Un "procuror" se-acuză

"Procurorul" şi-a lansat de curând a doua partea a autobiografiei sale "Zâmbind din iarbă", intitulată de această dată "Jucând cu destinul". Până aici, trebuie să remarcaţi neaşteptaţii tropi aleşi de "Procurorul", căruia "din iarbă" i se spune Mister. Aproape cuceritoare aceste două figuri de stil. Românesc sută la sută această procedură de a ne substitui funcţiei un titlu care să ne ridice: "procurorul", "inspectorul", "mister", "inginerul", "avocatul", "artistul". Subconştientul lucreză iar să fii fotbalist în ziua de azi, dincolo de latura financiară nu se poate spune că ar fi mare titlu de laudă. Aşadar procurorul este un tip peste limite. De "mister" ce să mai zic... nu numai că şi-a depăşit condiţia, dar mai vorbeşte şi limbi străine. Frumos încurajator. Cu limba română are el o problemă, dar câtă vreme are mereu grijă să o barocizeze sunt mari şanse ca spoiala să nu iasă la suprafaţă. Acesta este motivul pentru care întotdeauna în fotbal am preferat tipii modeşti şi "limitaţi" gen Rică Răducanu, acestor personalităţi ostentative.

Îmi amintesc că la Gaudeamus, acum mulţi ani, împrăştiam cu graţie fluturaşi care promovau "prima ediţie electronică a..." mă rog. Cu această ocazie am avut parte de surprize, nume mari care nu numai că le acceptau dar începeau să ne şi pună întrebări şi alte nume mari care ne îndepărtau mâna cu o schimă reunind laolaltă scârba şi autosuficienţa. Printre aceştia din urmă s-a numărat şi "Procurorul".

În ceea ce priveşte cunoştinţele de limbă română ale "procurorului" Cornel Dinu, pentru că odată şi odată tot trebuia să îi specific numele, iată şi dovada neasumării unor precepte care lui nu îi sugerează încredere, prin urmare le îndepărtează scurt, cu latul mâinii drepte: votul de blam dat genitivului. "Crescut de mic lângă fusta lui Silvia şi sub supravegherea continuă a lui tanti Ani...", spune acest personaj semidoct în cartea sa. Genitivu' bre procuroare' ucide-l-ar toaca! Poliţia limbii române dixit: lângă fusta SILVIEI.

Prin urmare, fără să îmi doresc să generez anarhie în rândul fotbaliştilor români aş dori să le comunic acestora ceva deosebit de important: Aţi fost minţiţi! Mister vorbeşte prost limbi străine, iar limba română o vorbeşte exact ca voi, doar că din când în când, în locul pauzei voastre de gândire el apelează la tertipuri precu: extrapolând, coroborând, evaluând şi alte neologisme la gerunziu.

Moş Crăciun era Oana Zăvoranu

ACEST POST ESTE INTERZIS MINORILOR!

Cum sărbătorile stau să vină permiteţi-mi de astăzi să intru încet-încet în atmosfera sărbătorilor, nu costumat în atmosfera alb-roşie, cum cred că m-au blestemat amicii mei dinamovişti ci cu povestioare debitate de un cerebel cu excrescenţe parazitare de vâsc pe la colţuri. De exemplu, aşa, ca un laitmotiv al momentului vă mai spun că începând cu data de 2 decembrie, atât eu cât şi colega mea de birou am decretat că vom asculta la serviciu colinde în air-play, nu pentru a ne convinge că într-adevăr luna asta se petrece ceva nemaipomenit ci pentru că pur şi simplu de 2 săptămâni ardem să deschidem sezonul la colinde.

Încerc de câţiva ani să înţeleg ce se petrece cu o întreagă "şcoală" din care fac parte părinţi care îşi tratează atât de franc copiii încât consideră normal să le povestească că Moş Crăciun nu există. Poate că eu sunt cel hibat, dar continui să cred ca până la o anumită vârstă conservarea anumitor mistere nu este sinonimă cu tabuizarea. Prin urmare nu evit subiectul sex de orice fel sau Moş Crăciun, ci încă le mai acord o tabuizare de basm. Ai mei - îmi amintesc, cu plăcere, cu atâta plăcere încât îmi pasă extraordinar de puţin că unii mă vor cataloga retardat contagios - nu mi-au dezvăluit niciodată misterul lui Moş Crăciun, pur şi simplu la o anumită vârstă, devenind prea critic, acesta a încetat să mă mai viziteze, moment ce a început să coincidă cu prezenţa tatei în seara de ajun. Acum câţiva ani o prietenă mi-a explicat că fiul ei, Erik ştie că Moş Crăciun nu există şi că el nu este decât o prezenţă estivală, plină de pitoresc. Am încercat să îmi imaginez ce ar fi fost pentru mine noaptea de ajun, fără misterul bradului pe care îl găseam împodobit şi fără Moş Crăciun care purta în picioare ciorapii tatei. Mai departe am refuzat să continui. Mi s-a părut absurd: îl omorâm pe Moş Crăciun şi îl înviem pe Gandalf...

Desacralizarea nopţii de Crăciun, deconspirarea lui Moş Crăciun la nivel global este cu atât mai hidoasă cu cât România mai nou are un aport important. De exemplu citeam astăzi că păpuşile Arădeanca, sunt cele mai căutate reprezentări ale lui Moş Crăciun. Acum o lună, Oana Zăvoranu declara că a renunţat la producţia liniei de păpuşi ce îi purtau numele pe motiv că acestea erau mult prea inflexibile şi contondente. Sincer să fiu, singurul lucru care îmi aminteau de Zăvoranu era acel tatuaj de pe biceps, în rest, eterna şi fascinanta osatură a păpuşii Arădeanca, capul acela "bombastic", ochii albaştri şi proverbialul păr de păpuşă...Ei bine, cei de la Arădeanca, pentru a nu risca falimentul, cred eu, i-au pus barbă Zăvorancei, căciulă în cap şi au îmbrăcat-o alb-roşu, dând astfel naştere păpuşii Moş Crăciun, care se spune că s-ar vinde foarte bine în Anglia. Nu ni se spun însă preţurile, pentru că bănuiesc că aici ar sta secretul.

De ce ar cumpăra un tată iubitor singurul Moş Crăciun contondent din istoria jucăriilor de Crăciun?

Două posibile răspunsuri:

- vrea să comită crima perfectă,

- este un părinte pervers cu fisură anală.

Şi ca să înţelegeţi ce tun perfect este acest zvon cu păpuşile Arădeanca, iată mai jos sfârşitul articolului cu pricina, de această dată cu o referire la Pinocchio, din pagini gălbui de cacan:

"Pentru ca seamana leit cu personajul de basm, Pinocchio de Arad a devenit jucaria preferata a copiilor din Romania, Anglia si Italia."

Întreb aşadar şi eu: cum arată anumite personaje de basm, pentru a găsi actorii perfecţi la un casting pe acest subiect? Şi acum personajele: Făt-Frumos, Sfânta Duminică, Împăratul Roş, Spânu, Muma Pădurii, Sfânta Vineri, Dănilă Prepeleac, Unul dintre fraţii cu stea în frunte, Pipăruş Petru sau Sfarmă Pietre.

Sunt socialist fără să mă tratez

Mi-am făcut şi eu testul preferinţelor politice şi a ieşit că aş gândi predominant în spirit PDL, 53%, în proporţie de 50% PSD, PC, UDMR 49% şi PNL 48%. Mă aşteptam sincer la un rezultat destul de apropiat, deşi m-aş fi gândit că ies mult mai PSD decât s-a întâmplat, ceea ce mă face să cred că în privinţa măsurilor sociale PDL-ul a reuşit să umple unele goluri pe care "la nivel de platformă" PSD-ul le-a sărit.

PDL-ul a lucrat la câteva nuanţe pe care, evident pentru a atrage cât mai mult electorat PSD-ul le-a promovat la nivel demagogic, nuanţe respinse de orice evaluator social, şi anume situaţia impozitării unice, a egalităţii de drepturi la şcolarizare (mergând până la colegiile private), prin intermediul contribuabilului şi a măsurilor sociale la nivelul păturilor defavorizate (mineri etc.)

Faptul că pe locul 3 apar ca simpatizant al UDMR este iar un lucru logic, pe care mi-l explic din perspectivă imediat Europeană. Sunt pentru manuale speciale de învăţare a limbii române în zonele cu majoritate maghiară, iar asta dintr-un motiv practic: cunoscând limba maghiară pot spune că metoda didactică filofranceză (cu referire la latină) nu poate da roade în predarea unei limbi aglutinante.

Şi apropo de votul de mâine, am să repet şi aici ceea ce am scris şi pe blogul lui Pavel Lucescu, mai săptămâna trecută: părerea mea, contrară lui Hrebenciuc este că mâine va vota mai puţin din 50% din electoratul român.

Bideu şi Ciocu Mic - apă la creier

În această dimineaţă postul maghiar pe cablu RTL KLUB a difuzat pe ştiri secvenţele deja clasice cu "Bideu" şi "Ciocu Mic" făcând schimb de fluide. Devenim celebri în jurul lumii, iată, fără voia noastră! De Bideu nu mai ştiam nimic de pe vremea când încerca să scoată lumea în stradă pentru a milita împotriva experimentului ce intenţiona să reproducă big bang-ul, aşa că iată, am primit ceea ce nu ne permiteam să ne dorim, o bătaie în stil Stan şi Bran.

Dacă ieri am înţeles că Bideu este cel vinovat, astăzi am văzut cu totul altceva. Doamna Ciocu Mic este cea care a vărsat prima paharul, Bideu fiind cel care i-a urmat doar exemplul. Dincolo de valenţele comice ale momentului, să recunoaşteam că penibilul nu cunoaşte limite. Şi am mai realizat ceva, "aleşii" noştri nu prea au imaginaţie. Părerea mea este că Bideu s-a compromis politic cu gestul său, când putea foarte bine să apeleze la soluţia comică: să îşi toarne singur pe faţă respectivul pahar. Argumentul ar fi putut fi: "dacă nu mă ud uniform mă transform".

Acum, vorba ceea, am tot ce-mi trebuie, ce să mai fac şi cu umorul?

Să urmărim filmuleţul hilar:

Sala Palatului - tenebrele trecutului

Terrorchic scrie despre concertul Tricky, pe care, din nefericire l-am ratat, aşa cum am ratat concertul Cohen, tot anul acesta. This is the price I pay, Cohen şi Tricky contra REM, Bălănescu Quartet, şi Serj Tankian. Deocamdată. Acum nişte ani nu exista reverie mai productivă decât pe muzica lui Tricky sau Bjork... Dar să revin. Terrorchic mi-a amintit totodată şi de o nemulţumire mai veche, şi mă bucur să descopăr că nu este numai a mea: Sala Palatului.

Nu pot spune că urăsc Sala Palatului, am doar nişte amintiri care îmi stârnesc să spunem nu tocmai cea mai confortabilă stare din lume, văzută atât din exterior, cât şi din interior. Din exterior: genul de arhitectură care nu apropie, sticlă, beton, plăcuţe de faianţă, piatră. Şi amintirile: băieţii cu ochi albaştri pe treptele din faţă, în zilele când avea loc vreun mare congres, aleile largi şi pustii, nici ţipenie de maşină, şi securiştii cu scurte de piele care se aflau în fiecare scară de la Adam, din când în când ajungând şi pe etaje şi sunând la uşi. Evident că sunau la câteva dintre uşi, asta dacă nu şi-ar fi dorit să aibă belele mai târziu, căci, se ştia, popa îl ia pe valet. Ştiu toate astea pentru că întâmplător mi-am petrecut o parte din copilărie în Cişmigiu şi într-unul din acele blocuri. Seara, când începeau jocurile de remi sau pocker se trăgeau draperiile pentru ca cei de jos să nu se simtă lezaţi de umbrele din fereastră.

Din interior, aici, acum mulţi ani, cam în preajma Crăciunului am mai văzut Nea Mărin Miliardar. Şi un concert Clejani, un Bregovic, un Pavel Stratan şi ... Cam atât. Acustica este într-adevăr bună, în rest, oribil pot să spun, rigid, neprietenos, scaune insensibile, lumini îngrozitor de distante şi reci, de neon. Singurul argument pentru alegerea acestei săli este acustica, în rest, SINISTRĂ sală. Din nefericire, se pare că alte soluţii de concerte nu prea avem. Excluzând Polivalenta, nu există efectiv nici o sală operativă în buricul Bucureştiului care să ne permită găzduirea numelor mari din muzică. Îi aducem pe toţi la Sala Palatului şi pe urmă ne mirăm că pe siteul nimănui nu revedem prea multe imagini sau cuvinte de laudă, pentru că, a-i aduce să zicem pe The Cure (pentru că tot am vorbit de Tricky şi coverul de la "Love Cats" mi se pare o lecţie de adaptare) să cânte la Sala Palatului este ca şi cum l-ai invitat pe David Lodge să ţină o prelegere în subsolurile unui cămin de nefamilişti.

Soluţia ar fi să investească un băiat deştept într-un teren, să ridice acolo o sală ultremodernă şi să o înscrie în circuitul concertelor internaţionale. Şi probabil că din acel moment Sala Palatului va deveni ceea ce merită: un nimic.