Un spirit nou, de prin Buzău sau Stângăcii din Buzău

Astăzi vă recomand spre lectură acest text. Sub titlul "Realizările celui mai tânăr parlamentar: „Păi să vă iau cu câte biserici am ajutat...?“ veţi avea ocazia să citiţi ceva care ar putea fi scris la trei mâini de Urmuz, Benny Hill şi Adrian Mutu. În cele ce urmează, iată trei pasaje emblematice, care rotunjesc imaginea unui deputat român de doar 29 de ani. La sfârşit veţi înţelege că tinerii noştri merită o şansă în plus, cu atât mai mult cu cât, deputatul Adrian Mocanu, nefiind fotbalist (deşi la cultură şi logică se ţine destul de aproape de Adi Mutu - aproape că îi suflă în ceafă!) şi nefiind din punct de vedere motric obligat să se retragă la 33 de ani, sau să fie retras, vezi multdiscutatul caz Gizăs, va mai avea multe de oferit românilor, în timp.

1. Ce maşină conduceţi?

Un Volkswagen Passat din 2008.

Citeam undeva că aveţi un BMW X6.
Am un X6? Păi dacă am un X6, uitaţi-vă în declaraţia de avere să-l vedeţi.

Am citit că aţi făcut un mic accident cu un X6.
Soţia mea are un BMW X6.
 

Până la urmă omul în felul lui este corect. Spune că e stângist (sau stângaci, în funcţie de context) convins şi că principiile stângii sunt să ia mai mult de la bogaţi şi mai puţin de la săraci. Cum BMW e o maşină de bogaţi şi VW Passat una de săraci, logic că într-o atare situaţie, dacă s-a lovit maşina scumpă, să îşi asume toată răspunderea pentru accident proprietara maşinii scumpe, respectiv soţia şi nu orice pilot se nimereşte.

2. Atunci identificaţi nişte lucruri care trebuie schimbate.
V-am spus, asta cu şomerii. Trebuie să facem ceva. În localitatea Săpoca, unde, aţi văzut, s-a intrat şi în Cartea Recordurilor cu cea mai mare salată din lume...

A crescut în grădina unui cetăţean sau cum?
Nu, domnule, a fost preparată, salată de mâncat.

Păi şi asta cu ce ajută în problema şomajului?
Vedeţi dumneavoastră cum mă luaţi peste picior? Ce vrea să însemne că s-a făcut salată acolo? Asta înseamnă că sunt mulţi cultivatori de roşii, de ceapă, ceapă de Buzău. Trebuie să te faci cunoscut, să creezi un brand. În zona aia e şi Pleşcoi, vorbim de cârnaţii de Pleşcoi.

Şi cu salata aţi contribuit cu ceva?
Eee, am contribuit... Am fost şi eu invitat.

Nu aţi înţeles nimic. Oamenii sunt şomeri pentru că nu au imaginaţie, asta spune Mocanu. Cum ălora le-a dat prin cap să facă cea mai mare salată, folosind tot ceea ce aveau prin curte, o roşie, o ceapă, un deodorizant de wc, câteva ouă mai vechi, şi ceva regurgitări de la animalele din bătătură, de ce nu s-ar introduce în reţetă şi câţiva cârnăciori de Pleşcoi, alături de şosetele folosite ale gloriei locale, fotbalistul Romică Bunică. Deja avem un brand.

3. Care e ultima carte pe care aţi citit-o?

Pfuuu! Ultima carte, ultima carte... (se gândeşte). Ultima carte... să ştii că anul ăsta n-am citit.

Şi uite că vine 1 octombrie. Înseamnă că nu prea e pasiune.
Ba e pasiune, dar n-am prea avut timp. Am avut şi campanie la locale, mă rog...

Aici ne aducem cu nostalgie aminte de Adi Mutu, cum ne vorbea el languros despre clipele sale de adâncă simţire când citea, mai întâi din Dostoievski şi mai apoi din Coelho. Până la urmă cred că noi suntem răi şi stăpâniţi de prejudecăţi, atunci când folosim cuvintele numai cu sensul lor direct. De exemplu "pasiune". E pasiune domne, e pasiune peste tot, numai că nu toate pasiunile ăstea se manifestă la fel, pentru fiecare dintr noi. Iar în cazul pasiunii pentru citit situaţia stă cam ca la pasiunea pentru femei: unii fac secs cât e ziua de lungă, alţii o dată pe an. Ca şi cititul deputatului Mocanu, cazul din urmă este caracterizat tot prin pasiune, chiar dacă prin moartea ei. Până la urmă nimic din ce e viu nu ţine o veşnicie...

Chipul lui Toma Caragiu într-o frescă de la Vatican

Astăzi am aflat că ”Un student de la Harvard din SUA a descoperit că pe una dintre picturile din Vatican apare chipul lui Sylvester Stalone”. Acest lucru îmi confirmă o bănuială mai veche, cum că genetica este limitată, și dacă am fi mai atenți am asista la surprize neașteptate care ne-ar putea ajuta să fim mult mai toleranți cu sosiile. Nu ne-am mai bănui unii pe alții nici de înșelat, nici de stat în cârciumi, de nimic, pentru că ne-am gândi mai întâi de două ori dacă nu cumva persoana incriminată nu doar semăna ca două picături de apă cu cel bănuit. Nu vreau de aici să se înțeleagă neapărat că în paralel, pe același meridian sau pe meridiane diferite doi oameni seamănă impecabil între ei, chiar dacă paradoxal Stallone e și el tot italian ca și popa din frescă, sau poate că popa era american..., dar este foarte posibil ca măcar la câteva secole diferență să apară indivizi similari. La asta e bună pictura, filmul sau fotografia, pentru că ne ajută în timp să înțelegem că nu suntem singuri.

Cu toate acestea, am început să obosesc de toate prezențele americanilor și de toate asocierile care îi au în vedere pe aceștia. După cum puteți vedea în imagine, și Toma Caragiu seamănă izbitor cu personajul de la Vatican și cred că a venit vremea ca și noi, românii să avem orgoliile noastre și să nu ne mai fie rușine să le afișăm. Propun un viral de amploare în care să arătăm lumii întregi că în imaginea de la Vatican se regăsește Sfântul Toma, și nu un american bătăuș.

Încercați totuși să dați și puțină dovadă de cultură, și lăsați deoparte logica. Chiar dacă Toma Caragiu seamănă cu popa și Stallone seamănă și el cu popa, ignorați logica, care ne spune că atunci Toma Caragiu seamănă cu Stallone. Să iubim puțin mai mult Europa și să uităm pentru o clipă de trenduri...

P.S.
Uitați de asemenea că Stallone seamănă cu Fuego. Păstrați-l pe Fuego doar ca rezervă, pentru cazul în care asemănarea lui Toma Caragiu se dovedește și ni se va cere o expertiză la fața locului. Atunci ziceți timid numele lui Fuego, cine vrea sa audă, să audă.

Simularea ca soacră a învăţăturii...

"-Ce sa pice, un text la alegere dintre 2 romane.

-Ce ai ales?

-Nu am ales nimica ca m-am plictisit."

Este vorba despre replica dată de un elev la simularea pentru Bacalaureatul 2012, ce s-a desfăşurat zilele acestea, în Judeţul Timiş. Faptul că ne supărăm şi ne alarmăm şi că îl punem la zidul infamiei pe acest elev nu este decât încă o dovadă că noi, maturii, ne-am pierdut simţul umorului, fiind non stop constipaţi, deşi mulţi dintre noi ţinem să mâncăm numai alimente sănătoase.

Am uitt cu desăvârşire sensurile de dicţionar ale cuvintelor româneşti, şi una dintre aceste pierderi este "simularea". O simulare este o imitaţie, vezi cântecul celor de la REM - Immitation of life. Prin urmare, dacă imitaţia nu este decât o copie fidelă a realului, ne trezim cu toţii ca într-un vis urât, înconjuraţi de clone, prin urmare imitaţia e bine să îşi păstreze brandul. Pe de o parte e sănătos ca tânărul din poveste să se plictisească la simulare, deoarece îi lipseşte cu desăvârşire adrenalina. Pe de altă parte, este iarăşi sănătos să se comporte ca în viaţă, şi să nu se menajeze deloc, aşa că dacă se plictiseşte omul, să îl lăsăm să se plictisească şi să nu îl tragem la răspundere.

Plictisul este şi el parte din viaţă. Oamenii se îmbată, fac sex, mănâncă şi se plictisesc. Este natural să fie aşa. De aici şi alegerile şi schimbările de antrenori lipsite de motiv, chiar şi divorţurile. Aproape că îmi vine să spun că plictisul este viaţă. Toate marile invenţii s-au născut din plictis, toate revoluţiile au avut la bază plictisul. Mai trist este când de la plictis iau naştere copii. Atunci plictisul este de blamat. Numai atunci. Oricum până în prezent nici un studiu nu a relevat dacă copiii cei mai plictisiţi sunt şi făcuţi la plictis...

Felicitări, masa cu nelipsitul pește și dansul victoriei - tikitaka sensual

Dragilor, vă mulțumesc din suflet pentru susținerea la RoBlogfest 2012! Faptul că blogul acesta s-a distanțat de ultimele locuri și la popularitate vi se datorează numai vouă și pentru asta vă sunt recunoscător. Vă sunt recunoscător, cu atât mai mult cu cât sistemul de vot nu încurajează electorii spontani. Când din recunoștință, din extaz, din spontaneitate vreau să votez blogul care îmi place și descopăr că pentru aceasta va trebui să mai pierd destule minute pentru a-mi face cont, mi se taie. Renunț să mă mai implic. Și sunt convins că același lucru s-a întțmplat și acum, cu multe bloguri. Nu e ok, mie personal nu mi se pare ok, dar câtă vreme nu eu organizez astfel de competiții nu voi spune mai multe.

Îi felicit pe organizatori pentru inițiativă și recunosc, mi-ar plăcea ca la anul să îi felicit și pe alții pentru alte competiții de gen. Și mulțumesc juriului pentru puncte, deși, nu mă pot stăpâni să mă întreb dacă ei, membrii aveau conturi făcute?... 

Și dacă pun la socoteală și că în seara asta Rapidul, o echipă care înainte de această partidă nu ocupa podiumul a învins cu 5-0 în deplasare (și putea fi 7-0) echipa care se vrea campioana României, pot să închei opinând că trăiesc o seara frumoasă...

Mandatul la români - proiect de lege sensuală

Deși accept că pericolul nepotismului reprezintă o mare problemă, mai ales când astrele se conjugă în feluri neașteptate, rămân un vașnic opozant al transparenței de dragul efectului public, deoarece după cum toate fenomenele internaționale sunt adaptate original de români și combaterea demonstrativă a nepotismului capătă mutații odioase la toate nivelele societății autohtone. 

De cele mai multe ori, pentru un mandat, numărat în ani, este nevoie de un telefon bine plasat, de un moment de grație, sau de o conjugare fericită de a mai multor capitaluri de încredere. Argumentul suprem este: dacă nu e bun într-un număr definit de ani îl schimbăm. După cum se poate observa, ceea ce în mod normal ar trebui judecat în minutele dinaintea deciziilor capitale, este aproximat la un ciclu de câțiva ani. Se evită astfel dictatura măsurată în ani lumină, dar nu și degenerările în ani pământești. Pe mine, umanoid, chestia asta mă deranjează, dar mi-e teamă că legislativul este condus, subversiv din marțieni nemuritori. Și cum am cunoscut destui ”mandatați”, pot să vă spun că în marea lor majoritate aceștia se conduc după principiul: am un mandat în care pot să nu fac nimic, după care mai vedem... Să încurajez un astfel de comportament este ca și cum i-aș spune copilului meu: cât stai în casa mea nu mă faci de râs. Pe urmă se permite. Să fim serioși. Nu e mai simplu să îi spun viitorului om mare că nu totul se reduce la ierarhizări? Să le spui ”mandataților” că își vor păstra postul în funcție de performanță? Că totul poate lua o turnură spectaculoasă într-un singur minut sau că te poți blaza cu un CV infect, în care 4-5 decenii de muncă se pot reduce la un singur job. Ne-am învățat însă să dăm mai multă importanță traseismului decât eternizării, care a căpătat o conotație negativă la români, de o vreme încoace, și îmi aduc aminte, cu subiectivism de Sfântu Mitică Blajinu. Nici nu vă pot spune câtă scârbă mă cuprinde când dau peste ipochimeni care, acuzați că nu își îndeplinesc obligațiile contractuale prevăzute în mandat declară cu emfază: nu mi-e frică să mă întorc de unde am plecat! Păi de ce nu ai rămas acolo, nenică? Îmi doresc să dau peste din ce în ce mai mulți oameni care își doresc să tragă cât mai mult de timp, pentru a își îndeplini proiectul în limita timpului acordat, și care nu vor sub nici un preț să se întoarcă de unde au plecat. Poți să furi, poți să înșeli la fel de bine un mandat sau o viață întreagă, dar nu în mijlocul semenilor tăi, iar dacă acolo îți iese, e clar că semenilor tăi nu le pasă. Mandatele aprobă ignoranța și încurajează absenteismul societății civile în România actuală.

Dacă ești bun, dacă noi generații nu au nimic de spus împotriva ta, mă întreb eu așa, stupid, de ce să fii schimbat? Ca să lași locul și altuia? Să fim serioși, nu există un singur astfel de loc de muncă pe lume, odată la un ciclu de viață. Să îl schimbăm pe Jagger pentru că nu mai lasă locul altuia în Rolling Stones! Să nu îl mai jucăm pe De Niro pentru că a apărut un puști care joacă bine rolul unui om în vârstă! Lumea nu se reduce la o singură trupă rock, la un singur actor, la un singur portar sau la un singur organism. Și pentru un brand este nevoie de consecvență, de continuitate. Cel puțin eu așa cred.

Azi e vineri, să suferim împreună, vă rog!

Dacă ar fi trebuit să aleg un cântec despre Vineri, fiţi siguri că aş fi ales fără să mă gândesc "Friday I'm In Love" de la The Cure. Deci aici nu se pune problema că v-aş oferi ceva drag mie, ci din contra, ceva ce urăsc visceral, dar de care nu mai pot scăpa. My guilty pleasure. EmoKid a încercat să îmi sugereze că este o zi minunată de vineri. Era suficient să îmi fi spus acest lucru în câteva cuvinte. Aşa, a reuşit să mă intoxice cu un refren care nu îmi mai iese din cap. its fraidei fraideeeeeeeeeeeeeeeei.

Suferiţi şi voi, muritori de rând, cum sufăr eu cel căruia nu îi mai iese din cap această mizerie behăită!

Daţi-vă de ceasul morţii ascultând altă minoră care se bucură că la sfârşit de săptămână va fi la fel de liberă şi se va bucura de cel puţin atâtea libertăţi de câte ne bucurăm şi noi, cei suferinzi în câmpul muncii, care suntem nişte moşi rablagiţi care nu mai petrecem, spălaţi pe creier de am uitat că după vineri urmează sâmbătă când e iar liber şi pe urmă duminică, şi, să vedeţi culmea culmilor, iar e week-end. Care este profilul puştiului care e înnebunit după fata asta? Pe fanele lui Bivăr le înţeleg, dar pe băieţii care mor după puştoaica asta semidoctă cred că nu îi voi putea pricepe niciodată. Şi acum ca să mă scuz să recunosc că da, şi eu preadolescent, înainte de a o da pe metale grele îmi umplusem camera cu postere cu pop-staruri, dar ele erau: Cindy Lauper, Madonna, Sabrina sau Samantha Fox. Parcă e o mică diferenţă, nu? Sau sunt eu un moş retrograd...

Despre conceptul de ”tragedie în lumea muzicală din România”

Aflu din presă că "o noua tragedie zguduie lumea muzicala din Romania." A murit fratele lui Puya. M-am liniştit. Pentru început mi-era teamă că vom fi anunţaţi că Fuego şi-a schimbat secsul cu unul care se vindea la reducere. Sau că Pamela de România va scoate primul album solo, după Ecstasy, cu Dan Grigore la pian, intitulat "Liduri celebre la dildo şi vibrator". Sau că Denisa de la Bambi a fost numită şefă de campanie la Irinel Columbeanu şi că nu va mai cânta niciodată. A plecat nenea Maicăl şi nu o să se mai întoarcă niciodată - cam aşa se exprima un băieţel după concertul lui Maicăl Gecsăn de la Bucureşti. Şi a avut dreptate să se văicărească, pentru că nu s-a mai întors.

Acum, la rece mă întreb şi eu ce legătură are cu lumea muzicală. Sesizaţi vă rog că sunt totuşi băiat finuţ şi nu mă întreb retoric ce legătură are Puya cu lumea muzicală românească, ci ce legătură are fratele său. Ar fi culmea ca de acum încolo, când moare fratele unui medic lumea medicală românească să fie zguduită de tragedie sau tragedie în lumea inginerilor, a murit fratele inginerului Pârvu... Doar pentru că era fratele lui Puya ar fi fost cazul ca toate casele de discuri şi imprimeriile din ţară să îşi oprească procesul. Produsul întrerupt brusc urmând astfel să se comercializeze pe bani grei, însoţit de disclaimerul: material muzical întrerupt în momentul când a fost anunţată oficial ora morţii fratelui lui Puya!!! De pildă, cred că acum este momentul când sunt făcute CD-urile cu colinde pentru decembrie, noile materiale cu "ler" şi cu Hruşcă. Brusc, după câteva leruri curajoase, linişte. Ca la Nutopiam International Anthem al lui Lennon. Opriţi zgomotele, a murit fratele lui Puya, PUIU.

Cum a murit fratele lui Puya? De supradoză. OK. Ce ar mai fi de spus? Că e greu pentru Puya, categoric, era doar fratele lui, dar tragedie pentru muzica românească nu văd de ce? Să fie oare pentru că din acest motiv Puya va juca câteva zile rolul Baronului Tourette, care va duce la neînțelegeri cu toți din preajam lui. Mai degrabă cred că e vorba despre o tragedie în lumea service-urilor auto din Italia, pentru că unii mecanici vor munci dublu ca să suplinească absența fratelui lui Puya. Și poate că și unii clienți îi vor simți lipsa.

Indiferent cum este privită, o tragedie rămâne o tragedie. Aici nu este vorba despre lumi, găști sau echipe, ci despre un om care nu mai este printre noi. Printre noi toți.

Ambasadori români pentru repopulări rurale

De pe "Bad As Me", îmi permit să afirm că "Pay Me" este una dintre cele mai reuşite piese lirice marca Tom Waits, acesta explorând mai departe simbolistica "good girl turn bad" sau "runnaway girl". Până la cântecul ăsta mai fuseseră "A Christmas Card From a Hooker in Minneapolis" şi "Hold On" ambele explorând aceeaşi temă a fetei care, dintr-un motiv sau altul alege să îşi caute norocul prin lume şi evident, nu reuşeşte, dându-i prilej lui Tom să îi cânte jalea, militând pentru legarea fetelor tinere de casa părintească, până când le vine mintea la cap şi înţeleg că vremurile s-au schimbat, că dictonul cu "muntele şi cu Mahomed" este mai departe valabil şi că în orice ţară investitorii rurali sunt la mare căutare. Ţinând cont de predilecţia cu care Tom vorbeşte despre destinul tragic al acestor fete, şi avem şi noi câteva exemple de pe la noi: Monica Columbeanu, sărăcuţa plecată de la Bacău ca să dea peste cine, la Bucureşti, peste Irinel... sau Carmen Caca (înţeleg că în arăbeşte Harra s-ar traduce prin caca) care a plecat din România ca să culeagă praful de pe tobă în State, nici măcar cu epifania nu se poate spune că s-a ales (poate că la vamă, la întoarcere o fi fost supusă unui debriefing nemilos din partea serviciilor secrete...), înclin să cred că interesele americanului sunt să aducă cât mai mulţi filantropi în preerie, şi în zonele slab populate şi neexploatate. În orice caz, unul dintre versurile lui Tom mă face să zâmbesc, realizând cât de mult s-a schimbat lumea: "you don't meet nice girls in coffee shops". Păi astăzi "you meet nice girls only in coffee shops", aşa că valenţele actuale încep să mi se pară din ce în ce mai dramatice.

Poate că nu ar fi rău să pornească şi la noi moda asta, cu rechemarea fetelor tinere la obârşie. De pildă, aş institui o bursă pentru cele mai convingătoare cântece de gen. Propun să îşi încerce talentul solişti cu patină şi cu înclinaţii pentru impresionarea facilă: Dorobanţu, Crişan şi Fuego, pe care i-aş numi ambasadori români ai repopulării rurale. Ambasador onorific Tom Waits.

Frumuseţea româncelor sau Nu ne vindem ţara dar permitem penetrarea

Zilele trecute citisem într-un tabloid despre prezenţa la Bucureşti a unui mare actor de box-office de la Hollywood. Dincolo de tot felul de întrebări care mai de care mai idioată adresată acestuia, trona, cu superioritate eterna şi imanenta: "Cum vi se par femeile din România?" Asta chiar m-a enervat, deşi, ulterior am realizat că dintre toate complimentele pe care le cerşim de la străini, ăsta cu femeile este cel mai nevinovat, chiar dacă, din necunoaştere i se pune unui homosexual. Până la urmă ce e frumos îi place şi lui dumnezeu, nu? Cu brânza sau cu carnea e puţin mai delicat, pentru că nu tot vizitatorul în România este consumator de lapte sau carne. Decât să îţi răspundă că îl lasă rece, mai bine să ne spună că femeile din România sunt cele mai frumoase din lume, chiar dacă se simte de la o poştă că ne-a minţit.

Mă întreb ce fac feministele românce în timpul ăsta, pentru că un astfel de clişeu transformat într-un canon de "diplomaţie culturală" nu le poate face decât rău. Bine că m-am scandalizat eu, în timp ce ele şi-au rezervat din timp bilete la Titanic 3D.... Şi ne mai întrebăm unde s-a pierdut seva geto-dacă a românismului, lăudându-ne în sus şi în jos cu acuplarea între bărbaţii daci şi femeile romane, care a dus la naşterea poporului român. Adică invers, dar reducerea asta la absurd mă incită.

Mi-e teamă de această recrudescenţă a propagandei cu frumoasa, neasemuita şi nemaiîntâlnita femeie româncă. Mi-e teamă de genocid. Deşi aparent acesta este îmbrăcat în haina turismului, fie el şi sexual, există pericolul ca la un moment dat genocidul să se declanşeze. Să ne pună Uniunea Europeană popreală la româncele frumoase. Să nu aibă voie să iasă în stradă decât cu măşti pe faţă de Batman, Minnie Mouse sau Sergiu Nicolaescu.

Anecdota care îmi dă de gândit a fost relatată de cineva, care tocmai a vizitat o puşcărie din afară, populată cu cei mai periculoşi infractori. La un moment dat i se oferă ocazia să dialogheze cu unul dintre ei şi, surpriză mare, omul vorbeşte româneşte. Terminase medicină la Bucureşti. Amintiri grozave din România, şi printre altele întreabă: "Româncele tot aşa, frumoase ?" La sfârşitul conversaţiei, cunoştinţa mea îi mulţumeşte directorului penitenciarului şi îşi exprimă surpriza de a fi întâlnit oameni foarte drăguţi, totuşi închişi. Nominalizându-l pe deţinutul care studiase în România, directorul face ochii mari şi, relaxat spune: "Omul ăsta este închis pe viaţă. Ucigaş în serie! După ce s-a întors din România a omorât una după alta 10 femei".

Şi uite aşa, stau şi mă întreb cu privire la efectul pe care îl au româncele noastre asupra străinilor. Nu e cazul să generalizez, fireşte, dar este totuşi un subiect... sensibil...

These shoes are made for not walking... - sau cum să ne potolim copiii năstruşnici

Am găsit soluţia de a-l potoli pe junior atunci când debordează de energie, dar vă rog să trataţi cele de mai jos cu maximum de umor şi detaşare şi să nu încercaţi măsuri draconice pentru a aplica ceea ce noi am experimentat, din pură întâmplare, cum ar fi pantofi gen copite, îngrozitor de mici cu care nici doi paşi nu poţi face sau pantofi lipiţi de podea. Noi i-am luat celui mic în premieră sandale. Am pornit de la premiza că dacă îi luăm Nike, şi calitatea este într-o mare măsură asigurată, aşa că nu ne-am uitat foarte mult la preţ. Ieri, încălţându-l, am avut surpriza de a constata că îl podidesc lacrimile, combinate cu oarecare isterie. Negăsind altă soluţie, am apelat la "dresare", prin urmare l-am coborât pe propriile sale două picioare şi, lansându-l la marginea patului am ieşit din cameră unde el nu ne putea vedea, având grijă totuşi să îl monitorizăm atent prin intermediul reflecţiei din ecranul stins al plasmei.

Treburile s-au desfaşurat cam aşa: după cinci minute de plâns în hohote, de ni se rupea pur şi simplu inima, se lasă liniştea, şi la interval de câteva minute, din când în când încpee să se audă câte un interogativ: mama? După cam 15 minute, întors cu faţa spre perete, nemişcat în sandalele sale noi exact în poziţia în care fusese "debarcat" de noi iniţial încearcă să ia diverse obiecte. Dar nu oricum, cu paşi laterali sau frontali, ci prin arcuirea corpului, cu tălpile lipite ferm de podea. Ai fi zis că are pantofii lui Spiderman, cu lipici pe tălpi. După alte 15 minute face primul pas, după care îşi dă drumul, uitând că iniţial crezuse că are pantofi de beton. O jumătate de oră în care fiul nostru s-a autopedepsit... Până seara nu l-a mai scos nimeni din sandale şi, prin urmare, am ajuns să ne felicităm că nu am cedat presiunilor.

Din păcate, data viitoare nu va mai funcţiona, aşa că va trebui să căutăm altfel de încălţări, care să îi anihileze energia debordantă, măcar pentru jumătate de oră. Ce ar fi să îl încalţ în ciocatele mele? Vă rog nu încercaţi însă acasă la voi astfel de procedee, lăsaţi-ne pe noi să experimentăm. Niciodată nu poţi şti ce înrâurile au pantofii asupra anumitor caractere. Eu de pilda, pe la 12 ani am dormit două nopţi în prima pereche de adidaşi primiţi cadou. Aşa că: carefull with the shoes!

Purcărete să n-ai frică, nu-l mai înviem pe Sică!

În ceea ce privește teatrul românesc cred că mai am un singur dor: să văd o ecranizare porno după ”D-ale carnavalului”, și dacă se poate chiar cu Titus Steel și Sandra Romain în rolurile principale, adică Mița Baston și Didina Mazu... Spun asta acum, după ce am văzut și montarea lui Purcărete de la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, unde am avut surpriza să întâlnesc chiar și un cetățean chinez, în fustă scurtă și pe tocuri, cântând la ceva instrument, gaguri ieftine marca Benny Hill dar și un simultan de trei didine. Cu cele trei didine, să zicem că aș mai înțelege, la nivelul acesta fiind mult mai clement decât distinsa Ileana Lucaciu, care în ruptul capului nu a vrut să priceapă valoarea și importanța unui threesome, sau chiar foursome. De la iele, la fetele de la Bambi care au luat-o cu ele în trupă și pe Țonciu, trei fete împreună pe scenă aduc cu ele o senzație de bine. Că publicul străin, necititor de Caragiale chiar nu are de unde să știe că ”we three are one”, deoarece acest indiciu este totalmente neglijat de regizor... asta e altă mâncare de pește. Sau poate că iubindu-le pe fetele ăstea trei ca pe copiii lui, Purcărete nu s-a putut opri la una singură, și pentru a nu se repeta și în particular scene cu vitrion englezesc și poale în cap, ca în piesă, regizorul a ales să organizeze un simultan de Didine.

Chinezul cu ostromentu de cântat are și el o explicație a naufragierii sale în ”D-ale Carnavalului”. El îi reprezintă pe asiaticii care cuceresc lumea, în cazul de față România. Nu numai că în curând ei vor fi la tot pasul, dar ce ne facem că ei nu sunt ca noi, bărbatul - bărbat și femeia - femeie. Ei sunt un soi de transsexuali, bărbați care umblă pe tocuri... De asemenea mai e ceva în piesa asta și cu anacronismele. Nu am nimic cu modernitatea, dar urăsc monstruoasele mutilări. La Benny Hill râd, pentru că știu în ce constă umorul acestuia, așa că din start sunt avizat. La Caragiale însă nu pot râde în hohote, cu atât mai mult când unul dintre personaje, care își face intrarea pe muzică scoate de sub loden un boomblaster micuț și apăsând un buton taie coloana sonoră. Găselnița asta, precum și aceea în care Crăcănel aleargă după un copil-figurant (cu barbă, e drept) strigându-i ”eu sunt Bibicu, nene Iancule” nu au ce căuta într-o montare după Caragiale. Pentru că râsul la Caragiale e unul personal și intern, este mai degrabă o stare de bine, degajată de prezentarea cât mai dramatică a unor caricaturi umane. În piesa lui Purcărete umorul, hazul nu mai pot decurge decât din ”anecdotele fizice”, pentru că altfel, personajele sunt obscure și liniare. Cu tot cu prezența scenică a lui Constantin Chiriac sau a Ofeliei Popii. Cu tot cu scenografia lui Dragoș Buhagiar, încercând parcă să ascundă goliciunea reinterpretării lui Caragiale: cu oglinzi, vidanjă, mititei la grătar și varză călită și chiar câine de vardist care năvălește în scenă. Unele lucruri chiar nu merită salvate și așa stă treaba și cu ”D-ale carnavalului” de Purcărete.

Cu riscul de a părea retrograd, am să vă spun ce mi-am amintit de curând. Mi-am amintit de ”Viața e minunată”, filmul cu tematică de Crăciun al lui Frank Capra, pe care an de an americanii îl difuzează la greu. Ei bine, v-ați întrebat vreodată de ce nu reecranizează nimeni acest film? Sau chiar ”Unora le place jazzul”... Cred că unele produse culturale trebuie să fie prezervate ca atare, așa cum conservăm de pildă (sau ar fi trebuit să conservăm) clădirile noastre de patrimoniu... Să punem în scenă Caragiale, dar să o facem clasic, pentru că mesajul lui Caragiale, oricât ne-am bate cu cărămida în piept că ar fi de actual este totuși unul foarte bine delimitat de grobianismul râsului contemporan de mahala. Umorul lui Caragiale este o stare de bine, de bucurie spirituală ce urmează diagnozei cu succes a unei boli, nu o cavalcadă de poticneli a-la Doru Octavian Dumitru. Iar pentru mine personal ”D-ale carnavalului” va rămâne fie Sică Alexandrescu în teatru, fie puțin mai aproape în timp Aurel Miheleș și Gheorghe Naghi în film. Cu acel inepuizabil Birlic, schelălăind ca o potaie în ploaie ”eu sunt Bibicu, nene Iancule!” Și poate că și noi, românii ar trebui în fiecare an să ne bucurăm de Giugaru și de Birlic și de ”românismul dintotdeauna„ al acestui film, nu să începem să ne îndepărtăm de amintirea acestor doi mari actori datorită unor montări din spatele cărora regizorii par să ne pună la punct spunând: am o diplomă și am să vă arăt ce vrea mușchii mei.

Costea nu e infractor, e doar cam nevăzător

Citesc aici următorul panseu: "Aseara, Daniela Crudu plangea de sarea rochia pe ea in culise. Sincer, nu sunt fanul dansei, asa ca nu m-am uitat ce si cum. Alti prieteni au auzit insa cum povestea ea colegilor ei de emisiune ca s-a certat cu Costea, iar acesta i-a aruncat o tigara in fata, de unde si arsura de sub ochi, vizibila la emisiunea lui Dan Capatos de aseara.
Daca e adevarat – intrebarea este, domnule Gigi Becali, ce cauta Mihai Costea cu tigara in mana?
Si ce va spune reactia asta? "

Of, doamne, uneori mi-e şi milă de Cristi Brancu ăsta... E un fel de "blind leading the blind" iar cei care îi privesc emisiunea, după ce scapă de două trei buşeli de stâlpi şi căderi în canal vor deveni în mod cert oameni care se orientează impecabil în trafic. Nu e precupat decât de pâră, de parcă ar avea, zău aşa 6 anişori. Domnule Gigi Becali în sus, Domnule Gigi Becali în jos. Costea fumează în spatele şcolii! Dar nu se întreabă deloc de ce fumează Costea. Poate că e trist, deprimat şi lipsit de speranţă. Repede îl acuză că aruncă cu ţigara în femei. Dar nu îşi pune problema că poate Costea fumează tocmai pentru că e orb şi tot de aceea o arde pe biata fată când el nu vroia decât să arunce chiştocul. Culmea, tot pentru că are probleme cu văzul joacă şi apocaliptic de prost, dar asta e deja altă mâncare de peşte.

Şi mai e ceva, care cred că îl exonerează din start pe Costea. Poate că nu vede el prea bine, dar mirosul încă în funcţionează şi cum în imediata sa apropiere se afla Cruduţa, care este un muc, Costea a simţit nevoia să îşi trimită fumegândul muc să i se alăture fetei.

Aşadar mă grăbesc eu să îi răspund lui Cristi Brancu, nu de alta, dar simt eu că Domnul Gigi nu se va grăbi. Ce ne spune reacţia asta? Că Costea ar trebui dus la un control oftalmologic. Simplu ca bună ziua.

Norman Manea între a fi propus la Nobel şi a fi considerat demn de acest premiu

"Presa suedeza il propune pe scriitorul Norman Manea pentru Premiul Nobel". Sub acest titlu aflăm de la Antena 1 că presa suedeză poate face ceea ce presa noastră, mioritică, de ţâţe, mucegaiuri şi noroi nu, altfel spus: să propună scriitori români pentru premiul Nobel, acum că Herta Muller a spart gheaţa. Exact sub această formă ştirea este ulterior preluată de Jurnalul Naţional, câtă vreme site-uri precum Suplimentul de Cultură, Reţeaua Literară sau Polirom se mulţumesc să anunţe doar că "Presa suedeză îl declară pe scriitorul Norman Manea demn de Premiul Nobel".

Este ca şi cum m-aţi acuza că l-aş fi propus pe Lucian Mândruţă într-o telenovelă (după momentul televizat cu "am fost un mare dobitoc"), când nu am făcut decât să îl consider "demn de o telenovelă". Sau pe Costin Mărculescu... Este demn de un film de groază cu broaştele care se răzbună pe populaţie, în care el moare primul. Nu l-am propus însă într-un astfel de film pentru, pentru că mai presus de toate mi-e mie însumi teamă de răzbunarea broaştelor. Dincolo de o cinematografie absolut surprinzătoare şi de o climă după care uneori tânjesc, suedezii nu pot face minuni, iar jurnaliştii lor, mulţi dintre ei mai buni decât ai noştri, ceea nici măcar nu e greu, fiind suficient să ai doar puţin bun simţ, chiar nu pot influenţa juraţii de la Nobel. E bine de ştiut, ca să nu ne trezim că mâine-poimâine vreun lider de sindicat jurnalistic de chiloţi vine cu ideea să o propună pe Pamela de România ambasadoare a culturii româneşti în ţările îngrozitor de calde.

Norman Manea este de mai bine de două decenii demn de premiul Nobel pentru literatură şi nu ar fi exclus anul acesta să fie chiar anul său. Dacă doriţi să ştiţi mai multe, daţi constant search pe Google (zilnic de două ori) după numele autorului român şi Nobel. Nu de alta dar la posturile noastre nu veţi afla nimic de actualitate despre acest cunoscut scriitor, căruia Pamela de România, Oana Zăvoranu sau Sexy Brăileanca îi sunt străine...

Cât pe lume fi-vor verişoare focoase...

Conversație halucinantă cu un ”amic” (în accepțiune Caragialescă). Îi povestesc despre concedii, serviciul meu, ritmul de lucru și colegi. La un moment dat îi spun că îl am șef pe Marțian. ”Amicul” face ochii mari, de pește fiert. Nu știuca sau somnul, carasul. Mă întreabă neîncrezător în marea sa descoperire, care în mod normal, în contextul economiei românești din piață l-ar putea transforma peste noapte într-un bun și vigilent jurnalist de investigații dacă e posibilă una ca asta. ”Cu un Marțian de pe Marte?” Ca sfat pentru cei care se vor mai confrunta cu astfel de specimene aș îndemna la a nu te lăsa pradă primului sentiment, acela de milă. Dăunează. Vorba lui Puiuț: ți-e milă, ți-am luat banii! Deci fără milă, dați cu logica în capul ipochimenului. Habar nu aveți cu câtă toxicitate vă va devoala ulterior micul secret în cercul său de prieten: tot răul planetar de la el pornește, că e prieten și coleg de serviciu cu alianu'. Eu nu am reușit. Am început să îi explic că Mass Effect 1, 2 sau 3 e un joc foarte mișto, dar totuși să lăsăm irealitatea mai departe câțiva ani lumină să dospească, în coșmelia ei. I-am explicat că contribuabulul român nu este încă atât de evoluat cât să îi finanțeze pe marțieni.

V-am povestit această ”aventură”, pentru că mi s-a părut util să vă exemplific cum dintr-un om mai mult decât obișnuit poți scoate un ”jurnalist de investigații” EXTRAORDINAR. La fel stă treaba și cu Roxana Filip de la Cancan, de exemplu, care lansează următoarea extraordinară investigație, încheiată chiar cu finalizare: In momentul in care acesta si-a facut intrarea, cei din jur banuiau ca fata cu parul aprins este vreo noua cucerire a lui Dani. Insa, se pare ca roscata focoasa si Olaroiu junior sunt de fapt verisori, tanara fiind fata surorii nevestei lui Cosmin Olaroiu, implicit nepoata antrenorului.

Cine ar fi putut crede una ca asta. Cine? Cine ar fi crezut că mai există şi verişoare secsi, gen roşcata focoasă, care să mai plimbe şi câinii. Şi totuşi există verişoare secsi, cu forme. Pentru asta mai avem încă nevoie de jurnaliştii de investigaţie, ca să îi înveţe pe români că multe femei frumoase pot să îţi fie şi rude, poate chiar plin alianţă, nu doar soţii sau mult mai grav, amante. Este meritul Roxanei Filip că ne deschide ochii. Să îi mulţumim toţi într-un glas. Să strigăm cu toţii în cor: Roxana Filip, mersi că exişti! Şi apropo, mi-a ieşit un coş pe spate. Şi nu, nu am încă nici un tatuaj inghinal...

Complement, agent

Știți cu toții ce e acela un complement ”de” agent. Nu foarte popular la testele de sintaxă și morfologie, precum celelalte complemente, complementul de agent este în zilele noastre tot mai mult pe cale de dispariție datorită limbajului jurnalistic în grațiile căruia verbele la diateza pasivă nu par să intre. Nu același lucru însă se poate spune despre un complement ”de rit nou”, care pare să câștige teren mai ales în tabloide. Este vorba despre ”complement, agent”.

Să luăm un exemplu. ”O femeie face sex neprotejat cu ...” Să zicem bărbați. Ok. În cazul ăsta pe bărbat îl poți acuza de orice, dar că ar fi indirect niciodată nu. Așadar bărbatul e agentul. Un fel de ”agent VIP”. Cu bărbați cu bani, cu mașini străine, cu cont mare în bancă, cu IQ redus... șamd. Dacă însă vrei să scoți mai mult în evidență momentul de neuitat al acestui secs neprotejat - pentru că trebuie să recunoaștem că e ceva adrenalină în tot procesul aista - ce faci, fără să apelezi la tropi? Nu vă gândiți prea mult pentru că aflăm de la Antena 3 că este suficient să ne bâlbâim: ”Face sex neprotejat cu bărbații cu care face sex”. Era la mintea cocoșului și nimeni dintre noi nu a reușit să dezlege enigma. Rușinică. Nu cu bărbații din colectiv, nu cu bărbații de o anumită culoare, nu cu bărbații din topul 100 al multimiliardarilor. Divagăm... Pur și simplu cu bărbații cu care face sex. Complement, agent pare la prietenii de la Antena 3 să devină mai popular ca polițistul, adjectiv.

Iată și câteva alte exemple:

- joc fotbal cu... băieții cu care joc fotbal,

- beau bere cu... oamenii cu care beau bere,

- plec în concediu cu... prietenii cu care plec în concediu.

Scrieți băieți, numai scrieți!

Disidentul - un comis voiajor de succes

Totul pornește de la un raționament al lui Vasile Ernu, desprins din ”Născut în URSS”. Spune Ernu că "disidentul este primul produs al colaborârii dintre cele două sisteme, comunist şi capitalist. Cred câ este primul produs exportat de URSS pe care occidentalii nu numai că l-au consumat, ci i-au şi pus această etichetâ frumoasă. Disidenţa e o creaţie, un soi de limbaj comun al celor două sisteme care a fost întreţinut de ambele părţi. (...) Când URSS era vie, el era cel care îi împiedica să gândească, să scrie, cu toate că el, sistemul, era obiectul muncii, al cercetării şi al criticii lor. Acum, câ URSS nu mai există, ceea ce le stă în drumul liberei lor creaţii nu mai e URSS, ci lipsa sa." Într-adevăr, disidența ca popularizare a sistemelor închise este un adevăr de necontestat, de aceea, dincolo de ministere ala turismului dezvoltate special pentru popularizare, o disidență culturală în principal face cam toată treaba unui astfel de minister și încă ceva pe deasupra. De ce să aloci clădiri, personal cât cuprinde, cheltuieli pe salarii și de întreținere, câte și mai câte, când cel mai simplu e să te faci câteva clipe că nu ai fost atent și să deversezi în ”lumea bună” o mână de disidenți. E ca și cum ai arunca o căprioară printre lei. Dacă prin mega absurdul vieții capra scapă, atunci, în primă fază băștinașii se vor bucura de diversitatea cinegetică a zonei. Pe urmă vor umbla ca disperații după un țap, nu neapărat ca să îi ofere caprei satisfacție sexuală, cât mai ales pentru a se asigura de perpetuarea speciei. Când nu ai decât un exemplar ești incredibil de protector, pe urmă, odată cu înmulțirea pe bandă rulantă începi să iei în calcul și profitul. Pe măsură ce ne umplem de disidenți, scăpăm lejer de unii dintre ei, deja nefolositori la perpetuare.

Când nu ai nicio capră, atunci poți spune că ai într-adevăr o problemă. Poți să tunzi leii, să îi pui la cură și la o slăbire severă. Nu o să facă niciodată behehe, dar ai putea, eventual să îi dotezi cu un dispozitiv. Și tot nu îți ies capre. Cu o capră nu faci tu primăvară, dar ai măcar un sfert de material de studiu. Și pe urmă, populația ți se servește pe tavă, nimic nu te mai oprește să te implici în behaviorisme și alte curente care analizează din perspectiva ta specia. Capra este, dacă vreți un ambasador al celorlalte capre de pe continent.

La fel și disidentul. Ambasador neonorific și neoficial. Nu îi iese nimic dictatorului să eradicheze disidența, pentru că ar însemna că își anulează poate cea mai interesantă valență dictatorială. Și atunci dictatorii se fac că îi vânează pe disidenți, care, sunt utili într-un număr controlat. Prea mulți riscă să fondeze un stat în exil, pericol mare. Un disident este, vulgarizând nițel ca pipi de mâță - mimi siku. Marchează locul și îi oferă dictatorului la rândul său material de aprofundat pentru a-și păstra mai departe dictatura în pas cu moda. Statele gazdă de asemenea nu se vor grăbi să îi expulzeze pe disidenți, pentru că acest lucru le-ar nega egoul avansat, darnic și primitor. Și mai e și diversitatea culturală la mijloc. Părem cosmopoliți e bine!

Dă bine să cerem cetățenie țigănească, are un aer exotic și altruist. Vine disdentul la tine acasă, la ușă. Măcar odată în viață uită că obișnuiai să îi alungi pe colindători. Cine știe, poate că disidentul-colindătorul îți va oferi o surpriză neașteptată. Îți va vinde ceva și nu îți va cere niciun bănuț. Poate doar un păhăruț cu lichid. Mai toarnă domnule gazdă, mai toarnă un pahar!

Maria Răducanu a cântat alături de ”balo și nu-mai-știu cum”...

Astăzi, pe contul de Facebook al Mariei Răducanu (pentru unii dintre noi ”o cântăreață”, pentru ea însăși, după propriile declarații ”o artistă desăvârșită”) câteva vorbe despre un apropiat concert al acesteia la Budapesta.

”cantari la unguri acasa, cu sebastian burneci la tropeta, gyarfas istvan la ghitara, balazs horvath la gordun si inca un domn, balo si nu-mai-stiu cum la baterie. tare fain. apoi cantare la galati cu sorin terinte - din pacate, dupa cantare, florin sunetistul nu a fost destul de agil cat sa reuseasca sa ma prinda si sa ma bage in microbuz imediat, asa ca am apucat sa ascult o trupa de muzica lautareasca, ceva absolut naprasnic si fin in acelasi timp. acum sunt un pic mahmura. m-au distrus baietii aceia. nu stiu cum se pune problema "corect politic", dar vreau sa cer cetatenie tiganeasca.”

Din textul de mai sus trag două concluzii: Maria Răducanu are probleme cu memoria, una deosebit de scurtă, din moment ce nu mai reține numele unuia dintre muzicienii alături de care urma să cânte și este o împătimită a jocului ”de-a prinselea”. Asta îmi amintește de bancul cu găina care se întreabă dacă să se lase prinsă sau nu, și cum s-ar putea traduce decizia pe care ar lua-o. Fiecare concert este pentru Maria Răducanu un prilej de a își testa memoria, și unul de a nu se lăsa prinsă de responsabilii cu programul artistei, în perioada în care aceasta este în custodie. Până la urmă, poate că Maria Răducanu nici nu fuge conștient. Dacă are memoria scurtă, pentru cântăreața româncă fiecare astfel de galop de sănătate în care nu se lasă prinsă este primul...

Din respect pentru muzicianul maghiar, care a onorat-o pe Maria Răducanu cu virtuoasa sa percuție (și nu baterie!!!), iată numele întreg și portofoliul succint al acestuia:

István Baló

se familiarizează cu tobele la vârsta de 12 ani, iar în 1978 absolvă Colegiul de Muzică Bartók Béla, catedra de jazz. Cântă, în ordine cronologică alături de: István Regős, László Dés, János Másik, Károly Binder, Mihály Dresch, György Szabados (în al cărui grup este unul dintre membrii activi ce promovează „muzica ungurească liberă”), Gábor Gadó, Gyula Babos, Béla Szakcsi Lakatos, András Párniczky (grupul Nigun), Mihály Borbély. Cântă alături de grupurile artiştilor internaţionali John Tchicai, David Murray, Archie Shepp, Dewey Redman, Chico Freeman şi John Zorn. În prezent este membru permanent al grupurilor Dresch Quartet, Borbély Műhely, Bacsó Kristóf, respectiv Földi Gergő, însă în timpul liber cochetează cu colaborări alături de alţi muzicieni maghiari de jazz precum: István Grencsó, Róbert Benkő, Ernő Hock, János Egri, Miklós Birta sau i Márton Fenyves. A predat peste 30 de ani după propria metodologie iar din 2008 predă la catedra de artă a Colegiului de muzică Kodolányi János din Székesfehérvár.

P.S.

O să îi scriu eu lui Moș Nicolae să îi aducă Mariei Răducanu, în cizmele negre de cauciuc, cu floricele albe, atașate, floricele tot de cauciuc o folie de lecitină. Fabricată în America...

Iată și un print screen de pe pagina Mariei Răducanu, nu de alta, dar dacă uită că a zis așa ceva să am și eu dovada că am spus adevărul...

Artistul român pentru eternitate...

Să vorbim puțin despre artiștii români de ieri și despre cei de azi. Dacă mă întrebați pe mine vă voi răspunde că nu s-a schimbat mare lucru în ceea ce privește profilul sau îndrăzneala acestora, și nici măcar în ceea ce privește mediatizarea și popularizarea lor. Nu pot spune că astăzi artiștii din provincie sunt mult mai vizibili decât erau în perioada comunistă.

Atunci exista cel puțin iluzia vizibilității. Îi vedeam la Cântarea României. La sărbătorile mai speciale. Pentru mulți cele cinci minute de sticlă erau suficiente pentru a hrăni egouri încă un an. Apar și astăzi pe sticlă, dar după un algoritm care ridică la statut de condiție obționalul. Posturile de nișă. Vrei să te uiți, îi vezi, nu vrei, habar n-ai că ei există. Prin posturi de nișă includ aici și TVR Cultural și TVR 2, alături de Mynele și de Taraf TV. Până la urmă toți cei care ne uităm la aceste canale, suntem într-un mod pervers legați între noi prin iubirea de nișă. Mai există perspectiva vizibilității și în tabloidele de scandal, și pe posturile care alimentează aceste tabloide. Aici artiștii noi ar trebui să se bucure că au acces la celebritate. Dacă nu ai succes cu vocea ta, măcar cu alt organ să-ți pui în lucru coatele și să accezi la celebritate. Îmi amintesc de o artistă care în anii 80 a fost exclusă de la Mamaia pe motiv de curvăsărie cu străini. La începutu anilor 90 aceasta ar fi fost șefă de promoție. Iar respectiva guristă, care astăzi, paradoxal, este un nume mare în România a reușit să iasă în față exclusiv prin talentul ei și nu prin ”calitațile” care au declasat-o în 80...

Am ajuns, voit, la un topic drag mie: seriozitatea. Sunt cei de astăzi mai serioși decât artiștii de pe vremea lui Ceaușescu? Ei bine, nu. Categoric nu. Au în mod cert o deschidere mult mai mare la nou și o libertatea incomensurabilă, dar mai serioși, în numele lui Trompi, NU. Moșteniserăm în anii aceia, pe filon sovietic o anumită deontologie a artistului iar lucrul acesta a primat. Dacă în particular mulți te surprindeau prin libertatea asumată, în câmpul muncii erau de o meticulozitate bolnavă. Evident că și cei din jurul lor trebuiau să să se comporte pe măsură, pentru că altfel nu se putea. Îmi amintesc din nou că la televiziune existau acele ”burdufuri” în care cu zile bune înainte artiștii repetau. Îmi mai amintesc că o actriță cunoscută astăzi, în anii 80 ”wonderchild” la pupat ceaușeștii - omologul feminin al lui Duban era muștruluită sever de regizor pentru că venea la filmări cu hainele descusute. Astăzi nu mai putem vorbi de așa ceva.

Am avut zilele trecute bucuria să lucrez cu doi artiști români: unul din anii 80 și altul de la sfârșitul anilor 90. Primul a funcționat ceas, ireproșabil. A respectat cu strictețe programul impus, la minut, fără nici cea mai mică scuză, care, între noi fie spus, datorită vârstei i s-ar fi cuvenit. Deschis la sugestii, dar argumentând întemeiat în favoarea conservatorismului său, umil și totodată de o erudiție uimitoare. Singura acuză adusă acestuia ar fi putut fi didacticismul. Mulți ne-am simțit ca la curs, dar ca la unul la care te duci jurându-ți că a doua oară nu vei mai repeta greșeala și pe care îl vei frecventa la nesfârșit. Gestul ca acest om să îți dăruiască la un moment dat munca sa este copleșitor, rămâi cu senzația că ai primit cadou un unicat. Și încă ceva. Toate cunoștințele și talentul său se revărsau oarecum firesc, fără nici cea mai mică undă de hatâr din partea artistului. Întreaga sa prestație era o poveste și nicidecum o interpretare de lux.

Cel de-al doilea artist a funcționat totalmente invers. Deloc punctual. Recordul întârzierilor a fost de 25 de minute iar asta pe fundalul unui discurs obsedant despre valoarea sa ca artist și respectul acordat de sine însuși artei sale. Când îți pui în pericol punctualitatea prestației, permiteți-mi să mă îndoiesc de sinceritatea acestui tip de artist. Cu atât mai mult cu cât trâmbițează sus și tare despre valoarea sa de artist ieșit din comun. Lucrurile ăstea mă scot din sărite. Sigur, mă bucur că au libertate totală în performanța lor, că dacă apar pe scenă în papuci de baie chinezești și cască de baie de la Marriott, transparentă, pe cap, o pot face, că pot veni la un concert cu etichetă și după, la recepție să umble după ei cu gențile de voiaj pline cu CD-uri de vânzare, dar asta nu mă oprește să îmi amintesc că ”strămoșii” lor nu își permiteau astfel de derapaje.

Poate că din sală lucrurile se văd altfel. Acesta este și motivul pentru care nu am divulgat nume. Să lăsăm publicul să se umple de arta artistului român, fie el de rit nou sau vechi. Pentru că altfel ar trebui să îl aducem în actualitate pe Croce. Și pe mulți alții. Și nu aș vrea, sincer să vad stațiile de metrou și de autobuz pline de artiști, cu șapca în mână.

Carmen Şerban este lesbiană fiindcă este sub acoperire (undercover agent for Poliţia Română)

Iată, domnul a dat un semn. Mi-a îndrumat paşii pe site-ul oficial Carmen Şerban unde am fost întâmpinat de aceste texte. Printre ele, în josul paginii avem următorul mesaj: "mesajele cu caracter nepoliticos şi obscen nu vor fi luate în considerare şi vor fi redirecţionate organelor competente ale Poliţiei Române. " Acum cel puţin mie mi-e clar că Carmen Şerban joacă un rol, pentru a da pe mâna justiţiei cât mai multe drogate sau prostituate specializate pe lesbianism. Ea este Chuck Norris al României şi comisarul Moldovan (Andrei, fireşte!!!) la un loc. Din păcate, deconspirată, de-acum încolo Carmen Şerban nu va mai putea să fie luată drept lesbiană, deci probabil că în curând vom afla că s-a măritat şi că face mulţi copii. Sinceră din fire, Carmen Şerban s-a dat de gol şi a recunoscut, printre rânduri că are buton roşu direct cu Poliţia Română.

Altfel cum vă imaginaţi acest moment? Comisarul primeşte un mail cu fwd cu mesajul "Du-te-n..., sugi..., vrei să mi-o...." şi tot aşa. În mod normal acesta ar trebui să îşi alerteze colegul, dar el, calm mută mesajul în folderul Carmen Şerban, spunându-i tânărului său ucenic care îi admiră calmul "îl pun puţin aici, e de la Carmen".

De asemenea tot din textul de mai sus aflăm că, oricât de mult şi-ar iubi Carmen Şerban fanii, "mesajele cu caracter nepoliticos şi obscen nu vor fi luate în considerare", vedeta nu va pune totuşi botul la invitaţii de genul "suge-mi ciorapii" sau ... Mă abţin cu greu, dar mă abţin să vă redau şi restul mesajelor.

Galinofilia - secs cu femei cărora li se face pielea ca de găină

Cele ce urmează mi-au dat de gândit: "Andrei i s-a făcut pielea ca de găina când a auzit-o pe ea! Puştoaica asta a făcut senzaţie la "Românii au talent" pe o melodie a lui Beyonce! O ieşeancă a făcut publicul, dar şi membrii juriului cu vocea sa incredibilă."

Mai întâi apelez la ajutorul vostru pentru a mă face să înţeleg ce înseamnă "a face publicul". Să facă oare parte expresia asta din familia celeilalte sintagme, mult mai celebre "a face la buzunar"? De ce fac atâta caz de această exprimare? Pentru că e clar ca lumina zilei că autorul articolului a scris acestea încă sub impresia dată de pielea ca de găină a Andrei.

Deşi destule decenii am trăit cu convingerea că se spune "piele de găină", înclin în ultima vreme să cred că în anumite cazuri "piele ca de găină" chiar are un sens. Adică una e să îi spui omului "ai piele de porc" şi alta "ai piele ca de porc". Ultima variantă presupune o expertiză mult mai apropiată, aş spune chiar tactilă. În cazul Andrei, ne obişnuise de ceva mai mult timp că uneori are piele de găină, numai că de această dată, lumea a început să se apropie de acest personaj mundan care este Andra, pipăindu-i pielea. Da, este ca de găină. Şi unde anume este această piele? Chiar pe ea, pe Andra, cu alte cuvinte, cum reiese şi din textul jurnalistic de mai sus: i s-a făcut pielea ca de găina când a auzit-o pe ea. Eu totuşi îmi menţin părerea că ar fi fost mai ok: i s-a făcut pielea ca de găină pe ea când a auzit-o, dar până la urmă, jurnalistul rămâne jurnalist şi nu mă bag eu în viaţa lui...

Totuşi, am o altă curiozitate, de această dată legată de Măruţă, soţul soţiei cu pielea ca de găină. Înţeleg că Andra se transformă doar în cazul emoţiilor puternice. Presupun că secsul produce şi la Andra astfel de emoţii, aşa că mă întreb dacă nu ar trebui să îl considerăm pe Măruţă "galinofil"?