortina si acolo pe scena era un pom, o pajiste si o banca...Iar pe banca, o femeie, care, la un moment dat a inceput sa zbiere la noi! Da' zbiera de mama focului! Apoi a venit un barbat mandru, care urla si el cat il tinea gura...Apoi ei au plecat, ai aparut tu, ti-ai facut nevoile la umbra pomului, pe urma s-o inchis cortina si-amu, iaca, asteptam sa vedem ce-o mai fi...

Dragoş Bucur "big in Japan" însă "small in London"

O mai spun odată: iubesc România. O iubesc tocmai pentru că mi se pare o ţară tristă fără motiv şi sunt convins că după o noapte de vin bun, românesc, din belşug şi povestiri, şi câţiva mici, indiscutabil, mai mulţi străini ar dori să îşi ceară cetăţenia românească. Poate că dorinţa lor nu va rămâne la fel de vie şi după ce ies din mahmureală, dar în cel mai rău caz renunţă 9 din 10, unul tot începe să se viseze cetăţean mioritic. Dincolo de toate necazurile, România şi spiritul românesc în consecinţă prezintă o caracteristică inexistentă la alte naţiuni: spiritul de conservare. În România, vă spun eu, totul se rezolvă. Absolut totul. Amoralitatea este la ea acasă. Nimic nu este imposibil. În orice altă ţară apar probleme, rigori, legea, la noi mereu există o soluţie. Afli că mâine nu mai ai scăpare, mori. Şi mâine, culmea, eşti mai viu decât erai cu o zi înainte. Cum se explică asta? Eşti român.

Din nefericire însă, pentru mulţi români, când ies din ţară situaţia se schimbă. Lucrurile nerezolvabile rămâne nerezolvabile. Şi pe urmă se ciupesc, sperând că se vor trezi din vis. Şi nu le merge. Cazul concret de astăzi este doar un pretext. Iată titlul patetic din tabloidele româneşti: "Dragoş Bucur nu a fost lăsat să-şi vadă propriul film, la Londra", preluat, cică, după Evening Standard. Aiurea-n tramvai. Dragoş Bucur, neoficial, aflat în Londra la un casting s-a gândit şi el într-o seară să îşi vadă la cinema cel mai recent film "The Way Back" (pe care promit să îl văd diseară!!!) Supriză mare, nu s-a putut pentru că cinematograful londonez fusese rezervat. Şi de aici patetismul: Nu a fost lăsat să-şi vadă propriul film. Cum adică propriul film? Filmul în care, după numele sonore şi cel mai puţin sonore, figurează şi numele său. Nu am nimic cu Dragoş Bucur, înclin să cred că chiar este un actor de viitor, şi sper din suflet că ar fi şi el de acord cu mine că "The Way Back" nu este filmul domniei sale. La noi, în România se rezolva imediat. Un plasator amabil şi bălos, sau o plasatoare cu început de calviţie ar fi sărit, ar fi scos precum Iosefini un scaun pliant, de pescar şi l-ar fi pus pe domnu Bucur în fundu la sală, să îşi vadă propriul film. Dar aici e Londra. Drepturile revin în totalitate celui care a închiriat sala. Şi ce dacă vrea şi actorul Bucur să vadă filmul? Poate noi, plătitorii nu vrem. Poate pur şi simplu nu ne-am mai simţi la fel de bine ştiind că în sală e unul dintre actori. E ca şi cum ar sta lângă mine, în galeria Rapidului Nea Gigi. Nu, mulţumesc. Plătesc, e dreptul meu să mă simt bine cu cine vreau eu şi nu cu cine vrea el. Dar noi, românii nu pricepem. Pentru noi e ceva de neînţeles cum de nu i s-a făcut domne un loc, sau măcar să îl fi împins cineva în sală, să stea pe ciuci dacă îi convine lu Domnu Bucur, de la Bucureşti, bine-înţeles.

Şi apropo, pot să vă spun ce i-a răspuns domnului Bucur portarul de la Odeon, din Londra la întrebarea: "nu ştii cine sunt eu?" "De ce, dumneata chiar nu ştii?" Dar mă rog, la noi în România fiecare ştie cine îi e aproapele. Şi chiar dacă nu ştie nu o va recunoaşte niciodată, pentru că nu dă bine. La noi, la români fiecare om este un tip cunoscut. Adică este cunoscut la rândul lui de alţi câţiva. Şi e bine...

Ce vrăji a mai făcut Vasile...

Căutând eu ieri pe gagăl VASILE SENSUAL, nu o să ghiciţi niciodată ce mi s-a întâmplat: am dat peste următorul text: The sex between Nina and Vasile was sensual but raw. Să mai zică lumea că numele de Vasile nu ar fi predispus la o sensualitate specială... Citind eu cu atenţie aflu că este vorba despre un fragment dintr-o cărticică de Massa, nu Felipe, ci J.J. intitulată criptic: "Counting Midnight". Să fac şi eu acum ca o vacă căreia i-am dăruit un album de pictură şi răsfoind primele pagini, unde biografia autorului era pigmentată cu fotografii de arhivă îmi comunică, uimită: "Aaaa, e cu istorici!". Aaaa, cartea asta e cu revelioane. Citesc mai departe şi mi-e dat să aflu că Vasile, pe numele său din buletin Vasile Velicescu este un vampir de 927 de ani care trăieşte o sensuală poveste de amor cu Nina. Nu Nina Iliescu, ci Nina Caruthers, care nu are decât 27 de ani. Ei bine, dacă nu v-aţi prins de ce vampirul Vasile are 927 de ani si nu 932 sau 914 sau 905, vă dau eu răspunsul. Are 927, pentru că în anul când Nina se năştea Vasile avea 900, sâc.

În rezumat, vampirul Vasile a pierdut-o pe iubirea vieţii sale, moartă şi acum îi ia un interviu unei alte Nina, care, să vedeţi minune, este copia la indigo a celeilalte Nina. Vasile e nervos, dar nu prea înţeleg de ce. Cică pentru că a dat din nou peste Nina. Trag concluzia că într-un fel Vasile îşi dorea să scape de Nina, de care se plictisise şi de aici nervii săi, pentru că iată, tot peste ea dă. Acum cică e hotărât să devoaleze motivele pentru care Nina încă mai respiră, ba mai mult, vrea să o şi pedepsească. Nenorocirea de pe lume. Iată, pentru cei deja curioşi de desfăşurarea evenimentului descrierea în original a lui Vasile:"Vasile is elegant and suave with a cultured Old World accent a hard muscular body and a very sexy way of talking." Respectiv a Ninei: "She has a husky, sexy voice, an impish sense of humor, and a debilitating crush on her boss. " Dacă nu v-aţi prins ce urmează să se întâmple în carte, vă spun eu, este la mintea cocoşului: Vasile nu îi poate veni de hac Ninei, pentru că ea are un câine husky, după cum aţi remarcat, sper în citatul de mai sus."

Şi în cele din urmă, fireşte: "The sex between Nina and Vasile was sensual but raw."

Dacă nu găsiţi un cadou mai bun de Crăciun, luaţi cartea asta în original, în limba engleză, dacă se poate cuiva care nu ştie engleză. În orice caz, dacă vă loveşte cu ea scăpaţi uşor pentru că nu are prea multe pagini, şi nici jignit/ă nu se va putea simţi adrisantul, pun pariu că îi va scăpa chiar un zâmbet. Nu primeşti în fiecare zi cadou o carte cu un vampir pe care să îl cheme Vasile. Să îl cheme la oaste, fireşte!

Bun venit în Frumuşica, unde albastră-i pielicica

Iată Primăria Frumuşica (Pretty Woman), o zonă plină de farmec şi legendă... Aşa se prezintă respectivii edili. Bla-bla, lipsit de consistenţă, aceasta este prima ta reacţie, după care urmează surprizele de îndată ce accesezi fotografiile postate. Începi să îţi pui întrebări cu privire la numitorul comun: albastrul. Iată câteva dintre posibilele răspunsuri:

1. Intenţia webmasterilor, subliminală, de a concura pe măsură cu primăria din Voroneţ. Albastrul nostru este mai tare, ba mai mult, este pretutindeni. Datorită acestei îndrăzneli a albastrului de Frumuşica, totul capătă un aspect de sfârşit sau de început de lume, în funcţie şi de starea fiecăruia. Până acum trebuia să ai ochi albaştri ca să poţi vedea lucrurile cu tente de azur. Ei bine, la Frumuşica s-a făcut dreptate: nu trebuie să ai ochiul albastru ca să vezi albastru la tot pasul.

2. Locuitorii din Frumuşica duc mai departe legenda acestor locuri, enunţată de altfel doar la nivel de snoavă chiar pe pagina de început a site-ului: Denumirea comunei îsi are originea de la numele unei frumoase si harnice hangite, FRUMUSICA, la al carei han au poposit de-a lungul timpului, domnitorii Moldovei. A devenit clar, pe aici sigur a trecut şi Steven Thegreat. Ei bine, odraslele Frumuşichii cu diverţi domnitori au moştenit una dintre principalele trăsături ale acestora, albastrul, prin urmare, tot ce nu are pielea albastră la Frumuşica, nu numai că nu e de sânge domnesc, dar în mod cert nu prea are ce căuta pe acolo. Vizitând Frumuşica veâi avea ocazia să vă întâlniţi cu unul dintre cele mai bine păstrate secrete ale tuturor timpurilor, care, dacă s-ar fi aflat cu un an înainte ar fi redus simţitor din succesul de casă al Avatarului. În imagine puteţi urmări doi oameni ai legii, doi aşa zişi "frumuşici", care, şi-au adaptat până şi uniforma la lumina şi jocurile de albastru de la Frumuşica, potenţând benzile reflectorizante mai ales pe pieptul urmaşelor hangiţei Frumuşica.

3. Din nefericire, unele probleme au rămas mai departe nerezolvate la Frumuşica şi una dintre acestea, după cum se poate observa şi în imaginea cu oamenii legii este încălzirea. Cu siguranţă albastrul nu ţine şi de cald, de aceea, prin toate încăperile din aceasta localitate cu nume de poveste vă veţi întâlni cu tradiţionalul calorifer electric. În aceeaşi cheie, uşor pesimistă oamenii se îmbolnăvesc şi în Frumuşica, ca şi în orice altă comună din România, de unde reiese stringenţa prezenţei caloriferului electric în orice încăpere. Există însă farmacii, cu oamenii cu tenul la fel de albastru, gata să te servească.

4. Nu în ultimul rând, după ce veţi citi prezentarea pe-ndelete veţi înţelege că este loc de mai bine în Frumuşica. Situaţia este destul de albastră. Este şi asta una dintre posibilele explicaţii ale prezenţei nestingherite a albastrului de Frumuşica pe tot cuprinsul acestor plaiuri de legendă...